România literară, ianuarie-martie 1992 (Anul 25, nr. 1-10)

1992-01-23 / nr. 1

CONTRAFORT Buster Keaton nu crede în puciuriI­ NCERCÎND să gosesc o metaforă evenimentelor politice ale anu­lui 1991, mi-a venit in minte o sintagmă de cît de diafană. De atit de enigmatică : luna albiturilor. Nu Știu cu exactitate ce se ascundea îndără­tul acestor două cuvinte descoperite, cu ani in urmă, in reclamele revistelor, la televizor ori in jurnalele de actualităţi. Mai tirziu mi-am dat seama că ele erau expresia nevoii maniacale a comuniştilor de a inventa noi sărbători. ..Luna cârtii la sate“. ..Luna cadourilor“ si altele ase­mănătoare înălţau heirupismul festiv la rang de politică de stat. Gâdirea mili­tarizată se trăda prin caracterul de ur­genţă al acţiunilor. Totul trebuia făcut după un ritm şi ocupa o proc­dură anume. Aşa cum exista un singur conducător, exista şi o singură lună a albiturilor. Ce făcea românul în restul anului ? Nu avea nici o importantă. Albiturilor le venea rindul atunci cirul decreta comen­­duirea. Ceva asemănător cred că s-a petrecut în 1991 : societatea românească a intrat in epoca albiturilor. Lucrul nu s-a produs la întâmplare, si el trădează continuitatea perfectă între gîndirea conducătorilor de azi ai României şi a celor de ieri. Dacă prima jumătate a anului a decurs mai degrabă neinteresant, puciul moscovit a dat semnalul intrării în alerta generală. Pină atunci, singurele noastre distracţii fuseseră obişnuitele potlogării naţionale : spectacolul jalnic al unui parlament năs­­cut din ridicol si care va muri in ridicol : trezirea la viată a multora din lacheii ceauşisto-securisti , accentuarea curen­tului nationalist-extremist­, dublat de diversiunile de rigoare, aşadar nimic nou intr-o tară ale cărei b­îie au fost scăpate din mîini. Dar au venit zilele lui august si am în­ceput să trăim si noi la nivel planetar. Vitejia de operetă a lui Boris si curajul de gelatină al lui Misa au tinut, vreme îndelungată, afișul. Luna august a deve­­nit, prin simpatie, un fel de lună a albi­turilor : o lună cînd au intrat la albit păcatele K.C. -ului si speranţele întu­necate ale conservatorilor. Prin decolo­­rare s-a obţnut un produs nou. Pentru optimişti, el niu mai seamănă cu cel vechi decit in măsura în care F.S.N.-ul sea­mănă cu P.C.R.-ul. Pentru pesimişti, e trecerea de la o dictatură luminată si international­istă, încă interesată să sal­veze aparentele onorabilităţii (Gorbaciov), la dictatura pur si simplu (Eltin), inspi­rată de despotismul velikorusist al lui Petru cel Mare. Dacă Moscova nu crede in puduri, nu acelaşi lucru se poate spune despre mos­­coviţii de la Bucureşti. După ce s-au menţinut cîteva zile intr-o tăcere abso­lută ,pe care aceiaşi optimişti o numesc „înţelepciune“, iar pesimiştii .,laşitate“­ ei au înţeles­­ propos­ul şi, aplicîndu-l original, au trecut imediat la fante. Cade la Moscova un reformator ? Păi atunci trebuie să cadă unul şi la Bucureşti. Ce mai contează că reformele lui Petre Roman ţin de domeniul iluziei şi al de­magogiei pure ? Cine a urmat cincizeci de ani cu stricteţe indicaţiile Moscovei, nu se mai încurcă în asemenea detalii. Albirea guvernului de la Bucureşti n-a însemnat, automat, şi dispariţia păcatelor sale. Premierul Stolojan a preluat o moş­tenire grea, nu­ care, lucru ciudat, refuză să şi-o evalueze. întortocheată gîndîre contabilicească , pentru a face ordine intr-o gestiune, trebuie mai întâi să ştii ce conţine ea. Nu, domnul Stolojan a pre­­ferat plonjonul orb intr-o mare necunos­cută, perpetuînd aceeaşi ambiguitate drapată în cifră raie, pe care antecesorul său o acoperea cu minciună sfruntată, indolentă şi cinism. Luînd poza tehnicia­nului vlăguit, domnul Stolojan joacă du­bioasa comedie a imparţialităţii team in felul in care domnul Măgureanu o joacă pe aceea a echidistantei). Dar prin însuşi păcatul originar al venirii sale la putere — prin refuzul de a evalua amploarea dezastrului — domnul Stolojan si-a pier­dut presupusa independentă. U­NA din propoziţiile memorabile ale lui Theodor Stolojan anunţa că actualul guvern va administra ţara pină la degeri. Fals si in­complet : dacă ceea ce se im­timpl­ă în acest moment în România se numeşte administrare, înseamnă că democraţia originală şi conceptele ei au triumfat pe deplin. Si incomplet : propoziţia domnului Stolojan ar fi trebuit să fie nu ..pină la alegeri", ci „pină la (re)alegerea F.S.N.- ului“. Atunci s-ar fi explicat multe lu­cruri. S-ar fi explicat de ce la conducerea televiziunii încă se mai află acelaşi cu­plu înfeudat grupării neocomuniste. S-ar fi explicat de ce condamnaţii de toată lumea (foştii membri — si viitorii, de ce nu ? — ai cepex) se pl­ibă liberi pe stradă. De ce in procesul Timisoara sunt condamnaţi doar citiva dintre inculpaţi, restul sfidîr­du-ne cu impertinentă si demonstrind că ideea de adevăr si drep­tate a ajuns în România o farsă sinistră. Sentinţele în acest proces dovedesc un singur lucru : că securitatea a îngăduit F.S.N.-ului să se răfuiască cu cîţiva din­­tre membrii partidului comunist — dar nimic mai mult. Dacă domnul Stolojan nu şi-ar fi înghiţit ultima parte a propo­ziţiei, probabil n-am mai fi astăzi uimiţi de proliferarea corupţiei si de întronarea minciunii la toate nivelele societăţii. S-ar fi explicat de ce mult-trîmbiţatul proces al comunismului nu e decit praf aruncat în ochii naivilor. Incepîndu-1 cu preistoria lui, şi nu cu vinovaţii de ultimă oră, a căror crimă nici măcar nu mai trebuie dovedită, ea fiind starea jainică de azi a ţării, el se va sfîrşi cu rezultate previzi­bile : vor fi condamnaţi doi,trei octo­genari, ceilalţi culpabili fiind ori morţi, ori dispăruţi, fie căţăraţi în diverse func­ţii parlamentare. Se aşteaptă probabil ca vinovaţii ultimilor ani să ajungă şi ei la viraje matusalemice, cînd, protejaţi de senilitate, pedepsirea lor va părea un act de cruzime inutilă. Trăind prea mult în lumea cifrelor, domnul Stolojan se exprimă eliptic. Pro­babil masca de Buster Keaton balcanic, care s-a jurat să nu zîmbească niciodată îl face unora simpatic, însă tocmai încre­menirea întru întunecime l-ar obliga să fie mai clar si în gesturi, si în cuvinte. Nu am mai fi atunci revoltaţi că tara arată cum arată. Că in scoli si în univer­­sităti elevii si studenţii isi iau notiţe îm­brăcaţi în paltoane şi cu mănuşi de mîini. Nu ne-am mira că viaţa spirituală a ţării se reduce la arhiprezentele soboruri de preoţi­­substituţi post-revoluţionari ai activiştilor de partid, fără care nu se mai poate vernisa o expoziţie, inaugura o casă de handicapaţi sau un sediu de