România literară, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 1-13)
1970-01-01 / nr. 1
voci din public Despre gramatica italiană şi despre „Divina Comedie“ In revista „Ramuri“ din 15.XI.1969, într-un articol de referinţe subtile intitulat „Postfaţă“, tov. V. G. Paleolog citează, in legătură cu celebra sculptură la mai multe versiuni a lui Brâncuşi „Domnişoara Pogány“, un vers din Divina Comedie. Autorul articolului transcrie din textul original „Dio parea nel volto suo gioire“. Şi traduce prompt: „In bolta lor divinitatea părea a se îmbucura“. Este vorba aici în mod vădit de o inadvertenţă. Să fi confundat colaboratorul „Ramurilor“ cuvîntul italian volto cu volta ? Confuzia vocalelor o şi a ar fi posibilă, mai ales că admirabilul ultim dicţionar italian-român este tipărit cu litere cam mici. Ailar de neexplicat este traducerea pronumelui posesiv. Volto suo, bolta lor? Textul italian este clar, volto suo, şi nici nu poate fi altfel. Cuvîntul volta înseamnă „faţă“, „figură“, şi provine de la latinescul vultus. Cei care au scandat odinioară versurile de început ale Metamorfozelor îşi mai aduc aminte probabil: „Unus erat toto naturae vultus In orbe“. Există, desigur, şi un cuvînt volto în limba italiană, cu sensul de „boltă“ (în franceză voste), dar şi cu alte trei sensuri omonime, inclusiv unul participat (de la verbul volgere). Dar să lăsăm discuţia filologică, instructivă în cazul de faţă, şi să revenim la textul lui Dante. Versul citat de Iov. Paleolog face parte din Paradisul, Cîntul XXVII, 103—105, şi anume , dintr-un terţet endecasilabic de o rară frumuseţe : „Ma ella, cl' 2 vedea il mio _ disire, Incomincíö, ridendo tanto lieta Che Dio parea nel suo volto giore“. Am citat intenţionat contextul, pentru că sensul subtil, autentic nu poate reieşi decit cel puţin din ultima parte a terţetului, şi nu din versul trunchiat. Să traducem deci, fără chiar a recurge la versiunile străine sau române din Divina Comedie : „Dar ea (Beatrice) începu, rîzînd atît de veselă, incit părea că Dumnezeu se bucura pe faţa ei“. Versiunea noastră nu va fi, poate, tocmai poetică, dar este exactă. Iubitorii operei lui Dante pot afla interpretări literare la Coşbuc, Marcu, Eta Boeriu şi chiar la compatrioata redactorilor craioveni, Maria Chiţu, care a încercat prima dată o traducere în româneşte, nu prea fericită, nu ştiu dacă şi integrală a Divinei Comedii. Versiunea ultimă, pe drept lăudată, făcută de Eta Boeriu, este şi conformă textului, in cazul discutat de noi: „Dar ea, ce pătrundea în dorul meu, Zîmbi atare-neît, pe chipul ei Părea că rîde însuşi Dumnezeu“. A traduce volta prin „bota“ şi încă prin „bolta lor“, înseamnă să alterezi toată duioşia versului dantesc, în care este vorba de „chipul“ diafanei Beatrice. C. SANDULESCU Pe urmele lui Nicolae Labiş Stăruind pe urmele poetului N. Labiş, ne-am clarificat un moment mai puţin cunoscut din biografia sa, perioada refugiului în Muntenia. Familia poetului, în aprilie 1944, s-a stabilit în satul Văcărea, comuna Valea Popei, Judeţul Muscel. In această vreme părinţii lui Labiş funcţionează ca învăţători la şcoala primară din sat, iar Nelu, e elev la aceeaşi şcoală, în clasa a III-a. Pe Coridorul şcolii generale din satul Văcarea, comuna Mihăeşti (după noua împărţire administrativ-teritorială), se află azi un modest colţ memorial, în care este expus catalogul clasei a III-a pe anul şcolar 1944/1945, învăţător