România - Capitala, octombrie 1938 (Anul 1, nr. 122-136)
1938-10-01 / nr. 122
ySrXTS'Ji^'Wъхп Г 99Il picollo santo Aşa l-au numit, oamenii de pe Via Carlo Alberto din Torino, pe micul profesor german, în acele câteva luni cât, scoborît de la înălţimea celor „patru mii de picioare deasupra binelui şi răului”, autorul lui „Zarathustra” a vrut să locuiască „în câmpie”, cum spunea el adăugând: — „Până acum, dreapta mea a scris cu foc; de azi înainte vrea să şi mângâie”... Un om îndesat, cu aspect robust, dând chiar impresia unei puteri herculice, încet în mişcări, stângaci şi foarte timid, având o permanentă paloare provocată de o spaimă venită dinlăuntru, Fr. Nietzsche a părăsit odaia lui de singurătate, de la Sils Maria, acum 50 ani, adică în luna Septembrie 1888 pentru a-şi îngriji sănătatea sdruncinată de muncă. Scrisese, în ultimele luni, 15.000 pagini; unele după altele ţâşniseră opere în care, schimbând condeiul cu fulgerul, Nietzche se dăruise întreg şi în stăpânirea unui geniu fără precedent. Se depăşise, pe el însuşi, deoarece, dacă pe oameni îi sfătueşte să înlocuiască cerneala cu sânge, Nietzsche realizează opere scrise cu foc „pentru a fi văzute şi de orbi“. Atinsese piscuri, de însingurare şi gând, atât de absolute încât, viu în această insomnie a spiritului, ajutându-şi trupul cu droguri ca să nu se prăbuşească de neodihnă şi paroxisme morale, Nietzsche, pentru a justifica această ucigătoare trezie la care se supune, declară prietenului său Peter Gast, însemnând, în acelaş timp, şi într’un carnet: — „Trebuie să lupt din răsputeri ca secretul meu să nu fie niciodată divulgat; în această permanentă pază stă secretul artei mele”. Ce este acest secret? Nietszche l-a luat cu el în marea stingere de zece ani a minţii sale şi apoi în mormânt. In orice caz, secretul acesta nu e nici Wagner, nici Cosima; avem toate indicaţiile să deducem că nu era nici chiar Zarathustra. Secretul acesta era însăşi intuiţia lui Nietzche, revelaţia sa, faţă de care opera „este focul pus de Dumnezeu între Sine şi Moise“ adică o atenuare a intensităţii spiritului deoarece „dacă oamenii ar trăi o clipă în sufletul meu, spune Nietzsche, ei s’ar preface în cenuşă". Aşadar, acum cincizeci de ani, părăsind SilsaMaria, „il picollo santo" scobora „în văile şi câmpiile vieţii", fără să ştie că, niciodată, nu se va mai putea întoarce „lângă focurile singurătăţilor de sus" şi fără să bănuiască măcar, el profetul, că, la Torino, pe Via Carlo Alberto, în seara unui Decembrie oarecare, va fi sortit săasiste la strania şi sfâşietoarea logodnă a lui Zarathustra au. Nebunia-ч.. . " Rândurile acestea râvnesc ca, plecând de la arta ca păzitoare în sensul de nedivulgare a unui secret care ne dă sensul vieţii, săatragă atenţia că, pe nedrept, Nietzsche a trecut drept un om care a invitat lumea la confesiuni, jurnale şi, deci, la un fel de filosofie individualistă tinzând către o anarhică libertate. Recitiţi, însă, semnificativa frază adresată lui Peter Gast şi notată şi în carnetul său. Ce înseamnă: „Trebuie să lupt din răsputeri ca secretul meu să nu fie, niciodată, deslegat"? Un om care ar fi pus preţ pe confesiune şi divulgare a intimităţilor sufleteşti ar fi luptat, dimpotrivă, să se arate în toată nuditatea sa. Totuşi, autorul acelui „Omenesc prea omenesc" a fost trecut în rândul celor cari fac un fel de filosofie periferică; i s’a acordat, cu destulă greutate, titlul de moralist. Abia în ultimul timp Nietzsche a început să fie privit mai atent şi înţeles mai precis. El însuşi spunea în anul 1886: „Voi fi priceput abia după apropiatu război european". Dar, încă, nici azi, chiar profeţia aceasta nu s’a realizat, deoarece oamenii nu au căutat să se ,pote ajunge la o filosofie a omului, întrunind toate condiţiile