România - Capitala, octombrie 1938 (Anul 1, nr. 122-136)

1938-10-01 / nr. 122

ySrXTS'Ji^'Wъхп Г 99Il picollo santo Aşa l-au numit, oamenii de pe Via Carlo Alberto din To­rino, pe micul profesor ger­man, în acele câteva luni cât, scoborît de la înălţimea celor „patru mii de picioare deasu­pra binelui şi răului”, autorul lui „Zarathustra” a vrut să locuiască „în câmpie”, cum spunea el adăugând: — „Până acum, dreapta mea a scris cu foc; de azi înainte vrea să şi mângâie”... Un om îndesat, cu aspect robust, dând chiar impresia unei puteri herculice, încet în mişcări, stângaci şi foarte ti­mid, având o permanentă pa­loare provocată de o spai­mă venită dinlăuntru, Fr. Nietzsche a părăsit odaia lui de singurătate, de la Sils Ma­ria, acum 50 ani, adică în lu­na Septembrie 1888 pentru a-şi îngriji sănătatea sdrun­­cinată de muncă. Scrisese, în ultimele luni, 15.000 pagini; unele după altele ţâşniseră o­­pere în care, schimbând con­deiul cu fulgerul, Nietzche se dăruise întreg şi în stăpânirea unui geniu fără precedent. Se depăşise, pe el însuşi, de­oarece, dacă pe oameni îi sfătueşte să înlocuiască­ cerneala cu sânge, Nietzsche reali­zează opere scrise cu foc „pentru a fi văzute şi de orbi“. Atin­sese piscuri, de însingurare şi gând, atât de absolute încât, viu în această insomnie a spiritului, ajutându-şi trupul cu droguri ca să nu se prăbuşească de neodihnă şi paroxisme morale, Nietzsche, pentru a justifica această ucigătoare trezie la care se supune, de­clară prietenului său Peter Gast, însemnând, în acelaş timp, şi într’un carnet: — „Trebuie să lupt din răsputeri ca secretul meu să nu fie niciodată divulgat; în această permanentă pază stă secretul artei mele”. Ce este acest secret? Nietszche l-a luat cu el în marea stingere de zece ani a minţii sale şi apoi în mormânt. In orice caz, secretul acesta nu e nici Wagner, nici Cosima; avem toate indicaţiile să deducem că nu era nici chiar Zarathustra. Secretul acesta era însăşi intuiţia lui Nietzche, revelaţia sa, faţă de care opera „este focul pus de Dumnezeu între Sine şi Moise“ adică o atenuare a intensităţii spiritului deoarece „dacă oamenii ar trăi o­ clipă în sufletul meu, spune Nietzsche, ei s’ar preface în cenuşă". Aşa­dar, acum cincizeci de ani, părăsind Sils­aMaria, „il picollo santo" scobora „în văile şi câmpiile vieţii", fără să ştie că, ni­ciodată, nu se va mai putea întoarce „lângă focurile singurătă­ţilor de sus" şi fără să bănuiască măcar, el profetul, că, la Torino, pe Via Carlo Alberto, în seara unui Decembrie oarecare, va fi sortit să­­asiste la strania şi sfâşietoarea logodnă a lui Zarathustra au. Nebunia-ч.. . " Rândurile acestea râvnesc ca, plecând de la arta ca­ păzi­toare în sensul de nedivulgare a unui secret care ne dă sensul vieţii, să­­atragă atenţia că, pe nedrept, Nietzsche a trecut drept un om care a invitat lumea la confesiuni, jurnale şi, deci, la un fel de filosofie individualistă tinzând către o anarhică libertate. Recitiţi, însă, semnificativa frază adresată lui Peter Gast şi no­tată şi în carnetul său. Ce înseamnă: „Trebuie să lupt din răs­puteri ca secretul meu să nu fie, niciodată, deslegat"? Un om care ar fi pus preţ pe confesiune şi divulgare a intimităţilor su­fleteşti ar fi luptat, dimpotrivă, să se arate în toată nuditatea sa. Totuşi, autorul acelui „Omenesc prea omenesc" a fost trecut în rândul celor cari fac un fel de filosofie periferică; i s’a acordat, cu destulă greutate, titlul de moralist. Abia în ultimul timp Nietzsche a început să fie privit mai atent şi înţeles mai precis. El însuşi spunea în anul 1886: „Voi fi priceput abia după apropiatu război european". Dar, încă, nici azi, chiar profeţia aceasta nu s’a realizat, deoarece oamenii nu au căutat să se ,pote ajunge la o filosofie a omului, întrunind toate condiţiile unei filo­sofii vii, creatoare şi ordonatoare, plecând de la porunca. — „Or cine ai fi, fii isvorul propriei tale vieţi . Deviza asta nu înseamnă individualism; nu înseamnă nici su­biectivism. Porunca lui Nietzsche se sprijină pe certitudinea că „numai superficialităţile sunt deosebite**, şi că, ajungând pana la noi înşine, — dar nu în sensul „decadentului Socrates , oamenii vor realiza cea mai ideală comuniune de viaţă, deoarece „adân­curile ne arată că suntem identici". Petru Mano­iu INTRE COPII de Aurel Jiquidi FR. NIETZSCHE­ U — Ce avocat o să iei tu când o să divorțezi ? 