România literară, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 1-13)

1970-01-01 / nr. 1

1/ ' ! Proletari din toate ţările, uniţi-vă! România literară ! SÃPTÃMÍNAI DE LITERATURĂ ȘI ARTĂ 32 pagini 2 lei Joi 1 ianuarie 1970 Anul III — nr. 1 (65) ii DURATĂ ŞI ISTORIE A fost 1969 un an bogat, un an deosebit; el va fi reţinut de istorie şi — cu certitudine — va ajuta, peste decenii, la înţelegerea drumului ţârii, va înlesni şi semnifica realităţile şi izbîn­­zile ei, va mărturisi despre dificultăţile ce erau de învins, şi care — aşa cum va arăta viitorul — au fost depăşite cu bine, prin eforturile po­porului, condus, cu lucidă ştiinţă, de partid. Timpul va selecta şi ierarhiza, poate, altfel multe din intîmplările şi faptele de azi ; dimen­siunile unora, hiperbolice azi, se vor reduce, poate, la altele cu mult mai modeste. Dar este un semn de demnitate şi progres pentru un po­por să-şi considere realităţile prezente cu super­lative, raportîndu-le la trecut, şi să aibă con­ştiinţa că în perspectiva viitorului ele vor fi doar anticipaţii ale unor deveniri infinit mai impre­sionante, mai cuprinzătoare. Ceea ce, cu certi­tudine, personalizează acest an, va fi Congresul al X-ie­i al P.C.R., desfășurat in preajma unei glorioase universale — ceca de-a 26-a a elibe­rării patriei. Ele, aceste evenimente, sunt date memorabile pentru istoria tării; fără ele nu vor putea fi definite pentru urmaşi contururile exac­te, reale ale acestui timp. Sinteză remarcabilă a stadiului la care a a­­juns naţiunea română în evoluţia ei socialistă, în edificarea noii sale economii, a noii sale ştiinţe şi culturi, lucrările Congresului al X-lea — de la a cărui înaltă tribună secretarul gene­ral al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a înfăţişat poporului un cutezător program prin a cărui realizare îşi va adăuga noi izbînzi în afirmarea personalităţii şi demnităţii sale ca po­por liber, stăpîn pe soarta sa, pe idealurile sale — sînt pagină de istorie, cronică memorabilă de care, îndepărtîndu-se în timp, ne va lega senti­mentul inegalabil de a-i fi fost, într-o unitară voinţă, autori ce au ştiut, deopotrivă de bine, să o gîndească vizionar şi să o înfăptuiască exemplar. Ceea ce a propus Congresul poporu­lui, în întregul său, a fost un moment suprem de conştiinţă civică, o chemare vibrantă la estima­rea exactă a realizărilor dobîndite, a calităţii lor, şi înţelegerea, de pe această platformă, a unui bilanţ indiscutabil favorabil, a marilor efor­turi ce urmează să fie depuse, pentru că pro­gresului, adevăratului progres îi sunt improprii stagnarea, întîrzierea în automulţumiri retros­pective ; pentru că progres înseamnă, în primul rînd, a gindi ziua de azi în lumina orizontului superior al celei de mîine, a considera genera­ţia de azi soclul durabil pe care să se înalţe chipul generaţiilor de mîine, a celor ce, într-un proces necontenit. Scria Bălcescu în „Trecutul şi prezentul“, în acest memorabil articol, în una din confesiunile sale esenţiale : „Sunt suvenire care trebuiesc ne­încetat chemate în memoria poporului, pentru a-i sluji de termen de comparaţie între starea lui prezentă şi trecutul său glorios“. Acelaşi mare patriot revoluţionar scria : „Sta­rea poporului ne dă o măsură de înflorirea şi înaintarea unei ţări“. Să-i răspundem acum, din pragul celui de al 22-lea an al Republicii : „Sta­rea poporului e pe măsura înaintării ţării, iar înaintarea ei este fara precedent­ă. Asupra ei, asupra acestei stări a poporului este chemat, este dator să mediteze artistul, să mediteze şi să-i înţeleagă sensul, mutîndu-l, prin expresivi­tatea cuvîntului ori a culorii, în eternitatea operei. Anul care a trecut a fost un an rodnic al tării. Intrăm în anul 1970, considerînd cu dreptate tre­cutul nostru, hotărînd prezentul nostru, pregătind viitorul Intrăm in anul 1970. Ne cuprinde — trebuie s-o recunoaștem ! — melancolia că 1969 a devenit, de pe acum, trecut. Dar ne cuprinde, în același timp mîndria că anul 1969 a devenit Istorie. ROMÂNIA LITERARA Dosar de SiViVIA (‘ApAiMCESCU ROMÂNIA LITERARA urează cititorilor, prietenilor şi colaboratorilor LA MULȚI ANI! MARIN PREDA: Cum am scris RISIPITORII Televiziunea mi-a pus întrebarea de ce a treia edi­ţie, care tocmai a apărut, a Risipitorilor, a fost din nou refăcută. Acum cînd acest roman a ajuns în sfîrşit la forma sa definitivă mă gindesc dacă cu efortul scrie­rii lui n-aş fi putut să scriu cel puţin trei cărţi noi. întrebarea care mi se pune insă şi care este pentru mine liniştitoare este dacă aceste trei cărţi noi ar fi putut fi Friguri, Moromeţii vol. II şi Intrusul. Sunt convins că n-ar fi fost, şi