România, iunie 1938 (Anul 1, nr. 1-12)

1938-06-02 / nr. 1

iRâSîaa CARICATURA FORMULE 1. —I Pardoon ■■■ 2. —: Nu face nimic. М­АМА ŞI FECIORII Cerurile sunt largi şi primitoare. Au fost aşa de la începutul veacului. Dar în aceiaşi măsură rămân mari goluri pe pământ, fie că mor sute sau mii, sau unul care numără cât o mie. A rămas un mare gol pe pământ între hotarele ţării româneşti şi in ţarcul trist al fiecărei inimi ţinută de acest neam. Cerul a fost gazdă bună şi cu Oc­­tavian Goga. El l-a poftit să calce peste perinile imateriale de nori în faţa cohortelor de îngeri şi sfinţi, în simfonia de alb şi în ritmul isonu­lui eternităţii. Făptura, lui măruntă, dar împlini­tă de lumina nemuririi ce-l învest­mântase din viaţă, stă la dreaptă ju­decată. El merge poate de mână cu preotul din Răşinari, cum îl vede Korolenko pe umilul, dar dumne­­zeescul Makar, însoţit de preotul că­tunului facut să-şi înfăţişeze faptele Marelui Judecător. Jur împrejur stau mărturii din viaţă, clăcaşii ritmaţi pe versurile strigate pentru desrobire. Stă acolo tot Ardealul satelor şi toţi martirii dinainte de Unire. Toate s’au petrecut astfel deasu­pra, când pe pământ, neamul româ­nesc crescuse în lacrimă gândită floare de floare ce fură aduse să-i coloreze întunecatul popas din urmă. Nu s’au rostit atunci vorbe de tristeţe, fiindcă stăruiau peste de­cenii vorbele mari şi sufleteşti spuse de el în avântatele poezii, şi cari l-au făcut înţeles mai deplin decât cea mai întreagă biografie. Au venit însă şi s’au înclinat cu mare tristeţe peste trupul închis pentru viaţă şi oameni, un Rege şi un tânăr Voevod. A fost ultimul, supremul semn de­­dreaptă recunoaştere a marei perso­nalităţi, care a pus un umăr de pia­tră să urnească spre apoteoză des­tinul şi închegarea unui neam. Dar au trecut prea puţine zile de la acest capitol de dramă româ­nească şi altă stea a repezit dâră tristă pe cerul morţii. Mama poetului şi-a încheiat cei 83­­de ani de viaţă plină de mari înăl­ţări, şi curmată de grele încercări. Bătrâna doamnă Goga a fost o ma­mă de totdeauna şi o femeie de altă­dată. A fost chibzuită de Dumnezeu, după chipul femeilor romane, după seama mamelor biblice. 0 femeie întrunind toate calităţile mari şi că­reia i s’a luat totul. O singură cruţare i-a reservat soar­ta. Ea s’a stins fără să i se fi adus crunta veste a fiului Octavian, pe care adesea îl va fi aşteptat in gră­diniţa înflorită de la Răşinari, cum în vremea prunciei lui, îl aştepta să se întoarcă de la şcoala satului, sau din hoinărelile de pe coclauri. Cine poate şti altul, decât gândurile vieţii sale din urmă, sau îngerul morţii ce-a umbrit-o cu aripa, dacă ea a avut vre­o strângere de inimă prevestitoare. Înaintea fiului ei şi al neamului, încercase pierderea mezinului Eu­gen Goga. Ea şi-a mutat durerea şi dragostea în fiinţa celui mai mare. Cei care o cunoşteau îndeaproape şi cari puteau pătrunde cu o măsu­ră în tainele sufletului ei au ştiut toată dragostea ce i-o purta poetu­lui ei. Rostul morţii sale a sublimat, a sfinţit spiţa acestei familii româ­neşti care s’a închegat în Răşinarii Ardealului, să slujească prin muncă şi jertfă marea familie a ţării noastre. Cerurile au fost largi şi primitoa­re, dar între hotarele româneşti au rămas trei goluri mari. Radu Boureanu . A­nul 1938 ne-a adus un nou laureat al Premiului Naţio­nal de poezie în persoana poetului Al. T. Stamatiad. Poet care s’a cununat cu versul şi s’a înregimentat în pleiada scriitori­lor ante­belici, d. Al. T. Stamatiad a avut o calitate, a fost un sincer. Procesul creaţiei sale a fost simplu. A fost permanent scuturat de frigu­rile