România literară, iulie-septembrie 1995 (Anul 28, nr. 26-38)

1995-07-05 / nr. 26

CONTRAFORT Democraţia ghilotinei C­OMPORTAMENTUL incalificabil al parlamen­tarilor care au votat împo­triva numirii lui Gabriel Liiceanu în consiliul de administraţie al Tele­viziunii Române nu mai constituie o surpriză. Oamenii care susţin prin votul lor iresponsabil o politică anti­naţională, trădătoare şi criminală nu puteau, obiectiv vorbind, să voteze altfel. Ar fi fost o inconsecvenţă mult prea mare. Ei se mulţumesc cu bine­facerile dubioase ale unei perestroici dîmboviţene, cu sferturile de măsură şi cu libertăţile haotice garantate de un secretar general ceva mai luminat. Anonimi ridicaţi pe creasta valului de schimbarea generaţiei de activişti, ei îşi datorează existenţa publică numai şi numai disciplinei cu care ridică, ambetaţi şi inconştienţi, degetul. Pe cît de revoltătoare, pe atît de firească, această adevărată gherilă par­lamentară trădează, de fapt, spaima de moarte a guvernanţilor de orice schimbare. In ultimii săi ani, regimul Ceauşescu nutrea o oroare paranoică faţă de orice fel de opoziţie, cît de firavă ar fi fost ea. în realitate, atunci ca şi acum, nici o forţă exterioară regimului nu avea cum să dărîme cetatea de minciuni a comunismului. A fost nevoie ca securitatea să decidă că a sosit vremea creării unei imagini mai convenabile pentru ca lucrurile să se precipite. E greu de admis că prezența d-lui Gabriel Liiceanu în consiliul de conducere al televiziunii ar fi schimbat în mod decisiv ori­entarea pro-iliesciană a instituţiei din Calea Dorobanţi. Chiar cu dl. Lii­ceanu în formaţie, oamenii lucizi, duşmanii actualei camarile ar fi rămas într-o neputincioasă minoritate. Şi atunci? De ce se tem prepotenţii majoritari de un singur om? Ce-i sperie atît de tare la dl. Liiceanu pe nulităţile care pretind că ne gu­vernează? Trebuie să citim în această reacţie viscerală ceva mai mult decît un simplu simptom de intoleranţă. E reacţia fiinţei primare, violente şi mărginite faţă de spiritele solare. E, cum bine s-a spus, nenorocita reîntru­pare a lui Caliban în fiinţa plurală a unui organism legiuitor. Pentru că bătălia dintre Caliban şi Prospero e sortită să se repete - cel puţin la noi - la fiecare răspîntie a istoriei. Nu de ceea ce ar putea să impună, în previzibil furtunoase şedinţe de consiliu, dl. Liiceanu se teme arcul guvernamental (e vorba, în fapt, de un bici guvernamental, care pocneşte şi plesneşte numai din înalt ordin cotro­­cean), ci de ceea ce nu ar fi fost în stare să impună. Adică ideea de nor­­malitate. Prin simpla sa prezenţă, dl. Liiceanu ar fi fost un reproş viu, o oglindă în care slugoii iliescieni şi-ar fi văzut, în întreaga ei monstruozitate, hidoşenia morală. Pentru că dl. Liiceanu are imensul har de a formula memorabil simptomele bolilor morale care rod pe dinăuntru societatea românească. Cum să rezişti argu­mentelor de bun simţ ale unui intelec­tual de super-clasă, cînd tu eşti un nimic, o făcătură, un fis produs de opinteala ideologică a mai-marilor tăi? Ce poţi contrapune adevărurilor fundamentale pe care, cu o implaca­bilă logică, ţi le serveşte autorul Apelului către lichelet Şchioapa logică de partid? Minciunile kaghe­­biste ambalate la Cotroceni în fru­moasele culori ale tricolorului naţional? Ce să opui modelului moral reprezentat de Gabriel Liiceanu? Mărunta-ţi legitimitate conferită de plătirea regulată a cotizaţiei de partid? Dar cărţilor sale? Insistenţa-ţi activita­te de turnător? Cu ce să anihilezi tratatul său Despre limită? Cu nelimi­tatul număr de delaţiuni cu care ţi-ai încondeiat colegii de serviciu şi vecinii? Aşadar, substratul respingerii lui Gabriel Liiceanu de pe lista condu­cerii televiziunii este, el însuşi, un act prin care mai-marii României sem­nează un pact cu non-valoarea şi cu nimicnicia. Cu atît