unei filosofii vii, creatoare şi ordonatoare, plecând de la porunca. — „Or cine ai fi, fii isvorul propriei tale vieţi . Deviza asta nu înseamnă individualism; nu înseamnă nici subiectivism. Porunca lui Nietzsche se sprijină pe certitudinea că „numai superficialităţile sunt deosebite**, şi că, ajungând pana la noi înşine, — dar nu în sensul „decadentului Socrates , oamenii vor realiza cea mai ideală comuniune de viaţă, deoarece „adâncurile ne arată că suntem identici". Petru Manoiu INTRE COPII de Aurel Jiquidi FR. NIETZSCHE U — Ce avocat o să iei tu când o să divorțezi ? 4 ARON COTRUŞ Nu ştiu precis dacă Aron Cotruş este un poet în accepţia pe care neam obişnuit s’o acordăm cuvântului. Dar ştiu cu nesdruncinată certitudine că el este un cântăreţ al vieţii noastre istorice. Aron Cotruş frământă în versurile sale revolta oarbă a trecutului şi vesteşte biruinţa cea mare de dincolo de veac. Şi nici nu se poate să fie altfel. Poezia lui Cotruş izbucneşte din fluidul subteran al sufletului românesc, adică din zonele esenţiale de existenţă naţională, frângând categoriile impersonalităţii. Ea se proiectează pe o singură dimensiune: Aceia a adâncimii. Deaceia stihurile sale dure încheagă o viziune unitară a neamului, amplă cât o lume, o lume care copleşeşte şi a cărei grandoare întunecă uneori forţa de sugestie a expresiei. In poemele Horia şi Maria Doamna virtuţile acestui herold al ursitei româneşti, se strâng ca razele îmbelşugate ale luminii în miezul unui cleştar cu zeci de muchi. Mormentele alese i-au dat putinţa ca participarea la viaţa nesfârşită a rasei să răsară mai direct, mai spontan. Ai impresia că sensibilitatea lui Aron Cotruş se înfioară la fiecare durere şi nedreptate săvârşită faţă de neam şi de soarta lui. Simţi cum biata vorbă se cutremură sub tensiunea lăuntrică a sentimentului care o asvârle pe suprafaţa hârtiei ca pe o piatră de vulcan. Aron Cotruş se confundă cu solidaritatea comunitară a neamului. Intenţiile lui germinează in acestcuprins misterios şi dens, un sbucium de viaţă pe care cititorul îl trăieşte în fiecare svârcolire a cuvântului. Fireşte, e una din cele mai interesante probleme, aceea a raportului dintre expresie şi fondul creator din poesia lui Aron Cotruş o problemă care chiar atuncicând a fost amintită, el a judecat dintr’un criteriu impropriu. Ritmul majestuos al poemelor cotrusiene depăşeşte spaţiul verbal al adjectivelor întrebuinţate. El are o amploare unică şi se împlineşte nu în armonii sonore ci în acea profunzime organică de răsvrătire şi elan viril, care îşi au rădăcina în însăşi izvoarele etnicităţii. E un suflu de dinamism dionisac în aceste stihuri aspre ,uneori necioplite, de artă subtilă a prozodiei, dar întotdeauna încărcate cu o substanţă profundă. Aron Cotruş — cântăreţul rasei! Al rasei româneşti în ceea ce are ea mai pur şi mai străvechi iar cu perspectivele deschise de pe culmi în sine toate orizonturile interioare ale neamului. Oare să nu aibă nicio semnificaţie, faptul că poesiile lui Cotruş proslăvesc numai figurile majore ale istoriei noastre? In Peste prăpăstii de potrivnicie viziunea comunitară a cântăreţului cuprinde întreagă ţara, făurindu-i o imagine ideală menită să fie hotar viu de dârzenie în calea duşmăniilor din afară. E o râvnă şi o sete de măreţie destinatară în această poemă, pe care nici o rezervă estetizantă nu poate să o micşoreze. Ca o deslănţuire a energiei vitale din străfundurile băştinaşe, fluviul de simţire al vestitorului se revarsă peste inimi asemenea unei chemări irezistibile: chemarea arzătoare a neamului în noi înşine. Acele milioane de ioni, care privesc înspre marea sângerie a răsăritului, sânt tot atâtea glasuri de vrere stăpână a gliei. * ■ Contopindu-se în substanţa etnicităţii creatoare, Aron