I. C. Istrătescu, catalog care la nr. 38 cuprinde situaţia şcolară a elevului Labiş Eugen Nicolae, pe trimestrul I. Pagina prezentului catalog constituie un document util pentru completarea portretului „elevului eminent“ N. Labiş, care din clasele primare dovedea interes pentru toate disciplinele. Menţionăm că situaţia de an cu an a şcolarului Labiş, înscrisă în matricolele liceului din Fălticeni între 1946-1947 şi 1954, şi comunicată de profesorul Aurel George Stino prin articolul „Elev la Fălticeni“, tipărit în „Culegerea omagială N. Labiş“, editată sub îngrijirea redacţiei ziarului „Zori noi“, dec. 1965, p. 16 şi 18, dovedeşte că „elevul cu note mari la 1. română, istorie, geografie, prezintă aceleaşi maxime la şt. naturale, fizică, chimie, matematică, deci obiectele realiste îl atrag şi-l pasionează, modelindu-i într-un fel cugetarea alături de literatură“. Redăm mediile pe obiecte în cl. a III-a, trimestrul I ; Religie 10 ; Citire 10 ; Gramatică şi compunere 9 ; Istorie 10 ; Geografie 10 ; Cunoaşterea naturii 9 ; Cunoaşterea şi îngrijirea omului 9 ; Matematică 9 ; Deprinderi de viaţă 9 ; Caligrafie 9; Desen 10 ; Ed. fizică 9 ; Lucru manual 9 ; Practica agricolă 9 ; Purtare 10. La Mălini, Labiş a fost elevul mamei sale. Ea îi punea câteodată note mai mici decit merita. La Văcarea, cînd timp de două trimestre l-a avut învăţător pe I.C. Istrătescu, el a primit note mai mari. Tot în arhiva şcolii Văcarea se păstrează cîteva procese-verbale care atestă prezenţa activă a învăţătorilor Eugen şi Profira Labiş şi a fiului lor , la activităţile extraşcolare (organizarea serbării cu daruri de Anul Nou, in scopul strîngerii de venituri pentru ajutorarea copiilor orfani şi săraci). Reproducem un fragment din procesul-verbal încheiat în ziua de 28 decembrie 1944 . „Obiceiurile din Moldova : capra, ursul, pluguşorul au fost executate cu mult talent de d-nii învăţători Eugen Labiş, C. Petruţă şi elevii Plăcintă, N. Labiş şi Istrătescu. Pentru organizarea, pregătirea, executarea şi buna reuşită a serbării din punct de vedere moral şi material au luat parte activă următorii : Profira Labiş, M. D. Ungureanu, Elena Eneia etc. Dar nu numai acest document, ci şi mărturiile foştilor săi colegi din cl. a III-a (Ungureanu Ion, Stanciu Constantin, Stroie Constantin) vorbesc despre spiritul voluntar al viitorului poet, despre setea sa de a acţiona : „La serbări era nelipsit, scria şi recita poezii, scria roluri pentru noi şi scenetele lui le jucam apoi pe scenă“. Iar octogenarul ţăran Mitu B. Ştefan, la care a stat în gazdă familia poetului, îşi aminteşte şi azi că Nelucu era un copil vorbăreţ şi deştept. Se juca mult cu ceilalţi copii şi citea multe cărţi. Convorbirea noastră cu gazda, vecinii gazdei, fostul învăţător şi foştii colegi ne-au convins că şi la Văcarea, ca şi la Mălini sau Bucureşti şi pretutindeni pe unde a trecut şi unde a trăit, N. Labiş a rămas cu mult mai mult decit o amintire frumoasă. DUMITRU ANGHEL (Profesor — Costeşti) Casa în care a locuit familia Labiş, in satul Văcarea (locuinţa cetăţeanului Mitu B. Ştefan) MIntre veleitate şi realitate In urma celor afirmate In nota-articol intitulată „Autor sau?...