România literară, ianuarie-martie 1982 (Anul 15, nr. 1-13)

1982-03-04 / nr. 10

MIRCEA ELIADE—75 La Universitatea Chicago t-­ V INEDIT Din caietul „Mon journal d’école“ A ZI am citit cartea lui Ionel Teodoreanu „Uliţa copilăriei", şi am prins. Nu mi-a fost ruşine ; am prins. M-am spălat apoi repede cu apă rece pe faţă, ca să nu vină cineva şi să vadă un savant emo­ţionat lăcrămind. Am fost toată ziua îndrăgostit de Sonia. Cred că am avut chiar mai mult succes decit Ştefanel. M-am închipuit frumos, inte­resant şi glorios. M-am închipuit la Medeleni, cintind „Sheherezade" cu Sonia alături. Azi dimineaţă, e drept, mi s-au ivit pe frunte doi coşi proaspeţi, l-am exa­minat mult timp in oglindă şi m-am întrebat dacă mă va mai plăcea Sonia. Am intrebat-o şi pe ea. Şi Sonia mi-a răspuns că geniul meu a impresionat-o mai mult decit numărul coşilor de pe frunte... Degeaba mă prefac : sunt trist. Eu n-am fost la „ţară" niciodată. Şi cind apune soarele primăvara, din mansarda mea cu ferestrele deschise, eu visez la lunci şi cringuri înflorite, la izvoare, la cămări luxoase, dudui şi idile in vacanţa Poştelor. Eu insă n-am fost la ţară niciodată. In serile de vară hoinăresc pe străzi, pe sub salcimi, visez dragoste rustice, mărturisiri sub lună plină sau cuvinte pătimaşe pe care nu le voi rosti nici­odată. In serile de vară, zadarnic încerc să-mi sfirşesc capitolele din Felix le Dantec. Mi-e sufletul schimbat, sting lampa şi visez. De multe ori m-am în­trebat ce am eu în serile de vară. Dar n-am găsit răspuns. Dar astăzi am citit „Uliţa copilăriei" şi am prins. Am prins pentru că eu n-am simţit niciodată cele ce sunt în cartea aceasta. Eu le-am visat numai: eu n-am avut moşie şi n-am avut prietene care să-şi facă convalescenţa la moşia mea. Cind eram copil adormeam tremurind de frig şi mă jucam in nasturi cu fetele cizmarului de alături, care n-au avut niciodată ciorapi şi-şi păstrau cea mai mare parte din zi degetele în nas. Iar eu numai am visat dudul şi m-am jucat înainte cu fetele cizmarului. Am prins, dar apoi am pus cartea in raft şi am ris. Am ris de mine, pen­tru că eram încă romantic şi visător. Şi mi-am zis : — „Uliţa copilăriei" e o caramelă bună pentru băieţi slabi de înger ca Dinu şi ca Robert. E o carte cu păpuşi luxoase, cu poze şi cu idile. E bună pentru copii de boeri, care călăresc primăvara şi sărută cireşii inflorifi. Tu n-ai sărutat niciodată cireşii inflorifi. Tu ţi-ai muşcat buzele pentru că nu ştiai cine eşti; tu te întrebai şi te chinuiai să răspunzi şi te ofileai negăsind răs­punsuri. Tu iţi simţeai carnea tremurind şi te loveai pentru că erai sărac şi nu puteai face ce făceau şi ceilalţi. Ai uitat toate acestea ? Ai uitat „Romanul unui om sucit" ? Ji-ai uitat sufletul care suferea necunoscut de nimeni și mintea care se sbătea dornică de ceea ce dobitocii dimprejurul tău ignorau pină și cu numele ? Ai prins pentru că un adolescent bogat, fru­mos și cu părul castaniu s-a îndrăgostit de o boeroaică poftitoare de tutun, care cinta ca şi tine la pian, dar care cinta „Sheherezade" in loc de Wagner? Ţi-ai recunoscut tu generaţia in fericiţii de la Medeleni ? Ji-ai pierdut tu va­canţele pentru ochii unei Sonii­­, ori te-ai virat intre hirţoage cu ochii lăcră­mind de miopie, cu trupul chinuit de seva adolescenţei şi cu sufletul înfrigurat de aşteptarea adevărului pe care-l căutai zi şi noapte ? Unde iţi e ambiţia ta de a te arăta lumii aşa cum eşti, conştient de su­perioritatea ta şi de idioţia contemporanilor tăi ? unde iţi e dorinţa chinuitoare de a te găsi şi a te poseda in întregime, dacă plingi pentru că Ştefanel a cunoscut „cel din