po­­liţie) ori la literatura pornografică. Nu mi s-ar mai părea nefiresc ca dispreţu! faţă de cultură să atingă nivelele pe care le-a atins. Dacă domnul Stolojan ar fi mai clar în exprimare, poate că multe dintre problemele noastre ar avea dacă nu o rezolvare, măcar o explicaţie. Insă actualul prim-ministru e doar un pion într-un joc de şah mult mai com­­­plex. Inflexibilitatea domniei sale e cea mai bună imagine de conjunctură pe care puterea post-pucistă o poate arăta lumii. Mereu cu hîrţogăioaiele cu cifre sub braţ, el ne demonstrează cum albul e negru, si, mai ales, inversul. Prin persoana dom­nului Stolojan, puterea fesenistă a reali­zat cea mai subtilă diversiune : a reușit să depolitizeze un centru al puterii prin excelentă politic. Greșelile enorme în administrarea tării n-ar mai decurge, deci, dintr-o politică nefastă, ci din ,,ine­­rentele“ greutăţi ale procesului de admi­nistrare. Pentru mizeria in care trăim n-ar mai fi de vină ideologia comunistă dominantă (pentru că domnul Stolojan e un independent, nu-i aşa ?), ci tranziţia spre economia de piaţă. Obişnuiţi să-i considerăm pe­activiştii de partid nişte fiinţe limitate si primitive, nu am obser­vat si mişcările din planul al doilea. în­dărătul unor pitecantropi precum Dincă ori Bobu se află o echipă mult mai fle­xibilă, capabilă să înlocuiască secera şi ciocanul cu vorba ascuţită şi tactica în­­văluitoare. Ion Iliescu ar reprezenta spe­­cimenul cel mai puţin evoluat al acestei noi categorii, Petre Roman pe cel de tranziţie, iar Theodor Stolojan produsul de lux. Adică elementul care dă impre­sia îndepărtării totale de comunism, dar care, în fond, rămîne cel mai supus dog­mei. Poate pentru că e şi cel mai disci­plinat. AŞADAR. ..albirea“ societăţii româneşti s-a dovedit, pe moment, o imposibilitate. Mai ales că termenul era înţeles de către cei de la putere în felul original care-i caracterizează. Iluziile lui ’8!) se risipesc una dună alta, minciuna s-a prăvălit peste ţară ca o ciumă, corupţia nu mai poate fi ţinută în frîu. După un an în care comunismul a primit lovituri mortale pre­tutindeni în Europa, în România el s-a întărit dincolo de orice închipuire. Di­­versiunea ordinară sugrumă aspiraţiile de puritate, lupta pentru păstrarea pu­terii atinge cote groteşti. De-atita cu­răţenie, transparentă si adevăr, de cite am avut parte in 1991, toate in numele „albirii“ societăţii româneşti, nu.1.1 mai rămîne decit să exclami, alături de Pris­tanda : curat murdar ! Mircea Mihaieş Domnule Profesor Ion Mârnatu, • PREZENŢA Dumneavoastră în ca­­drul emisiunii „In fata naţiunii“ din 5 dec. 1991, în care aţi reuşit să supralicitaţi performanţele demagogice pe care le-aţi atins după reapariţia pe scena politici mi-a reconfirmat cit de oportună ar fi fost (şi ar fi) pentru sănătatea morală a ţării dacă recomandarea — ca cei care nu deţinut funcţii importante sub dictatură să se autoreţină, măcar un timp, de a mai ocupa poziţii similare şi, cu atît mai pu­ţin, superioare — ar fi fost (şi ar fi) ur­mată *. Această scrisoare se vrea deci nu atît cu adresă precisă — persoana Dum­­neavoastră, ci, pierind de la cazul res­­pectiv, pe care-1 consider semnificativ, un apel pentru cei — din păcate mulți­­ care, servind în trecut cu zeloasă credinţă dictatura, s-au zbătut