România literară, ianuarie-martie 1982 (Anul 15, nr. 1-13)
1982-03-04 / nr. 10
MIRCEA ELIADE—75 La Universitatea Chicago t- V INEDIT Din caietul „Mon journal d’école“ A ZI am citit cartea lui Ionel Teodoreanu „Uliţa copilăriei", şi am prins. Nu mi-a fost ruşine ; am prins. M-am spălat apoi repede cu apă rece pe faţă, ca să nu vină cineva şi să vadă un savant emoţionat lăcrămind. Am fost toată ziua îndrăgostit de Sonia. Cred că am avut chiar mai mult succes decit Ştefanel. M-am închipuit frumos, interesant şi glorios. M-am închipuit la Medeleni, cintind „Sheherezade" cu Sonia alături. Azi dimineaţă, e drept, mi s-au ivit pe frunte doi coşi proaspeţi, l-am examinat mult timp in oglindă şi m-am întrebat dacă mă va mai plăcea Sonia. Am intrebat-o şi pe ea. Şi Sonia mi-a răspuns că geniul meu a impresionat-o mai mult decit numărul coşilor de pe frunte... Degeaba mă prefac : sunt trist. Eu n-am fost la „ţară" niciodată. Şi cind apune soarele primăvara, din mansarda mea cu ferestrele deschise, eu visez la lunci şi cringuri înflorite, la izvoare, la cămări luxoase, dudui şi idile in vacanţa Poştelor. Eu insă n-am fost la ţară niciodată. In serile de vară hoinăresc pe străzi, pe sub salcimi, visez dragoste rustice, mărturisiri sub lună plină sau cuvinte pătimaşe pe care nu le voi rosti niciodată. In serile de vară, zadarnic încerc să-mi sfirşesc capitolele din Felix le Dantec. Mi-e sufletul schimbat, sting lampa şi visez. De multe ori m-am întrebat ce am eu în serile de vară. Dar n-am găsit răspuns. Dar astăzi am citit „Uliţa copilăriei" şi am prins. Am prins pentru că eu n-am simţit niciodată cele ce sunt în cartea aceasta. Eu le-am visat numai: eu n-am avut moşie şi n-am avut prietene care să-şi facă convalescenţa la moşia mea. Cind eram copil adormeam tremurind de frig şi mă jucam in nasturi cu fetele cizmarului de alături, care n-au avut niciodată ciorapi şi-şi păstrau cea mai mare parte din zi degetele în nas. Iar eu numai am visat dudul şi m-am jucat înainte cu fetele cizmarului. Am prins, dar apoi am pus cartea in raft şi am ris. Am ris de mine, pentru că eram încă romantic şi visător. Şi mi-am zis : — „Uliţa copilăriei" e o caramelă bună pentru băieţi slabi de înger ca Dinu şi ca Robert. E o carte cu păpuşi luxoase, cu poze şi cu idile. E bună pentru copii de boeri, care călăresc primăvara şi sărută cireşii inflorifi. Tu n-ai sărutat niciodată cireşii inflorifi. Tu ţi-ai muşcat buzele pentru că nu ştiai cine eşti; tu te întrebai şi te chinuiai să răspunzi şi te ofileai negăsind răspunsuri. Tu iţi simţeai carnea tremurind şi te loveai pentru că erai sărac şi nu puteai face ce făceau şi ceilalţi. Ai uitat toate acestea ? Ai uitat „Romanul unui om sucit" ? Ji-ai uitat sufletul care suferea necunoscut de nimeni și mintea care se sbătea dornică de ceea ce dobitocii dimprejurul tău ignorau pină și cu numele ? Ai prins pentru că un adolescent bogat, frumos și cu părul castaniu s-a îndrăgostit de o boeroaică poftitoare de tutun, care cinta ca şi tine la pian, dar care cinta „Sheherezade" in loc de Wagner? Ţi-ai recunoscut tu generaţia in fericiţii de la Medeleni ? Ji-ai pierdut tu vacanţele pentru ochii unei Sonii, ori te-ai virat intre hirţoage cu ochii lăcrămind de miopie, cu trupul chinuit de seva adolescenţei şi cu sufletul înfrigurat de aşteptarea adevărului pe care-l căutai zi şi noapte ? Unde iţi e ambiţia ta de a te arăta lumii aşa cum eşti, conştient de superioritatea ta şi de idioţia contemporanilor tăi ? unde iţi e dorinţa chinuitoare de a te găsi şi a te poseda in întregime, dacă plingi pentru că Ştefanel a