România Liberă, septembrie 1982 (Anul 40, nr. 11768-11793)

1982-09-15 / nr. 11780

Proletare din toate ţările, uniţi-vă ! COTIDIANUL CONSILIULUI NAŢIONAL AL FRONTULUI DEMOCRAŢIEI ŞI UNITĂŢII SOCIALISTE în aceeaşi atmosferă prietenească, de înţelegere şi stimă reciprocă, proprie relaţiilor româno-nigeriene PREŞEDINTELE NICOLAE CEAUŞESCU ŞI PREŞEDINTELE ALHAJI SHEHU SHAG­ARI AU CONTINUAT IERI CONVORBIRILE OFICIALE La Palatul Consiliului de Stat au continuat, marţi, 14 septembrie, convorbirile ofi­ciale între preşedintele Repu­blicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, şi preşedin­tele Republicii Federale Nige­ria, Alhaji Shehu Shagari. La convorbiri au participat: Din partea română — Şte­fan Voitec, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, Ion Dincă, prim viceprim-ministru al gu­vernului, Nicolae Constantin, ministrul comerţului exterior şi cooperării economice inter­naţionale, Ştefan Andrei, mi­nistrul afacerilor externe, Ion Teoreanu, ministrul educaţiei şi învăţămîntului, Vasile Pun­­gan, ministru secretar de stat, consilier al preşedintelui Re­publicii, Silviu Curticeanu, secretar prezidenţial şi al Consiliului de Stat, Constantin Mitea şi Ionel Cetăţeanu, con­silieri ai preşedintelui Repu­blicii, Ilie Văduva, deputat, vicepreşedinte al Comisiei pentru politică externă şi co­operare economică internaţio­nală a Marii Adunări Naţio­nale, Vasile Chivulescu, am­basadorul ţării noastre în Nigeria, Petre Tănăsie, direc­tor în Ministerul Afacerilor Externe. Din partea nigeriana — Is­­haya S. Audu, ministrul aface­rilor externe, Garba Wushishi, ministrul informaţiilor, Mai­­tama Bello Yusuf, ministrul comerţului, E.A. Ivase, minis­tru secretar de stat la Minis­terul Învăţămîntului, Thomas Yepwi, senator, Babajo Aliyu, membru al Camerei Reprezen­tanţilor, Chuba Okadigbo, con­silier special la preşedinţia Republicii, A.N. Ga­dan, amba­sadorul Nigeriei în România, p. Adeniji, ambasador, direc­tor în Ministerul Afacerilor Externe, Chief S. L. Edu şi Ab­aji Adamu Abu­baka, oa­meni de afaceri, Ason Burr, secretar permanent la Preşe­dinţia Republicii, E. Akan, di­rector pentru promovarea ex­portului la Corporaţia nigeria­­nă a petrolului. I în timpul noii runde de convorbiri, membrii delegaţi­ilor au informat pe preşedinţii Nicolae Ceauşescu şi Alhaji Shagari despre rezultatele în­tâlnirilor de lucru avute în ziua precedentă, în cadrul că­rora au discutat căile şi moda­lităţile concrete de transpune­re în viaţă a orientărilor şi indicaţiilor date de cei doi şefi de stat cu privire la intensifi­carea şi diversificarea schim­burilor comerciale, extinderea­­ cooperării economice şi tehni­­co-ştiinţifice, amplificarea co­laborării în domeniul învăţă­mântului, al formării cadrelor şi în alte sectoare de activita­te, întărirea conlucrării dintre România şi Nigeria pe plan internaţional. Luînd cunoştinţă de rezul­tatele întîlnirilor de lucru, cei doi preşedinţi au hotărît ca membrii delegaţiilor să conti­nue analiza căilor şi posibili­tăţilor de dezvoltare a cola­borării bilaterale, astfel ca înţelegerile la care se va ajun­ge cu prilejul vizitei să reflec­te pe deplin dorinţa României şi Nigeriei de a promova între ele o