“ semnată de D. Anghel (profesor, Costeşti-Argeş), notă apărută în cadrul rubricii „Voci din public“ (România literară, nr. 48/1969, din Sc.IX, a.c.), încunoştiinţez atît redacţia, cit şi pe cititori, cu următoarele date în vederea restabilirii adevărului. Compoziţia „Balada Argeşului“, apărută în culegerea de cintece „Pe un mal frumos“ (Casa creaţiei populare a judeţului Argeş), a fost concepută de la bun început ca ilustraţie muzicală la montajul literar-muzical „Flori de lumini pe Argeş", tipărit pentru formaţiile artistice de amatori din actualul judeţ Argeş In urmă cu cinci ani (octombrie 1964) — dovadă fragmentul de bază al compoziţiei apărut la pagina 57 cu titlul „Cîntecul Argeşului“ (versuri I. Meiţoiu, muzica G. Bazavan), cu specificaţia din subtitlu: „Din Balada Argeşului“. Lucrarea muzicală a fost structurată de compozitorul G. Bazavan şi subsemnatul pe două părţi distincte, textul acestora fiind de factură sultă şi aparţinîndu-mi. Pentru a lega printr-un laitmotiv folcloric cele doua părţi, s-a luat un număr de 8-10 versuri populare din culegerea intitulată „Spune Argeş, spune tu cum a fost şi cum e acu“. Parte din aceste versuri au figurat de altfel şi în comperajul montajului literar, comperaj asupra căruia Nota (destul de evidentă) de la sfîrşitul lucrării (pag. 52) precizează: „Versurile populare din comperaj au fost culese din regiunea Argeş, parte din ele completate şi adaptate la cerinţele prezentului montaj“. Deci, din moment ce eu însumi am specificat că versurile din comperaj sunt populare, este de la sine înţeles că n-am putut fi autorul lor. Acum, o întrebare legitimă pentru tov. D. Anghel. De cînd şi pînă unde se obişnuieşte ca un culegător de folclor să se considere autorul versurilor populare culese, aşa cum însuşi D.A. ţine să precizeze în nota-articol apăruta? Dacă dînsul se consideră autor, înseamnă că ceea ce el însuşi a înfăţişat drept folclor nu mai este de fapt folclor. Mai departe, tovarăşul D.A. imi aduce acuza (citez) de a desconsidera un principiu elementar, acela de a se indica autorul (din nou autorul, n.n.) textelor utilizate (mai corect spus, textelor folclorice utilizate). Aici trebuie arătat că, în contextul unui montaj de versuri în care comperajul, aşa cum am specificat în notă, a fost fixat pe versuri populare, este cel puţin absurd să se indice la modul strict sursa respectivă. Acest lucru se face legitim în cazul unei culegeri sau antologii de folclor. Că lucrurile se prezintă astfel, o dovdeşte elocvent făptui că în culegerea „Folclor poetic nou“ (Bucureşti, 1965), culegere alcătuită şi îngrijită de subsemnatul, sursele textelor folclorice au fost trecute cu cea mai mare exigenţă, indicîndu-se precis numele şi prenumele culegătorului, numele şi prenumele informatorului, locul de unde a fost cules, culegerea în care a apărut etc. Unul din asemenea zeci de culegători a fost şi tov. D. Angliei, căruia în culegerea amintită i s-a precizat poziţia faţă de textele folclorice culese de dînsul şi incluse. Faptul că în ţesătura Intimă a unui montaj literar (gen care prin definiţie poate include o varietate de forme, de ritmuri poetice) s-au folosit şi versuri populare (cărora, aşa cum am arătat, li s-a spus pe nume) nu poate constitui o greşeală. De altfel, dacă autorul notei-articol ar fi fost de bună credinţă, ar fi putut recepta şi accepta cele spuse de regizorul George Dem. Loghin la pag. 71 a broşurii „Flori de lumini pe Argeş“, ca unul care a scris indicaţiile de regie la respectivul montaj. Citez: „In încheiere aş vrea să mă refer la versurile care fac legătura între episoade. Scrise în formă populară, ele sunt rodul creaţiei folclorice“. (Sublinierea ne aparţine). Şi