România literară, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 1-13)

1970-01-01 / nr. 1

voci din public Despre gramatica italiană şi despre „Divina Comedie“ In revista „Ramuri“ din 15.XI.1969, într-un articol de referinţe sub­tile intitulat „Postfaţă“, tov. V. G. Paleolog citea­ză, in legătură cu celebra sculptură la mai multe versiuni a lui Brâncuşi „Domnişoara Pogány“, un vers din Divina Comedie. Autorul articolului tran­scrie din textul original­­ „Dio parea nel volto suo gioire“. Şi traduce prompt: „In bolta lor divinitatea părea a se îmbucura“. Este vorba aici în mod vădit de o inadvertenţă. Să fi confundat colabora­torul „Ramurilor“ cuvîn­­tul italian volto cu volta ? Confuzia vocalelor o şi a ar fi posibilă, mai ales că admirabilul ultim dicţio­nar italian-român este ti­părit cu litere cam mici. Ailar de neexplicat este traducerea pronumelui posesiv. Volto suo, bolta lor? Textul italian este clar, volto suo, şi nici nu poate fi altfel. Cuvîntul volta înseamnă „faţă“, „figură“, şi provine de la latinescul vultus. Cei care au scandat odinioară ver­surile de început ale Me­tamorfozelor îşi mai aduc aminte probabil: „Unus erat toto naturae vultus In orbe“. Există, desigur, şi un cuvînt volto în limba italiană, cu sensul de „boltă“ (în franceză voste), dar şi cu alte trei sensuri omonime, inclusiv unul participat (de la ver­bul volgere). Dar să lăsăm d­­iscuţia filologică, instruc­tivă în cazul de faţă, şi să revenim la textul lui Dante. Versul citat de Iov. Paleolog face parte din Paradisul, Cîntul XXVII, 103—105, şi anume , dintr-un terţet endecasila­bic de o rară frumuseţe : „Ma ella, cl' 2 vedea il mio _ disire, Incomincíö, ridendo tanto lieta Che Dio parea nel suo volto giore“. Am citat intenţionat contextul, pentru că sen­sul subtil, autentic nu poate reieşi decit cel pu­ţin din ultima parte a ter­­ţetului, şi nu din versul trunchiat. Să traducem deci, fără chiar a recurge la versiunile străine sau române din Divina Come­die : „Dar ea (Beatrice) începu, rîzînd atît de ve­selă, incit părea că Dum­nezeu se bucura pe faţa ei“. Versiunea noastră nu va fi, poate, tocmai poe­tică, dar este exactă. Iu­bitorii operei lui Dante pot afla interpretări lite­rare la Coşbuc, Marcu, Eta Boeriu şi chiar la compatrioata redactorilor craioveni, Maria Chiţu, care a încercat prima dată o traducere în româneşte, nu prea fericită, nu ştiu dacă şi integrală a Divi­nei Comedii. Versiunea ultimă, pe drept lăudată, făcută de Eta Boeriu, este şi conformă textului, in cazul discutat de noi: „Dar ea, ce pătrundea în dorul meu, Zîmbi atare-neît, pe chipul ei Părea că rîde însuşi Dumnezeu“. A traduce volta prin „bo­­ta“ şi încă prin „bolta lor“, înseamnă să alterezi toată duioşia versului dantesc, în care este vorba de „chipul“ diafanei Bea­trice. C. SANDULESCU Pe urmele lui Nicolae Labiş Stăruind pe urmele poe­tului N. Labiş, ne-am cla­rificat un moment mai puţin cunoscut din bio­grafia sa, perioada refu­giului în Muntenia. Fa­milia poetului, în apri­lie 1944, s-a stabilit în sa­tul Văcărea, comuna Va­lea Popei, Judeţul Mus­cel. In această vreme pă­rinţii lui Labiş funcţio­nează ca învăţători la şcoala primară din sat, iar Nelu, e elev la aceeaşi şcoală, în clasa a III-a. Pe Coridorul şcolii gene­rale din satul Văcarea, comuna Mihăeşti (după noua împărţire adminis­­trativ-teritorială), se află azi un modest colţ me­morial, în care este expus catalogul clasei a III-a pe anul şcolar 1944/1945, învăţător