urmă basm" ? Ai uitat că iţi spărgeai dinţii de furie şi de invidie, şi că ţi-ai făgăduit solemn că vei ajunge cit mai curind cineva, şi că atunci vei desface sălbatec braţele celor mai frumoase femei, numai pentru că tu ai indurat ani de-a rindul chinurile cărnei, numai pentru că tu ai fost lipsit şi de bani, şi de trup frumos, şi de ochi frumoşi, şi de obraji frumoşi ? Ai uitat, şi ai prins pe foile unei cărţi din „Cultura Naţională" ? Ai sfirşit „Uliţa copi­lăriei" înainte de a sfirşi „La lutte universelle" a lui Dantec ! Şi nu ţi-e ru­şine că te mai poţi numi Mircea Eliade ?! Nu-ţi aduci aminte cine ai jurat să ajungă Mircea Eliade ?... ...Zadarnic. Eu am rămas tot trist şi tot îndrăgostit de Sonia, iartă-mă Ionel Teodoreanu, dar dacă există Sonia, spune-i că un băiat unit, care nu ştie ce vrea, e trist din pricina ochilor ei. Spune-i să vină și să-mi spună trei cuvinte de mîngiiere. Spune-i că nu-i cer altceva decit să mă mîngiie și să nu se inspăiminte de mine. Iar dacă Sonia nu vrea să plece de acolo, din Mol­dova ei, spune-i să-mi trimită adresa, pentru că eu am să-mi vind pe Felix le Dantec, și am să mă duc să mă mingi­e Sonia. Mircea Eliade (1922—23) Un tînăr fără de sfîrșit ! P­AGINA de alături este scrisă de un tinăr intre 15 și 16 ani. Ea se află într-unul din numeroasele caiete de ti­nereţe ale lui Mircea Eliade, pe care le-a păstrat cu grijă, timp de peste 40 de ani, sora acestuia, d-na Corina Alexandrescu. Este singura pagină pe care­ ne îngăduim s-o facem cunos­cută — ca un dar de ziua sa, „dintru ale sale“, — fără să aşteptăm încu­viinţarea autorului, împreună cu prof. Mircea Handoca, întreprindem acum transcrierea aces­tor caiete în vederea unei ediţii com­plete. Numai încercările literare şi ştiinţifice scrise de Eliade între 14 şi 18 ani vor acoperi probabil trei ori patru volume. Schiţe inedite ca „Mi­nunata călătorie a celor patru cără­buşi în ţara furnicilor roşii“, „Memo­riile unui soldat de plumb“, scurta monografie despre „Viaţa şi apucătu­rile furnicilor“ (cu capitole ca : Divi­ziunea muncii — Somnul furnicilor — S­ecţiile de educaţie — Moravurile — Toaleta — Jocurile şi gimnastica — Duşmăniile — Goana după sclavi — Civilizaţia furnicilor sclavagiste — Cimitirele furnicilor etc.), alături de atitea studii şi articole apărute în „Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor“ sau alte publicaţii ale timpului, totul în­tregit cu începutul de operă (la 14 ani) „Romanul unui om sucit“ sau opera încheiată, în patru versiuni, „Romanul adolescentului miop“, vor arăta — în cazul că autorul aprobă tipărirea lor — ce anume a fost tine­reţea lui Mircea Eliade, întocmai lui Eminescu, a cărui tine­reţe nu ne sfiim s-o invocăm, Eliade tinărul dovedeşte o extraordinară ordine in cele proprii, faţă de dezor­dinea in cele impuse din afară. Intru­­cît un asemenea simţ al ordinii este întregit cu unul întru totul remarca­bil al „compoziţiei“, cu o surprinză­toare imaginaţie şi cu setea de cu­noaştere ştiinţifică totală, se poate spune că e vorba de o tinereţe exem­plară. Cu aceasta, ne apare înainte un al treilea Mircea Eliade. Istoricul religiilor este binecunos­cut. Peste tot in lume, inclusiv Japo­nia şi Uniunea Sovietică, scrierile i-au adus faima, chiar dacă nu se face întotdeauna bine deosebirea între istoria credinţelor făcută sub semnul schizo­freniei vest-europene, adică a divizării spiritului cu sine (un Frazer vorbea, fără să tulbure pe nimeni, despre „consemnarea plină de tristeţe a rătăcirilor şi neroziei omeneşti“, pe care le expusese totuşi cu mare competenţă, in douăsprezece volume) şi istoria făcută sub