și se zbat astăzi să joace din nou roluri de frunte, ba chiar mai mari decit cele avute in vechiul re­gim. Aceştia nu numai că nu se autoab­­ţin dar se bulucesc în primele rinduri impunîndu-se deci ca opinia publică — cunoscând ceea ce au fost si mai ales cum s-au comportat — să le bareze calea pen­tru a nu mai relua, eventual cu sporită putere, activitatea lor nefastă. Imi veti replica poate că, in ceea ce vă priveşte, nu este potrivită folosirea cu­­vîntului „reapariţie“, căci la C.N.S.T. ati fost folosit doar ca om de stiinţă, neavind nimic de-a face cu politica si încă într-un post modest, nici măcar la nivel de vice­preşedinte. Dar nu Dumneavoastră sun­t Recomandarea am inclus-o, printre altele, într-un apel elaborat imediat după Revoluţie în care susţineam — ca ilega­list — necesitatea organizării unui Con­gres extraordinar al P.C.R. care să ia in discuţie autodizolvarea acestuia. Apelul nu a avut urmări ca si punctul similar din Proclamaţia de la Timişoara, însuşit ul­terior şi de alte organizaţii democratice, toţi cei care ne chemaţi mereu la ordine intru îndeplinirea „neabătută“ a politicii partidului în domeniul ştiinţei si dezvol­­tării tehnologice si cu osebire a modului in care o înţelegea Tovarăşa ? Nu ne-aţi declarat deschis că indicaţiile acesteia sunt Lege pentru Dumneavoastră, invitîn­­du-ne, pe noi, reprezentanţii ministere­lor, să le luăm riguros ca atare ? Intr-a­devăr postul era, formal, subordonat celui de vicepreşedinte. Insă toti ne dădeam seama — şi de altfel aveaţi grijă s-o simţim — că puterea Dumneavoastră este mult superioară funcţiei. Veţi mai spune că aţi fost o victimă a dictaturii care, în urma „Meditaţiei trans­cendentale“, v-a înlăturat din C.N.S.T Nu este cazul să ne oprim acum asupra acestei nefericite pagini a regimului tre­­cut care a înscris numeroase si nedrepte suferinţe si nici asupra cauzelor reale care au condus la înlăturarea Dumnea­­voastră. Admit chiar că actuala Dumneavoastră schimbare la fată este sinceră, timpul cit ati fost pus la index contribuind la lim­pezirea ideilor şi opţiunilor in favoarea democraţiei şi că doriţi să vă puneţi ca­lităţile — după părerea mea nu puţine — in slujba lichidării urmărilor dictaturii , dar corespund oare acţiunile Dumnea­voastră, după Revoluţie, acestui scop ? Cred că nu, deoarece ele reflectă, pe lin­gă realele Dumneavoastră însuşiri, per­sistenta unor puternice trăsături negative care pînă la urmă le viciază pe primele­­ o neostoită dorinţă de putere şi marea satisfacţie dată de exercitarea ei. Intr-a­devăr, după Revoluţie, apărind intîi în postura de victimă modestă, lupta Dum­neavoastră s-a concentrat asupra croirii cu orice preţ a unui partid al cărui set bineînţeles, să fiţi, scop pentru atingerea căruia aţi dus tratative cu diferite gru­puri şi grupuleţe politice de felurite ori­entări, unele din ele, pină la urmă, con­­testîndu-vă sub varii acuze. La început ati cochetat cu puterea nou instalată, in­cercînd să vă formați in opinia publică — pe această bază si cu un real dar charis­matic (mai ales specularea abilă a infle­xiunilor vocale) — prin aparițiile pe mi­cul ecran, o imagine de om politic de marcă, ocupat pină peste cap cu „rezol­varea unor importante probleme de stat“ Nu cunosc cauzele divorțului partidului Dumneavoastră de putere. Aui urmat apoi alegerile cu rezultate mai mult decit mo­deste pentru Dumneavoastră și din nou pertractări menite să vă aducă în fruntea unui partid credibil. Şi iată, ne anunţaţi că visul vi s-a împlinit. Dispuneţi de un partid puternic, care nu numai că are — cu ajutorul foştilor F.S.N.