Cotruş trebuia să fie şi interpretul singular al unei noui dureri ce ne-a lovit In moartea Suveranei noastre care va rămânea ca o stea polară pe cerul patriei, Cotruş vede suferinţa întregului popor.. Şi fără a se folosi de acea visterie uriaşă de cuvinte, invocată ca o vrajă în stihurile, fie început, bardul trist se apropie de făptura imperială a Măriei Doamna ca de o cosînzeană minune a plaiurilor şi a codrilor româneşti, ridicându-i cea mai mândră statuie de slavă. La temelia statuei sânt adunate toate sevele brazdei şi ale văzduhului iar silueta augustă a Stăpânei întregitoare se înalţă magnific printre versuri ca un pisc făurit din ciocane de aur. Poema aceasta se compune din trei părţi, care mi-aş îngădui să spun că sânt răspicat distincte. E o uvertură cu acorduri simfonice care înlesneşte şi-l atmosferizează pe cititor pentru apropierea ce va să vină în curând. Ritmul este bogat şi învăluitor. Accentele imnice abundă, omagiind amintirea reginei celei mari, care a pornit prin ceaţa graai a ţăriii de obârşie,—„ca o maiestuoasă britanică navă”, — ca să domnească întinderea îngenunchiată a destinelor noastre. Urmează apoi un alt moment — cel culminant, — în care viaţa Măriei Doamna luminează ca o auroră izbânda desrobitoare a războiului. Procedeul îmi pare a fi foarte fericit ales de Aron Cotruş. Nu se putea o mai intimă şi mai indestructibilă întrepătrundere a sufletului Suveranei cu secularele aspiraţii naţionale decât zugrăvirea acestui tablou al biruinţii supreme. Aici Regina şi neamul au fost una. Atunci, atunci, rănită de ale sorţii sălbatece porunci. Simţit-ai adânc, războinică bălae cu ochi împărăteşti, că ţara asta până’n piscuri şi străfunduri, a ta e... şi că tu, pe veci de veci a ei împărăteasă eşti... Iar pentru ca această comuniune ireductibilă a ţării cu Regina să aibă o rezonanţă largă în conştiinţa noastră istorică, Агоц Cotruş evocă în pasagiile ulterioare, toate căpeteniile de luptă care ne-au dus pe drumul stelar al cuceririi şi-al victoriei. Din pieptul străpuns al vajnicului Decebal până la fapta fulgerătoare a lui Mihai Viteazul, filonul neîntrerupt al elanului românesc porneşte ca o furtună. Fără îndoială cu participarea aceasta panromânească la actele glorioase ale Doamnei Maria, — peste timp şi peste vitregia împrejurărilor, — este privită de Aron Cotruş ca un îndemn neistovit. Ai zice că-i o recrudescenţă unanimă a orgoliului etnic sub umbra imensă a sufletului imperial. Elogiul rapsodului se împlineşte nesilimit, aşezând, într’o inaccesibilă sferă, figura Suveranei. Doar accentele îndurerate, izbucnite din convingerea că nici o vorbă nupoate ea Vedea măreţia râvnită, mai stăruie. Schilod e gândul Şi nătângă dalta... Versul olog în uragan cum să-l schimb şi’n război solar învingându-l, din curcubee să’mpletesc unvrednic nimb pentru vieţi o mie una, adunate laolaltă pentru totdeauna, intr’o viaţă cum n’a mai fost alte?!... Strofele finale, care compun cea de a treia parte, aduc o notă elegiacă, sfâşietoare. E ultimul salut de proslăvire pecare poetul îl închină pe pragul lespedei nevăzute. Parcă întreagă simţire a neamului se apleacă în faţa mormântului rece. Viaţa Reginei s’a închis în geana pământului ca o taină, dar va dăinui în noi şi peste noi. Sfârşitul acesta are ceva din farmecul incantaţiilor de baladă. Poema Maria Doamna se naşte din ea însăşi, ca un râu învolburat ale cărui ape nu şti de unde ţâşnesc. Dacă am năzuit să găsesc în economia ei estetică anumite faze, de bună seamă că n’am vrut să-i destram unitatea de dragul reflexiunii analitice. Oda lui Aron Cotruş trebuie judecată din propria-i perspectivă, care nu-i nici veracitatea nici realismul. Maria Doamna este o succesiune de transfigurări incandescente ,care nu-şi vădesc