mai mult cu cît răfuiala e complet inutilă. Maşina de vot ar fi funcţionat cu aceeaşi precizie, indiferent dacă dl. Liiceanu ar fi fost sau nu prezent în simandicosul consi­liu de administraţie. Pentru că, din păcate, între votul - unicul vot - al lui Gabriel Liiceanu şi votul - unic şi el - al cutărui politruc e o egalitate per­fectă. Democraţia funcţionează,vai, mai eficient decît o ghilotină. Tot mai multe voci - inclusiv din opoziţie - susţin, ba pe faţă, ba prin culise, că trebuie să mergem cu Ion Iliescu înainte (înainte spre Europa, desigur) orice s-ar întîmpla. Pentru că, susură aceste voci, important e scopul și nu mijloacele prin care ajungem acolo. Perfect. Numai că, să nu uităm, uneori scopul se identifică dramatic cu mijloacele. Și, pe de altă parte, mai contează şi elementul timp. Dacă noi vom intra în Europa după ce clica nomenklaturistă va fi curăţat de tot osul oricum fără măduvă al economiei româneşti, intrăm în respectivul conti­­­­nent cam degeaba. Intrăm cam cu şansele pe care le avem şi acum, adică să fim în Europa, dar să nu mai fim niciunde. O Românie sărăcită cu cinism, o Românie falimentară nu numai că nu intră nicăieri, dar ea riscă să nu mai existe deloc. într-o Europă în care harta reală urmează sinuoasa linie a punctelor în care se produc bunuri care interesează pe cît mai mulţi, noi riscăm să producem doar tensiuni, scandaluri şi false conflicte. O Românie complet iliescizată poate fi o Românie fără limite, o Românie inca­pabilă să se mai conţină pe sine. Or, fie şi în virtutea acestor “amănunte” în care patronii de azi ai României nici nu se prea încurcă, de altfel, dl. Liiceanu ar fi trebuit nu doar votat, ci rugat cu insistenţă să facă parte din conducerea unei instituţii care ar putea (dacă ar vrea!) să con­tribuie la democratizarea României. Dar aceasta e încă o dovadă că nu ştim pe ce lume ne aflăm: o Românie în care Gabriel Liiceanu ar fi fost accep­tat acolo unde astăzi e privit ca un răufăcător ar fi o Românie gata democratizată. Şi atunci, probabil că dl. Liiceanu însuşi ar fi votat împotri­va alegerii sale, între timp, ca un fel de pedepsire a acestor mici calibani, a acestor neruşinaţi fără limită poate că n-ar fi rău să le cerem, în numele contribuţiei băneşti pe care o avem la bunăstarea lor deşănţată, să ne prezinte, fiecare, conspectul lecturilor proprii din Despre limită, cartea celui pe care-l detestă cu atît de telegenică ură. Mircea Mihăieş 2 România literară Corespondenţi inteligenţi şi scrisorile lor deloc muritoare, deloc inutile, scrise în toate registrele posibile, de la suav la cutremurător, pline, unele, de o frenezie a modestiei, dar şi agresive, altele, brutale şi nedrepte cu toată lumea şi în toate direcţiile. Fiinţe închistate sau dezinvolte, divers înzestrate cu conştiinţă de sine, mândre, demne, umile, distruse, maladive, intransi­gente, maleabile, care în viaţa de toate zilele se bucură şi suferă, fiecare cum poate, fericirile, dar şi agresiunea vieţii cu vulgaritatea şi foametea ei. Fiinţe uimite, la urma urmei, exasperate de neputinţa semenilor de a mai asculta ce se întâmplă în sufletul celuilalt, de a lua act de dramatismul mărturisirii celuilalt, de a înţelege cheltuirea de energie care există chiar şi în cel mai lipsit de calităţi text care soseşte, de pildă, la redacţie... Şi iată de ce nu am niciodată destul curaj să comentez cu inimă uşoară această uriaşă în banalitatea ei dramă a insului care se joacă, uneori fără har şi fără chemare, cu numele şi verbele. Corespondenţi inteligenţi, spuneam, frazele li se leagă superior, armonios, până la un punct, poeziile care le urmează alterează însă iremediabil impresia bună, speranţa celui care, la acest nivel modest, speră să întâlnească, în prezent, semnele viitoarei personalităţi. Este, aici, poate speranţa unui aproape vicios. Este, aici, plasat