4 ARON COTRUŞ Nu ştiu precis dacă Aron Cotruş este un poet în accepţia pe care ne­am obişnuit s’o acordăm cuvântului. Dar ştiu cu nesdruncinată certitudi­ne că el este un cântăreţ al vieţii noastre istorice. Aron Cotruş fră­mântă în versurile sale revolta oar­bă a trecutului şi vesteşte biruinţa cea mare de dincolo de veac. Şi nici nu se poate să fie altfel. Poezia lui Cotruş izbucneşte din fluidul subteran al sufletului ro­mânesc, adică din zonele esenţiale de existenţă naţională, frângând categoriile impersonalităţii. Ea se proiectează pe o singură dimensiu­ne: Aceia a adâncimii. Deaceia sti­hurile sale dure încheagă o viziu­ne unitară a neamului, amplă cât o lume, o lume care copleşeşte şi a cărei grandoare întunecă uneori for­ţa de sugestie a expresiei. In poemele Horia şi Maria Doam­na virtuţile acestui herold al ursi­tei româneşti, se strâng ca razele îmbelşugate ale luminii în miezul unui cleştar cu zeci de muchi. Mor­mentele alese i-au dat putinţa ca participarea la viaţa nesfârşită a rasei să răsară mai direct, mai spontan. Ai impresia că sensibilita­tea lui Aron Cotruş se înfioară la fiecare durere şi nedreptate săvârşi­tă faţă de neam şi de soarta lui. Simţi cum biata vorbă se cutremu­ră sub tensiunea lăuntrică a senti­mentului care o asvârle pe supra­faţa hârtiei ca pe o piatră de vul­can. Aron Cotruş se confundă cu soli­daritatea comunitară a neamului. Intenţiile lui germinează in acest­­cuprins misterios şi dens, un sbu­­cium de viaţă pe care cititorul îl trăieşte în fiecare svârcolire a cu­vântului. Fireşte, e una din cele mai interesante probleme, aceea a rapor­tului dintre expresie şi fondul crea­tor din poesia lui Aron Cotruş o problemă care chiar atunci­­când a fost amintită, el a judecat dintr’un criteriu impropriu. Ritmul majestuos al poemelor co­­trusiene depăşeşte spaţiul verbal al adjectivelor întrebuinţate. El are o amploare unică şi se împlineşte nu în armonii sonore ci în acea pro­funzime organică de răsvrătire şi elan viril, care îşi au rădăcina în însăşi izvoarele etnicităţii. E un suflu de dinamism dionisac în ace­ste stihuri aspre ,uneori necioplite, de artă subtilă a prozodiei, dar în­totdeauna încărcate cu o substanţă profundă. Aron Cotruş — cântăreţul rasei! Al rasei româneşti în ceea ce are ea mai pur şi mai străvechi iar cu per­spectivele deschise de pe culmi în s­­ine toate orizonturile interioare ale neamului. Oare să nu aibă nicio semnificaţie, faptul că poesiile lui Cotruş proslăvesc numai figurile majore ale istoriei noastre? In Peste prăpăstii de potrivnicie viziunea comunitară a cântăreţului cuprinde întreagă ţara, făurindu-i o imagine ideală menită să fie ho­tar viu de dârzenie în calea duşmă­niilor din afară. E o râvnă şi o sete de măreţie destinatară în această poemă, pe care nici o rezervă este­tizantă nu poate să o micşoreze. Ca o deslănţuire a energiei vitale din străfundurile băştinaşe, fluviul de simţire al vestitorului se revarsă peste inimi asemenea unei chemări irezistibile: chemarea arzătoare a neamului în noi înşine. Acele mili­oane de ioni, care privesc înspre marea sângerie a răsăritului, sânt tot atâtea glasuri de vrere stăpână a gliei. * ■ Contopindu-se în substanţa etni­cităţii creatoare, Aron Cotruş tre­buia