rostul adânc decât atunci când vezi în ele tot atâtea semnificaţii. Septimiu Bucur MARON COTRUŞ văzut de Neagu Răduoiescu Teatrul piesă Nu putem vorbi despre spectacolul de la Regina Maria fără a începe cu elogiul lui Aurel Maican. Un om de teatru cum avem puţini, un pasionat director de scenă, un extraordinar animator şi un tehnician care în loc să fure caiete de regie de peste hotare materializează în jocul actorilor, în decoruri, în dinamica ansamblului, o viziune dramatică personală. De ce Maican nu a fost întrebuinţat până astăzi aşa cum se cuvenea, dece forţele s’au irosit in provincie sau prin turnee în care nu putea găsi înţelegerea meritată e de prisos să ne întrebăm. „Cazul Maican” este unul din nenumăratele cazuri, care oglindesc starea de anarhie din arta spectacolului impunând în acelaş timp organelor de conducere şi control sarcina unei rapide şi radicale reforme. „Ediţie specială’’ este o piesă americană de factură quasi-cinematografică. Pe scenă ni se înfăţişează simultan sau într’o succesiune aproape instantanee imagini din,«faţa unui mare cotidian din New- York. Acţiunea, violentă pe alocuri sau crispantă, se precipită într’un ritm de natură să sugereze febrilitatea şi climatul inuman al unei imense maşirii "de fabricat opinie. Montarea d-lui Maican pentru a reda teatral filmul american al d-lui Wynn, reţine atenţia asupra a cinci centre de interes spectacular. Printr’un joc meşteşugit de perdele, publicul asistă la desfăşurarea melodramei constatând repercusiunile unui gest de la săvârşire până la consumarea efectului imediat, înregistrându-se până şi ecoul, atât de interesant, în organele de transmisie. O preocupare dominantă de autenticitate, de realism, atât în materialul inert cât şi in expresia actoricească, a caracterizat spectacolul. S’a jucat fără grimă, in tempo viu şi Intr’o tensiune care avea drept scop să creeze din îmbinarea rotiţelor impresia de artă, nu din strălucirile individuale. Textul submediocru, pueril, lipsit de fantezie şi şarjat pe măsura îndreptăţitelor resentimente ale publicului yankeu, a fost utilizat de directorul de scenă pentru a înfăţişa un nou tip de spectacol, reieşit din îmbinarea filmului cu romanul poliţist. Evident, în momentul teatral pe care-l trăim singure adevărurile superficiale au dreptul de a se numi adevăruri. Orice preocupare de adâncire, de nuanţare, riscă să întâmpine reproşul lipsei de sinceritate. Stilul în care textul a impus montarea spectacolului a scos însă în relief jocul învechit al actorilor de renume şi lipsa lor de maleabilitate. Devreme ce „Ediţie specială” reclama o supunere la o anume modalitate scenică, devreme ce piesa presupunea o despersonalizare şi o tipizare cinematografică a personagiilor, n’ar fi stricat ca vedetele sfi accepte deopotrivă actorilor tineri regula comună. Şi să nu se răspundă la această observaţie cu reflexii facile asupra caracterului ateatral al piesei. Nu e vorba aici nici de valoarea literar-artistică, nici de valoarea dramatică a „Ediţiei speciale". Ci pur şi simplu de valoarea ei spectaculară, de foarte interesanta ei valoare spectaculară. Cine preferă „Athalia" sau „Oe* dip Rege" dovedeşte gust şi formaţie literară. După cum cine joacă în „Ediţie, specială" cu şabloanele ,Marchizii* lui de Priola”, ale „Marşului nap* fial" sau ale lui ,JSamson” dovede*şte dezorientare şi neînţelegere. Melodrama americană cere un rod adecvat, cine o dispreţuieşte să гщ fuze rolul,dar cine acceptă are datoria faţă de unitatea ansamblului de a respecta regulile structurii ei naive. Se pot desigur obţine efecte de diot în această piesă încălţând coti hurnii tragici. Dar nimic mai mult. Aşa au jucat d-na şi d. Bulandre. Aşa a jucat d. G. Storin. D. R. Bulfinski în schimb a ştiut să se