conlucrare tot mai largă, reciproc avantajoasă, cores­punzător intereselor ţărilor şi popoarelor noastre de a-şi pune tot mai bine în valoare resursele naţionale, de a îna­inta mai rapid pe calea pro­gresului economic şi social. Convorbirile au decurs în­­tr-o atmosferă de caldă prie­tenie, înţelegere şi stimă reci­procă, în pagina a 5-a. VIZITA PREŞEDINTELUI REPUBLICII FEDERALE NIGERIA, ALMAJI SHEHU SHAGARI O La Combinatul petrochimic Brazi şi Întreprinderea ,1 Mai", Ploieşti © Primirea şefilor misiunilor diplomatice © Depunerea unei coroane de fiori 4 ÎN JURUL OREI 11, SOLEMNITATEA SEMNĂRII DOCUMENTELOR OFICIALE ROMÂNO-NIGERIENE ; " , LA ORA 11,45, CEREMONIA PLECĂRII PREȘEDINTELUI REPUBLICII FEDERALE NIGERIA, ALHAJI SHEHU SHAGARI. 91 [strio Harta fenomenelor meteorologic® probabile. Amănunt® în pag. a 2*a. ŞCOALĂ ŞI EDUCAŢIE Urcînd, sub mîngîierea unei lumini de miere şi de chihlim­bar, spre amiaza ei, luna sep­tembrie ne aminteşte că e tim­pul să înceapă şcoala. Prilej, poate, de reverii nostalgice pen­tru cei ce încărunţim. Clipă de intensă emoţie, desigur, la intîl­­nirea elevilor şi studenţilor cu cei care-i educă. Moment priel­nic, luam cu seamă, de a trece în revistă problemele care ne con­fruntă pe acest plan major al devenirii sociale. Este ştiut că societatea româ­nească îşi concentrează astăzi toate forţele şi-şi ordonează ast­fel ritmurile incit să obţină con­vertirea, într-o perioadă cit mai scurtă, a uriaşelor sale acumu­lări dobindite în anii construcţi­ei socialiste, intr-o calitate nouă, mai înaltă. Obiectiv şi imperativ decurgând din însăşi dialectica ascensiunii noastre, acest ţel fun­damental a fost formulat de că­tre tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi el priveşte toate domeniile modului de viaţă pe care-l edi­ficăm, sfera producţiei de bu­nuri materiale, în primul rînd, tărîmul rezervat sporirii avu­ţiei spirituale, in aceeaşi măsu­ră.Prin însăşi condiţia sa, şcoala — folosim aici termenul în ac­cepţia lui generică — este im­plicată organic în acest proces viu, multidimensional. Ea este chemată nu numai să iniţieze, să lărgească necontenit orizontul de cunoaştere al tinerei gene­raţii, să pună la îndemâna a­­cesteia marile valori ale cultu­rii naţionale şi universale : ea trebuie să şlefuiască îndelung şi cu migală caractere, să formeze cunoştinţe. Este un adevăr — unul dintre marile adevăruri cu care ne mindrim — că socialismul a re­dat acestei instituţii demnitatea şi autoritatea pe care o lungă perioadă de debusolare le estom­paseră, le aduseseră în penum­bră. Dreptul la învăţătură, în­scris cu majuscule în Constitu­ţia ţării, a devenit pentru prima oară, o plenară realitate. Este profund semnificativ să urmă­rim, in context, cum a evoluat, sub raport statistic, populaţia de virstă şcolară. In 1938, aceasta reprezenta doar 11,4 la sută din populaţia totală a României. Era epocă analfabetismului de masă după care plâng stipendiaţii ofi­cinelor imperialiste şi la care ar dori să revenim. După război, odată cu noua stare de lucruri care s-a instituit prin vrerea po­porului şi lupta partidului, si­tuaţia a început să se redrese­ze. Erau anii eroici ai pătrunde­rii ştiinţei de carte pină în cele