mai departe : „Introducîndu-le în structura operei sale, autorul a intenţionat să însoţească faptele înfăţişate de el cu un comentariu poetic care să sugereze atitudinea poporului faţă de evenimentele evocate. Găsesc excelentă această idee şi ea trebuie prezentată în spectacol cu toată expresivitatea artistică necesară“. Mai mult decit atît ce s-ar mai putea spune? Cititorii vor aprecia. j&k IOAN MEITOIU 2 România literară r Circumstanţe Ce nu se poate uita Una dintre cele mai captivante lecturi mi s-a părut a fi aceea a ziarelor vechi: o lume dispărută se află acolo încă vie, trăindu-şi dramele ei sumbre şi comediile groteşti, tăvălindu-se in mocirlă şi aspirină spre zenit, luptînd, impăcindu-se, iubind, urină, suferind, bucurîndu-se, plîngînd si rizind, cu o naturaleţe pe care rareori am intîlnit-o in paginile romanelor si aproape niciodată in acele reconstituiri descărnate din imensul muzeu al umanităţii, care se cheamă istoria. Un reportaj, o caricatură „la ordinea zilei", un anunţ de mică publicitate, o informaţie din viaţa literară ori din culisele teatrelor, reclama unui film, un „fapt divers" — tot noianul acesta de texte, scrise in grabă şi sortite să dăinuiască de azi pină miine, reprezintă imaginea fidelă a unei zile in care am trăit şi eu cindva, sau care asfinţise înaintea ivirii mele. Ca intr-o miraculoasă oglindă, intilnesc mulţime de oameni, de ginduri şi de fapte : pe oameni ii văd muncind ori lenevind; gindurile, le desluşesc cînd măreţe şi înalte, cînd meschine, dezgustătoare; iar faptele imi apar fierbinţi, încă nedesprinse din lanţul ce leagă interesele care le-au iscat cu rezultatele şi consecinţele lor. Se întimplă uneori ca toate acestea să pară puţin înceţoşate, dar şi atunci răzbate dintre rinduri măcar febra sau plictiseala visului care le-a scris, fie cu vibraţia ziaristului de vocaţie, fie cu rutina ucigătoare a simbriaşului ajuns in presă din greşeala agentului de circulaţie care i-a barat drumul firesc spre registratura percepţiei comunale. Şi mă surprind iubind cu înflăcărare sau unind înverşunat oameni pe care nu i-am cunoscut sau pe care-l uitasem de mult; descopăr că admir sau dispreţuiesc fapte şi întimplări cu care n-am avut nici o legătură ; mă trezesc entuziasmat, dezgustat sau nepăsător faţă de gindurile şi frămintările unei lumi care nu a fost ori nu mai e a mea. Cu asemenea stare sufletească am răsfoit filele răscoapte, gata să se macine intre degete si să se învolbureze in jurul meu ca o pulbere selenară, ale unor ziare din primii ani de după eliberarea ţării. Am citit zeci şi zeci de pagini — unele naive, altele înflăcărate, multe înverşunate pe temeiul sfintei dreptăţi sau numai pe o părere. Şi mi-am adus aminte ce oră fierbinte a căutărilor, ce sete chinuitoare de „altceva“, ce nevoie imperioasă de cale nouă şi de rînduieli noi in viaţa social-politică, in cultură, in artă şi în literatură, în întreaga spiritualitate românească, era in anii aceia. Se sfirşise noaptea — o noapte lungă, cumplită, de coşmar — dar zorile erau încă departe, abia se zăreau şi puteau fi înşelătoare. Tensiunea contestărilor era atît de înaltă incit putea să nască iconoclaşti — şi cine poate spune că nu a născut uneori ? Dezgustul de apele miloase, stătute şi coclite ale şabloanelor şi conformismului putea duce cu uşurinţă la adoptarea altor şabloane şi la căderea în alt conformism — şi a dus cîteodată ! Dar ce zile minunate, ce zile