România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-22 / nr. 30

Ingenuitatea prozei In general cînd se vorbeşte despre proza lui Alecsandri se analizează la un loc lucruri foarte deosebite : naraţiuni romantice precum Buchetiera de la Flo­renţa şi jurnale de călătorie (O primbla­re la munţi, Călătorie în Africa), scrisori către prieteni (Pîinea amară a exilului) şi amintiri (Porojan), articole critice, portrete (Stanţe epice de dl. Aristia, Constantin Negruzzi etc. ...) şi mani­feste politice (Protestaţie în numele Moldovei). O încercare neisprăvită de roman (Dridri) stă alături de astractul din istoria misiilor mele politice. Cum se vede, noţiunea însăşi de proză e încă nedefinită la Alecsandri şi, pînă tîrziu, cînd Maiorescu se va ocupa în partea a doua a Direcţiei noi de Odo­bescu şi de Lambrior, de Vîrgolici şi de Nicu Gane, socotindu-i, deopotrivă, prozatori, prin proză secolul XIX ro­mânesc va înţelege altceva decît noi. In poezie ori teatru, conştiinţa litera­turii pare mai puternică decît în proză şi ceea ce ne izbeşte de la început în aşa-zisa proză a lui Alecsandri este o mare libertate în alegerea mijloacelor şi a subiectelor. Articolele critice sînt narative, literare, iar naraţiunile, pline de referinţe erudite şi de citate. Auto­rul ştie de unde porneşte şi, mai puţin, unde vrea să ajungă. Orice întîmplare sau amintire devine pretext de a is­torisi. Tehnica subtilă din Pseudokyne­­ghetikos este anticipată de Alecsandri, scriitor divagant ca şi Odobescu, să­rind de la una la alta, curmînd brusc firul sau uitînd pur şi simplu ce voia să relateze. Nu întîmplător găsim atîtea note de călătorie în Alecsandri : el interpretează isto­risirea ca pe o călătorie livrescă şi călătoria ca pe un excurs erudit. Ceea ce spune despre una şi po­triveşte celeilalte : „Nu, eu nu înţeleg călătoriile ca cei mai mulţi, adică , de a să face robul unui plan şi, în urmare, de a alerga ţintă pe linie dreaptă pînă la ţelul propus, fără a să abate din cale şi fără a îndrăzni a ieşi din rolul de maşină drumeaţă. Numesc voiaj acela singur care, liber de orice înrîurire străină, urmează numai capriţiilor vre­melnice a închipuirei şi care ia fiinţă fără pregătire, precum şi fără scop ho­­tărît“ (Proză, E. L. 1966, p. 66). Asemă­narea cu Odobescu e frapantă şi, nu o dată, mişcarea stilului e aceeaşi : „Dar să lăsăm aceste însemnări fiziologice şi să ne întoarcem iar la ţigani“ (p. 25). „Peste puţin însă liniş­­tindu-mă ceva, nu ştiu cum s-a făcut că am gîndit la A. Donici, fabulistul, şi aducîndu-mi aminte de fabula Ferul şi argintul, în care a­­ceste două metaluri ţin un dialog atît de înţălept, deodată zic, o lumină ce­rească îmi trecu prin minte, şi am în­­ţăles următorul adevăr : că şi meta­­lurile au suflet...“ (p. 3). Dar la Odobescu sentimentul dominant este tocmai acela de artă superioară : Pseudokynegheti­­kos reprezintă un protocol al scrierii, în care tema, cartea, se inventează pe mă­sură ce se scriu , e o operă de litera­tură pură ce rezultă din amînarea iro­nică a unei opere de ştiinţe asupra vî­­nătorii. In vreme ce prozatorul Alecsan­dri se simte ca un amator, dezlegat de alte obligaţii decît aceea de a stîrni interesul. Note de drum, prozele lui sînt deopotrivă o formă superioară de co­respondenţă , căci autorul se adresează mereu unui interlocutor, unui prieten, împărtăşind nişte impresii. La rîndul lor, eroii povestitori se adresează unor interlocutori. G. Călinescu a numit Călătoria în Africa un Decameron. Tehnica prozei lui Alecsandri este, schematic, aceasta : întîmplări, amin­tiri şi călătorii devin prilej de istori­sire ; şi orice istorisire, prilej pentru noi călătorii, amintiri şi întîmplări. Fi­rul, mereu rupt, se reînnoadă