mai îndepărtate sate şi cătune. Cifrele reflectă, prin ele înseşi, noua optică, concepţia că lumina socialismului se leagă insepara­bil de lumina slovei, „de lumina înţelegerii“, cum scria atît de pătrunzător în acel timp Mihail Sadoveanu. In 1950, proporţia populaţiei şcolare ajunsese să reprezinte 14,2 la sută din tota­lul­­populaţiei, în 1965, această proporţie se ridicase la 21,6 la sută pentru ca in 1982, nivelul atins să fie de aproape 26 la sută. Peste un sfert din locui-­­ torii patriei, — cifric vorbind, mai bine de 5,8 milioane — frecventează o formă sau alta de invăţămînt. Cite ţări din lume se pot înfăţişa cu un ase-­­ menea bilanţ la acest capitol esenţial pentru valorificarea şanselor şi pentru împlinirea personalităţii omului ? După ştiinţa noastră, foarte puţine. Dar dacă, luate în ansamblu, datele cu privire la şcolarizare sunt atît de grăitoare pentru ni­velul de instrucţie atins de po­porul român şi pentru optimis­mul său — căci, cum spunea un mare demograf francez, inves­tiţiile cu această destinaţie sunt o formă de manifestare a spe­ranţei. —, cîteva disocieri vor pune în lumină aspecte încă şi mai elocvente. De pildă, faţă da anul 1938, a crescut de peste 10 ori populaţia de virstă şcolară, grădiniţele, căminele absorbin­d-o aproape în întregime. S-a dublat numărul elevilor din cursul primar şi gimnazial, lu­cru mai mult sau mai puţin de aşteptat. A crescut de aproape 15 ori numărul elevilor in licee. Cine ştie cite sacrificii trebuia să facă odinioară o familie ca să întreţină un copil in liceu — să ne amintim, în această pri­vinţă mărturia lui Marin Preda — va înţelege lesne ce înseamnă acum accesul atit de larg spre treapta medie de instrucţie. Treaptă care, după generaliza­rea învăţământului de zece ani, va deveni, de altfel, obligatorie într-un viitor foarte apropiat. Mai redăm o singură dinamică, în 1938, in România, numărul studenţilor era de 26 489, în 1965 se cifra la 130 614 iar în acest an va trece de 185 000. Ceea ce înseamnă că, preocupată să lăr­gească baza de masă a învăţă­­mintului, până la limitele ei fi­reşti, societatea noastră urmă­reşte cu perseverenţă să pregă­tească specialiştii de înaltă ora­(Continuare în pag. a 3-a) ­n judeţul Vrancea s-a încheiat recoltarea florii-soarelui Lucrătorii din agricultura ju­deţului Vrancea au încheiat, in ziua de 12 septembrie, recoltarea florii-soarelui pe întreaga su­prafaţă de 8 030 hectare, obţinind o producţie medie de peste 1 800 kg la hectar. in telegrama adresată cu a­­cest, prilej, Comitatului Cen­tral al Partidului Comunist Român, tovarășului NICOLaE Ch­A­iNESCU, de Comitetul ju­dețean Vrancea al P.C.R., se spune : Va raportăm, tovarăşe secretar general, că in spiritul sarcinilor stabilite de dumnea­voastră, am luat măsuri politico­­organizatorice pentru ca recol­tarea legumelor, a fructelor, a strugurilor, a porumbului şi ce­lorlalte culturi să se desfăşoare din pinn. Acţionăm, de aseme­nea, cu toate forţele mecanice, la eimerarea solelor, executarea a­­râturilor şi pregătirea terenului ce va fi insaminţat în această toamnă, fiind hotărîţi să înche­iem aceste lucrări in epoca op­timă. Vă asigurăm, mult stimate şi iubite tovarăşe secretar general, că