I. C. Istrătescu, catalog care la nr. 38 cu­prinde situaţia şcolară a elevului Labiş Eugen Ni­­colae, pe trimestrul I. Pa­gina prezentului catalog constituie un document util pentru completarea portretului „elevului emi­nent“ N. Labiş, care din clasele primare dovedea interes pentru toate disci­plinele. Menţionăm că si­tuaţia de an cu an a şco­larului Labiş, înscrisă în matricolele liceului din Fălticeni între 1946-1947 şi 1954, şi comunicată de profesorul Aurel George Stino prin articolul „Elev la Fălticeni“, tipărit în „Culegerea omagială N. Labiş“, editată sub îngri­jirea redacţiei ziarului „Zori noi“, dec. 1965, p. 16 şi 18, dovedeşte că „e­­levul cu note mari la 1. română, istorie, geografie, prezintă aceleaşi maxi­me la şt. naturale, fizi­că, chimie, matematică, deci obiectele realiste îl atrag şi-l pasionează, mo­­delindu-i într-un fel cu­getarea alături de lite­ratură“. Redăm mediile pe obiecte în cl. a III-a, trimestrul I ; Religie 10 ; Citire 10 ; Gramatică şi compunere 9 ; Istorie 10 ; Geografie 10 ; Cunoaşte­rea naturii 9 ; Cunoaşte­rea şi îngrijirea omului 9 ; Matematică 9 ; Deprin­deri de viaţă 9 ; Caligra­fie 9; Desen 10 ; Ed. fi­zică 9 ; Lucru manual 9 ; Practica agricolă 9 ; Pur­tare 10. La Mălini, Labiş a fost elevul mamei sale. Ea îi punea câteodată no­te mai mici decit merita. La Văcarea, cînd timp de două trimestre l-a avut învăţător pe I.C. Istrătes­cu, el a primit note mai mari. Tot în arhiva şco­lii Văcarea se păstrea­ză cîteva procese-verba­­le care atestă prezenţa ac­tivă a învăţătorilor Eu­gen şi Profira Labiş şi a fiului lor , la activităţile extraşcolare (organizarea serbării cu daruri de A­­nul Nou, in scopul strîn­­gerii de venituri pentru ajutorarea copiilor or­fani şi săraci). Reprodu­cem un fragment din procesul-verbal încheiat în ziua de 28 decembrie 1944 . „Obiceiurile din Moldova : capra, ursul, pluguşorul au fost exe­cutate cu mult talent de d-nii învăţători Eugen Labiş, C. Petruţă şi ele­vii Plăcintă, N. Labiş şi Istrătescu. Pentru orga­nizarea, pregătirea, exe­cutarea şi buna reuşită a serbării din punct de ve­dere moral şi material au luat parte activă urmă­torii : Profira Labiş, M. D. Ungureanu, Elena Eneia etc. Dar nu numai acest document, ci şi mărturii­le foştilor săi colegi din cl. a III-a (Ungureanu Ion, Stanciu Constantin, Stro­­ie Constantin) vorbesc despre spiritul voluntar al viitorului poet, despre setea sa de a acţiona : „La serbări era nelipsit, scria şi recita poezii, scria ro­luri pentru noi şi scene­tele lui le jucam apoi pe scenă“. Iar octogenarul ţăran Mitu B. Ştefan, la care a stat în gazdă fa­milia poetului, îşi amin­teşte şi azi că Nelucu era un copil vorbăreţ şi deş­tept. Se juca mult cu cei­lalţi copii şi citea multe cărţi. Convorbirea noas­tră cu gazda, vecinii gaz­dei, fostul învăţător şi foştii colegi ne-au convins că şi la Văcarea, ca şi la Mălini sau Bucureşti şi pretutindeni pe unde a trecut şi unde a trăit, N. Labiş a rămas cu mult mai mult decit o amintire frumoasă. DUMITRU ANGHEL (Profesor — Costeşti) Casa în care a locuit familia Labiş, in satul Vă­carea (locuinţa cetăţeanului Mitu B. Ştefan) MIntre veleitate şi realitate In urma celor afirmate In nota-articol intitulată „Autor sau?...