cunoscut „cel din urmă basm" ? Ai uitat că iţi spărgeai dinţii de furie şi de invidie, şi că ţi-ai făgăduit solemn că vei ajunge cit mai curind cineva, şi că atunci vei desface sălbatec braţele celor mai frumoase femei, numai pentru că tu ai indurat ani de-a rindul chinurile cărnei, numai pentru că tu ai fost lipsit şi de bani, şi de trup frumos, şi de ochi frumoşi, şi de obraji frumoşi ? Ai uitat, şi ai prins pe foile unei cărţi din „Cultura Naţională" ? Ai sfirşit „Uliţa copilăriei" înainte de a sfirşi „La lutte universelle" a lui Dantec ! Şi nu ţi-e ruşine că te mai poţi numi Mircea Eliade ?! Nu-ţi aduci aminte cine ai jurat să ajungă Mircea Eliade ?... ...Zadarnic. Eu am rămas tot trist şi tot îndrăgostit de Sonia, iartă-mă Ionel Teodoreanu, dar dacă există Sonia, spune-i că un băiat unit, care nu ştie ce vrea, e trist din pricina ochilor ei. Spune-i să vină și să-mi spună trei cuvinte de mîngiiere. Spune-i că nu-i cer altceva decit să mă mîngiie și să nu se inspăiminte de mine. Iar dacă Sonia nu vrea să plece de acolo, din Moldova ei, spune-i să-mi trimită adresa, pentru că eu am să-mi vind pe Felix le Dantec, și am să mă duc să mă mingie Sonia. Mircea Eliade (1922—23) Un tînăr fără de sfîrșit ! PAGINA de alături este scrisă de un tinăr intre 15 și 16 ani. Ea se află într-unul din numeroasele caiete de tinereţe ale lui Mircea Eliade, pe care le-a păstrat cu grijă, timp de peste 40 de ani, sora acestuia, d-na Corina Alexandrescu. Este singura pagină pe care ne îngăduim s-o facem cunoscută — ca un dar de ziua sa, „dintru ale sale“, — fără să aşteptăm încuviinţarea autorului, împreună cu prof. Mircea Handoca, întreprindem acum transcrierea acestor caiete în vederea unei ediţii complete. Numai încercările literare şi ştiinţifice scrise de Eliade între 14 şi 18 ani vor acoperi probabil trei ori patru volume. Schiţe inedite ca „Minunata călătorie a celor patru cărăbuşi în ţara furnicilor roşii“, „Memoriile unui soldat de plumb“, scurta monografie despre „Viaţa şi apucăturile furnicilor“ (cu capitole ca : Diviziunea muncii — Somnul furnicilor — Secţiile de educaţie — Moravurile — Toaleta — Jocurile şi gimnastica — Duşmăniile — Goana după sclavi — Civilizaţia furnicilor sclavagiste — Cimitirele furnicilor etc.), alături de atitea studii şi articole apărute în „Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor“ sau alte publicaţii ale timpului, totul întregit cu începutul de operă (la 14 ani) „Romanul unui om sucit“ sau opera încheiată, în patru versiuni, „Romanul adolescentului miop“, vor arăta — în cazul că autorul aprobă tipărirea lor — ce anume a fost tinereţea lui Mircea Eliade, întocmai lui Eminescu, a cărui tinereţe nu ne sfiim s-o invocăm, Eliade tinărul dovedeşte o extraordinară ordine in cele proprii, faţă de dezordinea in cele impuse din afară. Intrucît un asemenea simţ al ordinii este întregit cu unul întru totul remarcabil al „compoziţiei“, cu o surprinzătoare imaginaţie şi cu setea de cunoaştere ştiinţifică totală, se poate spune că e vorba de o tinereţe exemplară. Cu aceasta, ne apare înainte un al treilea Mircea Eliade. Istoricul religiilor este binecunoscut. Peste tot in lume, inclusiv Japonia şi Uniunea Sovietică, scrierile i-au adus faima, chiar dacă nu se face întotdeauna bine deosebirea între istoria credinţelor făcută sub semnul schizofreniei vest-europene, adică a divizării spiritului cu sine (un Frazer vorbea, fără să tulbure pe nimeni, despre „consemnarea plină de tristeţe a rătăcirilor şi neroziei omeneşti“, pe care le expusese totuşi cu mare competenţă, in douăsprezece volume) şi istoria