România - Capitala, octombrie 1938 (Anul 1, nr. 137-152)

1938-10-16 / nr. 137

^IVWVMWHWWMWW<^WVM)^HWW><WWWHW<W^WW, ж SCRIITORUL GIB MIHAESCU Opera literară a lui Gib Mihăescu poate forma subiec­tul unui studiu de proporţii , deşi scriitorul a păşit între cele veşnice înainte de a fi cunoscut vârsta maturităţii. Cu toate acestea, Gib Mihă­escu a fost de la început, de la cea dintâi nuvelă, publicată în paginile „Sburătorului“ — un scriitor matur. Noi nu ne propunem decât să schiţăm, în linii mari, creaţia marelui autor al „Vedeniei". Pentru fixarea unei pers­pective mai vaste, va trebui să spunem că Gib Mihăescu e una din consacratele figuri ale generaţiei de la 1920. A­­ceastă generaţie se grupează în jurul „Gândirii" şi s’a ilus­trat, în poezie, prin creaţia lui Lucian Blaga, Nichifor Crai- ..... . , ,hic, V. Voiculescu şi Adrian Maniu, iar în proza prin opera lui Gib Mihăescu şi Cezar Petrescu Am precizat faptul gândindu-ne la temele din nuvela şi romanul lui Gib Mihăescu. Evident că nu temele, sau mai bine zis subiectele,­­ formează caracteristicele, nota de profundă originalitate, la scriitorul și dra­maturgul Gib Mihăescu. Personalitatea scriitorului se revelează din­colo de subiecte, în dinamica sufletească a eroilor săi, care, pe di­mensiunile nuvelei sau ale romanului nu fac decât să-şi desvălue psihologia, să-şi spovedească, prin fapte, existenţa. Dar, temele interesează din alt punct de vedere. Ele învederează experienţa, participarea la viaţă a scriitorului,­­ mărturisind viziunea lui asu­pra actualităţii. Actualitatea trebue înţeleasă însă într’un sens ma­jor, de depăşire a faptului cotidian; evenimentele istorice şi cele sociale, marile psihoze ale societăţii, — aspiraţiile şi procesele co­lectivităţii, — acestea constitue, pentru scriitor, actualitatea Războiul, în primul rând, se oglindeşte în multe din paginele lui Gib. In volumul „Vedenia" (—colecţia „Gândirea" ed. Cartea Românească — 1929) — drama căpitanului Naicu se petrece în timpul războiului, însă la periferia lui­ „Linia întâi", „Soldatul Nistor" şi alte nuvele publicate numai în reviste („Luceafărul" şi „Gândirea") — ne transportă chiar în teatrul grandios al războiu­lui, unde, într’o atmosferă ceţoasă, evocările sunt tot atât de plas­tice pe cât de puternice apar personagiile. Viaţa de campanie e redată mai pe larg în „Rusoaica", cel dintâiu roman reprezentativ al nuvelistului Gib. In „Rusoaica", romanul locotenentului Ragalac, se organizează pe un plan amplu, elementele ce predomină în opera nuvelistică. Singuratecul Ragalac, izolat de lume, într’un regiment de grăni­ceri, pe Nistru, — trăește numai cu pasiunea matematicilor, într’un mediu superficial şi vulgar; în solitudinea lui sufletească se iveşte obsesia unei femei, a „rusoaicei". Silueta de fum a închipuirii lui se întrupează în eroina cărţii. Drama ei nu interesează atât prin sine cât prin tragismul dezagregării unui vis, acela al lui Ragaiac. Romanul incumbă, pe lângă conflictul psihologic, şi clişee din viaţa provinciei. Gib Mihăescu ne-a lăsat şi scene din viaţa rurală, de un rea­lism ce nu exclude o sobrietate aproape clasică, în factură. Obiec­tivările peisagiului uman, crearea de tipuri şi analiza sufletească sunt cu atât mai interesante, din acest punct de vedere, cu cât generaţia scriitorului continuă linia trasată­ de şcoala semănăto­­ristă, debarasându-se de toate zorzoanele pitorescului şi aducând realizările în adâncime ale­ nuvelei şi rom­anului îne­ viaţa­ rurală. ■ Şi în „Troiţa" lui Gib Mihăescu şi în „Socoteala", din „Scrisorile unui Răzeş", opera de debut a tovarăşului său de creaţie, apare aceiaşi realizare în adâncime. Procesul citadinizării noastre n’a scăpat nici lui Gib Mihăescu. Evident, fără a ne înfăţişa secţiuni în masse, aspecte ale societăţii, în devenire. Gib opune psihologiei şi mediului rural psihologia şi mediul citadinului. In „Donna Alba" (roman, ed. „Cultura Românească", 1935) — în persoana eroului Mihail Aspru, e redat nu numai citadinul de proaspătă dată ci şi psihologia omului îndârjit să ajungă. Conflictul e pe plan social numai aparent, totuşi în stare să fixeze, pe lângă personalitatea lui Mihail Aspru şi a Donnei Alba, o frescă a mo­­­­ravurilor. încheiem rândurile de faţă cu tristeţea de a şti ca Gib Mi­hăescu mai are, în paginile revistelor literare, cel puţin, un volum de nuvele, pe care cititorii „Vedeniei" nu le pot cunoaşte, deoarece nu sunt adunate şi editate. Un volum de nuvele în care cititorul ar găsi aceleaşi pagini de mare literatură, de profundă analiză psi­hologică. Aceleaşi momente halucinante, în care visul se confunda cu realitatea și realitatea cu visul. Vlaicu Bârna Opera lui, privită în perspectivă .O critică a creatorilor de valori­­­t artistice bazată pe diferenţieri structurale, iată ceea ce lipseşte cul­turii româneşti. Să ne înţelegem. Nu e vorba de deosebiri „estetice“, între scriitori, ci o definire din punctul de vedere al fizionomiei spirituale. Critica este subordonată creaţiei numai când se reduce la un act informativ. 1Perspectiva ei adevărată trebue să includă o viziune generală a valo­rilor de sus în jos, de la maxim la minim, de la major la minor, şi nu invers. Un mare critic trebue nea­părat să aibă conştiinţa şi instinc­tul valorilor maxime, chiar dacă în materie de gust nu e sigur. Acest lucru este întărit de­ marii critici, dIn Saint Beuve, nu contează în discernerea valorilor, din punct de vedere al „gustului artistic“. Dar el e mereu valabil prin perspectiva maximă pe care o aplică operelor, chiar când alunecă în greşeli gro­solane. Se face la noi, prea mult, o critică „de gust“. Gustul nu greşeşte de o­­bicei, când e vorba de valori mino­re. El este locul comun al „intelec­tualilor". Faţă de valori majore, masive, care includ şi depăşesc în acelaşi timp „gustul“ (gustul care e un fel de „modă" critică a unei e­poci) criticul „subţire" rămâne o­pac. Şi rămâne opac fiindcă îi lip­seşte perspectiva în faţa muntelui; fii poate observa numai florile fru­­­moase de la poale, dar stâncile col­ţuroase îl înspăimântă şi îi crează o stare de refuz organic. Criticul de gust are răsuflarea scurtă, nu poate­­urca pe vârful muntelui, pentru a-și fda seama de acolo de sus, de prive­­liștea integrală. Dincolo,de formele și­ accesoriii în care se exprimă, un crcafy .... ■ onfigv.mtie a sa, spirituală ivli-f.r,ă d­­ominant'ă. Criticul d' gv^frcearcă", să definească pe un astfel de crea- ‘ tor din afară, înăuntru, adică, ana­lizând accesoriile, exteriorul, în loc să se împlânte direct în inima struc­turii, acolo unde se găseşte cheea întregei personalităţi. Odată găsită această chee, cât de uşor ne va fi să discernem sensul şi natura ac­cesoriilor, technica şi artificiul lor! De asemenea, altfel vom delimita familiile de scriitori — după asemă­narea lor de rezonanţă interioară, şi nu după „metodele“ de exteriori­zare. Alta va fi o critică comparată a valorilor iterare bazată pe pers­pectivă — şi nu pe gust... In acest fel a fost privită opera lui Gib. Mihăescu. S’a spus despre el că „urmăreşte o obsesie până în pânzele albe"; că e creator