inspiraţiei, a ritmat şi a rimat cu sinceritate nestricată, dăruindu-şi bucuria veşnică a versului. De altfel, d. Al. T. Stamatiad, a ră­mas un poet aparte. Nu s-a clintit nici o clipă de la poalele Parnasului, umbrindu-şi inima cu norii poe­ziei şi floarea neagră a lavalierei, păstrată din sera vechei boeme. C­u premiul naţional de proză 1938 a fost încununat pro­zatorul Alexandru Cazaban. Activitatea scriitoricească şi gazetărească a d-sale, este răspân­dită peste patru decenii în urmă, de o varietate intensă. D. Alexandru Cazaban a cuprins în paginile cărţilor sale, o bogată observaţie, o acidă satiră a socie­tăţii, o varietate de fresce politice. Pasiunea vânătorească, purtându-l adesea prin cadrul naturii, i-a pri­lejuit o bogată observaţie asupra peisagiului colorându-i scrisul din­­tr-o paletă sobră. Stăruesc viu în memorie, volume­le de proză „Păcatul Sfinţiei Sale" publicat înaintea marelui răsboiu în editura Minerva, „Pasărea albă" şi romanul „Un om supărător" a cărui reapariţie în preajma acestei pre­mieri, ar trebui să-i intereseze pe editorii noştri. In afară de producţia pur literară,­­d. Alexandru Cazaban, a dat în epo­ca post-belică, volumele „Intre frac­­şi cojoc”, „La umbra unui car” prin­zând în instantanee precise şi tăia­te în linii de satiră, sub forme de nuvele, frământarea partidelor poli­tice şi ecoul lor la sate. A mai condus şi conduce încă pu­blicaţia „Poşta ţăranului”, foaie pen­tru informarea poporului de la sate M. Cantacuzino — Pătrar de veghe. — „Arcade, firide şi lespezi” apărută în editura Fundaţiilor Regale, a fost cartea prin care se anunţa un desă­vârşit cunoscător al problemelor şi tainelor architecturii vechi, dublat de un fin mânuitor al cuvântului, al formei literare. Autorul acestei cărţi fiind un desăvârşit arhitect, a for­mulat o promisiune care a devenit fapt, cu apariţia recentului volum „Patrar de veghe". D. G. M. Cantacuzino — călător pătimaş — a cules în ,teatral de ve­ghe" imaginile de azi ale fostelor ci­vilizaţii Sumeriene, Sasanide, cobo­­rându-se în miezul şi destinele lor istorice. A reconstituit cetate după cetate, monumente, mausolee, cari schiţau în pustiuri de nisip o ar­cadă sau o platformă de templu, tre­zind la viaţă vechile temple Ache­­menide, imaginea străvechiului Bag­dad, Damasc şi tot circuitul străve­chilor civilizaţii din Asia Mică. „Patrar de veghe” al d-lui G. M. Cantacuzino, aduce o nouă contri­buţie în scrisul nostru, tălmăcind cu mare talent şi informaţie valabilă, istoria arhitecturilor şi civilizaţiilor din orientul apropiat. O carte care pledează pentru ţara noastră, pentru frumu­seţile ei naturale, pentru arta şi drepturile ei la o viaţă mai bună. Şi vine cu genul d-lui profesor N. Iorga, care o re­comandă astfel: „Cumplitei noi propagande de ură şi minciună, care nu lasă nimic nebatjocorit din trecutul şi din pre­zentul nostru, în toate domeniile, îi răspunde azi d. Podea prin­tr’o lu­crare, de admirabilă execuţie tech­­nică, redând frumuseţea­­tară şi ça­­■ attend de o mare fineţă art­stica al unei arte care porneşte de la mile­niile preistoriei, lucrare străină de orice sentiment de ură, măcar de a­­mintirea amărâtă a secolelor­­ de a­­păsare, cu tăgăduirea oricărui drept omenesc faţă de un mare, vrednic şi nespus de bun popor”... Cartea este scrisă în limba româ­nească şi în limba engleză, ca să fo­losească şi peste hotare. In zilele noastre, lucrurile se în­vechesc parcă mai repede, căci şi uitarea vine mai repede să se aştearnă peste fapte şi nume de oameni care ar trebui menţinute mult timp în memorie. Zilele trecute s’au împărţit pre­miile Societăţii Scriitorilor