făcută sub semnul împăcării spiritului cu sine, adică al marii sănătăţi. Literatorul Eliade, cu romanele şi nuvelele sale, nu este decit pe jumătate cunoscut, atît în străinătate cit şi la noi. De fapt el nu va putea fi cu adevărat cunoscut decit la noi, de vreme ce toată opera sa literară este în limba română ; dar va trebui ca nu numai cititorii ci şi criticii noştri să se deprindă a citi autori, nu cărţi izolate, mai ales cind e vorba de creatori de tipul Eliade, care era şi tipul de scriitor al lui Goethe, iar atunci vor înţelege că judecata lor trebuie să fie alta decit de ordinul „îmi place“, sau „nu imi place“ acceptînd vorba celui din urmă că în orice operă mare există ceva incomensurabil. Dar cel de-al treilea, omul tinăr, nu este defel cunoscut. Ce vom putea spune despre el, in clipa cind îl descoperim ? Vom evoca „Un om sfirşit“ a lui Papini, cartea care a turburat atit de mult pe Eliade in adolescentă şi care de altfel a avut un atît de mare ecou în lume ; vom declara că tinereţea lui Eliade este altceva decit o simplă veleitate, prefăcută apoi în declamaţie ; şi vom mărturisi că, în măsura în care nu cunoaştem în lumea culturii un tinăr între 14 şi 18 ani atît de împlinit, ne închipuim — cu îngăduinţa cititorului român, atit de înţelept şi măsurat de obicei — că vom putea face din el tinărul exemplar al culturii europene. Sau dacă nu, măcar „tinărul fără de sfirşit“, în crepusculul ei. Constantin Noica Eseistul VOLUŢIA unui scriitor este inevitabil conturată de prezenţa unor vîrste biologice distincte, cărora le corespund, in planul creaţiei, etape sau cercuri hermeneutice, caracterizate printr-o modalitate particulară de înţelegere, integrare in structuri şi exprimare a fructelor gindirii prin noţiuni sau imagini artistice. In Oceanografie, Mircea Eliade nu gindea altfel : „...suntem ursiţi să ne schimbăm şi ceea ce aş putea gindi la douăzeci de ani [...] nu mai pot gindi la patruzeci. Nu mai pot pentru simplul motiv că tinărul a murit de mult în mine, ca să lase locul altui ins mai matur...“ Greşeala curentă in analiza operei lui Mircea Eliade, dar şi a altor scriitori, este de a situa toate cercurile hermeneutice pe acelaşi plan, de a le infuza valoare sincronică prin aşezarea unei afirmaţii din, să zicem, Ilînerariu spiritual, 1927, alături de alta, aparent similară, din La Nostalgie des origines, 1969. în realitate, o prăpastie calitativă le desparte. In gîndirea lui Mircea Eliade, cercurile hermeneutice se succed ascendent, fiecare nouă spirală integrind-o cu necesitate pe aceea precedentă. Ideile anterioare sunt reelaborate, retopite critic prin adîncirea semnificaţiilor, a nuanţării sensurilor iniţiale, a găsirii unor noi analogii, a intuirii altor corespondenţe. In această spectaculoasă devenire, perioada anilor 1932—1943, pregnant conturată cu esenţiale realizări şi inevitabile limite, a fost considerată de Mircea Eliade însuşi un moment necesar, individualizat, de hotărîtoare acumulări, fără existenţa căruia nu ar fi fost cu putinţă saltul calitativ ulterior. De la Solilocvni, 1932, „fişele vii ale unui tinăr cărturar, in căutare de orizonturi proprii“ (Pompiliu Constantinescu), pînă la Insula lui Euthanasius, 1943, reflecţiile mature ale unui virtual savant ce se pregătea să intre într-o altă vîrstă ideatică, este vizibilă persistenţa paralelă a cîtorva obsesive teme. Unele au fost anunţate de studiile şi articolele întîielor etape ; altele se ivesc acum, întiia oară. O problematică general-umană, prin esenţă filosofică, revine în Oceanografie, care adună eseurile publicate intre anii 