de at­mosferă febrilă, intensă; că e liniar în concepţie; că e dostoievskian... Aceste judecăţi nu pornesc dinăun­trul structurii lui Gib. Mihăescu. Ele pornesc dintr’o perspectivă sub va­loarea operei sale. Ele nu aţin­e com­plexul spiritual al creatorului, ci doar modalităţile sale. Acestea sunt judecăţi „estetice", de gust. Critica trebue să meargă mai departe, în­crezătoare în rolul ei superior de a discerne fenomenal, o operă. Trebue să surprindă „natura scrisului" u­­nui autor. Trebue să ne sugereze re­zonanţa intimă a acestui scris. Gib. Mihăescu face parte din acei autori care topesc limitele dintre estetic şi esenţa umană, pentru a atinge u­­nele rădăcini în felul său. S’ar evita astfel, atâtea false in­terpretări ale criticei de gust, care are dreptate în felul ei, când judecă defecte şi calităţi de acest gen, dar a cărei dreptate nu rezistă în timp. Timpul cere perspectivă şi cere repet — o vizionare a valorilor de pe un punct care într’un anume fel pr~J- r'-yg ..l-e-'^'c". Pentru Mihăescu această critică lipsește. *■ Pagi­n*etrașincu 16 X 1938 ROMÂNIA No. 137 ш шшЯди CRESTATURI S­e împlinesc 3 ani de la petrece­rea în lumea drepţilor a lui Gib. I. Mihăescu. Trei ani ne despart de zilele în care făptura lui trece alături de pasul nostru care azi însoţeşte o umbă. Insă umbra a­­ceasta este crescută la proporţii de ales. Pagina pe care o daruim azi a­­mintirii lui Gib. I. Mihăescu este o treaptă, treapta care desparte viaţa noastră de somnul lui. Din acest prag de aducere aminte încercăm să privim reflexele făpturii sale spiri­tuale şi toate laturile cari îi împli­neau fiinţa excepţională. Dacă nu reuşim, stă mărturie o­­pera sa, pe care, după îndemnul ce-i trimitem căt­re cititorii acestei pa­gini să o cerceteze, va creşte flacăra pârjolitoare. Această flacără va fi întreţinută de cultul fiecărui nou lector — fiindcă pentru Gib. I. Mi­hăescu, trebue să întreţinem un cult. CITITORUL IN STELE e mulţi ani Gib. I. Mi­hăescu, urcase cele mai lău­date trepte ale scrisului, când prietenii descoperiră o nouă pasiune care-i cercetase curio­zitatea, şi-i frământa sufletul. Cumpăra din librării sau comanda în străinătate, cărţi cari îl iniţiau în tainele cerului. Isbutise din econo­mii să-şi dăruească un telescop prin care trimetea săgeata ochiului său curios de copil mare, ţintuind sub ascuţişul sensibil al acelei priviri stelele pe catifeaua albastră, pe pa­gina aceasta a dumnezeirii şi pe care pornise s’o citească. Când lumile pe cari le trimitea Pe tărâmul creaţiei, îşi încheiau cercul şi destinul, Gib. I. Mihăescu prindea să se adâncească în studiul matematicei şi in cercetarea acelor tomuri de astronomie. O pasiune ciudată va fi părut pentru mulţi, o subtilă incursiune în celelalte lumi, după ce tainele psihologice ale lumii acesteia îi stăteau în putere. Sau poate, prin luneta aceia, un duh neliniştit din el îl împingea să-şi caute destinul. OMUL Imi aduc aminte bine şi nu voi uita niciodată că, în clipa în­­ care am aflat Vestea morţii un Gib. I. Mihaescu­, mă aflam în drum către spitalul din­­Şerseaua Ştefan cel mare unde, cu o zi înainte, îl vă­zusem, prin deschizătura mică a uşii, culcat pe spate şi cu faţa îne­­grită de marea noapte care se a­­propia. Mă duceam deci să-l mai zăresc, măcar odată, de departe, din ce în ce mai de departe, mulţumin­­du-mă să ştiu că trăieşte şi că poate va scăpa. îmi era cu neputinţă să cred că Gib. I. Mihăescu va muri. Când prietenul cu care mă întâl­nii şi care venia dela spital, mi-a spus că Gib nu mai este, n’am sim­ţit nicio