România literară, ianuarie-martie 1992 (Anul 25, nr. 1-10)
1992-01-23 / nr. 1
CONTRAFORT Buster Keaton nu crede în puciuriI NCERCÎND să gosesc o metaforă evenimentelor politice ale anului 1991, mi-a venit in minte o sintagmă de cît de diafană. De atit de enigmatică : luna albiturilor. Nu Știu cu exactitate ce se ascundea îndărătul acestor două cuvinte descoperite, cu ani in urmă, in reclamele revistelor, la televizor ori in jurnalele de actualităţi. Mai tirziu mi-am dat seama că ele erau expresia nevoii maniacale a comuniştilor de a inventa noi sărbători. ..Luna cârtii la sate“. ..Luna cadourilor“ si altele asemănătoare înălţau heirupismul festiv la rang de politică de stat. Gâdirea militarizată se trăda prin caracterul de urgenţă al acţiunilor. Totul trebuia făcut după un ritm şi ocupa o procdură anume. Aşa cum exista un singur conducător, exista şi o singură lună a albiturilor. Ce făcea românul în restul anului ? Nu avea nici o importantă. Albiturilor le venea rindul atunci cirul decreta comenduirea. Ceva asemănător cred că s-a petrecut în 1991 : societatea românească a intrat in epoca albiturilor. Lucrul nu s-a produs la întâmplare, si el trădează continuitatea perfectă între gîndirea conducătorilor de azi ai României şi a celor de ieri. Dacă prima jumătate a anului a decurs mai degrabă neinteresant, puciul moscovit a dat semnalul intrării în alerta generală. Pină atunci, singurele noastre distracţii fuseseră obişnuitele potlogării naţionale : spectacolul jalnic al unui parlament născut din ridicol si care va muri in ridicol : trezirea la viată a multora din lacheii ceauşisto-securisti , accentuarea curentului nationalist-extremist, dublat de diversiunile de rigoare, aşadar nimic nou intr-o tară ale cărei bîie au fost scăpate din mîini. Dar au venit zilele lui august si am început să trăim si noi la nivel planetar. Vitejia de operetă a lui Boris si curajul de gelatină al lui Misa au tinut, vreme îndelungată, afișul. Luna august a devenit, prin simpatie, un fel de lună a albiturilor : o lună cînd au intrat la albit păcatele K.C. -ului si speranţele întunecate ale conservatorilor. Prin decolorare s-a obţnut un produs nou. Pentru optimişti, el niu mai seamănă cu cel vechi decit in măsura în care F.S.N.-ul seamănă cu P.C.R.-ul. Pentru pesimişti, e trecerea de la o dictatură luminată si internationalistă, încă interesată să salveze aparentele onorabilităţii (Gorbaciov), la dictatura pur si simplu (Eltin), inspirată de despotismul velikorusist al lui Petru cel Mare. Dacă Moscova nu crede in puduri, nu acelaşi lucru se poate spune despre moscoviţii de la Bucureşti. După ce s-au menţinut cîteva zile intr-o tăcere absolută ,pe care aceiaşi optimişti o numesc „înţelepciune“, iar pesimiştii .,laşitate“ ei au înţeles proposul şi, aplicîndu-l original, au trecut imediat la fante. Cade la Moscova un reformator ? Păi atunci trebuie să cadă unul şi la Bucureşti. Ce mai contează că reformele lui Petre Roman ţin de domeniul iluziei şi al demagogiei pure ? Cine a urmat cincizeci de ani cu stricteţe indicaţiile Moscovei, nu se mai încurcă în asemenea detalii. Albirea guvernului de la Bucureşti n-a însemnat, automat, şi dispariţia păcatelor sale. Premierul Stolojan a preluat o moştenire grea, nu care, lucru ciudat, refuză să şi-o evalueze. întortocheată gîndîre contabilicească , pentru a face ordine intr-o gestiune, trebuie mai întâi să ştii ce conţine ea. Nu, domnul Stolojan a preferat plonjonul orb intr-o mare necunoscută, perpetuînd aceeaşi ambiguitate drapată în cifră raie, pe care antecesorul său o acoperea cu minciună sfruntată, indolentă şi cinism. Luînd poza tehnicianului vlăguit, domnul Stolojan joacă dubioasa comedie a imparţialităţii team in felul in care domnul Măgureanu o joacă pe aceea a echidistantei). Dar prin însuşi păcatul originar al venirii sale la putere — prin refuzul de a evalua amploarea dezastrului — domnul Stolojan si-a pierdut presupusa independentă. UNA din propoziţiile memorabile ale lui Theodor Stolojan anunţa că actualul guvern va administra ţara pină la degeri. Fals si incomplet : dacă ceea ce se imtimplă în acest moment în România se numeşte administrare, înseamnă că democraţia originală şi conceptele ei au triumfat pe deplin. Si incomplet : propoziţia domnului Stolojan ar fi trebuit să fie nu ..pină la alegeri", ci „pină la (re)alegerea F.S.N.