să fie şi interpretul singular al unei noui dureri ce ne-a lovit In moartea Suveranei noastre care va rămânea ca o stea polară pe cerul patriei, Cotruş vede suferinţa în­tregului popor.. Şi fără a se folosi de acea­ visterie uriaşă de­­ cuvinte, invocată ca o vrajă în stihurile, fie început, bardul trist se apropie­ de făptura imperială a Măriei Doam­na ca de o cosînzeană minune a plaiurilor şi a codrilor româneşti, ridicându-i cea mai mândră statuie de slavă. La temelia statuei sânt a­­dunate toate sevele brazdei şi ale văzduhului iar silueta augustă a Stăpânei­­ întregitoare se înalţă magnific printre versuri ca un pisc făurit din ciocane de aur. Poema aceasta se compune din trei părţi, care mi-aş îngădui să spun că sânt răspicat distincte. E o uvertură cu acorduri simfonice care înlesneşte şi-l atmosferizează pe ci­titor pentru apropierea ce va să vină în curând. Ritmul este bogat şi învăluitor. Accentele imnice a­­bundă, omagiind amintirea reginei celei mari, care a pornit prin ceaţa graai a ţăriii de obârşie,—„ca o ma­iestuoasă britanică navă”, — ca să domnească întinderea îngenunchia­­tă a destinelor noastre. Urmează apoi un alt moment — cel culminant, — în care viaţa Mă­riei Doamna luminează ca o auroră izbânda desrobitoare a războiului. Procedeul îmi pare a fi foarte feri­cit ales de Aron Cotruş. Nu se pu­tea o mai intimă şi mai indestruc­tibilă întrepătrundere a sufletului Suveranei cu secularele aspiraţii naţionale decât zugrăvirea acestui tablou al biruinţii supreme. Aici Regina şi neamul au fost una. Atunci, atunci, rănită de ale sorţii sălbatece porunci. Simţit-ai adânc, războinică bălae cu ochi împărăteşti, că ţara asta până’n piscuri şi stră­funduri, a ta e... şi că tu, pe veci de veci a ei împă­răteasă eşti... Iar pentru ca această comuniune ireductibilă a ţării cu Regina să aibă o rezonanţă largă în conştiinţa noastră istorică, Агоц Cotruş evocă în pasagiile ulterioare, toate căpe­teniile de luptă care ne-au dus pe drumul stelar al cuceririi şi-al vic­toriei. Din­ pieptul străpuns al vaj­nicului Decebal până la fapta ful­gerătoare a lui Mihai Viteazul, filo­nul neîntrerupt al elanului româ­nesc porneşte ca o furtună. Fără în­doială cu participarea aceasta pan­­românească la actele glorioase ale Doamnei Maria, — peste timp şi pe­ste vitregia împrejurărilor, — este privită de Aron Cotruş ca un în­demn neistovit. Ai zice că-i o recru­descenţă unanimă a orgoliului etnic sub umbra imensă a sufletului im­perial. Elogiul rapsodului se împli­neşte nesilimit, aşezând, într’o inac­cesibilă sferă, figura Suveranei. Doar accentele îndurerate, izbucnite din convingerea că nici o vorbă nu­­poate ea Vedea măreţia râvnită, mai stăruie. Schilod e gândul Şi nătângă dalta... Versul olog în uragan cum să-l schimb şi’n război solar învingându-l, din curcubee să’mpletesc un­­vrednic nimb pentru vieţi o mie una, adunate laolaltă pentru totdeauna, intr’o viaţă cum n’a mai fost alte?!... Strofele finale, care compun cea de a treia parte, aduc o notă ele­giacă, sfâşietoare. E ultimul salut de proslăvire pe­­care poetul îl în­chină pe pragul lespedei nevăzute. Parcă întreagă simţire a neamului se apleacă în faţa mormântului rece. Viaţa Reginei s’a închis în gea­na pământului ca o taină, dar va dăinui în noi şi peste noi. Sfârşitul acesta are ceva din farmecul incan­taţiilor de baladă. Poema Maria Doamna se naşte din ea însăşi, ca un râu învolburat ale cărui ape nu şti de unde ţâşnesc. Dacă am năzuit să găsesc în eco­nomia ei estetică anumite faze, de bună seamă că n’am vrut să-i des­tram unitatea de dragul reflexiunii analitice. Oda lui Aron Cotruş tre­buie judecată din propria-i pers­pectivă, care nu-i nici veracitatea nici realismul. Maria Doamna este o succesiune de transfigurări in­candescente ,care nu-şi vădesc ros­tul adânc decât