România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)
1971-07-22 / nr. 30
POEZIA: Dan Cristea Mira Preda Ascunsa vulnerare Un poet care începe prin a scrie numai sonete, cînd sonetul este de obicei încoronarea amurgului de carieră, seamănă cu un pictor aşezat în faţa unor modele pe care le copiază conştiincios, trăsătură cu trăsătură. Tirania tehnicii îl poate duce la cîştigul unui rafinament de executant, dar şi la situaţia de veşnic ucenic. Mira Preda, aflată la a doua carte cu Ascunsa vulnerare (Editura Eminescu), uceniceşte pe tărîmul sonetului şi probabil că va atinge aici performanţe cantitative. Procedarea autoarei este în genere corectă atît în ce priveşte regulile prozodice, cît şi în privinţa materiei poeziilor, trebuind a fi statică, ea trebuie, totodată, să evoce intr-un anumit fel clasicitatea. Sonetele se umplu astfel de o spumă arheologică, precum nişte cupe de şampanie, trimiţîndu-şi din vers în vers esenţa uşoară a mitologicalelor. Din amfore, marmori, efigii şi statui se ridică doar un iz alchimic, dar nu e nevoie de multă descompunere pentru a vedea că el e de tăria apei curate. Versurile au sunet, le lipseşte însă cu desăvîrşire culoarea. Parcă un sonet a fost luat cu mozaicul lui şi alcătuit pe urmă în zeci de variante. Totuşi, o lăudabilă intenţie există în compunerile închinate „Dacicului pămînt“ : „Ţi-s cîntecele şi pot de răcoare. / Auguştii brazi, vitejii din baladă. / Un ochi se-ntoarce-n mine să te vadă, / în celălalt se limpezesc izvoare. // Pămîntul, apa, munţii — în triadă — / Buciume lungi îţi suie chipu-n soare. / Privesc făptura ta tulburătoare / Şi braţu-l ţin, pe stema ta, arcadă. // In cupă grea de lut îmi torni nectarul / Ciorchinelul, din lacrima trecută / Şi gura mea-nsetată îţi sărută // Străbuna vatră sacră şi altarul. / ...Tu-mprospătezi cu fiecare zare / Albastra Voroneţului mirare...“ Menţionînd frecvente alăturări sau forţări rebarbative de cuvinte („ascunsa vulnerare“, „vatra lui ancestră“, „palustră, perisabilă cocoară“, „focul mă rugue“, „sarmatele saline“, „coruptibila sandală“ etc.), să trecem pe seama autoarei un singur vers într-adevăr frumos în sclipirea lui parnasiană: „Ard nuferii galbeni pe negre oglinzi". Corectitudinea le face pe celelalte să apeleze prea din plin la bunăvoința cititorului. Volumul Mirei Preda denotă nu neapărat poezie, ci atitudine respectuoasă faţă de poezie. Victor Kernbach Tabla de oricalc In mijlocul templului lui Poseidon din Atlantida se înălţa coloana de oricalc pe care erau gravate principalele Ascunsa vulnerare MIRA PREDA PROZA: Nicolae Balotă Destinul cuvintelor O carte construită din fragmente, aparent disparate şi totuşi atît de unitară, care te subjugă, pe care n-o laşi din mînă pînă cînd nu ajungi la sfîrşitul ei, de parcă ar fi un roman palpitant. Şi este, de fapt, un roman al ideilor sau, mai exact — specie eminamente modernă — o vastă ţesătură eseistică în care întîlneşti aproape tot ce intră, în zilele noastre, în alcătuirea unui edificiu românesc : multe date concrete, analize, ficţiuni, explorarea unor tărîmuri diverse, meditaţii. Şi, mai presus de orice, prezenţa unui ochi, ochiul văzătorului. Constantin Ţoiu are, înainte de toate, ceea ce am putea numi : inteligenţa privirii. Ştie să vadă, ce şi cum să vadă. In ceea ce numeşte el — cu una din multele formule fericite care-i marchează paginile — „explozia concretului modern“, ochiul său distinge linii şi figuri, urmăreşte clivajul care revelează structura lucrurilor, esenţa făpturilor. Ochiul reporterului trebuie să surprindă tocmai şi nimic altceva decît ceea ce trebuie, pentru ca adevăruri preţioase să se descopere. Vorbind o dată despre Tentaţia reportajului, C. Ţoiu o consideră drept o nevoie de a regăsi iarăşi şi iarăşi realul, „nevoia de a relata scurt şi direct