România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-14 / nr. 42

Jubileu Dezbateri actuale DIALECTICA REALISMULUI Q Arta nu se poate întoarce Ia forme anterioare f$ O prob!emă dificilă: raportul dintre clasicism şi realism ® Clasicii au politeţea sentimentelor ® Fără o doză de realism nu există literatură viabilă Liceul „Gh. Roşea Codrean«“ din Birlad PE VREMEA când luminatul patriot moldovean, Gheorghe Roşea Codreanu, din Ţara Bîrladului, se gîndea să dea fiinţă unui clas în oraşul pe care Şte­fan cel Mare îl denumise cea de a două capitală a Moldovei, în principa­tele româneşti, încă neunite, existau doar trei asemenea şcoli superioare : una la Bucureşti, în aşezămintele Sf. Sava, alta în Tîrgul Ieşilor şi o a treia la Craiova, în oraşul Banilor. Ultime­le două erau încă foarte tinere pe lin­gă cea de la Sfîntul Sava. în anul 1846, Gheorghe Roşea Codreanu îşi aduce la împlinire marele şi nobilul său vis : Clasul din Birlad este inaugurat, asigu­­rîndu-i-se în acelaşi timp, gospodăreşte şi chibzuit, printr-o înţeleaptă donaţie, supravieţuirea. Gestul luminatului patriot, care, încă tînăr, şi-a destinat averea, toată, ideii de carte şi învăţătură pentru alţii, pen­tru cei mulţi, într-o vreme cînd aurul românesc se topea prin cafenelele Pa­risului sau prin cafenelele altor metro­pole europene, mi se pare, prin discre­ţia lui, prin înţelesul lui adînc, prin e­­fectul pe care l-a avut asupra viitoru­lui, asupra spiritualităţii noastre, unul din cele mai frumoase şi mai nobile din istoria şcolii şi culturii româneşti. El se încadrează într-o categorie apar­te, aceea a patriotismului sincer, adînc, voluntar, în care ideea de patrie şi mai ales de viitor este atît de înrădăcinată îneît orice gest, orice act, oricît de înalt, fie abnegaţie, fie sacrificiu, poar­tă pecetea firescului, cu înţelesurile lui limpezi, dar şi tulburătoare. Făuritorii unor asemenea gesturi, pornite din minte şi inimă, mulţi, unii cu identita­te, alţii anonimi, au dublat întreaga istorie scrisă a ţării noastre, transmi­tted din generaţie în generaţie ideea de patrie, de muncă, de naţiune, ca pe cea mai necesară şi mai înaltă valoare a omului, căreia trebuie să i se subordo­neze orice, iar te momente limită, totul. Clasul pe care Gheorghe Roşea Co­dreanu l-a înfiinţat în anul 1846, în ca­pitala Moldovei de jos, trebuie cuprins şi înţeles în această idee şi valoare su­premă a patriei. Asemenea lui Asachi, lui Lazăr şi altor cărturari neobosiţi, patriotul moldovean a înţeles că patria înseamnă, poate mai mult decît orice pe vremea aceea, carte, şcoală şi învă­ţătură, adică luminarea poporului, adi­că tot mai mulţi dascăli, mai ales în satele apăsate de întuneric. Fiecare dascăl ieşit din şcoala bîrlădeană, ca şi din şcolile celelalte, ale lui Asachi, La­zăr etc.. însemna o flacără care aprin­dea zeci şi sute de conştiinţe româ­neşti. Poate că imaginea acestor lumini cutreierînd şi împînzind ţara, atît de necesare pentru viitorul ei, pentru conştiinţa de libertate şi demnitate a poporului ei, i-au insuflat patriotului român din Ţinutul Bîrladului ideea şcolii sale, idee atît de nobilă şi atît de cutezătoare. Clasul din Bîrlad, devenit mai tîrziu Gimnaziul şi apoi Liceul Codreanu, a dovedit cei 125 de ani de existenţă că şi-a înţeles întotdeauna menirea, slujind, în spiritul celei mai sănătoase tradiţii, şi apărînd mereu ideile vitale şi dinamice ale progresului, ale cultu­rii, ale patriotismului românesc. Dintre elevii, absolvenţii şi profesorii lui s-au ridicat cărturari de seamă, savanţi şi patrioţi care fac cinste culturii şi spi­ritualităţii noastre : Vasile Pârvan, Ale­xandru Vlahuţă, Alexandru Philippide, Garabet Ibrăileanu, Constantin Haman­­giu, D. Bagdasar, N. Bagdasar, Victor Ion Popa, Emil Gîrleanu, N. Tonitza, N. Profiri, Gh. Taşcă, Şt. Procopiu, Pe­tre