mereu. Disponibilitate psihologică şi literară , veselii călători ajunşi la Pîngăraţi (O Primblare la munţi) se caţără pe cer­dacul unei chilii şi ascultă cu uimire grozava istorie a călugărului, după care se întorc la arhondaric unde masa şi băutura le împrăştie pe dată „ideile triste“. Coerenţa naraţiunilor e exte­rioară, orice poate interveni în orice moment, toate surprizele sunt cu pu­tinţă... O formă paradoxală de absenţă a con­ştiinţei literare propriu-zise este şi marele număr de convenţii, de clişee. La Buchetiera de la Florenţa este tot ce poate fi mai convenţional, în linia me­lodramei romantice (neverosimilul, situaţia tip, schematismul psihologic etc....). Din acest punct de vedere, e a­­devărat, cum s-a susţinut, că prozatorul Alecsandri reuşeşte mai bine cînd nu ţine cu tot dinadinsul să scrie literatură. Ar trebui doar să observăm că există două împrejurări în care literatura recurge la clişee, în care convenţia e sever respectată : cînd literatura (un gen, o specie) îmbătrîneşte, şi atunci respectul se numeşte manierism ; cînd literatura e foarte tînără, şi atunci res­pectul se numeşte ingenuitate. La Alec­sandri întîlnim un caz tipic de inge­nuitate a convenţiei. Alecsandri crede cu adevărat în loviturile de teatru, în modificările bruşte de comportare sau în cele mai bizare lucruri : el nu simte ridicolul unei declaraţii de dragoste prea patetice şi nu ocoleşte nici o situaţie „imposibilă“. E la mijloc o pro­blemă de psihologie a scrisului : ceea ce contează pentru prozatorul tînăr, care este Alecsandri, după 1840, este plă­cerea de a da curs impresiilor şi obser­vaţiilor sale. El nu se sinchiseşte de convenţii. Desigur, lipsită de adîncime şi de gra­vitate, proza lui merită atenţie în latura culorii verbale, a pitorescului, a ironiei şi a umorului, care, nu o dată, servesc drept instrumente pentru satira morală şi socială. Satira lui Alecsandri pare veselă, dar e, adesea, muşcătoare. Istoria unui galbin e un caleidoscop de mizerii morale şi sociale. G. Călinescu remarca „spiritul critic“ ce funcţionează perma­nent la Alecsandri, cînd prozatorul admiră un peisaj sau cînd descrie un salon de la 1844. Dacă n-are încă spirit critic faţă de o literatură la începutu­­rile ei, Alecsandri îl are faţă de lume. „Naiv“ este numai scriitorul : omul e, din contra, critic, ironic şi chiar caustic. Observaţiile lui asupra amestecului de civilizaţie şi înapoiere, asupra inegali­tăţii şi suferinţelor ţărăneşti, din Mol­dova timpului (Balta Albă, Istoria unui galben, Iaşii în 1844 etc.) sunt ale unei minţi luminate şi ale unui patriot. G. Ibrăileanu a examinat cu pătrundere, mai ales în ce priveşte piesele de teatru, gîndirea politică a lui Alecsandri, con­tradicţiile ei inerente. Un capitol încă neexplorat, sub acest aspect, sunt notele luate de Alecsandri în timpul carierei sale diplomatice şi publicate apoi sub titlul Estract din istoria misiilor mele politice. Rolul jucat de poet în obţinerea recunoaşterii, de către Puterile Protec­toare, a dublei alegeri a lui Cuza se ştie prea bine. Se ştiu mai puţin amănun­tele, relatate de poet, ale întrevederilor lui cu Napoleon al III, cu lordul Mal­­mersbury, cu Cavour sau cu Victor Emanuel. Diplomatul Alecsandri e nu doar un patriot (care, la fiecare pas, rostește o tiradă înflăcărată), dar un po­litician abil și un cunoscător al istoriei Principatelor. Convorbirea în care con­vinge pe lordul Malmersbury să accepte alegerea este o dovadă de fineţe psiho­logică şi de diplomaţie . Alecsandri face ministrului de externe englez un curs comprimat de istorie naţională care s-ar cuveni reprodus în întregime. Estractul vădeşte în Alecsandri pe prozatorul politic, un Malraux de stil naiv, şi, aşa cum celelalte