povestea modernă a omenirii de azi“. Dar vorbind despre realităţi din cele mai concrete, mai actuale, inteligenţa (şi memoria afectivă) a reporterului nu uită să asocieze prezentul şi trecutul. In consideraţiile sale este antrenat un întreg univers de semne ale culturii, de relicve, de perspective pe care literele, artele, gîndirea omenirii le-a folosit altădată. In fond, uzina modernă, ca şi bătrînul Sfinx, „pun aceleaşi grele întrebări, la poarta cetăţii, un interogatoriu complicat al vieţii între oameni“. Eseurile lui Constantin Ţoiu pun toate întrebările Sfinxului la care răspuns nu poate da decît inteligenţa umană ce se ia pe sine drept prim obiectiv al incursiunilor ei. Căci nu fără umor, eseistul-reporter recunoaşte: „Himera cîrnă, cu nas retezat, culcată pe labe în nisip, jumătate leu, jumătate om, mereu treaz în arşiţa deşertului, a fost primul Reporter — nu Scribul pasiv — primul ziarist sagace pînă la viclenie, care ştie să formuleze întrebări“. In Destinul cuvintelor abundă asemenea întrebări bine puse. Constantin Ţoiu se întreabă pe sine (într-o serie a „însemnărilor de atelier“) cu privire la timpul nostru şi prezenţa unei conştiinţe exigente în acest timp, cu privire la destinul cuvintelor, la măsura lucrurilor, la partea de somn şi partea de veghe din creaţie, din viaţă, cu privire la cearta eternă dintre „antic“ şi „modern“. El interoghează trei poeţi tineri despre ceea ce, goethean vorbind, s-ar putea numi fenomenul originar al poeziei lor. In sfîrşit, pune întrebări făpturilor din jur, ciocăneşte obiectele, ascultîndu-le zvonul, și, îndeosebi, anchetează locurile, peisajele. Dar cel ce adoptă constant o asemenea atitudine interogativ-inchizitivă este cel dintîi care răspunde la întrebări. Identificîndu-se, printr-o fină participare simpatetică, cu cele din jurul său, ochiul reporterului ales le reflectă preschimbate în inteligenţă umană. Eseurile lui Ţoiu respiră spontaneitatea firească a unei inteligenţe. Fără să cadă în abstracţia seacă, el evocă fiinţe, peisaje, lucruri ca într-o epură ideatică a lor. Discursul scriitorului este o elegantă gestică a ideilor. El presupune o conştiinţă activă, deschisă, gata oricînd să primească, să proiecteze, să se proiecteze. Cum spune autorul însuşi, într-un nobil preambul despre Erorile sacre: „Fără această conştiinţă activă, care acceptă riscul, n-ar fi fost cu putinţă nici una din marile îndrăzneli care au împins destinul omenesc spre culmile lui de cultură şi de civilizaţie, şi însuşi glasul legendelor ar fi tăcut“. Dar acolo unde vocea lui Constantin Ţoiu se face auzită cu timbrul ei propriu este, îndeosebi, în unele evocări. O dublă vocaţie iese, în asemenea cazuri, la iveală , chemarea prozatorului, a naratorului şi o vocaţie a călătorului (căci există, fără îndoială, o asemenea vocaţie). Iată-l pe acest homo viator, călcînd vechi căi umblate — în Neamţ, la Voroneţ, prin Oltenia euforică, la Ada-Kaleh înainte de scufundarea sub ape — mergînd, ameţit uneori de beţia mersului [„mergînd, mustul lor (al perelor neculese, putrezite în iarbă, n.n.) îţi pătrunde în tălpi şi ducîndu-l cu tine, ameţitor, pasul, de atîta risipă şi melancolie, ezită“]. Călătorul colindă străinătăţile : Oxford, Turnul Londrei, Roma şi Praga... Dar de peste tot, întorcîndu-se acasă, el aduce mai mult decît recolta obişnuită a însemnărilor de voiaj. Aduce mirodeniile îndepărtate, incitante care-i vor aţîţa fantezia. Şi notele de drum, pedestre prin natură, prind aripi. Drumuri prin ţară se preschimbă în „priviri asupra mitului românesc“, o peregrinare pe urmele lui Kafka, prin Praga, devine o kafkiană viziune (în excepţionalul text: Mormîntul lui Kafka), hazardul plimbării preschimbîndu-se într-o povestire revelatoare. Romancierul iese la iveală, triumfă pe alocuri. Ochiul reporterului se