atunci când vezi în ele tot atâtea semnificaţii. Septimiu Bucur M­ARON COTRUŞ văzut de Neagu Răduoiescu Teatrul piesă Nu putem vorbi despre spectaco­lul de la Regina Maria fără a începe cu elogiul lui Aurel Maican. Un om de teatru cum avem puţini, un pa­sionat director de scenă, un extra­ordinar animator şi un tehnician care în loc să fure caiete de regie de peste hotare materializează în jocul actorilor, în decoruri, în dina­mica ansamblului, o viziune drama­tică personală. De ce Maican nu a fost întrebuin­ţat până astăzi aşa cum se cuvenea, dece forţele s’au irosit in provin­cie sau prin turnee în care nu pu­tea găsi înţelegerea meritată e de prisos să ne întrebăm. „Cazul Mai­can” este unul din nenumăratele cazuri, care oglindesc starea de a­­narhie din arta spectacolului impu­nând în acelaş timp organelor de conducere şi control sarcina unei rapide şi radicale reforme. „Ediţie specială’’ este o piesă a­­mericană de factură quasi-cinema­­tografică. Pe scenă ni­ se înfăţişează simultan sau într’o succesiune a­­proape instantanee imagini din,«fa­ţa unui mare cotidian din New- York. Acţiunea, violentă pe alocuri sau crispantă, se precipită într’un ritm de natură să sugereze febrili­tatea şi climatul inuman al unei imense maşirii "de fabricat opinie. Montarea d-lui Maican pentru a reda teatral filmul american al d-lui Wynn, reţine atenţia asupra a cinci centre de interes spectacular. Prin­­tr’un joc meşteşugit de perdele, pu­blicul asistă la desfăşurarea melo­dramei constatând repercusiunile u­­nui gest de la săvârşire până la con­sumarea efectului imediat, înregi­­­strându-se până şi ecoul, atât de in­teresant, în organele de transmisie. O preocupare dominantă de auten­ticitate, de realism, atât în mate­rialul inert cât şi in expresia actori­cească, a caracterizat spectacolul. S’a jucat fără grimă, in tempo viu şi Intr’o tensiune care avea drept scop să creeze din îmbinarea rotiţe­lor impresia de artă, nu din stră­lucirile individuale. Textul subme­diocru, pueril, lipsit de fantezie şi şarjat pe măsura îndreptăţitelor re­sentimente ale publicului yankeu, a fost utilizat de directorul de scenă pentru a înfăţişa un nou tip de spec­tacol, reieşit din îmbinarea filmului cu romanul poliţist. Evident, în momentul teatral pe care-l trăim singure adevărurile su­perficiale au dreptul de a se numi adevăruri. Orice preocupare de a­­dâncire, de nuanţare, riscă să în­tâmpine reproşul lipsei de since­ritate. Stilul în care textul a impus mon­tarea spectacolului a scos însă în relief jocul învechit al actorilor de renume şi lipsa lor de maleabili­­tate. Devreme ce „Ediţie specială” reclama o supunere la o anume mo­dalitate scenică, devreme ce piesa presupunea o despersonalizare şi o tipizare cinematografică a persona­giilor, n’ar fi stricat ca vedetele sfi accepte deopotrivă actorilor tineri regula comună. Şi să nu se răspundă la această observaţie cu reflexii facile asupra caracterului ateatral al piesei. Nu e vorba aici nici de valoarea literar-artistică, nici de valoarea dramatică a „Ediţiei speciale". Ci pur şi simplu de valoarea ei spectaculară, de foarte interesanta ei valoare spectaculară. Cine preferă „Athalia" sau „Oe* dip Rege" dovedeşte gust şi forma­­ţie literară. După­ cum cine joacă în „Ediţie, specială" cu şabloanele ,Marchizii* lui de Priola”, ale „Marşului nap* fial" sau ale lui ,JSamson” do­vede*­şte dezorientare şi neînţelegere. Melodrama americană cere un rod adecvat, cine o dispreţuieşte să гщ fuze rolul,­dar cine acceptă are da­­toria faţă de unitatea ansamblului de a respecta regulile structurii ei naive. Se pot desigur obţine efecte de di­ot în această piesă încălţând coti hurnii tragici. Dar nimic mai mult. Aşa au jucat d-na şi d. Bulandre. Aşa a jucat d. G. Storin. D. R. Bulfinski în schimb a ştiut să se acomodeze, adică