România literară, octombrie-decembrie 1979 (Anul 12, nr. 40-52)

1979-10-04 / nr. 40

Roman literara Anul XII, nr. 40, joi 4 octombrie 1979 Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Sf .J­ămir,a r­edi­at d-3 Uniunea Scriitorii^» di­n Republica Dad­aistă Româ­nj A învăţa­­i o datorie civică IN această perioadă pregătitoare a Congresului al XII- lea al Partidului au fost supuse dezbater­ii largi, analizelor complexe, ştiinţifice, vaste domenii ale activităţii econo­mice şi sociale din ţara noastră. Printre alte constatări la care s-a ajuns, una se impune ca element-liarit al dezba­terilor : tot ce s-a înfăptuit pînă acum, şi cu atit mai mult tot ce se anticipează pentru viitor, stă in relaţie strinsa cu ceea ce numim progresul cunoaşterii, cu sporul de cuno­ştinţe dobin­dit, prin eforturi continue de autoperfecţiona­­re, de constructorii societăţii noastre socialiste. Iar acolo unde încă întîlnim rămîneri in urmă, soluţii învechite, în­chistări în gindire este de căutat, fără îndoială, şi o stagnare a cunoaşterii. „în tot ceea ce am realizat în întreaga viaţă economică, şi socială — arăta tovarăşul Nicolae Conuşe­vu la Intilni­­rea de lucru de la C.C. al P.G.R. din 5—7 sept. a.c. — se oglindeşte şi activitatea de educaţie, de formare a conşti­inţei socialiste, a omului nou, înarmat cu cele mai avan­sate cunoştinţe in toate domeniile“, (s.n.). A fi în pas cu tot ceea ce reprezintă cucerire­a progre­sului a devenit, în lumea de azi, o condiţie de neocolit a realizării in profesie. Dar şi o datorie civică de prim ordin : societatea înaintează prin aportul tuturor compo­nenţilor săi şi oricare act de sustragere se răsfringe, pină la urmă, intr-un fel sau altul, asupra colectivităţii. Răm­i­­nerile in urmă individuale nu-1 prejudiciază numai pe cel nemijlocit in cauză dar au şi un efect social fiindcă per­turbă un proces mai larg de acumulări şi prefaceri, creează distorsiuni şi ieşiri din ritm, deregiind mecanisme proiec­tate să funcţioneze sincronizat. Unii întorc spatele înnoiri­lor, muncii de cercetare, documentării laborioase, într-un cuvint învăţăturii, invocînd argumentul experienţei de viaţă, al practicii îndelungate, uitînd că numai prin stu­diu acestea se întreţin active şi activizatoare. Este o men­talitate a trecutului aceasta, un anacronism cu rele urmări, cum avertiza memorabil Secretarul­ general al partidului nostru, cu un prilej recent : „Fără a învăţa, fără a fi la zi cu noile cunoştinţe într-un domeniu sau altul, nimeni nu-şi poate îndeplini cum trebuie datoria. Din păcate mai persistă la unii tovarăşi concepţia greşită — pe care am combătut-o nu o dată — că e suficient să ai experienţă, experienţa vieţii, pentru a nu mai trebui să înveţi nimic. Este adevărat, viaţa, experienţa dau mult, dar numai cu viaţa şi cu experienţa nu poţi să conduci societatea, nu poţi să perfecţionezi maşinile“. (Din Cuvintarea rostită la Plenara comună a C.C. al P.C.R. şi a Consiliului su­prem al dezvoltării economice şi sociale, 4—5­­iulie a.c.). Este vorba prin urmare, pe de o parte, de o­ problemă a conştiinţei fiecăruia , iar pe de alta, de un fapt cu adinei ecouri sociale. A înţelege imperativele epocii, a ţi le în­suşi ca pe o dimensiune de conştiinţă, iată o atitudine care dă substanţă unui profil moral : profilul omului evo­luat, dispensat de egoisme şi laşe comodităţi, eliberat de spiritul mărunt rutinier, apt să contribuie, şi fericit să o poată