“ semnată de D. Anghel (profesor, Costeşti-Argeş), notă a­­părută în cadrul rubricii „Voci din public“ (Româ­nia literară, nr. 48/1969, din Sc.IX, a.c.), încunoş­­tiinţez atît redacţia, cit şi pe cititori, cu următoarele date în vederea restabili­rii adevărului. Compoziţia „Balada Argeşului“, apărută în culegerea de cintece „Pe un mal frumos“ (Casa creaţiei populare a jude­ţului Argeş), a fost con­cepută de la bun început ca ilustraţie muzicală la montajul literar-muzical „Flori de lumini pe Ar­geş", tipărit pentru forma­ţiile artistice de amatori din actualul judeţ Argeş In urmă cu cinci ani (oc­tombrie 1964) — dovadă fragmentul de bază al compoziţiei apărut la pa­gina 57 cu titlul „Cîntecul Argeşului“ (versuri I. Meiţoiu, muzica G. Baza­­van), cu specificaţia din subtitlu: „Din Balada Ar­geşului“. Lucrarea muzi­cală a fost structurată de compozitorul G. Bazavan şi subsemnatul pe două părţi distincte, textul a­­cestora fiind de factură sultă şi aparţinîndu-mi. Pentru a lega printr-un laitmotiv folcloric cele doua părţi, s-a luat un număr de 8-10 versuri populare din culegerea in­titulată „Spune Argeş, spune tu cum a fost şi cum e­ acu“. Parte din a­­ceste versuri au figurat de altfel şi în comperajul montajului literar, compe­­raj asupra căruia Nota (destul de evidentă) de la sfîrşitul lucrării (pag. 52) precizează: „Versurile populare din comperaj au fost culese din regiunea Argeş, parte din ele com­pletate şi adaptate la ce­rinţele prezentului mon­taj“. Deci, din moment ce eu însumi am specificat că versurile din comperaj sunt populare, este de la sine înţeles că n-am pu­tut fi autorul lor. Acum, o întrebare le­gitimă pentru tov. D. An­ghel. De cînd şi pînă unde se obişnuieşte ca un cu­legător de folclor să se considere autorul versuri­lor populare culese, aşa cum însuşi D.A. ţine să precizeze în nota-articol apăruta? Dacă dînsul se consideră autor, înseamnă că ceea ce el însuşi a în­făţişat drept folclor nu mai este de fapt folclor. Mai departe, tovarăşul D.A. imi aduce acuza (citez) de a desconsidera un principiu elementar, acela de a se indica auto­rul (din nou autorul, n.n.) textelor utilizate (mai co­rect spus, textelor folclo­rice utilizate). Aici tre­buie arătat că, în contex­tul unui montaj de ver­suri în care comperajul, aşa cum am specificat în notă, a fost fixat pe ver­suri populare, este cel puţin absurd să se indice la modul­ strict sursa res­pectivă. Acest lucru se face legitim în cazul u­­nei culegeri sau antologii de folclor. Că lucrurile se prezintă astfel, o dovdeşte elocvent făptui că în cu­legerea „Folclor poetic nou“ (Bucureşti, 1965), culegere alcătuită şi în­grijită de subsemnatul, sursele textelor folclorice au fost trecute cu cea mai mare exigenţă, in­­dicîndu-se precis numele şi prenumele culegătoru­lui, numele şi prenu­mele informatorului, lo­cul de unde a fost cules, culegerea în care a apă­rut etc. Unul din aseme­nea zeci de culegători a fost şi tov. D. Angliei, că­ruia în culegerea aminti­tă i s-a precizat poziţia faţă de textele folclorice culese de dînsul şi in­cluse. Faptul că în ţesătura Intimă a unui montaj li­terar (gen care prin defi­niţie poate include o va­rietate de forme, de rit­muri poetice) s-au folo­sit şi versuri populare (cărora, aşa cum am ară­tat, li s-a spus pe nume) nu poate constitui o gre­şeală. De altfel, dacă au­torul notei-articol ar fi fost de bună credinţă, ar fi putut recepta şi accepta cele spuse de regizorul George Dem. Loghin la pag. 71 a broşurii „Flori de lumini pe Argeş“, ca unul care a scris indica­ţiile de regie la respecti­vul montaj. Citez: „In în­cheiere aş vrea să mă re­fer la versurile care fac legătura între episoade. Scrise în formă populară, ele sunt rodul creaţiei