România literară, octombrie-decembrie 1992 (Anul 25, nr. 31-42)
1992-10-07 / nr. 31
FANTOMA LUI GHEORGHIU-DEJ Vendeta ca principiu politic 00 UNUL din elementele-cheie in construcţia ordinii totalitare l-a constituit violarea memoriei. Istoria, în genere, dar mai cu seamă istoria partidului comunist, a devenit de o halucinantă plasticitate. Spre a-l cita pe George Orwell: „Nimic nu este mai imprevizibil sub comunism decit trecutul*. Formule magice precum „rolul maselor populare* ori „lupta de clasă* erau de natură să sprijine cele mai aberante explicaţii ale trecutului In cazul propriei istorii, PCR a fost de la bun început obsedat cu inventarea unei eredităţi revoluţionare. Fantasmarea proletariatului, închipuirea unor glorioase lupte muncitoreşti, ponegrirea burgheziei naţioanle erau tot atîtea mituri destinate să irige şi să excite imaginarul colectiv. Incapabil să acepte faptul că muncitorimea română refuză să susţină dogmele sale descarnate, Partidul Comunist din România trebuia să fabrice, prin aparatul său propagandistic, o industrie a trădării Înfrîngerile sale erau astfel datorate nu unei strategii falimentare, ci „infiltrării” unor presupuşi agenţi ai eternului inamic în propriile rînduri Din acest punct de vedere, între Ana Pauker şi Dej nu exista vreo diferenţă: erau deopotrivă marcaţi de pasiunea stalinistă a „demascării* inamicului. Trăind ei înşişi sub atîtea şi atîtea măşti, nu puteau concepe nici o formă de transparenţă. Comunismul românesc a fost astfel mai presus de toate o victorie a principiului subteranei: un regim pe cît de vulgar, pe atît de răzbunător. „Sîngele lui Roaită care cheamă-n zare*, „inimile arzînde ale celor ce-au căzut*, nu erau decit invitaţii la tot mai multe ritualuri pseudo-purificatoare, în fapt noi mituri menite să ascundă valurile de sînge declanşate de „cei mai iubiţi fii* în numele „viitorului luminos*. Un exemplu perfect al acestor ritualuri demonizante l-a reprezentat Plenara C.C. al P.M.R din noiembriedecembrie 1961. Oricine ar dori să înţeleagă ceva din conflictele intestine din acest partid trebuie să răsfoiască numerele Scînteii din decembrie 1961, unde se pot găsi discursurile ţinute de Dej şi echipa lui cu acel prilej cu totul excepţional. Era vorba de replica pe care conducerea P.M.R. o dădea deciziei Congresului al XXII-lea al PCUS de a strămuta mumia lui Stalin din Mausoleul din Piaţa Roşie şi de a declanşa cel de-al doilea val al destalinizării dinaintea eliminării lui Nikita Hruşciov în octombrie 1964. într-adevăr, în discursurile rostite de liderii comunişti români se putea uşor detecta starea de angoasă a unui grup de indivizi confruntaţi cu pericolul divulgării propriilor lor crime. Conştienţi de avansul spiritului liberal la Moscova, comuniştii români trebuiau să i se sustragă cu orice preţ. Era însă prea devreme pentru o confruntare deschisă cu Hrusciov: trupele sovietice părăsiseră România doar în urmă cu trei ani, iar conflictul chinosovietic se desfășura încă prin interpuşi, fără atacuri explicite. Pe de altă parte, Dej aflase despre poemele anti-staliniste ale lui Evgheni Evtușenko, publicate în Pravda cu binecuvîntarea lii Hrusciov. Leonte Răutu, cerberul propagandei comuniste din România, era la curent cu linia democratică a revistei Novii Mir, condusă de Aleksandr Tvardovski, revistă în care avea să apară în 1962 capodopera lui Aleksandr Soljeniţin, Om din viaţa lui Ivan Denisovici. Nu pot insista destul asupra fermentului anti-stalinist reprezentat de noul val literar din URSS. A făcut-o la vremea respectivă în chip mai mult decît remarcabil Monica Lovinescu, iar eseurile sale pot fi citite astăzi în volumul de unde scurte, adevărată cronică a dezgheţului de la începutul anilor 60. In România, în schimb, se pregătea un nou joc politic, în care, în numele debarasării de vestigiile stalinismului, se urmărea să se împiedice orice discuţie serioasă a ororilor comise de Dej şi grupul