proze au anticipat pe Odobescu, pe Hogaş (în descrierile plim­bărilor la munte), el anticipează memo­riile politice ale lui Maiorescu, Iorga şi altora. Nicolar MANOLESCU Istorie literară Farmecul lui Alecsandri Mai înainte de a trece la subiect, bune ar fi, cred, să ne lămurim asupra pro­blemei voiajului. A călătoriei pentru călătorie, pentru plăcerea de a te cu­funda în alteritatea cosmică, în global. Fragmentul de realitate cu care te-ai obişnuit nu e — în definitiv — cu nimic esenţialmente diferit de orice altă rea­litate accesibilă. Minus Luna, desigur. Au existat filozofi care condamnau că­lătoriile ca fiind o vană repetiţie a lo­cului în care statorniceşti. Şi totuşi... de la Gauguin, care, pornit în căutarea vi­sului, se fixează în Pacific, pînă la (ierte-mi-se ireverenţa faţă de succesi­unea temporală) Kant, care aduce în­treaga lume în irizarea bibliotecii sale, lumea a fost şi este plină de „călători“. Cu ţintă, dar mai ales fără. Iată, unul din aceşti călători „absoluţi“ e şi Vasile Alecsandri. Pentru el călătoria e deschi­dere, descoperire, senzaţie perpetuă de libertate în mişcări. „Nu, eu nu înţeleg călătoriile ca cei mai mulţi, adică de a se face robul unui plan şi, în urmare, de a alerga ţintă pe linie dreaptă pînă la ţelul propus, fără a să abate din cale şi fără a îndrăzni de a ieşi din rolul de maşină drumeaţă“. Deci deosebirea dintre călător şi vehi­culul care-l duce începe a se vădi abia atunci cînd amîndoi se „abat din drum“, urmează capriciile călătoriei autentice. „Numesc voiaj acela singur care, li­ber de orice înrîurire străină, urmează numai capriciilor vremelnice a închi­puirei şi care ia fiinţă fără pregătire, precum şi fără scop hotărît“. Rolul creator al voiajului e evident: „Capri­­ţiile vremelnice ale închipuirii“ ! Dar nu stau ele oare şi la temeliile poeziei ? Şi nu e, cel puţin în accepţiunea post­romantică a acelor vremi, poezia un vo­iaj în lumi închipuite, un voiaj absolut ? Există in opera poetică a lui Alecsan­dri piese de coloratură „străină“ : Bos­forul, Gondoleta, Floarea oceanului (scrisă la Biarit), pastelurile chineze, Căderea Rinului, Pohod na Sybir, ates­tate ale unor călătorii reale ori închi­puite. Tot o călătorie a însemnat însă şi „descoperirea“ eposului popular, ba chiar şi însoţirea, în lectica harului, a dorobanţilor pînă la Plevna şi-ndărăt. Privită azi, din perspectivă, lumea poe­tică a lui Alecsandri pare învelită în­­tr-un abur uşor, în valoarea unei prospeţimi aparte. O prospeţime litera­ră, un voiaj la porunca muzelor, în acest fel, naivităţile, prea lesnicioasa lui prozodie, devin calităţi. Dar să re­venim. „Adevăratul călător — spune A­­lecsandri — e acela care, cînd se por­neşte la un drum, îşi propune să mear­gă unde l-a duce fantezia lui, astăzi spre răsărit, mîni spre apus, astăzi pe mare, mîni pe uscat“. Viziunea globală a călătorului care vrea să cuprindă, astfel, nu itinerariul, ci esenţa locurilor, îl îndepărtează de program, de constrîngere, de vademe­cum. Altminteri rolul „filozofic“ al că­lătoriei s-ar anula : „Iar cît pentru ace­la care se jertfeşte de bună voie unui ţel întocmit după harta geografică, ace­la îl socot un curier însărcinat de a să purta pe sine şi ca pe un pachet din­­tr-un loc în altul“. Ei bine, Alecsandri nu vrea să devină „pachet“ nici în „voiaj“, nici în descrip­ţia acestuia. El are groază de prestabi­lire atît în călătorii, cît şi în itinerariile prozei : „Pentru ca să nu intru in cate­goria plicurilor de poştă, dă-mi voie să urmez după placul meu şi să mă rătă­cesc pe unde m-a duce condeiul“ (V. Alecsandri, Iaşii in 1844, publicată pen­tru întîia oară în „Calendarul pentru poporul românesc“ pe anul 1845). Leonid DIMOV România literară 13

Next