durere. Vestea era aseme­nea unui glonte care, intrând în tine, amorţeşte pentru câteva se­cunde împrejurimile rănii. Dar în mintea mea s’a dat o luptă. Dacă Gib a murit trebuie să încerc să sal­vez totuşi ceva din el. Şi atunci, deodată, nebănuit şi proaspăt i-am văzut zâmbetul în care trăia o nai­vitate de veşnic adolescent şi o ti­miditate specifică oamenilor obiş­nuiţi să trăiască în izolarea şi tăce­rea sufletului. Târziu, mult mai târ­ziu, amintirea i-a reconstituit chi­pul, gesturile, vocea. N BIO-BEBLIOGRAFSE ascut la Drăgăşani, la 23 April 1894, Gib. I. Mihăescu şi-a fă­cut studiile la Liceul „Ca­­rol I” din Craiova, complectân­­du-şi-le la Facultatea de Drept din Bucureşti. Setea lui de a şti, curiozi­tatea prodigioasă care-i neliniştea mereu sufletul precum şi neobosi­­ta-i mobilitate, l-au împins să caute mult iar dacă nu ne-a dat tot ceia ce a găsit asta se datoreşte faptului că moartea l-a asasinat atât de pre­matur şi nemilos. A debutat în literatură cu nuvela de război „Linia întâi”, publicată în revista „Luceafărul”, în anul 1919. Apoi, colaborează la „Viaţa Ro­mânească”, „Sburătorul”, „Scrisul Românesc”, „Hiena”, etc. etc. In materie însă de revuistică, tit­lul de glorie îl poartă de pe urma faptului că se află printre funda­torii „Gândirii” la Cluj. A avut şi o frumoasă activitate de gazetar, aducând, în articole, ace­iaşi preocupare de a surprinde viaţa în toate tainele. Abia, după nouă ani de excepţio­nală creaţie în nuvelistică, Gib. I. Mihăescu ne dă „La Grandiflora”, nuvele, editura „Scrisul Românesc”, 1928. Urmează, în acelaş an piesa „Pavilionul cu umbre” care se va juca la Teatrul Naţional cu Maria Ventura. Apoi „Vedenia”, — nuvele, — „Braţul Andromedei”, „Femeia de ciocolată” şi în sfârşit romanele cari-i consacră: „Rusoaica”, „Zilele şi nopţile unui student întârziat” şi „Donna Alba”. A mai rămas nepu­blicată, nejucată şi semi-pierdută la d. Sică Alexandrescu, piesa „Con­­i­cu­ţii”­. Gib. I. Mihăescu moare în Octom­brie 1935 şi este îngropat la Drăgă­şani. Şi pe front chiar pentru cei din li­nia întâi, amurgul de toamnă îşi păs­trează cu nepăsare, măreţia calmului său impunător şi frumuseţea nepreţui­­tă a veştmintelor sale multicolore. A­­celaş purpuriu regesc, acelaş violet bizar, acelaş portocaliu exotic, aceiaşi nori de sânge, păstrează bolta la as­finţit cu violentele lor tonuri. Şi vai, prin perdeaua aceasta diafană acelaş luceafăr scânteetor de seară, clipeşte nervos cu ochiul lui de foc, ca şi când atunci s’ar deştepta din somn şi ar vrea să se obişnuiască cu lumina ciudată din juru-i. Amurgul mă surprindea totdeauna, când îmi inspectam posturile. Lăsam a­­tunci toate baltă şi dintr’un dos de traversă rămâneam cu ochii încreme­niţi la magica lui feerie. Trecerea pe nesimţite dela jăratecul viu portocaliu, la tăciunele aproape stins al violetu­lui, mă ţinea pironit locului, ca sub imperiul unei vraje neînţelese. Şi zâm­betul primelor pâlpâeli ale stelei cio­banului, sfârşeau prin a-mi umple su­fletul de o fericire neaşteptată, nevoi­tă, mă îmbătăm aproape, ca şi când aşi fi băut pe nerăsuflate câteva pahare cu vin vechiu. Se poate uşor închipui deci, cât de crud fusei întrerupt din contemplarea mea de Nistor, soldatul, lângă postul căruia amurgul începând mă oprise în­tâmplător. — Domnu­­lor, mă gândesc la mor­ţii ăştia dintre linii. Ia uite cum i-a luat prin flanc câte unul, ca un rând de cuceri... Nici o altă clipă a zilei nu pune mai multă pace pe un suflet încercat, cât ceasul înserării! E-atâta maiestate în poezia asfinţitului, că uiţi