- ului“. Atunci s-ar fi explicat multe lucruri. S-ar fi explicat de ce la conducerea televiziunii încă se mai află acelaşi cuplu înfeudat grupării neocomuniste. S-ar fi explicat de ce condamnaţii de toată lumea (foştii membri — si viitorii, de ce nu ? — ai cepex) se plibă liberi pe stradă. De ce in procesul Timisoara sunt condamnaţi doar citiva dintre inculpaţi, restul sfidîrdu-ne cu impertinentă si demonstrind că ideea de adevăr si dreptate a ajuns în România o farsă sinistră. Sentinţele în acest proces dovedesc un singur lucru : că securitatea a îngăduit F.S.N.-ului să se răfuiască cu cîţiva dintre membrii partidului comunist — dar nimic mai mult. Dacă domnul Stolojan nu şi-ar fi înghiţit ultima parte a propoziţiei, probabil n-am mai fi astăzi uimiţi de proliferarea corupţiei si de întronarea minciunii la toate nivelele societăţii. S-ar fi explicat de ce mult-trîmbiţatul proces al comunismului nu e decit praf aruncat în ochii naivilor. Incepîndu-1 cu preistoria lui, şi nu cu vinovaţii de ultimă oră, a căror crimă nici măcar nu mai trebuie dovedită, ea fiind starea jainică de azi a ţării, el se va sfîrşi cu rezultate previzibile : vor fi condamnaţi doi,trei octogenari, ceilalţi culpabili fiind ori morţi, ori dispăruţi, fie căţăraţi în diverse funcţii parlamentare. Se aşteaptă probabil ca vinovaţii ultimilor ani să ajungă şi ei la viraje matusalemice, cînd, protejaţi de senilitate, pedepsirea lor va părea un act de cruzime inutilă. Trăind prea mult în lumea cifrelor, domnul Stolojan se exprimă eliptic. Probabil masca de Buster Keaton balcanic, care s-a jurat să nu zîmbească niciodată îl face unora simpatic, însă tocmai încremenirea întru întunecime l-ar obliga să fie mai clar si în gesturi, si în cuvinte. Nu am mai fi atunci revoltaţi că tara arată cum arată. Că in scoli si în universităti elevii si studenţii isi iau notiţe îmbrăcaţi în paltoane şi cu mănuşi de mîini. Nu ne-am mira că viaţa spirituală a ţării se reduce la arhiprezentele soboruri de preoţisubstituţi post-revoluţionari ai activiştilor de partid, fără care nu se mai poate vernisa o expoziţie, inaugura o casă de handicapaţi sau un sediu de poliţie) ori la literatura pornografică. Nu mi s-ar mai părea nefiresc ca dispreţu! faţă de cultură să atingă nivelele pe care le-a atins. Dacă domnul Stolojan ar fi mai clar în exprimare, poate că multe dintre problemele noastre ar avea dacă nu o rezolvare, măcar o explicaţie. Insă actualul prim-ministru e doar un pion într-un joc de şah mult mai complex. Inflexibilitatea domniei sale e cea mai bună imagine de conjunctură pe care puterea post-pucistă o poate arăta lumii. Mereu cu hîrţogăioaiele cu cifre sub braţ, el ne demonstrează cum albul e negru, si, mai ales, inversul. Prin persoana domnului Stolojan, puterea fesenistă a realizat cea mai subtilă diversiune : a reușit să depolitizeze un centru al puterii prin excelentă politic. Greșelile enorme în administrarea tării n-ar mai decurge, deci, dintr-o politică nefastă, ci din ,,inerentele“ greutăţi ale procesului de administrare. Pentru mizeria in care trăim n-ar mai fi de vină ideologia comunistă dominantă (pentru că domnul Stolojan e un independent, nu-i aşa ?), ci tranziţia spre economia de piaţă. Obişnuiţi să-i considerăm peactiviştii de partid nişte fiinţe limitate si primitive, nu am observat si mişcările din planul al doilea. îndărătul unor pitecantropi precum Dincă ori Bobu se află o echipă mult mai flexibilă, capabilă să înlocuiască secera şi ciocanul cu vorba ascuţită şi tactica învăluitoare. Ion Iliescu ar reprezenta specimenul cel mai puţin evoluat al acestei noi categorii, Petre Roman pe cel de tranziţie, iar Theodor Stolojan produsul de lux. Adică elementul care dă impresia îndepărtării totale de comunism, dar care, în