Români. Deşi ne despart câteva zile de acest fapt, care poate fi socotit vechi, vom nota aici cu satisfacţie premierea volumului Lirica latină al d-lui N. I. Herescu, care luptă cu atâta însufle­ţire pentru trezirea unui interes şi mai mare, în publicul nostru, pentru cultura clasică, mare pierdere pentru scri­sul, pentru cultura româ­nească şi pentru lupta pe tărâmul românismului o scrim în suflet pentru totdeauna. Octavian Goga a rămas zugrăvit pe pânza amintirii şi recunoştinţei noastre. In fiecare cămin românesc, după istoricul cult al antichităţii, va arde flacăra nestinsă pentru prea­mărirea acestui nou Senat al fami­liei româneşti. D­upă pregătirile care se fac, se pare că anul acesta săr­bătoarea cărţii va căpăta o amploare neobişnuită. Fun­daţiile culturale regale, care au în grijă organizarea acestei sărbători activează intens. Pavilionul cărţii, ridicat în Piaţa Senatului, este a­­proape terminat şi îşi aşteaptă nu­mai împodobirea lăuntrică şi vizita­torii. Strădaniile vor fi, fără în­doială, urmate de succes. Publicul va şti să răsplătească o muncă şi o operă, care vrea să scoată în evi­denţă valoarea cărţii româneşti şi a culturii autohtone. G­O A LIVIU REBREANU: „GORILA". Corespondentul urban al lui „Ion", romanul de mare întindere pe care d. Liviu Rebreanu îl are pe şantier de acum doi ani, apare — insfărşit — de ziua Cărţii la „Universala­ Alcalay". IE­R­I­STELE ROMÂNE O­­ prejudecată curentă pe tărâm de literatură pune zid greu de trecut intre Provincie şi Capitală, a şi când un scriitor de talent din provincie ar avea mai mult de-ar veni în Capitală, ori unul de talent din Capitală ar fi mai puţin talentat ducăndu-se la ţară. Faptul e că provincia nu e lipsită de talente, dar le lipseşte, acestora, calea de a se face cunoscute, porţile editurilor din Capitală fiind pentru ele ză­vorite. La Călăraşi, unde revista „Pământul" a fost oricând o tribună a adevăratelor talente, a luat de curând fiinţă o editură „alcătuită din scriitori români grupaţi în Societate cooperativă", care îşi propune „să pună la îndemâna cetitorului cartea cea mai eftină şi cea mai bine potrivită cu firea, cu sufletul şi cu realităţile româneşti". Editura „Pă­mântul” va dovedi, de bună seamă,­că între Provincie şi Capitală nu există graniţe spirituale. Exemplul dat de „Pământul" încă dinainte de a fi editură, a fost urmat şi de alte reviste de provincie, care au luat sub auspiciile lor debutul în volum al atâtor talente de valoare. Poezia trăeşte vremuri vitrege, dar nu desarmează. STRĂINE ADRIAN MANIU : „VERSURI". In seria ediţiilor definitive editate de Fundaţiile Regale, apare peste câ­teva zile volumul de versuri al d-lui Adrian Maniu. Pe lângă o selecţiu­­ne din versurile apărute până azi in volum, ediţia aceasta va cuprinde ş­i o serie de poezii inedite. HORTENSIA PAPADAT BEN­­GESCU : „RĂDĂCINI”, lată un vo­lum care, deşi anunţat, nu va apare în vitrine decât la toamnă. Literatura „de voiaj44 Apariţia volumului „Les Легшая Filles” de Henry de Montherlant a aesionlat, în critica literară france­ză, un adevărat val de proteste. Opinia doctorilor literari francezi — cari păşeau cartea excesiv decol­tată — a avut însă un foarte ciudat ecou de opinie publică: a epuizat două ediţii în mai puţin de o lună şi jumătate. Şi pe bună dreptate! Când un critic de talia lui Jean Ma­­rienval, data „L’Aube’’, scrie: „Acest roman e de un perfect cinism şi de­păşeşte toate cărţile imorale ale timpului’’, — e de la sine înţeles ca lumea să se îmbulzească şi să mul­ţumească sincer criticei pentru ra­­comandaţie... Un caz similar s’a petrecut la noi cu d. Damian