său. Intr-adevăr, toţi participanţii la plenară s-au dedat acestui exerciţiu de măsluire a istoriei reale a partidului întreaga perioadă de dinainte de victoria absolută a hii Dej şi a grupului de la Tîrgu-Jiu a fost prezentată ca o succesiune de trădări, conspiraţii şi abjecte lovituri cu penalul pe la spate. Lectura cuvîntărilor la plenară este de fapt comparabilă cu aceea a unui thriller politic, penetrat de succesive agenturi, de la aceea reprezentată de Gheorghe Cristescu, primul secretar general al PC din România la grupul Foris sau la Vasile Luca, partidul a supravieţuit în exclusivitate datorită intransigenţei şi vigilenţei lui Gheorghiu-Dej. Cultul personalităţii lui Stalin, cîndva pilonul întregii propagande de partid, era reproşat acum lui Iosif Chişinevschi, acuzat de a fi fost slugarnic executant al planurilor aventuriste ale grupului Ana Pauker-Vasile Luca-Teohari Georgescu. Să derulăm puţin paginile Scînteii şi să insistăm asupra unora dintre aceste luări de cuvînt. Trebuie spus mai întîi că funcţia principală a plenarei - prin durată şi semnificare comparabilă cu un congres - era de a propune o nouă variantă a istoriei partidului, o teleologie sui generis, în care triumful lui Dej era absolut comparabil cu acela al lui Stalin în viziunea Cursului Scurt de Istorie al PC (b) al URS& Vladimir Tismăneanu RETROVIZOR Electorale • SĂPTĂMÎNA trecută ne-a urmărit pînă şi în somn imaginea coloanelor mai înalte sau mai plate ale diagramelor, fiindcă în volumele erectile sau retractile de la zi la zi eram incluşi fiecare, cu o miză de maximă importanţă. Obsedaţi de procente încununînd nume proprii sau improprii - persoane, partide -, subiectele atenţiei încordate au fost totuşi în acest timp Becul, Iisopul, Infasul, denumiri principial neutre, dar articulate şi susceptibile de declinare şi înclinare. Căci mistificările, manipulările şi deturnările perioadei anterioare, paravanele, filtrele şi scenariile ne-au făcut să credem că pînă şi inteligenţa artificială poate fi coruptă. Argumentul statistic, sociologic, matematic nu se poate bucura încă de încredere deplină cînd zeci de ani „ştiinţa“ a minţit din poruncă şi oportunism. Previzibilitatea previziunii, ajustarea estimării la previziune sînt în logica trecutului prelungit prin reprezentanţii săi în cursa pentru putere. Cum în aceeaşi logică e şi faptul mărunt că o bună parte din personalul ambasadelor noastre a votat cu partidul lui C.V. Tudor. (Al.) 2 România literară JUSTIŢIE. Nu putem reproşa preşedinţilor de republică, mai ales cînd au ajuns la o anumită vîrstă şi manifestă evidente înclinaţii vitalice, că se joacă şi ei din cînd în cînd. Există jocuri şi jocuri: se pare că Brejnev afecţiona, în ultimii săi ani, trenuleţele electrice, în timp ce „eroul naţional“ Bourguiba se distra la Tunis clasînd poze cu animale. Ultimele decizii ale Curţii Supreme sau ale Curţii Constituţionale din ţara noastră - distracţii admirabil imaginate pentru ca instanţa superioară a Statului să nu se plictisească niciodată - relevă o altă practică şi o altă filozofie a jocului: jocul de aparenţe serioase. Pronunţă sentinţa vreun tribunal teritorial? Ne distrăm cîteva săptămîni sau luni cu un suspense tot mai puţin credibil,pentru ca, finalmente, Curtea Supremă să o anuleze. Se propune un proiect de lege care deranjează liniştea noastră? Urmează acelaşi ping-pong pentru uzul galeriei şi, finalmente, Curtea Constituţională îl declară nul. Ziarele au despre ce scrie, televiziunea are despre ce vorbi, publicul la ce se gîndi, iar viaţa politică prezintă astfel o agitaţie plină de sănătate. Inocentul joc ia uneori aspecte lugubre, ca în cazul sentinţei date, retrase şi iarăşi date membrilor fostului CEPEX, dar ce importanţă au asemenea detalii într-o construcţie de semnificaţie naţională? Să ne imaginăm pentru o clipă că domnul Emil Constantinescu ar contesta, în faţa justiţiei, modul în care au avut loc alegerile din judeţul X şi