-işti, gruparea „20 Mai“ — reprezentanţi în parlamentul ţării dar si „organizaţii aproape in fiecare comună“. In ce priveşte ideologia aces­tuia, ar trebui să fie — aşa cum grăieşte denumirea­­ republicană, deci, în esenţă, ne-, dacă nu antimonarhică, deşi aceas­­tă din urmă atitudine ar fi parcă mai co­respunzătoare platformei care i-a adus în parlament pe actualii Dumneavoastră par­teneri. Dar de unde d­in filiaţie directă cu Partidul Republican din S.U.A., cel înfiin­ţat de Dumneavoastră, afirmaţi cu prefă­cută candoare, nu a avut niciodată şi nu are nimic cu antimonarhismul. A bon en­­tendeur, salut ! In ceea ce priveşte problemele mari ale ţârii, poziţia Dumneavoastră este foarte tranşantă. Tot ceea ce s-a făcut este prost dar, cu ajutorul numeroşilor şi marilor specialişti de care dispuneţi, aţi elaborat programe care le vor rezolva mintenaş pe toate. Departe de mine încercarea de a apăra cele două guvernări Roman. Dar a te mărgini la condamnarea fără rezerve, ne­­diferentiată si neargumentată temeinic, a tuturor măsurilor fundamentale înfăptui­te, zugrăvind în schimb, mai mult decit In roz, balanţa financiară externă moste­­nită de la Ceaucescu, fără a sufla un cu­­vint in legătură cu nenumăratele si gre­lei® tare ale acestei mosteniri, înseamnă a contribui la răspîndirea opiniei, din ne­fericire si asa destul de prezente in stra­dă, că era mai bine pe vremea dictaturii Este oare o asemenea poziţie, îndeosebi a­­fişată pe micul ecran, a unui om politic care se vrea — şi încă cum — respon­­săbil ? Despre soluţiile cuprinse in programele promise, nu mă pot pronunţa pentru că nu le-ati prezentat. De altfel, în interva­lul scurt de timp de care aţi dispus nici nu era posibil. Dar măcar unele din idei­le lor de bază — ca să ne convingeţi că nu sunt doar „bazne“, vorba cronicarului, tot era bine să le fi schiţat. Căci, sper, nu consideraţi nici Dumneavoastră — chiar cu mina de ajutor pe care aţi încercat să i-o daţi — că mostra oferită de Domnul profesor care vă însoţea ar fi fost în acest sens ilustrativă. Cît despre reproşul Dumneavoastră ma­jor la noua Constituţie, ni s-a părut mai degrabă o găselniță (culeasă de altfel din grădina altora) menită să contribuie — ca întreaga Dumneavoastră pledoarie — la culegerea de simpatii electorale decit pornită dintr-o convingere profund reli­gioasă, demnă de tot respectul. Pe scurt, consider că expunem­ ca aceea la care m-am referit, in care critica steri­lă se împleteşte cu promisiunea fără aco­­perire, contribuie doar la crearea unor confuzii, dezorientări, speranţe deşarte sau neîncredere. Si aceasta cu atit mai mult cînd sunt concepute si rostite cu abilitate si măiestrie — cum este si cazul Dumnea­voastră — de persoane care, în regimul de tristă amintire, au tămîiat pe cei de sus si au tunat şi fulgerat, în numele acestora Si pentru ei, la sS­ne cei de jos. Dr. ing. Simion Faur NE SCRIU CITITORII RENÉ MAGRITTE : Asasinul ameninţa (1926) 2 România literară­­«

Next