Stănoiu. Cărţile sale, cu cărucrări şi cu ispite, cu pornom­oralii servite copios şi o cursivitate de stil care Iriza talentul, n’au în­tâlnit aprobarea criticei dar — sa­­tisfăcând anumite „exigenţe” de pu­blic — au realizat tiraje cu drept cuvânt impresionante. După un timp şablonul a căzut în desuetudine. D. Stănoiu nu a dezarmat. Abando­nând penal d-sa a început să atace alte „probleme” la ordinea zilei... încercările, inutile, nu i-au putut reface popularitatea şi d. Stănoiu, s’a clasificat acolo unde pe drept îi este locul. Ultimul său roman „O partidă de Poker” se integrează per­fect în limita acestor considerente, le-a fost recomandat, Insistent, drept „o carte uşoară, amuzantă, o carte de votat”. Parţial, recomanda­­ţia era inutilă. Cunoşteam autorul Şi ne diminuasem pretenţiile. Nu ne­am fi putut închipui însă că în a­­proape 380 de pagini să nu putem În­tâlni decât exerciţii de stil — detes­tabil stil — în jurul unei intermi­nabile partide de poker. Am deschid cartea, în tren, dicolo de Chiffia. Până la Ploeşti personagiile cărţii făcuse, cu chiu cu vai, o gurită­. Până la Gâmpiaa un full... La Pre­deal am preferat să admirăm peisa­jul şi am aruncat cartea. Platitudinea stilului, inexistenţa unui subiect care să merite o atare desvoltare şi lipsa oricărui tir de sensibilitatea artistică, iată „cali­tăţile” esenţiale ale volumului. La consemnăm ca un Îndreptar pentru amatorii de lecturi amuzante, uşoa­­re, „pentru voiaj”, cărora — întâm­plător — li s’ar recomanda „Parti­da de Poker” a d-lui Damian Stă­noiu. C. Panaitescu GUIZOT, într’o scrisoare către, doamna de Barante, spunea: „dă­­unește în țară multă boală, dar să­nătatea este mai puternică". Scri­soarea este datată: 17 Martie­ 1848... Laurul Naţional Are, şi n’are dreptate umoristul ce vorbea deunăzi de premiile naţionale de literatură, asemuindu-le lozu­rilor echivalente ale Loteriei de Stat, cu diferenţa că acestea sunt cu mult mai multe, că se dau în fiecare lună şi că nu aduc zarva cu care sunt întâmpinate anualele atenţii oficia­le, pentru poezie şi proză. Desigur, are dreptate dacă ne-am opri la ele­mentele exterioare, la acele puncte de contact materiale, aşa de favori­zate în urna oarbă a loteriilor. Dar nu are dreptate tocmai în ceea ce deo­sebeşte un premiu de un loz, în în­săşi semnificaţia şi raţiunea acestor recompense naţionale, în absenţa oricărui hazard dirijat, în atenta cumpănire cu care seniorii literelor află de cuviinţă, în intima şi libera lor preţuire, să-şi oprească atenţia la unul sau altul dintre confraţi, ce urmează să ia loc în nobila lor com­panie. Singurul lucru cu adevărat regreta­bil, în tot acest concurs apollonian, este dihonia ce se stârneşte, cu atât mai nefirească cu cât e mai gratui­tă, presumpţia unuia şi altuia, in­vidia, sângele rău, excesul de secre­ţie biliară. Iată fenomene puţin fe­ricite şi cari tot mai păstrează în manifestarea lor urmele unei atavice violenţe de Balcan. Am urmărit, in lunga noastră meserie de cronicar al evenimentelor literare, atâtea scruti­ne, de dincolo de graniţe şi nu-mi aduc aminte să fi văzut spectacolul cu care laurul naţional tulbură, o­­dată pe an, armonia din această prea frumoasă lună Maia, în care altădată înfloriau rozele, iar astăzi stătue ghimpii. înţeleg mai la urma urmei, invidia jucătorului pe care hazardul îl ocoleşte, când el a medi­tat toate posibilităţile , a scontat toate şansele, chiar când nu şi-a mizat ultimul argint. Dar aici? Un premiu naţional se a­cordă, nu se solicită. El încunună o activitate literară, consecventă şi notorie, o carieră închinată frumo­sului şi meritele juriului