România - Provincie, octombrie 1938 (Anul 1, nr. 137-152)

1938-10-16 / nr. 137

I SCRIITORUL GIB MIHAESCU Opera literară a lui Gib Mihăescu poate forma subiec­tul unui studiu de proporţii , deşi scriitorul a păşit între cele veşnice înainte de a fi cunoscut vârsta maturităţii. Cu toate acestea, Gib Mihă­escu a fost de la început, de la cea dintâi nuvelă, publicată în paginele „Sburătorului" — un scriitor matur. Noi nu ne propunem decât să schiţăm, în linii mari, creaţia marelui autor al „Vedeniei". Pentru fixarea unei pers-* pective mai vaste, va trebui să spunem că Gib Mihăescu e una din consacratele figuri ale generaţiei de la 1920. A­­ceastă generaţie se grupează în jurul „Gândirii" şi s’a ilus­trat, în poezie, prin creaţia lui Lucian Blaga, Nichifor­­Crai­ .. ...... „ . nie, V. Voicu­lescu şi Adrian Maniu, iar nu proza prin opera lui Gib Mihăescu şi Cezar Apetrescu Am precizat faptul gândindu-ne la temele din nuvela şi romanul lui Gib Mihăescu. Evident că nu temele, sau mai bine zis subiectele,­­ formează caracteristicele, nota de profundă originalitate, la scriitorul și dra­maturgul Gib Mihăescu. Personalitatea scriitorului se revelează din­colo de subiecte, în dinamica sufletească a eroilor săi, care, pe di­mensiunile nuvelei sau ale romanului nu fac decât să-şi desvălue psihologia­, să-şi spovedească, prin fapte, existenţa. Dar, temele interesează din alt punct de vedere. Ele întvederează experienţa, participarea la viaţă a scriitorului,­­ mărturisind viziunea lui asu­pra actualităţii. Actualitatea trebue înţeleasă însă într’un sens ma­jor, de depăşire a faptului cotidian; evenimentele istorice şi cele sociale,— marile psihoze ale societăţii, — aspiraţiile şi procesele co­lectivităţii, — acestea constitue, pentru scriitor, actualitatea. Războiul, în primul rând, se oglindeşte în multe din paginele lui Gib. In volumul „Vedenia" (—Colecţia „Gândirea" ed. Cartea Românească —■ 1929) — drama căpitanului Naicu se petrece în timpul războiului, însă la periferia lui­ „Linia întâi", „Soldatul Nistor" şi alte nuvele publicate numai în reviste (,luceafărul" și „Gândirea") — ne transportă chiar în teatrul grandios al războiu-­­ lui, unde, într’o atmosferă ceţoasă, evocările sunt tot atât de plas­tice pe cât de puternice apar personagiile. Viaţa de campanie e redată mai pe larg în „Rusoaica", cel dintâiu roman reprezentativ al nuvelistului Gib. In „Rusoaica", romanul locotenentului Ragaiac, se organizează pe un plan amplu, elementele ce predomină în opera nuvelistică. Singuratecul Ragaiac, izolat de lume, într’un regiment de grăni­ceri, pe Bistra, — trăeşte numai cu pasiunea matematicilor, într’Un­­ mediu superficial şi vulgar; în solitudinea lui sufletească se iveşte obsesia Unei femei, a „rusoaicei". Silueta de fum a închipuirii lui se întrupează în eroina cărţii. Drama ei nu interesează atât prin sine cât prin tragismul dezagregării Unui Vis, acela al lui Ragaiac. Românul incumbă, pe lângă conflictul psihologic, şi clişee din viaţa provinciei. Gib Mihăescu ne-a lăsat şi scene din viaţa rurală, de un­ rea­lism ce nu exclude o sobrietate aproape clasică, în factură. Obiect., tivările peisagiului uman, crearea de tipuri şi analiza sufletească, sunt cu atât mai interesante, din acest punct­­de vedere, cu cât­­ generaţia scriitorului continuă linia trasatâ de şcqo la semănăto-­ rişti, debărasându-se de‘toate zestoele ■ pitorescului şi aducând realizările în adâncime, ale nuvelei şi romanului din viaţa rurală. Şi în „Troiţa" lui Gib Mihăescu şi în „Socoteala", din „Scrisorile unui Răzeş", opera de debut a tovarăşului său de creaţie, apare aceiaşi realizare în adâncime. Procesul citadinizării noastre n’a scăpat nici lui Gib Mihăescu.