semnul împăcării spiritului cu sine, adică al marii sănătăţi. Literatorul Eliade, cu romanele şi nuvelele sale, nu este decit pe jumă­tate cunoscut, atît în străinătate cit şi la noi. De­ fapt el nu va putea fi cu adevărat cunoscut decit la noi, de vreme ce toată opera sa literară este în limba română ; dar va trebui ca nu numai cititorii ci şi criticii noş­tri să se deprindă a citi autori, nu cărţi izolate, mai ales cind e vorba de creatori de tipul Eliade, care era şi tipul de scriitor al lui Goethe, iar atunci vor înţelege că judecata lor trebuie să fie alta decit de ordinul „îmi place“, sau „nu imi place“ ac­­ceptînd vorba celui din urmă că în orice operă mare există ceva inco­mensurabil. Dar cel de-al treilea, omul tinăr, nu este defel cunoscut. Ce vom putea spune despre el, in clipa cind îl des­coperim ? Vom evoca „Un om sfirşit“ a­ lui Papini, cartea care a turburat atit de mult pe Eliade in adolescentă şi care de altfel a avut un atît de mare ecou în lume ; vom declara că tinereţea lui Eliade este altceva decit o simplă veleitate, prefăcută apoi în declamaţie ; şi vom mărturisi că, în măsura în care nu cunoaştem în lu­mea culturii un tinăr între 14 şi 18 ani atît de împlinit, ne închipuim — cu îngăduinţa cititorului român, atit de înţelept şi măsurat de obicei — că vom putea face din el tinărul exemplar al culturii europene. Sau dacă nu, mă­car „tinărul fără de sfirşit“, în cre­pusculul ei. Constantin Noica Eseistul VOLUŢIA unu­i scriitor este ine­vitabil conturată de prezenţa unor vîrste biologice distincte, cărora le corespund, in planul creaţiei, etape sau cercuri hermeneutice, caracte­rizate printr-o modalitate particulară de înţelegere, integrare in structuri şi ex­primare a fructelor gindirii prin noţiuni sau imagini artistice. In Oceanografie, Mircea Eliade nu gindea altfel : „...suntem­ ursiţi să ne schimbăm şi ceea ce aş putea gindi la douăzeci de ani [...] nu mai pot gindi la patruzeci. Nu mai pot pentru simplul motiv că tinărul a murit de mult în mine, ca să lase locul altui ins mai matur...“ Greşeala curentă in analiza operei lui Mircea Eliade, dar şi a altor scriitori, este de a situa toate cercurile herme­neutice pe acelaşi plan, de a le infuza valoare sincronică prin aşezarea unei afirmaţii din, să zicem, Ilînerariu spiri­tual, 1927, alături de alta, aparent simi­lară, din La Nostalgie des origines, 1969. în realitate, o prăpastie calitativă le desparte. In gîndirea lui Mircea Eliade, cercurile hermeneutice se succed ascen­dent, fiecare nouă spirală integrind-o cu necesitate pe aceea precedentă. Ideile anterioare sunt reelaborate, retopite cri­tic prin adîncirea semnificaţiilor, a nuan­ţării sensurilor iniţiale, a găsirii unor noi analogii, a intuirii altor corespon­denţe. In această spectaculoasă devenire, pe­rioada anilor 1932—1943, pregnant contu­rată cu esenţiale realizări şi inevitabile limite, a fost considerată de Mircea Eliade însuşi un moment necesar, indi­vidualizat, de hotărîtoare acumulări, fără existenţa căruia nu ar fi fost cu putinţă saltul calitativ ulterior. De la Solilocvni, 1932, „fişele vii ale unui tinăr cărturar, in căutare de orizonturi proprii“ (Pom­­piliu Constantinescu), pînă la Insula lui Euthanasius, 1943, reflecţiile mature ale unui virtual savant ce se pregătea să in­tre într-o altă vîrstă ideatică, este vizi­bilă persistenţa paralelă a cîtorva obse­sive teme. Unele au fost anunţate de stu­diile şi articolele întîielor etape ; altele se ivesc acum, întiia oară. O problematică general-umană, prin esenţă filosofică, revine în Oceanografie, care adună eseurile publicate intre anii 1932—1934, in