sunt cu a­­tât mai mari când, peste omeneştile piedici, se inspiră numai de la justi­ţie şi numai din grija de a sluji bu­nului nume al literelor. Ceeace, în marea majoritate a cazurilor, se poate spune că a fost observat în decernarea premiilor naţionale. Ce­eace, fără doar şi poate, s’a întâm­plat în cazul celor doi laureaţi ai anului acestuia, d. Al. T. Stamatiad, pentru poezie şi d-l Al. Cazaban, pentru proză. Cu excepţia a câteva rare pagini de proză, închinate şi acelea tot unor poeţi, lui Săvescu, lui Petică, lui Oc­tavian Goga, activitatea literară a d-lui Al. T. Stamatiad e toată con­sacrată poeziei. Că ea l-a menit din leagăn şi l-a juruit patimei acesteia, nobilă între toate, a ritmurilor şi ar­moniilor, e neîndoelnic. Dar şi mai sigur este, că poezia n’a avut în alt­cineva, curtean mai statornic şi mai credincios ca d-l Al. T. Stamatiad. Din falnicii ani ai adolescenţei şi până la maturitatea elegantă a zile­lor de azi, singurul amor pe care nici anii, nici adversităţile nu i l-au umbrit este acesta, al poeziei. De bu­­nă seamă că au băut din acelaş fil­tru vrăjit, altminteri nu s’ar explica legătura aceasta indisolubilă, care nu numai birue vârstele dar şi spo­reşte în chiar virtutea secretului ei. Cine l-a auzit pe Al. T. Stamatiad , etitul, acel nărav blagoslovit pe care societatea modernă îl mai to­­lerează încă, oficial, şi îl covârşeşte neoficial cu vacarmul ei coti­dian, găseşte sub condeiul lui Francis de Miomandre, într-un articol din ultimul număr al revistei pariziene Les Nouvelles Littéraires, câ­teva judicioase aprecieri, din care desprindem: „A ceti însemnează a face abstracţie de tine ca să intri în cugetul altuia, fie spre a te re­găsi mai bine pe tine, fie spre a te deslega de grijile meschine ale vieţii cotidiene. A ceti însemnează a te ridica pe un alt plan al uni­versului, din care lucrurile apar sub unghiul inofensiv al contemplaţiei, în lumina realităţii ideale, deci autentice. A ceti însemnează a evada într’un vis... a te încredinţa celui care a scris, a-i da mâna şi a te lăsa dus de el în voia lui, uneori foarte sus, alteori mai puţin sus, mereu în altă parte. Dintre toate paradisurile artificiale născocite de iscusinţa omenească spre a se smulge din infernul real al vieţii, lec­tura este cel mai inofensiv şi cel mai insurect"... spunându-şi versurile, învăluindu-le în calde şi ample eşarfe de mătasă, cine a ascultat viforul cadenţelor lui sau, dimpotrivă, alintarea ma­ternă a atâtora din elegiile sale, cine l-a văzut perorând în sprijinul unui poet necunoscut sau nedreptă­ţit, acela a înţeles că pentru unii nicio realitate nu e mai puternică decât aceia a visului, că himera poe­ziei are îmbrăţişări mai devastatoare şi mai tiranice decât ale Circei şi că dacă am trăi într'un veac de cavale­rism cu spade şi cuirase, pentru un zâmbet astral, pentru o roză zvâr­lită din imaginare balcoane şi pen­tru un madrigal intersectat din curba lui elegantă, mult sânge am vedea vărsându-se. Din fericita fa­milie a acestor cavaleri, supravieţu­ind unui ev mediu, de artă şi pasiu­ne, ce tot mai mult se afundă în a­­bisul trecutului, face parte şi lau­reatul premiului naţional de poezie, din anul acesta. Această conduită, această linie, a­­ceastă devoţiune nedezminţită, se cuveniau, fără doar şi poate, ele sin­gure recompensate. Şi totuşi, e cu mult mai mult. Poezia d-lui Al. T. Stamatiad se aşează la răspântia de acum mai bine de trei decenii, când odată cu amurgul sexnănătorismului, în ce avea, acesta, mai caduc şi mai clişeu în materie de poezie, se pregătesc zorile noului lirism, care sub o formă sau alta, domină şi