1932—1934, in săptămînalul „Vremea“, al căror titlu începea cu prepoziţia „despre“ : Despre destinul înţelegerii, Despre adevărurile găsite la intimplare, Despre numai zece oameni, Despre speciile gindirii, Despre miracol şi intimplare etc., etc. încercarea „de a privi viaţa de toate zilele a sufletului, de a dezlega iarăşi, de seriozitate, problemele simple — pe care nu le ia nimeni in seamă pentru că sunt prea mari sau prea simple — o numesc «oceanografie, motiva autorul structura volumului său. Căci ceea ce mă turbură mai mult la contemporanii mei (și adesea, la mine însumi) este această stranie uitare a sensului prim al existenţei, această dezinteresare faţă de cele mai urgente nevoi ale inteligenţei noastre“. Cu indicibilă pasiune, Mircea Eliade analiza ipostazele individului comun: snobul, omul cumsecade, mondenul, tânărul zăpăcit, sub gesturile căruia se ascund nu o dată ecouri biografice, fala inteligentă, femeia superioară, căuta semnificaţiile mai adinei ale tristeţii şi bucuriei, ale entuziasmului şi deprimării, cugeta la tinereţe, maturitate, moarte, medita la originalitate şi autenticitate, sublinia relativitatea fericirii sau se înfiora în faţa vechiului motiv „la vida es suefio !“ îndrăzneala formulării unei problematici uşor insolite, scenariile inedite supuse reflecţiei, punctele noi de vedere, purtînd amprenta individualităţii creatoare, străduinţa de a se cunoaşte şi de a se exprima pe sine, efortul de a introduce faptele realităţii înconjurătoare, aparent disparate, în seducătoare structuri ideatice îşi păstrează peste ani, nealterată, fascinaţia originară. Demonstraţia este atit de particular argumentată, incit concluziile depăşesc limitele observaţiei individuale, năzuind spre generalitate : „Cu cit eşti mai autentic — observa Mircea Eliade —, mai tu însuţi, cu atit eşti mai personal, cu atît exprimi o experienţă universală sau o cunoaştere universală“. Eseul, ca modalitate de reflecţie şi prezenţă semnificativă a unei conştiinţe civice, a cunoscut în perioada interbelică o adevărată ecloziune. V. Pârvan şi Petre Pandrea, Mihail Ralea şi T. Vianu, Lucian Blaga şi Paul Zarifopol au meditat la variile aspecte ale spiritualităţii autohtone şi străine. In stimulatoarea ambiantă a dezbaterilor ideatice, Oceanografie deschide drumul unui eseu in care tranzitivitatea limbajului este atenuată in favoarea accentuării intenţiei reflexive. Prin intermediul valenţelor conotative, Mircea Eliade solicită lectorului nu numai receptarea mesajului, ci şi trăirea afectivă. Intervenţiile subiective, insistenţa asupra însuşirilor specifice, obiectului, sfidarea interdicţiilor academizante, scandalizarea spiritelor grave şi austere amintesc, în bună măsură, de stilul lui Eugenio d’Ors, prefigurind pe plan european, cum va observa nu fără îndreptățire Mircea Eliade în Mémoire, l, eseistica lui J. P. Sartre sau Gabriel Marcel, „lesquels n’hésitérent pas à s’exprimer en philosophes à propos d’un accident personnel ou d’un banal fait divers“. De pretutindeni, distinct sau estompat, răsună o neistovită pledoarie in favoarea creaţiei, a elanului faptei. Obsedanta revenire asupra ireversibilităţii temporale, apelul neobosit la stăpinirea şi utilizarea fecundă a timpului ne determină, după patru decenii, să medităm la adevărul unor fraze, de mare valoare emoţională : „...singura certitudine practică, de care ne putem folosi pentru articularea vieţii noastre proprii, este următoarea : că existenţa trebuie să coincidă cu creaţia ; că a fi trebuie să însemne o creaţie com Ion Bălu ’ (Continuare in pagina 21) . România literară 19