să fie mare fără să joace cu ostentaţie. D-nii : I. Talianu, V. Ronco, Al. Finţi şi V. Vasilescu au interpretat roluri episodice cu o prospeţime pe care publicul a gustat-o şi a răsplă­­tit-o cu aplauze. | Excelent d. M. Iordănescu-BruncЦ In distribuţia femenină relevăm,­ contribuţia d-nelor Nora Piacentini, Fifi Harand, Clody Bertola, Angela Mateescu. D-ra Tantzi Cocea nu a a­­vut în actul final accentele drama­tice pe care Ie reclama personagiului Iar d-na Lisette Verea a fost, îţi piesă, de toate afară de reporteră şi actriţă. aiusDn­ei Aveam de gând să protestăm în­­potriva confuziei genurilor, împo­­triva înălţării vedetelor aproximaţii­ve de revistă pe scenele de teatrat serios. Faptul că d-na Lucia Sturzi Bulandra, d. Tony Bulandra, d. G. Storin, d. R. Bulfinski şi d-ra Lisette Verea au apărut cu aceiaş literă rdţ şie pe afiş, nu pledează în favoa­rea conştiinţei actoriceşti a SUS-­ şilor.­­ Dar prezenţa lui Gheo Моге­оdi ne-a dezarmat. Şi dacă o admitem pe boxeur dtf ce să facem şicane divelor, când tot lentul este atât de relativ şi teremu­rile lui de valorificare atât de di­verse? In­­concluzie revenim la Aurel Maican care a reuşit din elemente luate la întâmplare şi din „vedete** greu de mânuit, să alcătuiască atî spectacol care înseamnă desigur ceî mai promiţător succes al începutr»­lui de stagiune. Ajutorul lui Siegfried i-a fost d«#­sigur preţils. Dar onorurile se et»­vin în primul rând şefului de o pi­hestră, animatorului. N. Carandino 1 Cronica Teatrală Regina Maria-„Ediţie specială d­in 3 acte şi 55 de tablouri de Camille F. Wynn REVISTELE Despre Adalbert de Chamisso, „gentilom francez şi poet german” scrie, in „Les nouvelles littéraires" d. Ernst Erich Noth, cu prilejul cen­tenarului morţii autorului lui „Petre Schlemihr. " Chamisso s-a născut la Château de Boncourt în 1781. Revoluţia france­ză l-a surprins la o fragedă vârstă şi a fost nevoit să emigreze în Germa­nia cu părinţii săi. Viaţa lui Adal­bert von Chamisso, în Germania a fost viaţa tuturor refugiaţilor fran­cezi. In 1805, tânărul nobil îndepăr­tat de pământul natal era sublocote­nent în regimentul prusian al lui Goetze. Cariera lui militară e de scurtă durată, pentru că Adalbert de Chamisso, in timpul răsboaielor pru­siene, cu Franţa, a avut puternice crize de conştiinţă. Francez prin sânge şi naştere, german prin adop­ţiune, îi era greu să lupte împotriva propriului său neam. Drama lui Chamisso e drama desrădăcinatului. In urma unei călătorii în Elveţia, Chamisa îşi descoperă, pe marginea lacului Leman, pasiunea puternică pentru ştiinţă. Devotăndu-se studii­lor botanice, el se înscrie, mai târ­ziu, la facultatea de medicină din Berlin. Dar, drama biografului lui Schle­­mihl a fost mai puternică decât o dovedeşte resemnarea lui, în preocu­pările ştiinţifice. In cartea mai sus pomenită, scrisă intr’o impecabilă germană, cu toate că la 21 de ani autorul abia se putea exprima în limba lui Goethe, găsim tot procesul sufletesc al desrădăcinatului dela Château de Boncourt. Iată un frag­ment de autobiografie, scos din „Pe­tre Schlemild” : „Sunt francez în Germania şi ger­man in Franţa, catolic pentru pro­testanţi şi protestant pentru catolici, filosof pentru oamenii credincioşi şi habotnic pentru cei fără prejudecăţi, om de lume pentru savanţi şi pe­dant in viaţa modernă, Iacobin pen­tru aristocraţi iar pentru democraţi un nobil, un om al vechiului regim, sunt strein pretutindeni”. STRĂINE ROMANE Dr. MARIN POPESCU-SPINENI * România în istoria cartografiei până la 1600. — I — Bucureşti, 1938, 173 Pag. , GR. TAUŞAN: Nuanţe Filosofice—# Edit. Casa Şcoalelor 1938— Bucu­­­reşti, 158 pag. ION ANESTIN: Cetăţeana Taliei. — Bucureşti, 1938, 98 pag LUCIAN MANESCU: Zidar Gânduri. — Craiova, 49 pag. , 1 ((ROMANUL immgcu «CSAP mmcui 1 .wocLrtuit DiWRA—' m

Next