iată de ce. Prin 1953, adică după terminare»» Moromeţilor voi I, dar care era încă la mine un sertar, m-am apucat să scriu volumul al doilea. M-am chinuit o iarnă şi o vară. Zilnic luptam cu o neputinţă de a scrie a cărei ex­plicaţie îmi scăpa. Pur şi simplu nu ştiam să scriu. Stă­team în faţa hîrtiei şi nu reuşeam cel mult decit să de­scriu scene scrise deja în volumul anterior, reluate însă într-o formă penibilă şi care mi se impuneau în mod bizar, deşi imaginaţia îmi era îndreptată asupra altor subiecte. Mă simţeam stâpînit de dorinţa imperioasă de a vorbi eu şi nu personajele mele ţărăneşti, de a gîndi cu mintea mea şi nu cu a lui Ilie Tăbîrgel (era unul care mă obseda), sau mai ştiu eu cu a cărui alt ţăran care îşi scotea capul printre raidurile mele trudnice şi vorbea tot el, dar fără să-m­i dea sentimentul ca spu­sele lui reprezintă sensul vieţii lui pe acest pămînt (şi pe acele timpuri !) şi ce soartă ,­ aşteaptă ! Exaspe­rat, am abandonat totul şi mă gîndeam chiar cu se­ninătate să mă las de scris. Nu-mi plăcea ideea că nu pot să fac altceva decit să mă împleticesc printre picioarele personajelor mele, descriind într-un mod naiv psihologii naive, deşi ele erau expresia unei cre­dinţe şi a unei speranţe ca într-o nuvelă pe care am publicat-o în acei ani şi care s-a bucurat pe atunci de un mare succes. Inocenţa trebuie să aparţină nu­mai eroilor, nu şi scriitorului. Din această trufie nu­­ a scos decit întîmplarea şi, desigur, instinctul. O carte netipărită la timp rătăceşte apoi multă vreme pînă îşi găseşte locul potrivit în conştiinţa publicului şi a istoriei unei culturi. Din păcate pentru dorinţa de intemporal a multor începători de azi, romanul e le­gat de istorie şi fără ea se asfixiază. Trebuia să ti­păresc ceea ce scrisesem atunci şi nu mai tîrziu, cu toate că romanul acesta despre ţărănimea antebelică era neterminat, nu mă interesa dacă ţărănimea ro­mână continua să se ruineze în capitalism, aşa cum spunea o frază la sfîrşitul volumului, pe care ulterior am scos-o, ci viaţa unei categorii umane pîndită de vicleniile istoriei ; or, aceste viclenii erau abia anun­ţate. Cine poate însă să asigure un scriitor că o ob­sesie a sa aflată în plină dezbatere a conştiinţei va trece în mod sigur şi pragul expresiei artistice ? Să păstrăm, mi-am zis, în rezervă marea întrebare des­pre curgerea timpului şi ce poate ca aduce oameni­lor, și să dăm la o parte pînza de pe tabloul gata ter­minat, al unei epoci care s-a scurs. Pentru ceea ce va urma, vom vedea. Aici însă reveni amintirea eșecului, care se confirmă curînd la o nouă încercare. Mă îmbolnăvii de exasperare, seninătatea mă pără­­sise, zăcui în spital, apoi mă însănătoşii. * Şi in­tr-o zi îmi veni următoarea idee : Foarte mulţi oa­meni din vremea noastră păţesc,ce-am păţit eu.­­Nu este oare exasperarea, provocată de neputinţa de a-ţi atinge un scop dorit? o realitate a lumii noastre mo­derne ? Şocurile la care suntem­ supuşi din pricina pier­derii seninătăţii* şi echilibrului sufletesc, seninătate şi echilibru supuse unei continue agresiuni a mediului şi de care nici măcar nu suntem­ totdeauna conştienţi.»nu sunt ele oare cauza unor mari tulburări în comporta­mentul omului de azi ? Şi aşa am început să scriu romanul Risipitorii. Deodată neputinţa de a scrie a dis­părut. Eram atît­ de entuziasmat incă socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun decit tot ceea ce scri­sesem pina atunci. în doi ani l-am terminat şi avea peste opt sute de pagini. Urma să apară. Profitînd insă de o defecţiune editorială de ultimă oră, mi-am reci­tit romanul şi nu l-am mai găsit bun. Din opt sute de pa­­gini l-am redus la trei sute cincizeci, pentru ca apoi, în şpalturi, să-i mai adaug o sută. In ciuda acestor con­trarieri şi reveniri istovitoare, nu simţeam nici o obo­seală, ceea ce ieşea îmi plăcea, aveam sentimentul că (Cont i nu ar e in pagina 1 4) N. R. Cu prilejul apariţiei ediţiei definitive a Risipito­rilor, Marin Preda ne-a încredinţat — la solicitarea noas­tră — aceste confesiuni pe care le considerăm de un mare interes pentru cititorii noştri Romanul este co­mentat și in interiorul revistei, la rubrica Cronica literară. T Zaharia Stancu Cintec Aş vrea să fiu copac bătrân, Să nu mai văd, să nu mai aud In curînd voi fi copac bătrîn. Nu voi mai vedea, nu voi mai auzi. Aş vrea să fiu copac bătrîn, Nici o inimă să nu-mi mai bată în piept. In curînd voi fi copac bătrîn, Nici o inimă nu-mi va mai bate-n piept Aş vrea să fiu copac bătrîn, Cu fierăstrăul să fiu tăiat, în bucăţi mărunte să fiu tăiat, Să ard într-un foc cu aripi roşii, Să hrănesc un foc cu flăcări roşii.

Next