fond, rămîne cel mai supus dogmei. Poate pentru că e şi cel mai disciplinat. AŞADAR. ..albirea“ societăţii româneşti s-a dovedit, pe moment, o imposibilitate. Mai ales că termenul era înţeles de către cei de la putere în felul original care-i caracterizează. Iluziile lui ’8!) se risipesc una dună alta, minciuna s-a prăvălit peste ţară ca o ciumă, corupţia nu mai poate fi ţinută în frîu. După un an în care comunismul a primit lovituri mortale pretutindeni în Europa, în România el s-a întărit dincolo de orice închipuire. Diversiunea ordinară sugrumă aspiraţiile de puritate, lupta pentru păstrarea puterii atinge cote groteşti. De-atita curăţenie, transparentă si adevăr, de cite am avut parte in 1991, toate in numele „albirii“ societăţii româneşti, nu.1.1 mai rămîne decit să exclami, alături de Pristanda : curat murdar ! Mircea Mihaieş Domnule Profesor Ion Mârnatu, • PREZENŢA Dumneavoastră în cadrul emisiunii „In fata naţiunii“ din 5 dec. 1991, în care aţi reuşit să supralicitaţi performanţele demagogice pe care le-aţi atins după reapariţia pe scena politici mi-a reconfirmat cit de oportună ar fi fost (şi ar fi) pentru sănătatea morală a ţării dacă recomandarea — ca cei care nu deţinut funcţii importante sub dictatură să se autoreţină, măcar un timp, de a mai ocupa poziţii similare şi, cu atît mai puţin, superioare — ar fi fost (şi ar fi) urmată *. Această scrisoare se vrea deci nu atît cu adresă precisă — persoana Dumneavoastră, ci, pierind de la cazul respectiv, pe care-1 consider semnificativ, un apel pentru cei — din păcate mulți care, servind în trecut cu zeloasă credinţă dictatura, s-au zbătut și se zbat astăzi să joace din nou roluri de frunte, ba chiar mai mari decit cele avute in vechiul regim. Aceştia nu numai că nu se autoabţin dar se bulucesc în primele rinduri impunîndu-se deci ca opinia publică — cunoscând ceea ce au fost si mai ales cum s-au comportat — să le bareze calea pentru a nu mai relua, eventual cu sporită putere, activitatea lor nefastă. Imi veti replica poate că, in ceea ce vă priveşte, nu este potrivită folosirea cuvîntului „reapariţie“, căci la C.N.S.T. ati fost folosit doar ca om de stiinţă, neavind nimic de-a face cu politica si încă într-un post modest, nici măcar la nivel de vicepreşedinte. Dar nu Dumneavoastră sunt Recomandarea am inclus-o, printre altele, într-un apel elaborat imediat după Revoluţie în care susţineam — ca ilegalist — necesitatea organizării unui Congres extraordinar al P.C.R. care să ia in discuţie autodizolvarea acestuia. Apelul nu a avut urmări ca si punctul similar din Proclamaţia de la Timişoara, însuşit ulterior şi de alte organizaţii democratice, toţi cei care ne chemaţi mereu la ordine intru îndeplinirea „neabătută“ a politicii partidului în domeniul ştiinţei si dezvoltării tehnologice si cu osebire a modului in care o înţelegea Tovarăşa ? Nu ne-aţi declarat deschis că indicaţiile acesteia sunt Lege pentru Dumneavoastră, invitîndu-ne, pe noi, reprezentanţii ministerelor, să le luăm riguros ca atare ? Intr-adevăr postul era, formal, subordonat celui de vicepreşedinte. Insă toti ne dădeam seama — şi de altfel aveaţi grijă s-o simţim — că puterea Dumneavoastră este mult superioară funcţiei. Veţi mai spune că aţi fost o victimă a dictaturii care, în urma „Meditaţiei transcendentale“, v-a înlăturat din C.N.S.T Nu este cazul să ne oprim acum asupra acestei nefericite pagini a regimului trecut care a înscris numeroase si nedrepte suferinţe si nici asupra cauzelor reale care au condus la înlăturarea Dumneavoastră. Admit chiar că actuala Dumneavoastră schimbare la fată este sinceră, timpul cit ati fost pus la index contribuind la limpezirea ideilor şi opţiunilor in favoarea democraţiei şi că doriţi să vă puneţi calităţile — după părerea mea nu puţine — in slujba lichidării urmărilor dictaturii , dar corespund oare acţiunile Dumneavoastră, după Revoluţie, acestui scop ? Cred că nu, deoarece ele reflectă, pe lingă realele Dumneavoastră însuşiri, persistenta unor puternice trăsături negative care pînă la urmă le viciază pe