Constantinescu-Iaşi, Vasile Răşca­­nu, Constantin Vasiliu-Răşcanu, Miltia­­de Filipescu, Iulius Niţulescu, Florin Ciorăscu, Scarlat Longhin, Vlădescu- Răcoasa, Emil Hurmuzachi, loan Emil Juvara, Virgil Niţulescu, Iulian Gavăt, Barbu Zaharescu, Gh. Ivănescu şi mulţi alţii care ne vor scuza pentru că memoria nu ni i-a redescoperit încă. Dar pe lîngă aceste personalităţi de frunte ale culturii noastre, Liceul Gheorghe Roşea Codreanu din Bîrlad a trimis pe toate meleagurile româneşti sute şi mii de dascăli, profesori, me­dici, ingineri, constructori, aproape toţi datorîndu-şi existenţa lor activă,, într-o anumită măsură şi acelor ani pe­trecuţi în şcoala care n-a fost niciodată un relicvariu al tinereţii noastre, ci o co­lectivitate tînără, entuziastă, cu multă sete de zbor te mintea şi inima ei. Constantin CIIIRIŢĂ APARENT, realismul este cel mai clar şi accesibil concept din sfera teoriei literare — şi probabil că este şi cel mai limpede — dar o îndelungă folosinţă a sa — atît din partea adepţilor, cît şi a inamicilor lui — pe mai bine de un secol, a stîrnit cîteva confuzii, teoretice şi prac­tice, fără de îndepărtarea cărora e di­ficil a-1 utiliza. E uşor de observat că mai numeroasele critici aduse atacă o imagine FALSĂ a realismului, altele, însă, lovesc în esenţa fenomenului, chiar. Cîteva — acum — din nodurile de divergenţă sau confuzie ale problemei. Se acceptă o dublă funcţionalitate a conceptelor clasicism şi romantism : pe de o parte, curente istoriceşte determi­nate, cu o Poetică distinctă, cu pre­cursori, moment al plenitudinii, degra­dare epigonică ; pe de altă parte î Ar-un sens larg de mentalitate, receptivitate, atitudine şi stil — clasicism şi romantism — ipostaze eterne (deşi în modificare) ale spiritului uman. E de notat că o concepţie estetică nu e repetabilă cînd structura economică, socială şi politică s-a modificat profund ; e o teză mate­­rialist-;storică pe care o vom folosi şi cu privire la realism. Artiştii Renaşterii (cu precădere italiană) şi cei ai clasicis­mului francez (sec. XVII şi XVIII) au afirmat că ei re-nasc clasicismul Atenei lui Pericles şi al Romei lui Virgiliu şi Horaţiu, că ei nu fac decît să imite Ma­rile Modele ; dar, pioasa lor intenţie a dus, în ambele cazuri, la rezultate dife­rite, fiindcă modificarea structurii so­ciale produsese mari mutaţii în conşti­inţă şi sensibilitate. Ca orice formă suprastructurală, indiferent de dorinţe, Arta nu se poate întoarce la forme an­terioare, cînd structura societăţii s-a modificat. Racine n-a reuşit să fie un imitator al lui Euripide sau Eschil, după cum Alighieri, cu toate eforturile sale, nu a reuşit a fi un epigon al lui Virgi­liu. Să dăm epigonilor ce e al epigonilor şi Artei ce este al Artei. Dacă, deci. vom vorbi despre clasi­cismul lui Anatole France, al lui T.S. Eliot sau al lui G. Călineseu, o vom face doar te sensul larg, general, de atitudine estetică a spiritului uman. în istoria culturii, diferitele momente, sau ilustrări, ale spiritului clasic nu pot fi egalizate, dar îşi menţin cîteva trăsă­turi proprii. Aceeaşi observaţie despre romantism şi romantici. Se pune deci întrebarea : oare, cît priveşte realismul, dicotomia de sensuri nu e valabilă ? Cred că vom putea liniştit să acordăm şi realismului un dublu sens : de şcoală literară istoriceşte determinată ; de ati­tudine estetică generală, mereu în mo­dificare, păstrând cîteva permanenţe metodologice, o anume atitudine faţă de real, constantă. în acest caz — şi mi se pare un inutil pedantism a mai demon­stra permanenţa realismului — se iscă două întrebări : care ar fi raportul din­tre realism, pe de-o parte, şi clasicism şi romantism pe de alta ? E realismul unul dintre cei trei mari sau un nou venit ? Consider întrebarea de o deo­sebită însemnătate. Şi a doua : care ar fi constantele realismului ? De aici