îndată totul, chiar prin faptul că eşti pe front, că dincolo, la treizeci de metri numai, te pândeşte necontenit moartea. Iată dece în fiecare seară căutam să mă folosesc de ceasul divin care urmează scăpăta­tul, iată dece totdeauna atunci, cău­tam un loc ferit cu totul, unde să fiu singur, cu desăvârșire singur. Cum nimerisem dară, lângă masa asta de grăsime, lângă butoiul ăsta cu chip omenesc, care mă readuce atât de brusc la cea mai­ cruntă realitate, care topea dintr’odată pitoreasca priveliș­te de dinaintea ochilor mei vrăjiţi? Ii aruncai deci o căutătură de mâ­nie,­ hotărît să-i amuţesc limbuţia ino­portună scurt și cuprinzător. Dar el nici nu se uita la mine. — Scoate mâinile din buzunar, ză­pă­­citule! Eşti in faţa inamicului, sau un­de eşti­? . . . Nu tresări de loc și nici numtoarse ochii­­spre m­ine.­­ —De, domn­ilor, nu te supăra şi dumneata aşa, că nu vin ei peste mine, n’avea grijă !■ — Haid, haid, scoate mâinile din bu­zunar, nu’nţelegi? Incheie-ţi epoletul stâng şi trage-ţi baioneta la şold, că ţi-a ajuns la spate. Doar coadă iţi mai lipsea ! începu să-şi corecteze ţinuta cu miş­cări încete şi greoaie. Şi cum aştep­tam nerăbdător executarea, îl auzii: — Domn­ilor, ce zici de morţii ăştia dintre... •— Lasă morţii, măi nesimţitorule şi dă-i mai repede! Simţiam cum imi creştea mânia­ la treizeci de metri de duşman, eşti tot­deauna nervos şi gata oricând la sfadă. Ș’apoi prea multă poftă de vorbă la un inferior nu prea merge la armată. — Mă tot gândesc că trebue să aibe ei ceva bani la ei, cum am și eu și dumneata. Da ce folos, că putrezesc prin buzunare. Doar hârtii sunt alea, că ar­gint nici regele nu cred să mai aibe a­­cum. Cu toată supărarea mea nu putui să opresc un surâs, nedumerit de această neaşteptată asociaţie de idei. Ei toc­mai întorcea capul — mă privi la rân­­du-i tot aşa de nedumerit şi începu să râdă liniştit printre dinţii mici şi rari, clipind repede din ochii abia cră­paţi: — De ce râzi domn­ilor? A doua zi adunai soldaţii, cari nu erau în posturi, să le comunic ordine. Nistor sosi cel din urmă, gâfâind ca o maşină şi leoarcă de sudoare. Pe faţa lui rotundă şi’nrumenită cu totul, tu­­leele-i bătae deasupra gurei lungi, pă­reau slabe jocuri de flacără, pe-o sferă de metal încins până la roşu obosise prea mult săracul. Ori cum era prea gras! Dela adăpostul lui Până la mine, era doară distanță. Şi mi-i^ închipui strecurându-se ln­­tr’o ^dungă prin şanţurile mai înguste, sbătându-se uneori, înţepenit în vre-o strâmtoare de săpături neterminate. — Hai Nistore, hai! începui să dau citire hârtiilor proas­păt sosite de la batalion. Prima era o sentinţă de moarte în contumacie a vre-o douăzeci de neno­rociţi din regimentul vecin, cu numele terminat în „of“, fugiţi de curând la inamic: Theodorof, Popof, Baucof... un întreg pomelnic­ de bulgari. Ca înche­iere ordinul făcea direct răspunzător pe comandantul de pluton, de orice de­zertare s’ar ma’ întâmpla, lucru care nu-mi plăcea de loc. Trebue să ţin un adevărat discurs. După ce mai citii câteva comunicări de putină importanţă, procedai numai­decât la inspecţie. Rezultatul: Singurul Nistor n’avea nici cutiile de conserve, nici punga cu pesmeti. — Unde ti-i raţia, mă* zSbăucule? — mâncat-o să trăiţi! — O să vezi tu ne dracu, încheiat 'rabit, ti-lnind în minte povestea ем o °тепал« care a distrus în позоря tre­­n'tă sacul nu merinde al soldatului Nistor. ’T'-eViuia, se trimit mima’d-'-ct io nnmnnuie raport de rezultatul cer­r*°t.3rî1'v- rviple» — O să vezi ne dracu, repetai, por­•M-ПГ? c.rV’o bo-rrlf.