aprinde stîrnit de cîte-o privelişte, dar iluminat pe dinăuntru de fervoarea romancierului. Fervoare care îngăduie detaşarea ironică, umorul, jocul graţios. Ies la iveală scene groteşti, uneori bizare, întotdeauna interesante. Astfel, Ţoiu vede trei bătrîni care, în tovărăşia unor cîini de rasă, îşi string zmeiele în înserarea londoneză a parcului Kensington. In cea mai bună tradiţie a eseului românesc — Odobescu —, dar şi a reportajului literar — Geo Bogza —, Constantin Ţoiu ne-a dat cartea unui martor al timpului său. Constantin Ţoiu ne oferă, prin textele volumului său, modele diverse ale genului publicistic. îl vezi atent la actualitate, în înţelesul plenar al cuvîntului. Actualitatea nu înseamnă pur şi simplu prezentul, ci ceea ce se împlineşte, ceea ce dobîndeşte viaţă în prezent. Prezentul viu îl fascinează pe acest publicist : grîul care se coace, uzina care se înalţă, o vastă operă care se înfăptuieşte, modificările în conştiinţă. Sunt în această carte elemente ale unei noi Românii pitoreşti în care „pitorescul“ nu mai Constantin Ţoiu CRITICA M. Ungheanu PETRU MAIOR Istoria pentru începutul românilor in Dacia Petru Istoria pentru începutul românilor în Dacia Actul editorial rămîne prin gestul selectiv şi un act critic. Este motivul pentru care inserăm la această rubrică Istoria pentru începutul românilor în Dacia. Retipărirea ei era un act de mult necesar. Este de altfel prima ediţie într-o ortografie citeată. Cartea lui Petru Maior, deşi foloseşte sursele cele mai specioase, este totuşi o lucrare pentru marele public şi repunerea ei în circulaţie poate fi considerată un eveniment cultural. Metoda ei poate fi desigur criticată. Unele din ideile ei nu mai sunt de mult actuale. Dar surprinde în ciuda acestor fisuri pe care timpul le scoate în evidenţă, justeţea intuiţiilor lui Petru Maior, valabilitatea direcţiei sale polemice. Istoria pentru începutul românilor în Dacia este atestarea unei vii conştiinţe naţionale româneşti capabile să susţină o demonstraţie istorică ce nu şi-a pierdut actualitatea. Autorul ediţiei critice este Florea Fugariu, motiv în plus pentru a ne opri asupra ei. Se cere remarcat efortul de excepţie al acestui editor care s-a dedicat travaliului dificil al redactării unor ediţii critice atît de necesare ca cele aparţinînd scriitorilor Şcolii ardelene. Pînă acum Florea Fugariu este autorul unei ediţii critice a Cronicii lui Gh. Şincai în 3 volume, însoţită şi de un studiu al limbii, al unei ediţii critice I. Budai-Deleanu, Ţiganiada, însoţită şi ea de un aparat critic, al unei antologii a scriitorilor Şcolii ardelene. Alături de ele se aşază acum Istoria lui Petru Maior. O iniţiativă de aceste proporţii nu poate fi trecută cu vederea. Predilecţia lui Florea Fugariu pentru Şcoala ardeleană este un act deliberat, un act selectiv, un act critic, cu alte cuvinte. Menţionăm din acest unghi, aici, remarcabila lui strădanie editorială. Intr-un moment în care multe edituri retipăresc cu uşurinţă cărţi a căror vogă e doar cea a literaturii de ieftin consum, pasiunea pentru scriitorii Şcolii ardelene e un semn de autentică preţuire a tradiţiei. Rîde Aristofan, plînge Horaţiu este o carte despre Artă, Artist, opere de artă, public, concepţii şi orientări artistice, tradiţie artistică, artă pură şi artă impură, turn de fildeş etc. Sînt aici enunţate cîteva din noţiunile ce revin des în paginile lui Adrian Rădulescu. Cartea sa e o introducere în estetică, un breviar pentru înţelegerea operei de artă dintr-un punct de vedere potrivit condiţiei ei specifice. Deşi o carte de popularizare, scrierea lui Adrian Rădulescu are meritul de a nu fi o pasivă rezumare de idei, ci de a se constitui într-o Ride Aristofan, plînge Horaţiu Adrian Rădulescu Rîde Aristofan, plînge Horaţiu ADRIAN RĂDULESCU 14 România literară