de­curge, însă, cu necesitate, o a treia în­trebare : cum este realismul secolului douăzeci? Cum este — anume — realis­mul într-o societate socialistă — id est societatea românească de azi... Pornind de la tezele materialismului istoric şi dialectic, confirmate de dezvoltarea în­tregii culturi, vom afirma de la început că realismul secolului douăzeci, şi mai cu seamă cel ce exprimă societatea nouă, socialistă, nu îl mai poate repeta în­tocmai pe acel din a doua jumătate a secolului nouăsprezece, dar va păstra, neîndoelnic, anume constante ale realis­mului, în general. E necesar să discutăm caracteristicile acestui realism calitativ nou, ţinînd seama şi de cîteva greşeli comise de critică într-un trecut nu prea îndepărtat. Imi voi cere iertare faţă de cititori pentru anume ocoluri, ce ar putea fi socotite oţioase, dar cred că a­­nume delimitări sínt necesare stricto sensu, în vederea precizării unor ter­meni de largă circulaţie. Oţioase, pe de o parte, considerentele vor fi, prin forţa împrejurărilor, totuşT—vagi, schemati­ce şi aproximative, dar chiar şi aşa, ele pot creşte, ulterior, te precizie, prin di­verse contribuţii şi corectări. O problemă dificilă este aceea a raporturilor dintre clasicism şi realism. Amintim cîteva — doar — dintre caracteristicile clasicismu­lui, necesare confruntării. Pe de o parte e limpede că proza clasicistă e destul de apropiată de aceea realistă, pe de alta, conceptele au fost adînc despărţite. S-a spus că clasicismul creează tipuri fixe, general umane şi pasiuni general iftna­­ne, clasicul fiind observator distant, deasupra învălmăşagului, contemplînd cu hedonism estetic, de nu chiar este­tizant. Deci : victoria generalului asu­pra particularului. Realismul critic por­neşte de la observarea realului, concre­tului ; e imanent. El pleacă de la apa­renţă spre esenţă, creează personaje ti­pice în împrejurări tipice (Engels), e prezenţa istorismului şi a concretului. Caracteristici binecunoscute, dar unele accente pot fi schimbate. Fixismul ca­racterologic e caracteristic nu numai clasicismului, ci şi romantismului (unde apare uneori maniheismul fixist) şi re­alismului critic. De-abia cu Tolstoi şi mai apoi cu Proust apare o caractero­logie dialectică, Balzac şi Dostoievski fiind maniheişti fixişti. Cît priveşte vo­inţa prozatorilor de a crea tipuri fun­damentale, ea este comună marii proze clasice şi realiste; de la Homer la Proust, marea epopee şi marele roman cre­ează tipuri. Nil nove. Iată-ne ajunşi la „general uman“ şi corolarul său, ais­­torismul. Neîndoielnic că în proza cla­sică accentul cade mai puternic asupra generalului decît te proza realist cri­tică. Dar este proza clasică atît de ge­neral umană, atemporală, asocială pe cît s-a spus ? Este clasicul un impasibil ? Mai întîi să nu uităm că imaginea noastră despre clasicism a fost fasonată de universitarii francezi conservatori, ca să nu zic mai mult, apoi, cele mai multe concluzii se bazează pe teatru (îndeosebi pe comedie), gen prin excelenţă concentrat. Dar nu e oare proza lui Voltaire şi Diderot politică şi soci­ală ? Montesquieu, Voltaire, Goethe, Diderot au fost lipsiţi de pasiune ? Nu au fost obsedaţi de problemele politice şi sociale concrete ? Retz şi Saint-Simon au fost în afară de istorie, social şi po­litic, ei, care au descris cu o fantastică minuţie tocmai evenimente politice, cronicari atenţi ai socialului ? Şi toţi memorialiştii— şi memorialistele — se­colelor şaptesprezece şi optsprezece ce au fost altceva decît cronicari atenţi ai concretului politic ?... Dacă eliminăm din discuţie poezia — acolo sínt alte legi — pe ce se bazează această tipologie „gene­ral umană“ ? Pe maxime ? Fie ! Pe por­tretistică ? Dar La Bruyére a murit o­trăvit de furiile general umane stîrnite, totul e la el „după natură“ şi concretul social-istoric e la loc de