România Pitorească, 1989 (nr. 1-12)

1989-02-01 / nr. 2

„în dragostea neamului românesc pentru cel mai mare poet al său, se des­luşeşte setea de nemurire a comunităţii întregi. Un neam supravieţuieşte nu nu­mai prin istoria sa, ci prin creaţiile genii­lor sale“. MIRCEA ELIADE SERIAL R.A. IPOTEŞTI — soarta unei case (II) Mare iubitor de vechi hrisoave şi istorii documentare, lui Mihai Emi­­nescu — care era, el însuşi, unul ce­­caută în lume şi în vreme adevăr" — i s-ar fi părut pasionantă lunga poveste a moşiei Ipoteşti şi a casei în care a copilărit. „Avatarii" acestui petec de pămînt ce i-a luminat zorii vieţii, dăruindu-i prima iubire şi ră­­pindu-i-o, desenîndu-i în memorie o geografie ce va răsări constant în operă, se pot urmări, de la o vreme, an de an, document de document... ... Astfel, catagrafia întocmită in Moldova între 1772 şi 1774 arată no­minal, pe toată moşia Ipoteştilor, numai 15 familii, din care 6 familii de ţărani supuse la bir, iar 9 familii trecute la rufeturi, adică scutite de bir. Moşia era, cum ştim, împărţită, iar asupra ei îşi disputau drepturile — uneori, cu violenţă! — urmaşi ai familiilor Isăcescu şi Murguleţ. Cam prin vremea acelei catagrafii, o anume Tofana Buzneoaia, fiica pos­telnicului Vasile Isăcescu şi soţia căpitanului Grigoraş Buznea, a cumpărat de la surorile şi fraţii sai părţi din trupul moşiei Ipoteşti, pe care însă n-a ajuns să o întregească, căci avea, sărmana, fete. Izvodul de zestre al mezinei Safta, care se mă­rita la 1789 cu lordache Costin Mu­tenco (nepot al lui Miron Costin Mu­tul — mut din născare! — care era, la rîndul lui, nepotul hatmanului Mi­ron Costin, fost mare logofăt şi ... mare cronicar evocat de Mihai Emi­­nescu), arăta că se dau miresei .A patra parte din Ipoteşti, cu casă (s.n.), sălaşe de ţigani, una butcă cu patru cai, şase boi cu plug, 10 vaci, 10 iepe şi alte lucruri din casă şi îm­brăcăminte". Precizăm că acea parte din moşia Ipoteşti, intrată în zestrea Saftei, o cumpărase Tofana Buz­neoaia de la fratele ei, lordache Isă­­cescu, iar casa pregătită anume pentru tînăra pereche de însurăţei a fost exact pe locul unde este acum Casa memorială „Mihai Eminescu“. Slujba se va fi făcut în biserica nouă, de lemn, ridicată de Iordache Murgulet, prin bună înţelegere, pe partea Tofanei, in cimitirul satului, unde mai fusese biserică pe vremea vechilor Isăceşti. Dar buna înţele­gere n-avea să ţină mult; şi, pe­ mă­sură ce anii trec, se înmulţesc prici­nile de judecată asupra moşiei Ipo­teşti, aduse in faţa Divanului Dom­nesc. Intre cele cinci părţi ale moşiei, dacă se numără dinspre satul Cata­mărăşti spre satul Cucorăni. lorda­che Murgulet ajunge stăpîn pe de I.D. MARIN Casa Eminovici in 1918 10 ■ ROMÂNIA PITOREASCĂ 1850—1889 EM­I­NES­CU — prima şi a treia cincime, vrînd evident! — să pună mîna şi pe cea de a doua, cea din mijloc, aflată în­tre proprietăţile sale. Dar această parte a stîrnit cel mai mare bucluc: pentru ea, luptele dintre răzeşii de la Ipoteşti ating punctul culminant. Şi tocmai pe această parte se află Casa memorială „Mihai Eminescu“, cu biserica şi cimitirul cel vechi. După multe presiuni, în 1801, lorda­che Costin Mutenco vinde­a fără să aibă drept, căci era zestrea soţiei ce-i murise — această parte de mo­şie lui Iordache Murguleţ, care se şi mută în casa Saftei, fiica Tofanei, pe locul casei-muzeu de azi, peste drum de casa llincăi Isăceasca, sora Tofanei. Deşi Murguleţ se dedă la multe samavolnicii contra llincăi şi a copiilor ei, urmărind mutarea aces­tora, llinca — spre mirarea tuturor — se arăta nepăsătoare. Care era cauza? Era o taină mare, pe care stolnicul lordache Murguleţ a aflat-o abia în iunie 1813 de la loniţă Ne­­gruţu, care a mărturisit în faţa Vor­­niciei că în urmă cu peste zece ani, llinca, pe cînd cumnatul său dor­mea, i-a scos zapisele dintr-un ghiozdan şi, căutînd zapisul de vîn­­zare al lui lordache Isăcescu către Grigoraş Buznea, soţul Tofanei, l-a reţinut, iar pe celelalte înscrisuri le-a pus înapoi în ghiozdanul cum­natului. Odată ce zapisul acesta a ajuns în mîna Ilincăi, toate vînzările şi convenţiile ce se făcuseră, între timp, pe această a cincea parte din * fcAKNKftV N ‘nt *■*•*•.*.-«*.,«* ■Ntmtr e unirmt; nty«* ***** ai n*ta DESPRE ISTORIE • E condiţiunea absolută a unei istorii naţionale, ca să ţie cont de miş­cările sufleteşti a(le) unei naţiuni, de toată unirea impresiunilor pe care le produc împrejurări şi intimplări in sufletul ei. Firul cel roşu, antiteza împrejurărilor de dinafară, individualitatea caracteristică şi internă a po­porului însuşi. (Fragmentarium).­­ Dacă alte popoare s-au îndreptat in calea lor istorică după constela­ţii luminătoare de stepe, poporul român a fost călăuzit de m­uri. (Frag­mentarium). • Cînd Mahomed al ll-lea, soarele roşu al deşerturilor, răsări deasupra lumii, românii erau in culmea epocei lor eroice. Şi precum soarele, răsă­rind din noaptea timpurilor, atinge şi aprinde int­âi virfurile munţilor celor mai înalţi, astfel Carpaţii, născători ai m­urilor şi ai poporului nostru, se desemnară in toată uriaşa lor mărire in faţa soarelui ce răsărea. (Frag­mentarium). • Permită-ne confraţii a le-o spune: semnul dumnezeiesc, prin care se deosebesc adevăraţii reformatori de panglicarii ce vor să ia ochii mulţi­mii cu lucruri nouă, steaua in frunte cu care se nasc in lume, este iubirea trecutului, simţul istoric. „Nu voi să ştiu legea veche, zice Isus Năzări­neanul, voiu s-o restabilesc". „Nu voiu să ating biserica, zice Luther, voiu s-o fac cum a fost“. „Voim să punem la loc bunele şi bătrinele datini ale ţării“, zice Mateiu Basarab. „Vă cer trecutul ţării mele îndărăt cu Domnia ei cu legile ei vechi, cu datinile ei“, zice Tudor cătră împăratul Turciei, şi numai in trecut văd toți rădăcinile regenerale. („Timpul", 13 febr. 188?).

Next