­­ Evident, fără a se înfăţişa secţiuni în masse, aspecte ale societăţii, în devenire, Gib opune­ psihologiei şi mediului rural psihologia şi mediul citadinului. In „Donna Alba" (roman, ed. „Cultura Românească", 1935) — în persoana eroului Mihail Aspru, e redat nu firm­ai citadinul de proaspătă dată ci şi psihologia omului îndârjit să ajungă. Conflictul e pe plan social numai aparent, totuşi în stare să fixeze, pe lângă personalitatea lui Mihail Aspru şi a Donnei Alba, o frescă a mo­ravurilor. încheiem rândurile de faţă cu tristeţea de a şti ca Gib Mi­­hăescu mai are, în paginele revistelor literare, cel puţin un volum de nuvele, pe care cititorii „Vedeniei" nu le pot cunoaşte, deoarece nu­ sunt­ adunate şi editate. Un volum de nuvele în care cititorul ar găsi aceleaşi pagini de mare literatură,­ de profundă analiză psh­hloogica. Aceleași momente halucinante, în care visul se confunda cu realitatea si realitatea cu visul. Vlaicu Bârna Opera lui, privita în perspectivă O critică a creatorilor de valori artistice bazată pe diferenţieri structurale, iată ceea ce lipseşte cul­turii româneşti. Să ne înţelegem. Nu e vorba de deosebiri „estetice", intre scriitori, ci o definire din punctul de vedere al fizionomiei­pirituale. Critica este subordonată creaţiei numai când se reduce la un act informativ. Perspectivă ei adevărată trebue să includă, o viziune generală a valo­rilor de sus în jos, de la maxim la m­inim, de la major la minor, şi nu invers. Un mare critic trebue nea­părat să aibă conştiinţa şi instinc­tul valorilor maxime, chiar dacă în materie de siunt nu e sigur. Acest lucru este întărit de marii critici. Un Saint Beuve, nu contează în discernerea valorilor, din punct de vedere al „gustului artistic". Dar el e mereu valabil prin perspectiva maximă pe care o aplică operelor, chiar când al­inecă în greşeli gro­solane. Se face la noi, prea mult, o critică „de gust". Gustul nu greşeşte de o­­bicei, când e vorba de valori mino­re. El este locul comun al „intelec­tualilor". Faţă de valori majore, masive, care includ şi depăşesc în acelaşi timp „gustul“ (gustul care e un fel de „modă" critică a unei e­­poci) criticul „subţire“ rămâne o­­pac. Şi rămâne opac fiindcă îi lip­­­seşte perspectiva în faţa muntelui; el poate observa numai florile fru­moase de la poale, dar stâncile col­ţuroase îl înspăimântă şi îi crează o stare de refuz organic. Criticul de gust are răsuflarea scurtă, nu poate urca pe vârful muntelui, pentru a-şi da seama, de acolo de sus, de prive­liştea integrală. Dincolo de formele şi accesoriile în care se exprimă, creator are o configurat.1 c a sa. . . ’lă, intimă şi dominantă. Cri’’ n:g'"'~'':....că s­ ă definească pe alt act­ol de­ crea­tor din afară, înăuntru, adică ana­lizând accesoriile, exteriorul, in loc să se împlânte direct în inima struc­turii, acolo unde se găseşte cheea întregei personalităţi. Odată găsită această chee, cât de mai uşor ne va fi să discernem sensul şi natura ac­cesoriilor, technica şi artificiul lor! De asemenea, altfel vom delimita familiile de scriitori — după asemă­narea lor de rezonanţă interioară, şi nu după „metodele“ de exteriori­zare. Alta va fi o critică comparată a valorilor literare bazată pe pers­pectivă — şi nu pe gust... In acest fel a fost privită opera lui Gib. Mihăescu. S’a spus despre el că „urmăreşte o obsesie până în pânzele albe"; că e creator de at­mosferă febrilă, intensă; că e liniar în concepţie; că e dostoievskian... Aceste judecăţi nu pornesc­ dinăun­trul structurii lui Gib. Mihăescu. Ele pornesc dintr’o perspectivă sub va­loarea operei sale. Ele nu ating com­plexul spiritual al creatorului, ci doar modalităţile sale. Acestea sunt judecăţi „estetice", de gust. Critica trebue să meargă mai