deloc din eroare, un disperat sisif, bucuros să ispăşească la nesfârşit? Un egal, de fapt, al tuturor celor care, nu se ştie niciodată exact, de ce nu reuşesc, oricât şi-ar da duhul pentru a fi, să fie cu adevărat?... Caz de epistolă interesantă, plină de vervă, urmată de poezii fără calităţi. Citez întocmai: Maser “­Romlit”, sunt un tânăr provincial (spun asta pentru că tocmai nu sesizez diferenţa) obsedat periodic de coloratul hârtiei - un obicei de când eram mai mic şi îndărătnic. Am 17 ani şi îţi scriu din cauza amorului propriu (acela de a mă vedea tipărit şi la tine acasă, undeva pe pagina a doua etc.). Totuşi adevărul e că mi-ar place să-ţi devin colaborator, deşi ştiu că trebuie să mă aşez la rând de dimineaţă de la 5 pentru a prinde ceva. Cum ştiu că nu pot cumpăra mai nimic cu banii mei (nici pe tine nu pot să te iau constant), încerc să intru prin faţă, dar pentru asta tre ’ să-l cunosc pe tejghetar atât de bine, încât să vină el să mă roage să mă pună la încercare, ca pe un Făt-Frumos cu capul cam (prea) mare, să-mi vorbească amabil ca să nu mă intimideze. Toate astea sunt greu de rea­lizat (mai interesant e că n-ar însemna mare lucrul), de aceea nu-mi mai rămâne decât să te rog pe tine, “Romlit”, a mă ajuta cum te taie mai bine capul. Eu nu mă pricep decât să-ţi trimit câteva poezii (de vrei, cu dedicaţie - alţii numesc asta autograf) spre a mă îngrija în câteva cuvinte. Eu intru de bună voie în cuşcă, dacă-mi promiţi lauri ori altă floare (în afară de cale­) care să mă facă să ies periodic din cuşcă, exact ca un cuc de lemn, anunţând orice (vrea)... Iată acum un alt citat, din Comandantul (Ubi Deus ex machina?), un text cu aspect de poem, spumos, cu umor, dar şi cu lipsuri, pe care autorul, sunt ferm convinsă, lucrând cu atenţie la vremea potrivită, le va rezolva cu strălucire. Nava ateriza. A doua misiune/a navei comice fu începută.­Liniile desenate în aer îi conferau/aere stranii. Ai fi zis că e un nor izolat/ce a lăsat în pace munţii; un nor alb/ ce avea nevoie de cenuşă ca să se cureţe./într-adevăr, numai cei negri, plini de electroni/de toate soiurile, urcau în sihăstrie./"Am nevoie de cenuşă”, zâmbi Comandantul/către un copil ce se juca în praful aerodromului./Ceilalţi, uimiţi, abia apucară să facă un congres,/o delegaţie şi un sediu al Parlamentului. Nu se aşteptau­ ca nava să mai vină... Povestea continuă mărunt preţ de câteva pagini. Nu ai cum să­­ te opui decât părăsind amuzat locul, nu înainte de a-ţi arăta o nedumerire în legătură cu cosmicul (sau comicul?) situaţiei, corectând în treacăt şi ceva la mecanismele verbului a conferi (confereau), având și mărturisind, în fine, o reală stimă pentru autor. (Dan Gulea, Ploiești). Editată de către: România literară - Fundaţia "România literară" director general Nicolae Manolescu; # cu sprijinul Fundapei Soros pentru o Societate Deschisă Redacţia: Nicolae Manolescu - director, Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefănescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică şi istorie literară), Constanţa Buzea (poezie, proză), Cristian Teodorescu, Mihai Minculescu (publicistică), Eugenia Vodă (film, muzică), Marina Constantinescu (teatru, plastică), Adriana Bittel (externe), Anca Firescu, Mihai Grecu (secretari de redacţie), Nina Pruteanu, Ruxandra Dinu, Alexandra Voicu (corectură), Victor Ciupuliga (fotoreporter). Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont în valută:B.R.D., filiala Pipera, 1520796100089. Elena Raicu (contabil şef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Hurducaş (secretariat). Corespondenţi: Mircea Iorgulescu (Paris şi München), Gabriela Melinescu (Stockholm). Tehnoredactare computerizată: Fundaţia "România literară" - Anca Firescu, Mihai Grecu. Introducere texte: Geta Gheorghiu. E-MAIL: romliteromlit.afo8.ro

Next