săptămînalul „Vremea“, al căror titlu începea cu prepoziţia „despre“ : Despre destinul înţelegerii, Despre adevărurile găsite la intimplare, Despre numai zece oameni, Despre spe­ciile gindirii, Despre miracol şi intimpla­re etc., etc. încercarea „de a privi viaţa de toate zilele a sufletului, de a dezlega iarăşi, d­e seriozitate, problemele simple — pe care nu le ia nimeni in seamă pen­tru că sunt prea mari sau prea simple — o numesc «oceanografie­, motiva autorul structura volumului său. Căci ceea ce mă turbură mai mult la contemporanii mei (și adesea, la mine însumi) este această stranie uitare a sensului prim al exis­tenţei, această dezinteresare faţă de cele mai urgente nevoi ale inteligenţei noas­tre“. Cu indicibilă pasiune, Mircea Eliade analiza ipostazele individului comun: snobul, omul cumsecade, mondenul, tâ­nărul zăpăcit, sub gesturile căruia se ascund nu o dată ecouri biografice, fala inteligentă, femeia superioară, căuta semnificaţiile mai adinei ale tristeţii şi bucuriei, ale entuziasmului şi deprimării, cugeta la tinereţe, maturitate, moarte, medita la originalitate şi autenticitate, sublinia relativitatea fericirii sau se în­fiora în faţa vechiului motiv „la vida es suefio !“ îndrăzneala formulării unei problema­tici uşor insolite, scenariile inedite supu­se reflecţiei, punctele noi de vedere, pur­­tînd amprenta individualităţii creatoare, străduinţa de a se cunoaşte şi de a se exprima pe sine, efortul de a introduce faptele realităţii înconjurătoare, aparent disparate, în seducătoare structuri idea­tice îşi păstrează peste ani, nealterată, fascinaţia originară. Demonstraţia este atit de particular argumentată, incit con­cluziile depăşesc limitele observaţiei in­dividuale, năzuind spre generalitate : „Cu cit eşti mai autentic — observa Mircea Eliade —, mai tu însuţi, cu atit eşti mai personal, cu atît exprimi o experienţă universală sau o cunoaştere universală“. Eseul, ca modalitate de reflecţie şi pre­zenţă semnificativă a unei conştiinţe ci­vice, a cunoscut în perioada interbelică o adevărată ecloziune. V. Pârvan şi Petre Pandrea, Mihail Ralea şi T. Vianu, Lu­cian Blaga şi Paul Zarifopol au meditat la variile aspecte ale spiritualităţii autoh­tone şi străine. In stimulatoarea ambian­tă a dezbaterilor ideatice, Oceanografie deschide drumul unui eseu in care tran­zitivitatea limbajului este atenuată in favoarea accentuării intenţiei reflexive. Prin intermediul valenţelor conotative, Mircea Eliade solicită lectorului nu nu­mai receptarea mesajului, ci şi trăirea afectivă. Intervenţiile subiective, insis­tenţa asupra însuşirilor specifice, obiec­tului, sfidarea interdicţiilor academizan­­te, scandalizarea spiritelor grave şi aus­tere amintesc, în bună măsură, de stilul lui Eugenio d’Ors, prefigurind pe plan european, cum va observa nu fără în­dreptățire Mircea Eliade în Mémoire, l, eseistica lui J. P. Sartre sau Gabriel Marcel, „lesquels n’hésitérent pas à s’exprimer en philosophes à propos d’un accident personnel ou d’un banal fait divers“. De pretutindeni, distinct sau estompat, răsună o neistovită pledoarie in favoarea creaţiei, a elanului faptei. Obsedanta re­venire asupra ireversibilităţii temporale, apelul neobosit la stăpinirea şi utilizarea fecundă a timpului ne determină, după patru decenii, să medităm la adevărul unor fraze, de mare valoare emoţională : „...singura certitudine practică, de care ne putem folosi pentru articularea vieţii noastre proprii, este următoarea : că existenţa trebuie să coincidă cu creaţia ; că a fi trebuie să însemne o creaţie com­ Ion Bălu ’ (Continuare in pagina 21) . România literară 19

Next