face, la binele social, ştiind că efortul său se înscrie într-un proces mai amplu de ameliorare a vieţii. Un ast­fel de­ om desigur că este, întîi de toate, produsul pro­priului demers de autoperfecţionare, dar poate că in ace­eaşi măsură şi al ambianţei în care se formează, al facto­rilor de mediu care îi tutelează evoluţia. Urm­ărindu-şi ţelurile formative, societatea îşi făureşte un cadru insti­­tuţionalizat, înzestrat să acţioneze, în sensurile dorite, prin variate pirghii, şi cade în sarcina celor care le minuiesc să descopere şi să promoveze căile cele mai potrivite de atingere a scopului : dezvoltarea multilaterală a individu­lui prin asigurarea unei instruiri corespunzătoare, în con­cordanţă cu cerințele complexe ale prezentului. Iată de ce partidul pune atîta accent, în oricare din documentele sale programatice, pe aportul activităţilor politico-educative, al tuturor factorilor chemaţi să înfăptuiasă, la Scară na­ţională, acţiunea vastă de educare şi instruire a maselor. Invâţămîntul, în sensul cel mai larg, organismele cultu­rale, mijloacele mass-media, nu numai că nu pot ramifle în afara acestui program de amploare, dar sînt chemate să contribuie, cu toate forţele de care dispun, la materia­lizarea lui integrală. Creatorii de valori artistice, atit de mult implicaţi, prin rostul profund al vocaţiei lor, în activităţile formatoare, este firesc să se preocupe, la rîndul lor, de propria for­mare şi evoluţie. Dinamismul epocii contemporane, dinta­tul de înnoiri adînci instaurat in toate domeniile impun artelor, literaturii, consemnul de a nu ieşi din ritmul ge­neral, dau impuls căutărilor, stimulează deschiderile către experienţe de tot felul. Ineditul viziunii despre om şi existenţă reclamă necontenit împrospătarea expresiei, cheamă spiritul creator la descoperirea de noi limbaje şi tehnici. De bună seamă că acţiunea aceasta nu poate pro­gresa empiric. Ea face apel la acumulările de pînă acum, se confruntă activ cu tradiţia naţională şi cu experienţele din afara spaţiului nostru. De asemeni nu face abstrac­ţie — nici nu poate să facă ! — de ceea ce se petrece şi in alte sfere decît ale artisticului strict, acest lucru pre­­supunînd informare bogată şi putere de înţelegere. Şi aici prin urmare, in teritoriul creaţiei, a învăţa este un verb care nu poate fi conjugat de circumstanţă fiindcă răspun­de unei raţiuni vitale, condiţionînd valoarea, dînd gir în­făptuirilor durabile. IONI SAUŞTEANU : Portret (Din expoziţia descrisă la Sala Dalles) „România literară“ 1 ~\ SIMBOLISMUS (Pazi:i,es 12—13) Orele toamnei Spornică-i revărsarea acestor seminţe din tecile uscate, dintr-o mie de minuscule clopote. Pocnetul lor punctează orele toamnei mai blinde sub cerul înalt şi scămos. Ah, memoria mi le aduce pe tavă , căzute din salcîmi, din capsulele inului, de pe vrejuri. Seminţele de mac, negre şi dulci precum uitarea cînd vei începe să moţăi. Un copil poartă-n straiţa lui fasolea din cimp. O scutură la fiecare pas ca să-i audă vocea ca un plîns sugrumat. Pe-o scîndură la soare se coc castraveţii galbeni în timp ce seminţele se zbat să iasă de prea mult suc. Cu margini răsfrînte — pepenii turchestan, dovlecii de ţară puşi să-i bată bruma pe clasa de fin. Seminţele tuturor aşteaptă noaptea-un miracol. Visează vînturi calde sau aripi de îngeri să le transporte pe-un ţărm fabulos. Vor să simtă durerea negaţiei, durerea de-a creşte, murind. Aurel Gurghianu . -S.

Next