autenticitatea rezultatelor. Vă daţi seama ce distracţie ar urma? Plîngerea s-ar plimba de la un tribunal la altul, ar ateriza la Curtea Supremă, MIC DICŢIONAR eventual la Curtea Constituţională, într-un cadril plin de eleganţă. Şi s-ar întoarce peste vreo trei-patru luni, respinsă, cu toată argumentaţia necesară unui regim curat constituţional. Acest joc prezidenţial de-a legitimitatea şi de-a justiţia e foarte productiv pentru opinia publică internă şi face excelentă impresie în străinătate. Totuşi, mă întreb: nu e cam costisitor? Salariile membrilor sacrosanctelor instituţii amintiteîn care-i regăsim, de altfel, pe toţi activiştii PCR din Facultatea de Drept, din Ministerul Justiţiei şi din Procuratură, pe toţi cei care ne-au explicat, de-a lungul unei întregi epoci de aur, în ce constă genialitatea legislativă a tovarăşului Ceauşescu) - aceste salarii depăşesc cu mult costul celui mai perfecţionat trenuleţ electronic japonez. Cred că ar fi mult mai simplu dacă, în loc de a plimba legile prin tot caruselul administrativ atît de bine pus la punct, preşedintele ţării ar oficia el însuşi împărţirea dreptăţii în cadrul unui program special TV. Aşezat eventual sub un bătrîn stejar (pentru a împăca în egală măsură tradiţia regilor Franţei, sora noastră mai mare, cu tradiţia locală geto-dacică), primul magistrat al ţării ar analiza cazurile deosebite, cărora tot el le-ar da, pe loc şi cu înţelepciune, sentinţa adecvată. Fără apel, fără instanţe intermediare care să se joace de-a justiţia, şi fără suspense în care nu mai crede nimeni. S-ar face o economie impresionantă de mijloace financiare. Şi s-ar ajunge, fireşte, la acelaşi rezultat. Mihai Zamfir PRIMIM, STIMATE DOMNULE MIHAI STOIAN, în revista ROMÂNIA LITERARA nr. 27 din 9-15 septembrie 1992, la pag. 12 şi 13, aţi publicat un amplu extras din viitorul volum „CINE a fost CE?, „extrasul, referitor la Dr. Petru Groza, cuprinde informaţii folositoare pentru aflarea adevărului istoric „siluit... pînă mai ieri“, pe care l-a trăit neamul românilor începînd de la 23 August 1944, în coloana a IV-a a citatului extras s-a scris: ... „Nimic nu a fost lăsat la voia întîmplării, pe parcursul anilor, totul culminînd cu Conferinţa de la Ialta care s-a încheiat cu nici o lună mai devreme de mult invocatul 6 martie 1945. Atunci (4-11 februarie) pe coasta Crimeei, s-au consfinţit sferele de influenţă ale Celor Trei Mari, România revenindu-i Uniunii Sovietice în cel mai ridicat procent (singura care figurează pe peticul de hîrtie scris de Churchill, cu 90 la sută, în timp ce Bulgaria...)“. Informaţia aceasta provoacă nedumeriri deoarece: a) Stabilirea procentajului influenţei U.R.S.S. asupra României nu s-a făcut la Conferinţa de la Ialta (4-11 febr. 1945), ci la 9 octombrie 1944 la Conferinţa de la Moscova; b) Procentajul influenţei a fost propus de Churchill lui Stalin; conferinţa de la Moscova din oct. 1944 s-a desfăşurat numai între reprezentanţii Angliei şi ai U.R.S.S. Se cuvine să se completeze informaţiile cu faptul că Churchill a făcut „repartizarea“ fără a fi obligat de cineva, dar „propunerea“ a fost acceptată, pe loc, de către Stalin. Despre această tranzacţie nu s-a ştiut nimic pînă la publicarea memoriilor lui Churchill (volumul al VI-lea, în 1953, an în care a fost laureat cu premiul Nobel pentru literatură). Fiecare Român, să cunoască adevărul, Churchill a „oferit“ România Uniunii Sovietice pentru ca Anglia să aibă, mai departe, maximum de influenţă în Mediterană, iar Stalin şi-a însuşit şi restul de 10% „repartizat de donator“ occidentalilor. împărţirea, după criterii proprii, a zonelor de influenţă a fost calificată de către un istoric englez astfel: ...„te cutremuri cu ce indiferenţă şi lipsă de sentiment au mînuit barda de măcelar aceşti trei satrapi ai secolului al XX-lea“. Noi, Românii sacrificaţi, mai putem adăuga ceva la strigătul istoricului englez? Col.(r) Ing. Dumitru N.C. Popa București, Sept.21/1992