acomodeze, adică să fie mare fără să joace cu ostentaţie. D-nii : I. Talianu, V. Ronco, Al. Finţi şi V. Vasilescu au interpretat roluri episodice cu o prospeţime pe care publicul a gustat-o şi a răsplătit-o cu aplauze. | Excelent d. M. Iordănescu-BruncЦ In distribuţia femenină relevăm, contribuţia d-nelor Nora Piacentini, Fifi Harand, Clody Bertola, Angela Mateescu. D-ra Tantzi Cocea nu a avut în actul final accentele dramatice pe care Ie reclama personagiului Iar d-na Lisette Verea a fost, îţi piesă, de toate afară de reporteră şi actriţă. aiusDnei Aveam de gând să protestăm înpotriva confuziei genurilor, împotriva înălţării vedetelor aproximaţiive de revistă pe scenele de teatrat serios. Faptul că d-na Lucia Sturzi Bulandra, d. Tony Bulandra, d. G. Storin, d. R. Bulfinski şi d-ra Lisette Verea au apărut cu aceiaş literă rdţ şie pe afiş, nu pledează în favoarea conştiinţei actoriceşti a SUS- şilor. Dar prezenţa lui Gheo Могеоdi ne-a dezarmat. Şi dacă o admitem pe boxeur dtf ce să facem şicane divelor, când tot lentul este atât de relativ şi teremurile lui de valorificare atât de diverse? Inconcluzie revenim la Aurel Maican care a reuşit din elemente luate la întâmplare şi din „vedete** greu de mânuit, să alcătuiască atî spectacol care înseamnă desigur ceî mai promiţător succes al începutr»lui de stagiune. Ajutorul lui Siegfried i-a fost d«#sigur preţils. Dar onorurile se et»vin în primul rând şefului de o pihestră, animatorului. N. Carandino 1 Cronica Teatrală Regina Maria-„Ediţie specială din 3 acte şi 55 de tablouri de Camille F. Wynn REVISTELE Despre Adalbert de Chamisso, „gentilom francez şi poet german” scrie, in „Les nouvelles littéraires" d. Ernst Erich Noth, cu prilejul centenarului morţii autorului lui „Petre Schlemihr. " Chamisso s-a născut la Château de Boncourt în 1781. Revoluţia franceză l-a surprins la o fragedă vârstă şi a fost nevoit să emigreze în Germania cu părinţii săi. Viaţa lui Adalbert von Chamisso, în Germania a fost viaţa tuturor refugiaţilor francezi. In 1805, tânărul nobil îndepărtat de pământul natal era sublocotenent în regimentul prusian al lui Goetze. Cariera lui militară e de scurtă durată, pentru că Adalbert de Chamisso, in timpul răsboaielor prusiene, cu Franţa, a avut puternice crize de conştiinţă. Francez prin sânge şi naştere, german prin adopţiune, îi era greu să lupte împotriva propriului său neam. Drama lui Chamisso e drama desrădăcinatului. In urma unei călătorii în Elveţia, Chamisa îşi descoperă, pe marginea lacului Leman, pasiunea puternică pentru ştiinţă. Devotăndu-se studiilor botanice, el se înscrie, mai târziu, la facultatea de medicină din Berlin. Dar, drama biografului lui Schlemihl a fost mai puternică decât o dovedeşte resemnarea lui, în preocupările ştiinţifice. In cartea mai sus pomenită, scrisă intr’o impecabilă germană, cu toate că la 21 de ani autorul abia se putea exprima în limba lui Goethe, găsim tot procesul sufletesc al desrădăcinatului dela Château de Boncourt. Iată un fragment de autobiografie, scos din „Petre Schlemild” : „Sunt francez în Germania şi german in Franţa, catolic pentru protestanţi şi protestant pentru catolici, filosof pentru oamenii credincioşi şi habotnic pentru cei fără prejudecăţi, om de lume pentru savanţi şi pedant in viaţa modernă, Iacobin pentru aristocraţi iar pentru democraţi un nobil, un om al vechiului regim, sunt strein pretutindeni”. STRĂINE ROMANE Dr. MARIN POPESCU-SPINENI * România în istoria cartografiei până la 1600. — I — Bucureşti, 1938, 173 Pag. , GR. TAUŞAN: Nuanţe Filosofice—# Edit. Casa Şcoalelor 1938— Bucureşti, 158 pag. ION ANESTIN: Cetăţeana Taliei. — Bucureşti, 1938, 98 pag LUCIAN MANESCU: Zidar Gânduri. — Craiova, 49 pag. , 1 ((ROMANUL immgcu «CSAP mmcui 1 .wocLrtuit DiWRA—' m