primele o neostoită dorinţă de putere şi marea satisfacţie dată de exercitarea ei. Intr-adevăr, după Revoluţie, apărind intîi în postura de victimă modestă, lupta Dumneavoastră s-a concentrat asupra croirii cu orice preţ a unui partid al cărui set bineînţeles, să fiţi, scop pentru atingerea căruia aţi dus tratative cu diferite grupuri şi grupuleţe politice de felurite orientări, unele din ele, pină la urmă, contestîndu-vă sub varii acuze. La început ati cochetat cu puterea nou instalată, incercînd să vă formați in opinia publică — pe această bază si cu un real dar charismatic (mai ales specularea abilă a inflexiunilor vocale) — prin aparițiile pe micul ecran, o imagine de om politic de marcă, ocupat pină peste cap cu „rezolvarea unor importante probleme de stat“ Nu cunosc cauzele divorțului partidului Dumneavoastră de putere. Aui urmat apoi alegerile cu rezultate mai mult decit modeste pentru Dumneavoastră și din nou pertractări menite să vă aducă în fruntea unui partid credibil. Şi iată, ne anunţaţi că visul vi s-a împlinit. Dispuneţi de un partid puternic, care nu numai că are — cu ajutorul foştilor F.S.N.-işti, gruparea „20 Mai“ — reprezentanţi în parlamentul ţării dar si „organizaţii aproape in fiecare comună“. In ce priveşte ideologia acestuia, ar trebui să fie — aşa cum grăieşte denumirea republicană, deci, în esenţă, ne-, dacă nu antimonarhică, deşi această din urmă atitudine ar fi parcă mai corespunzătoare platformei care i-a adus în parlament pe actualii Dumneavoastră parteneri. Dar de unde din filiaţie directă cu Partidul Republican din S.U.A., cel înfiinţat de Dumneavoastră, afirmaţi cu prefăcută candoare, nu a avut niciodată şi nu are nimic cu antimonarhismul. A bon entendeur, salut ! In ceea ce priveşte problemele mari ale ţârii, poziţia Dumneavoastră este foarte tranşantă. Tot ceea ce s-a făcut este prost dar, cu ajutorul numeroşilor şi marilor specialişti de care dispuneţi, aţi elaborat programe care le vor rezolva mintenaş pe toate. Departe de mine încercarea de a apăra cele două guvernări Roman. Dar a te mărgini la condamnarea fără rezerve, nediferentiată si neargumentată temeinic, a tuturor măsurilor fundamentale înfăptuite, zugrăvind în schimb, mai mult decit In roz, balanţa financiară externă mostenită de la Ceaucescu, fără a sufla un cuvint in legătură cu nenumăratele si grelei® tare ale acestei mosteniri, înseamnă a contribui la răspîndirea opiniei, din nefericire si asa destul de prezente in stradă, că era mai bine pe vremea dictaturii Este oare o asemenea poziţie, îndeosebi afişată pe micul ecran, a unui om politic care se vrea — şi încă cum — responsăbil ? Despre soluţiile cuprinse in programele promise, nu mă pot pronunţa pentru că nu le-ati prezentat. De altfel, în intervalul scurt de timp de care aţi dispus nici nu era posibil. Dar măcar unele din ideile lor de bază — ca să ne convingeţi că nu sunt doar „bazne“, vorba cronicarului, tot era bine să le fi schiţat. Căci, sper, nu consideraţi nici Dumneavoastră — chiar cu mina de ajutor pe care aţi încercat să i-o daţi — că mostra oferită de Domnul profesor care vă însoţea ar fi fost în acest sens ilustrativă. Cît despre reproşul Dumneavoastră major la noua Constituţie, ni s-a părut mai degrabă o găselniță (culeasă de altfel din grădina altora) menită să contribuie — ca întreaga Dumneavoastră pledoarie — la culegerea de simpatii electorale decit pornită dintr-o convingere profund religioasă, demnă de tot respectul. Pe scurt, consider că expunem ca aceea la care m-am referit, in care critica sterilă se împleteşte cu promisiunea fără acoperire, contribuie doar la crearea unor confuzii, dezorientări, speranţe deşarte sau neîncredere. Si aceasta cu atit mai mult cînd sunt concepute si rostite cu abilitate si măiestrie — cum este si cazul Dumneavoastră — de persoane care, în regimul de tristă amintire, au tămîiat pe cei de sus si au tunat şi fulgerat, în numele acestora Si pentru ei, la sSne cei de jos. Dr. ing. Simion Faur NE SCRIU CITITORII RENÉ MAGRITTE : Asasinul ameninţa (1926) 2 România literară«