eroice prin puritatea iubirii şi prin incandescenţa urii acelei generaţii care ieşea din tinereţe şi păşea spre maturitate odată cu ieşirea lumii din război, odată cu ieşirea României dintr-o istorie şi intrarea ei în alta. Elanul miilor de tineri care înfruntau greutăţile şi privaţiunile unei vieţi crunte, de pionierat, dura drumuri de fier şi viaducte îndrăzneţe, cu tîrnăcoape şi lopeţi, prin steiul de cremene al munţilor. Lipseau atunci maşini şi utilaje mecanice, dar prisosea dăruirea de forţe omeneşti, prisosea abnegaţia jertfelor închinate ţării celei noi, prisosea conştiinţa că a trăi înseamnă a făptui — a făptui nu numai pentru tine, ci pentru obştea căreia îi aparţii. Căutarea febrilă a unor modalităţi noi de expresie in artă, efortul permanent de a lărgi pină la totalitatea semenilor numărul beneficiarilor de bunuri spirituale, rîvna scriitorilor, artiştilor — a intelectualilor, în genere — de a lepăda condiţia de rude sărace ale stăpînilor şi de a deveni părtaşi la irumperea mulţimilor harnice pe scena istoriei sub bolta înaltă a noului umanism socialist — constituie dominanţa vieţii culturale din anii aceia. Au fost şi aci eşecuri, experienţe ratate, succese înşelătoare, confuzii între drumurile lungi care duc departe şi fundăturile în care pasul bate pe loc şi se împleticeşte, — dar toate s-au născut din cea mai curată dorinţă de orizonturi noi a unei generaţii tinere atunci, care începe să-şi simtă tîmplele cărunte acum, cînd s-au lămurit căile, s-au spulberat confuziile, iar intre succesele reale şi cele aparente s-a statornicit cintarul fără greş al valorilor autentice. Acum, cînd alte generaţii tinere merg cu paşi siguri, pe drumuri luminoase, spre ţeluri limpezite. Şi mă întreb dacă această generaţie merită a fi certată pentru neizbindirile şi pentru erorile ei tinereşti, de atunci. Şi nu ştiu ce să-mi răspund. Dar ştiu că tot ce se făureşte azi, tot ce se va făuri miine, în România socialistă, se clădeşte pe temelia trainică pusă de înaintaşi, — şi că una din pietrele acestei temelii a fost aşezată, cu generoasă dăruire, de generaţia tinără încă la naşterea Republicii şi maturizată odată cu ţara. Ştiu, adică, ce nu se poate uita : că unul din multele izvoare ale împlinirilor de azi îl reprezintă căutările febrile şi entuziaste, biruinţele, infringerile şi chiar erorile acelei generaţii. Şi mai ştiu că peste trecere de vreme, cînd veacul acesta se va rotunji spre încheiere, alţi ochi şi altă minte vor găsi in ziarele anului ’70, tot atît de vie, altă generaţie tinără, dinamică, încordată cu seriozitate intr-o activitate mai lucidă, mai competentă — şi, deci, mai rodnică — decit a generaţiilor care i-au fost înainte-mergătoare. Vor afla-o muncind la cote mai înalte, după planuri chibzuite din vreme, cu înţelepciune şi realism, dar inchinîndu-şi strădaniile aceluiaşi crez. Şi ce se ştie azi, se va vedea şi atunci, cu claritate, din paginile măcinate de timp ale ziarelor : ceea ce uneşte şi va uni pururea aceste generaţii ale anilor noştri este conştiinţa care răzbate deopotrivă in tot ce s-a gîndit şi înfăptuit ieri, în tot ce se gindeşte şi făptuieşte azi ori se va gîndi şi făptui miine, pe pămîntul românesc, şi care şi-a găsit rostirea cuprinzătoare in versul lui Labiş : „Trăim în miezul unui ev aprins / şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă“. Iată ce nu se poate uita, — şi ce nu se va uita niciodată. Al. CERNA-RADULESCU