^ —­­ c:5 fcp Ья.оф’- гпягНоТя _ -’T —- 1-m ttl'TVtq mpet -r»p C*Q-'prO-vvf- 6X^1^ С^П­-'"-i tv» saturi tu da lăn-mi"! In noaptea aceea eram de serviciu pe companie. Trebuia deci să iau tran­­şeea un lung, pe un sector aproape de vre­o şase sute de metri, ca să mă conving dacă­ cei din posturi îşi fac da­toria cum trebue. Pornii puţin timp după miezul nopţii, când socotii că a intrat de rând schimbul al doilea. O luai agale prin cotiturile şanţuri­lor, rezemându-mă de un baston nodu­ros şi strâmb. O noapte neagră de toam­nă îndurată, apăsătoare şi caldă. Nici un zgomot ori­cât de mic nici un suspin de vânt cât de uşor. Par’că nu era front. Nici măcar o rachetă nu sfâşia întune­ricul profund cu durerea luminii sale orbitoare. Văzduhul era negru ca pă­mântul în sus. Credeam că dibuesc prin galerii subterane de sobol. Dedesub fun­dul tranşeei, muiat de umezeală, stâm­­păra cu desăvârşire sgomotul bocancilor mei greoi. Şanţul adânc, colţurat de tra­verse părea un coridor strâmt şi întor­­tochiat de labirint. In păreţii de pă­mânt, la intervale rari, se năzăreau pete­­ mai întunecate de­cât însuşi negrul nopţii de păcură; erau intrările în a­­dăposturile oamenilor. In catacomba nesfârşită păreau uşi de morminte, vechi de când lumea. De douăzeci în douăzeci de paşi, în scobituri adâncite spre duşman, santinele nemişcate in atentă ascultare, încremenite pe ban­chetele balte, nu erau dotat nişte sta­tui funerare pe soclurile lor, ferite in nişte rudimentare adăposturi de trecă­torul rătăcit prin încurcătura lungueţi­­lor încăperi ale acestui lăcaş subpămân­­tean. In besna de iad, conturul lor in­distinct de siluete nelămurite îţi vorbea de arhaismul unor monumente roase şi scrijelite, îngropate de furia vreunui vulcan năprasnic in lavă pietroasă, în care arheologul sapă cu zor în căutarea adevărului. Mă strecuram uşor în lumea asta de cimitir antic; păream singura vietate, păream o umbră chinuită се-şi caută mormântul străvechiu. Mă feream să nu ating păreţii, mă temeam să nu năruesc vre-un colţ­eşit din glod. Mi se părea că cel mai mic zgomot deştepta din­tr’odată Întreagă această lume moartă, ar trezi mânia somnolentă a vulcanului, dedesubt. Abia în spatele lor, sentinelele mă simţeau, îmi cereau parola pe şoptite fără să facă vre­o mişcare. Le răspun­deam scurt, abia auzit; le lăsam îndată în mutismul şi imobilitatea lor. Dar oroare! Ultima nişe în sectorul plutonului meu chiar... era goală. Nici o siluetă, nici un contur­ în­gheţat de groază. Doar luciul armei reze­mată de parapet mă mai­ linişti. Prin urmare statuia era pe aici pe aproape. Probabil obosise tot visând de veacuri în picioare şi se trântise pe undeva ca să vadă cum se poate visa culcat dea­­binelea. Bau poate se dusese la statuia vecină să aprindă vre­o țigare. Secătu­ra! Și știe bine că nu se fumează un post. O luai tot înainte, căci în urma mea nu putea fi; doar de acolo veneam. In drum cotrobăiam , metodic cu piciorul. Nimic. Ajunsei la camaradul vecin. Era singur. Nu-mi venea să cred. In orice caz, el trebuie să ştie ceva. — „Măi, eşti singur? — „Singur, să trăiţi! — ..Doar n’a trecut nimeni pe aci prin spatele tău? — „Nimeni! — „Măi, n-oi fi­ auzit? — „Doar n’am ceară in urechi! — „Dar cine este în post lângă tine? — „In dreapta e... — „Nu, in stânga, să-mi spui. — „In stânga... păi... Nistor... — „Eşti sigur măi? — „Doar cu el intrăm odată. Simţii cum îmi fuge pământul de sub picioare. Şi’n minte îmi răsăriră de­odată cuvintele ordinului citit de cu zi: „Comandantul de pluton este direct responsabil de orice