vom munci cu deplina dărui­re pentru a îndeplini exemplar sarcinile ce ne revin, pentru a intîmpina cu cit mai mari rea­lizări Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, a­­ducîndu-ne astfel contribuţia la minunata operă de înflorire multilaterală a patriei. I O ctitorie Cu totul, sau aproape, sau prea, pe neştiute, pe nevăzute, a trecut ziua de 12 septembrie, in care s-au împlinit 40 de ani de La înfiinţarea muzeului Tea­trului Naţional din Bucureşti , cu patru decenii in urm­ă, L­iu Rebreanu, director al Teatrului Naţional, a „tăiat panglica“ unei fundaţii, a unei instituţii care, de atunci, n-a încetat să crească şi să-şi depăşească limitele cu­prinse strict in numele şi in p­­oiectul, şi in obiectele sale : is­toria muzeistică a Teatrului Na­ţional din Bucu­reşti ,—, pen­tru a deveni, in realitate, mu­zeul teatrului românesc. Ast­fel a luat naştere, o cti­torie­ într-o altă ctitorie, căci Teatrul Naţional din Bucu­reşti, el însuşi ctitorie a acelor entuziaşti, îndrăzneţi şi multilaterali ctitori ai generaţiei paşoptiste, era sortit să rodeas­că alte ctitorii — şi a rodit —, care, alăturindu-se celorlalte multe ale acelei generaţii, au pus bazele culturii, literaturii şi artei noastre modemne. E ade­vărat că, in bună măsură, is­toria Teatrului Naţional se con­fundă cu a întregului teatru ro­mânesc, dar nu se confundă in­tru totul : teatrul ror­ănesc e mult mai vechi, mult mai vast, fiind, el, adevăratul teatru na­ţional, şi doar trecind asupra celui din Bucureşti, în chip simbolic şi cu stere majuscule, numele său, definiţia sa. Istorii ale Teatrului Naţional, ale teatrului românesc, şi chiar ale teatrului universal, s-au scris, la noi, şi s-au scris istorii bune, amănunţite, cuprinzătoare şi sintetizatoare. Dar reconsti­tuiri, concretizări şi materiali­zări ale acestei istorii — l­a ni­velul cerut, din toate punctele de vedere, al muzeografiei —, nu avem un altul, in afara aces­tuia, de la a cărui înfiinţare trecută 40 de ani. Senzaţia, şi lecţia, atit de straniului amestec de viaţă şi moarte, de trecut şi prezent, care este un muzeu se desprinde, cu mare forţă din Muzeul Teatrului Naţional, care impresionează şi convinge, pes­te intenţia didactică şi organi­zarea metodică. Vizitindu-l, in­­cepind, intre pe­reţii lui, şi con­­tinuind in timp, gravul dialog care este cer­cetarea unui de acest nu­­cu un ade­­abia-l bănuiai, bănuiai deioc. IHTi muzeu demn me, te alegi, văr pe care sau nu il Acest adevăr, dezvăluit şi trans­mis unor generaţii după gene­raţii de oameni, devine un per­manent stimulent patriotic, prin emoţie şi mîndrie, ca şi un fac­tor de cultură şi culturalizare, iradiant in toate zonele sufletu­lui şi ale minţii, în Muzeul Tea­trului Naţional, fiecare obiect­­nu utilizez termenul „exponat“, ca să mă mai întreb, încă o da­tă, d­ar care i se va găsi un în­locuitor ?) vorbeşte pentru sine şi pentru toate celelalte făcind să se audă un cor al trecutului şi o notă prevestitoare a viito­rului, într-o stare de conştiinţă închegată, respirabilă, palpabilă, a duratei indelebile a teatrului românesc. Am amintit mai sus, pe Liviu Rebreanu. Dar dacă acesta a Radu Popescu (Continuare to pag. a 2-a) FILE DE CARNET

Next