departe, în­crezătoare în rolul ei superior de a discerne fenomenal, o operă. Trebue să surprindă „natura scrisului" u­­nui autor. Trebue să ne sugereze re­zonanţa intimă a acestui scris. Gib. Mihăescu face parte din acei autori care topesc limitele dintre estetic şi esenţa umană, pentru a atinge u­­nele rădăcini în felul său. •­­S’ar evita astfel, atâtea false in­terpretări ale criticei de gust, care are dreptate în felul ei, când judecă defecte şi calităţi de acest gen, dar a cărei dreptate ne rezistă în timp. Timpul cere perspectivă şi cere — repet — o vizionare a valorilor de pe un punct care într’un anume fel, poate părea „inestetic". Pentru opora lui Gib. Mihăescu, această filie 3r~ă l'-'s-ste. I * ■ щ CRESTATURI S­e împlinesc 3 ani de la petrece­rea în lumea drepţilor a lui Gib. I. Mihăescu. Trei ani ne despart de zilele în care făptura lui trece alături de pasul nostru care azi însoţeşte o umbă. Insă umbra a­­ceasta este crescută la proporţii de ales. Pagina pe care o dăruim azi a­­mintirii lui Gib. I. Mihăescu este o treaptă, treapta care desparte viaţa noastră de somnul lui. Din acest prag de aducere aminte încercăm să privim reflexele făpturii sale spiri­tuale şi toate laturile cari îi împli­neau fiinţa excepţională. Dacă nu reuşim, stă mărturie o­pera sa, pe care, după îndemnul ce-i trimitem către cititorii acestei pa­gini să o cerceteze, va creşte flacăra pârjolitoare. Această flacără va fi întreţinută de cultul fiecărui nou lector — fiindcă pentru Gib. I. Mi­hăescu, trebue să întreţinem un cult. CITITORUL IN STELE e mulţi ani Gib. I. Mi­hăeescu, urcase cele mai lău­date trepte ale scrisului, când prietenii descoperiră o n­ouă pasiune care-i cercetase curio­zitatea, şi-i frământa sufletul. Cumpăra din librării sau comanda în străinătate, cărţi cari îl iniţiau în tainele cerului. îsbutise­ din econo­mii să-şi dăruească un telescop prin care trimetea săgeata ochiului său curios de copil mare, ţintuind sub ascuţişul sensibil al acelei priviri stelele pe catifeaua albastră, pe pa­gina aceasta a dumnezeirii şi pe care pornise s-o citească. Când lunile pe cari le trimitea Pe tărâmul creaţiei, îşi încheiau cercul şi dest­inii, Gib. I. Mihăescu prindea să se adâncească în studiul matematicei şi în cercetarea acelor tomuri de astrotromie. O pasiune ciudată va fi părut pentru mulţi, o subtilă incursiune în celelalte lumi, după ce tainele psihologice ale lumii acesteia îi stăteau în putere. Sau poate, prin luneta aceia, un duh neliniştit din el îl împingea să-şi caute destinul. OMUL ţi mi aduc aminte bine şi nu voi­­ uita niciodată că* * în clipa în care am aflat vestea morţii lui Щ.1 1. Mihaescu/mă aflam 1a‘,$гиШ cabre spitalul din Şoseaua Ştefan cel mare unde, cu o zi înainte, îl vă­­zur­em, prin deschizătura mică a uşi­i culcat pe spate şi cu faţa îne­­grită de marea noapte care se a­­propia. Mă duceam deci să-l mai zăresc, măcar odată, de departe, din ce în ce mai de departe, mulţum­in­­du­-l­iş, să ştiu că trăieşte şi că poate va scăpa. Îmi era cu neputinţă să cred că Gib. î, Mihăescu va muri. Când prietenul cu care mă întâl­ni, şi care venia de la spital, mi-a spus că Gib nu­ mai este, n’am sim­ţit nicio durere. Vestea era aseme­nea unui glonte care, intrând în tine, amorţeşte pentru câteva se­cunde împrejurimile rănii. Dar în mintea mea s’a dat o luptă. Dacă Gib a murit trebuie să încerc să sal­vez totuşi ceva din el. Şi atunci, deodată, nebănuit şi proaspăt i-am văzut zâmbetul în care trăia o nai­vitate de veşnic adolescent şi o ti­midităţi specifică oamenilor obiş­nuiţi să trăiască în izolarea şi tăce­rea sufletului. Târziu, mult mai târ­ziu, amintirea i-a reconstituit chi­pul, gesturile, vocea. BIOBIBLIOGRAFIE ăscut la Drăgăşani, la 23 April 