nouă..." Canalia, a fugit la nemţi! îmi scăpa dintre buze. . ..Domn­ilor, eu par’că auzii ceva în stânga mea adineauri, par’că se u­ra pe pământ cineva... de, ştiu eu... par’că au­zeam dar par’că nu era nimic! O luai înapoi zdrobit cu totul. Numai cu curtea marţială n'avusesem de lu­cru! şi îmi veni aşa o poftă să scot ser­gentul, să-l ţip, să-l înjur, să-l pun pa el în post în locul dezertorului. Grăbii pasul, înfuriat la culme. In supărarea nemărginită, vorbeam aproape singur, gesticulam cu mâinile şi cu bastonul cel strâmb. Dar când să trec prin dreptul postului părăsit, o bufnitură înfundată îmi ajută inima din loc. O mogâldeaţă enormă se prăbuşise de pe parapet, pe banche­tă, rostogolind în cădere o grămadă de bulgări de pământ. Un pietroi chiar mă lovi la un picior. Un moment nu ştiai ce să cred; apoi mogâldeaţa, mormăind o înjurătură românească, începuse să agite şi cu mari sforţări isbuti să se ridice. — „Hei, cine-i? — „Păi io, să trăiţi domn ilev! ! — „Care tu? ! — „Nistor, — ,Ah! Nu puteam să-i zăresc figura, dar au­zeam şuerul leneş al veşnicului său râs. — ,J Da căzui, domn ilev!... — „Bine mă nenorocitule... cum ai în­drăznit să părăseşti postul? nemerni­cule! — la această vorbă ii apucai ar­ma —, numai decât ai să mâ urmezi.. Şi mâine ai să vezi tu pe dracu; o să te leg cobză şi o să te trimit la Curtea Marţială... — „Păi dece domn ilev? — „Vezi tu mâine; vezi tu ce n’ai văzut. — „He, he, păi nu puteţi domn­ilor... — „Ce? — „Păi uiţi colea... Se scormoni câtva la şold, de bună seamă în vre-un sac şi-mi vâră îndată un ochi două obiecte lucitoare. — „Cer-s ăştia? — „Par’că dumneata nu vezi... cutiile de conserve. — „Dela cine le-ai furat tâlharule? — „Dela ăsta de lângă reţelele de sârmă. — „Care ăsta? — „Tu ştii, ăla de e cu faţa’n sus. Mortu de... — „Aha, vasăzică, jefueşti şi cada­vrele? — „Nu domn­ilor că parale n’avea de loc; îl scormonii eu, degeaba!... O avea poate ăl de lângă el. Da nu mai mă duc, Doamne fereşte. Se simte dela neamţ­­al dracului... tot auziam mişcând pe a-­­ colo... mă tot temeam să nu arunce vre­un proector pe sus. ■­...Ala eram atunci... cum naiba mă mai întorceam prin încurcătura de sâr­mă... nu mâ­i duceam eu nici la asta... da am auzit că ai noştri s’au înţeles cu nemţii, ca să-i îngroape mâine. Să nu-i lăsăm să-i tragă la ei. Am auzit că-i topește și că-i face săpun... Oliu... ce mai săpun ar scoate din mine... Ideia aceasta il făcu să râdă cu ho­hote. II lăsai să se sporovăiasă înainte, ca să-i prind o urmă de rea intenție. Dar pentru că prea se întindea la vorbă, încercai de-a dreptul... — „Măi Nistore, pe vremea asta nici dracu nu ne simte... ţi-ai zice dac’am şterge-o la nemţi? — „Ce e? Ba eu nu... du-te Dumnea­ta dacă vrei... Dar iţi spun că este păcat de tinereţea dumitale. Şi de nu te-or sfârti ca acum, dar te împuşcă ai noştri, când or veni... Şi după câtva timp adăugă, uitând că arma ii era la mine: — „Da eu, să ştii că tot trag... ordinul e ordin, oricât domn ilev să fii dum­neata. Aici nu mai merge!... E, da pen­tru Dumneata... te las aşa pân te apro­pii bine de ei... şi trag în sus, n’avea grije! Da eu îţi spun că rău faci... Pe urmă începu să râdă din nou. „He, he, he, domn ilev... glumeşti... hoţule ! — „Soldat Nistor, cu cine îndrăz­neşti... — „Ertaţi să trăiţi, da, he, he, he vrei să mă iei, aşa... aoleo... Ii dădui arma şi vrusei să plec. — „Ipite Doamne,... puteai să treci în bună regulă domn ilev, că eu tot n’a­­veam cu ce să trag. Ehe, he, he, he şme­cher mai este domn­ilor. Gib Mihăescu x- GmLMiHAEicu. щ

Next