folclorice“. (Sublinierea ne aparţine). Şi mai de­parte : „Introducîndu-le în structura operei sale, a­­utorul a intenţionat să în­soţească faptele înfăţişate de el cu un comentariu poetic care să sugereze atitudinea poporului faţă de evenimentele evocate. Găsesc excelentă această idee şi ea trebuie prezen­tată în spectacol cu toată expresivitatea artistică necesară“. Mai mult decit atît ce s-ar mai putea spune? Ci­titorii vor aprecia. j&k IOAN MEITOIU 2 România literară r Circumstanţe Ce nu se poate uita Una dintre cele mai captivante lecturi mi s-a părut a fi aceea a ziarelor vechi: o lume dispă­rută se află acolo încă vie, trăindu-şi dramele ei sumbre şi comediile groteşti, tăvălindu-se in mo­cirlă şi aspirină spre zenit, luptînd, impăcindu-se, iubind, urină, suferind, bucurîndu-se, plîngînd si rizind, cu o naturaleţe pe care rareori am intîl­­nit-o in paginile romanelor si aproape niciodată in acele reconstituiri descărnate din imensul muzeu al umanităţii, care se cheamă istoria. Un reportaj, o caricatură „la ordinea zilei", un anunţ de mică publicitate, o informaţie din viaţa literară ori din culisele teatrelor, reclama unui film, un „fapt di­vers" — tot noianul acesta de texte, scrise in gra­bă şi sortite să dăinuiască de azi pină miine, re­prezintă imaginea fidelă a unei zile in care am trăit şi eu cindva, sau care asfinţise înaintea ivirii mele. Ca intr-o miraculoasă oglindă, intilnesc mul­ţime de oameni, de ginduri şi de fapte : pe oameni ii văd muncind ori lenevind; gindurile, le deslu­şesc cînd măreţe şi înalte, cînd meschine, dezgus­tătoare; iar faptele imi apar fierbinţi, încă nedes­­prinse din lanţul ce leagă interesele care le-au iscat cu rezultatele şi consecinţele lor. Se întimplă uneori ca toate acestea să pară puţin înceţoşate, dar şi atunci răzbate dintre rinduri măcar febra sau plictiseala visului care le-a scris, fie cu vibraţia ziaristului de vocaţie, fie cu rutina ucigătoare a simbriaşului ajuns in presă din greşeala agentului de circulaţie care i-a barat drumul firesc spre re­gistratura percepţiei comunale. Şi mă surprind iubind cu înflăcărare sau unind înverşunat oameni pe care nu i-am cunoscut sau pe care-l uitasem de mult; descopăr că admir sau dispreţuiesc fapte şi întimplări cu care n-am avut nici o legătură ; mă trezesc entuziasmat, dezgustat sau nepăsător faţă de gindurile şi frămintările unei lumi care nu a fost ori nu mai e a mea. Cu asemenea stare sufletească am răsfoit filele răscoapte, gata să se macine intre degete si să se învolbureze in jurul meu ca o pulbere selenară, ale unor ziare din primii ani de după eliberarea ţării. Am citit zeci şi zeci de pagini — unele nai­ve, altele înflăcărate, multe înverşunate pe temeiul sfintei dreptăţi sau numai pe o părere. Şi mi-am adus aminte ce oră fierbinte a căutărilor, ce sete chinuitoare de „altceva“, ce nevoie imperioasă de cale nouă şi de rînduieli noi in viaţa social-poli­­tică, in cultură, in­ artă şi în literatură, în întreaga spiritualitate românească, era in anii aceia. Se sfirşise noaptea — o noapte lungă, cumplită, de coşmar — dar zorile erau încă departe, abia se zăreau şi puteau fi înşelătoare. Tensiunea contestă­rilor era atît de înaltă incit putea să nască icono­claşti — şi cine poate spune că nu a născut uneori ? Dezgustul de apele miloase, stătute şi coclite ale şabloanelor şi conformismului putea duce cu uşu­rinţă la adoptarea altor şabloane şi la căderea în alt conformism — şi a dus cîteodată ! Dar ce zile