astăzi destinele liricei. Judecând bine, ne aflăm în plină tradiţie. Căci şi Macedonschi, şi Petică, şi Ion Minuiescu şi Tudor Arghezi şi atâţia din garda de sutaşi de la Literatorul şi Viaţa Nouă, nu făceau altceva, chiar dacă aparenţele erau altele, decât să restitue poezia în drepturile ei suverane, aşa cum o statornicise Eminescu. Noile dogme ale muzica­lităţii lirice şi ale inspiraţiei de alti­tudine ce veniau, ca o ultimă briză, dinspre marea poeziei simboliste, se întâlneau, aici, cu alizeele autochto­ne, ale poeziei eminesciene. Post­­eminescianismul şi semănătorismul (căci toate şcolile şi toate curentele nu sunt scutite de bancurile nisipoa­se şi împotmolitoare) înstîtuiseră un provizorat de artă, ce se prelungia dincolo de orice îngăduinţă. In bi­ruinţa aceasta lirică, d-l Al. T. Sta­matiad îşi are partea sa de trofee. Şi desigur că nu e numai atât. Dacă istoriceşte, locul d-lui AL T. Stamatiad nu poate fi tăgăduit, iu­bitorul de poezie se preocupă cu mult mai puţin de desbaterile acestea oţioase, ale istoriei literare şi merge deadreptul la isvoarele lirice, pe care laureatul de astăzi le-a regenerat, dimpreună cu maeştrii sau tovară­şii săi de generaţie. Iubitorul acesta de esenţe se opreşte când la eroica şi solemna poezie a Trâmbiţelor de aur, când la pastelurile antice şi macedonschiene sau la cele pluvioa­­se şi citadine din Mărgăritare ne­gre, când la ferventele timbruri din Pe drumul Damascului şi când la a­­cordurile reţinute şi discrete din Peisagii sentimentale, ca să nu mai vorbim de întreaga acea operă, sus­ţinută şi realizată de tălmăcitor, de interpret al unora din cele mai fru­moase pagini bandelairiane şi win­­diene. Şi iubitorul de poezie înţelege că opera ce i-a oferit atâtea satis­facţii de artă nu putea să întârzie mai mult şi să nu fie recompensată cu laurul naţional. D-l Alexandru Cazaban trece, în ochii unei bune părţi din cetitorii contemporani, drept autorul unor a­­cide cronici ale actualităţii, drept foiletonistul spiritual şi necruţător, fie al moravurilor literare, fie al im­posturilor gramaticale. Şi cu aceasta d. Alexandru Cazaban este nedrep­tăţit, de­oarece laurul naţional, din anul acesta, a distins în d-sa, h­a scriitor de însuşiri originale şi o ca­rieră literară, diversă şi bogată, care, din nefericire s’a încheiat, sau poate s’a întrerupt, cu volumul Pa­sărea rătăcită, ap­ărut acum zece ani. Dar Pasărea rătăcită era, într’un fel, şi până la reluarea firului în­trerupt, să nu zicem cântecul de le­bădă, dar ultimul acord, deopotrivă de puri dintr’o melodie şi dintr-o partitură pe care d. Alexandru Ca­zaban o executase, cu prestigiu şi prestidigitaţie, încă de pela 1906. Cel puţin, aşa ni-l amintim, de pe vre­mea acelei Vieţi Literare, a lui Ilarie Chendi, temperament deopotrivă de acid şi caustic, când d-l Alexandru СазаЬап a dat unele din cele mai bune ale sale schiţe. Volumele apă­ru-o înainte de război, Chipuri şi su­flete şi între femee şi pisică, sau ro­­navul Un om supărător, apărut după război, cuprind toate acele însuşiri de sobrietate, de sigura intuiţie a amănuntului tipic, realist, de ironie şi sarcasm, ce-l apropie, cel mai uit, de marele său înaintaş, în ale umorului, I. L. Caragiale. Laurul naţional pentru proză re­compensează un artist care s’a a­­plicat paginilor sale de seh­ţă, nuvelă sau roman, cu pasiunea unui şlefui­­t de pietre :?s...re ş a unui colecţio­nar de pgţ'n :r»tâ’-'Ue eve ^rtare a!o umanităţii. Reeditarea operei lui Al. Cr. n cură să fie întâia consecin­ţă firească a acestei înalte distinc­ţii naţionale. Ferjtessicius Interior ţărănesc Desen de Radu Boureanu

Next