cinste. Că eroul central al lui Balzac este banul, de a­­cord, nu i se putea cere socieţăţii ante­rioare acelaşi criteriu, dar obsesia ran­gului, a numelui, a venitului nu e la fel de puternic socială ? Şi apoi, nu este banul — în diferite ipostaze — eroul lui Moliere ? Clasicii au politeţea senti­mentelor ;comparativ cu exhibiţioni­smul romantic, ei par distanţi şi dis­tinşi ; dar aveau Lamartine, Musset, Vigny mai multă pasiune decît Voltaire sau Retz ? Dubito. Râmîn, desigur, Mi­norii şi Epigonii, estetizanţi, mitologi­­zanţi şi foarte etern „inumani“. Acade­mismul, cu lunga lui viaţă artificială, s-a dat drept clasicism într-o epocă în care clasicismul creator era altundeva. Dar realismul critic n-a căutat şi el esenţa dincolo de aparenţă, tipul dincolo de individ, legitatea şi sensul dincolo de accident şi eveniment? Marii prozatori ai acestei şcoale au pornit de la imanent, dar n-au rămas acolo, au tins spre gene­ralitate în respectul concretului imediat. Balzac şi Tolstoi au căutat legile condiţiei umane, dar fără a eluda pre­zentul, istoria, concretul. Ei au căutat un sens existenţei, dar pornind de la ceea ce este. Am zice că deosebirea din­tre proza clasicistă şi aceea realist critică e de accente, nu de substanţă. De aceea am risca o ipoteză: Realismul e o constantă a ori­cărei literaturi şi, mai cu seamă, a prozei, de vreme ce orice proză e o expresie a realului, de vreme ce nonrealul nu se poate exprima. Literatura de fantezie, fantastică, uto­piile şi ficţiunile viitoriste pornesc de la problemele şi sensibilitatea prezentă, combină mai altfel elemente date ale realului. Fără o doză de realism nu există literatură viabilă. E o chestiune de doză, dar este important cît e de substanţială această doză. Realismul, ca o coordonată a literaturii autentice, reprezintă concretul, datul, existenţa, el este ceea ce este; ca atare există realism în măsura în care ponderea lui obiectivă este suficientă unei reprezentări adevă­­rate.Realismul este adevărul adevărat faţă cu nălucirile prostiei, ignoranţei, relei credinţe, el este drumul de la apa­renţă la esenţă şi, ca atare, el neagă aparenţa, prejudecăţile, deci este prin excelenţă CRITIC, e social, politic şi tinde spre cunoaşterea legilor, ca atare fiind »filozofic. Realismul, ca metodă, este expresia raţiunii, adevărului şi libertăţii (necesitatea înţeleasă). Reali­smul este determinist. El este singura transcendenţă posibilă, autentică, fiind­că, pornind de la individ, eveniment şi imanent, tinde spre depăşirea lor, spre legitate socială, psihologică şi sens al existenţei. Dacă o doză de realism e necesară viabilităţii oricărei proze, ca metodă el intră în compoziţia prozei clasiciste, ca o coordonată a ei — fireşte, nu ne referim la manierism, epigonism es­tetizant, academism sclerozat, forme ale degenerescentei. Dar el apare ca de sine stătător sub forma cunoscută sub denumirea pleonastică de realism critic. Cum se explică această apariţie? Ade­vărul istoric este că romantismul a lichidat clasicismul ca şcoală literară; el nu va mai apărea decît sub forme epigonice. Dar clasicismul, ca stil gene­ral, ca atitudine spirituală, va ieşi fer­tilizat din lupta cu romantismul şi se_ va constitui în şcoala realistă, consolidînd şi sporind elementul realist pre-exis­­tent, fără a renunţa la tendinţa spre ti­pizare, legitate şi esenţă. Realismul din a doua jumătate a secolului al XlX-lea va fi deci noua manifestare a clasici­tăţii apărută în urma luptei fertili­­zante cu romantismul. Noul val roman­tic, de la sfîrşitul secolului trecut, va fi deci negaţia pasionată, necesară şi fertilizantă a realismului critic. Rea­lismul critic nu va supravieţui decît epigonic acestei lupte, dar din ea va apărea o nouă formă a realismului, îmbogăţită. Paul GEORGESCU 4 România literară

Next

/
Thumbnails
Contents