minunate, ce zile eroice prin puritatea iubirii şi prin incandescenţa urii acelei generaţii care ieşea din tinereţe­ şi păşea spre maturitate odată cu ieşi­rea lumii din război, odată cu ieşirea României dintr-o istorie şi intrarea ei în alta. Elanul miilor de tineri care înfruntau greutăţile şi privaţiunile unei vieţi crunte, de pionierat, dura drumuri de fier şi viaducte îndrăzneţe, cu tîrnăcoape şi lopeţi, prin steiul de cremene al munţilor. Lipseau atunci maşini şi utilaje mecanice, dar prisosea dăruirea de forţe omeneşti, prisosea abnegaţia jertfelor în­chinate ţării celei noi, prisosea conştiinţa că a trăi înseamnă a făptui — a făptui nu numai pen­tru tine, ci pentru obştea căreia îi aparţii. Cău­tarea febrilă a unor modalităţi noi de expresie in artă, efortul permanent de a lărgi pină la totali­tatea semenilor numărul beneficiarilor de bunuri spirituale, rîvna scriitorilor, artiştilor — a intelec­tualilor, în genere — de a lepăda condiţia de rude sărace ale stăpînilor şi de a deveni părtaşi la irum­perea mulţimilor harnice pe scena istoriei sub bolta înaltă a noului umanism socialist — consti­tuie dominanţa vieţii culturale din anii aceia. Au fost şi aci eşecuri, experienţe ratate, succese înşe­lătoare, confuzii între drumurile lungi care duc departe şi fundăturile în care pasul bate pe loc şi se împleticeşte, — dar toate s-au născut din cea mai curată dorinţă de orizonturi noi a unei gene­raţii tinere atunci, care începe să-şi simtă tîmplele cărunte acum, cînd s-au lămurit căile, s-au spulbe­rat confuziile, iar intre succesele reale şi cele apa­rente s-a statornicit cintarul fără greş al valorilor autentice. Acum, cînd alte generaţii tinere merg cu paşi siguri, pe drumuri luminoase, spre ţeluri limpezite. Şi mă întreb dacă această generaţie merită a fi certată pentru neizbindirile şi pentru erorile ei ti­nereşti, de atunci. Şi nu ştiu ce să-mi răspund. Dar ştiu că tot ce se făureşte azi, tot ce se va făuri miine, în România socialistă, se clădeşte pe temelia trainică pusă de înaintaşi, — şi că una din pietrele acestei temelii a fost aşezată, cu gene­roasă dăruire, de generaţia tinără încă la naşterea Republicii şi maturizată odată cu ţara. Ştiu, adică, ce nu se poate uita : că unul din multele izvoare ale împlinirilor de azi îl reprezintă căutările fe­brile şi entuziaste, biruinţele, infringerile şi chiar erorile acelei generaţii. Şi mai ştiu că peste tre­cere de vreme, cînd veacul acesta se va rotunji spre încheiere, alţi ochi şi altă minte vor găsi in ziarele anului ’70, tot atît de vie, altă generaţie tinără, dinamică, încordată cu seriozitate intr-o activitate mai lucidă, mai competentă — şi, deci, mai rodnică — decit a generaţiilor care i-au fost înainte-mergătoare. Vor afla-o muncind la cote mai înalte, după planuri chibzuite din vreme, cu înţelepciune şi realism, dar inchinîndu-şi străda­niile aceluiaşi crez. Şi ce se ştie azi, se va vedea şi atunci, cu claritate, din paginile măcinate de timp ale ziarelor : ceea ce uneşte şi va uni puru­rea aceste generaţii ale anilor noştri este conştiin­ţa care răzbate deopotrivă in tot ce s-a gîndit şi înfăptuit ieri, în tot ce se gindeşte şi făptuieşte azi ori se va gîndi şi făptui miine, pe pămîntul românesc, şi care şi-a găsit rostirea cuprinzătoare in versul lui Labiş : „Trăim în miezul unui ev aprins / şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă“. Iată ce nu se poate uita, — şi ce nu se va uita niciodată. Al. CERNA-RADULESCU

Next