1894, Gib. I. Mihăescu şi a fă­cut studiile la Liceul „Ca­­rol I” din Craiova, complectârn­­du-şi-le la Facultatea de Drept din Bucureşti. Setea lui de a şti, curiozi­tatea prodigioasă care-i neliniştea mereu sufletul precum şi neobosi­­ta-i mobilitate, l-au împins să caute mult iar dacă nu ne-a dat tot ceia ce a găsit asta se datoreşte faptului că moartea l-a asasinat atât de pre­matur şi nemilos. A debutat în literatură cu nuvela de război „Linia întâi”, publicată în revista „Luceafărul”, în anul 1919. Apoi, colaborează la „Viaţa Ro­mânească”, „Sburătorul”, „Scrisul Românesc”, „Hiena”, etc. etc. In materie însă de revuistică, tit­lul de glorie îl poartă de pe urma faptului că se află printre funda­torii „Gândirii” la Cluj. A avut şi o frumoasă activitate de gazetar, adu­când, în articole, ace­iaşi preocupare de a surprinde viaţa în toate tainele.­­ Abia, după nouă ani de excepţio­nală creaţie în nuvelistică, Gib. I. Mihăescu ne dă „La Grandiflora”, nuvele, editura „Scrisul Românesc”, 1928. Urmează, în acelaş an piesa „Pavilionul cu umbre” care se va juca la Teatrul Naţional cu Mafia Ventura. Apoi „Vedenia”, — nuvele, — „Braţul Andromedei”, „Femeia de ciocolată” şi în sfârşit romanele cari-l consacră: „Rusoaica”, „Zilele şi nopţile unui student întârziat" şi „Donna Alba”. A mai rămas nepu­blicată, nejucată şi semi-pierdută la d. Sică Alexandrescu, piesa „Con­fraţii”. Gib I Mihăescu moare în Octom­brie 1935 şi este îngropat la Drăcă­­şani. D N Şi pe front chiar, pentru cei din li­nia întâi,, amurgul de toamnă işi păs­trează cu nepăsare, măreţia calmului său impunător şi frumuseţea nepreţ­ui­tă a veştmintelor sale multicolore. A­­celaş purpuriu regesc, acelaş violet bizar, acelaş portocaliu exotic, aceiaşi nori de sânge, păstrează bolta la as­finţit cu violenţele, lor tonuri. Şi vai, prin perdeaua aceasta­­diafană acelaş luceafăr scânteetor de seară, clipeşte nervos cu ochiul lui de foc, ca şi când atunci s’ar deştepta’ din somn şi ar vrea să se obişnuiască cu­ lumina ciudată din juru-i. • Amurgul mă surprindea totdeauna, când îmi inspectam posturile. Lăsam a­­tunci toate baltă şi dintr’un dos de traversă rămâneam cu ochii încreme­niţi la magica lui feerie. Trecerea pe nesimţite dela jăratecul viu portocaliu, la tăciunele aproape stins al violetu­lui, mă ţinea pironit locului, ca sub imperiul unei vraje neînţelese. Şi zâm­betul primelor pâlpâeli ale stelei cio­banului, sfârşeau prin a-mi umple su­fletul de o fericire neaşteptată, nevoi­tă, mă îmbătăm aproape, ca şi când aşi, fi băut , pe nerăsuflate câteva pahare cu vin vechiu. Se poate uşor închipui deci, cât de crud fusei întrerupt din contemplarea ■ mea de Nistor, soldatul, lângă postul căruia amurgul începând mă oprise în­tâmplător. — Domnu­­lor, mă gândesc la mor­ții ăștia dintre linii. Ia uite cum i-a luat prin flanc câte unul, ca un rând de cuceri... Nici o altă clipa a zilei nu pune mai multă pace pe un suflet încercat, cât cea­sul ■ înserării ! Eratâta Iha testare in poezia asfinţitului, că uiţi îndată totul, chiar prin faptul că eşti pe front, că dincolo, la treizec de metri numai, te pândeşte necontenit moartea. Iată de ce in fiecare seară căutam să mă folosesc de­ ceasul divin care­ urmează scăpăta­tul, iată­ de ce totdeauna atunci, cău­tam un b loc ferit cu totul, unde să fiu singur, cu desăvârșire singur. Cum nimerisem dară, lângă masa asta de grăsime, lângă butoiul ăsta cu chip omenesc, care mă readuce atât de brusc la cea mai cruntă realitate, care topea dintr’odată Pitoreasca priveliş­te de dinaintea ochilor mei vrăjiţi? Ii aruncai firii o căutătură de mâ­nie, hotărît să­ amuţesc limbuţia ino­portună scurt şi cuprinzător. Dat.qj n­eiţm se. psîţă la mine. ' гП) Scpate,/pariţie, din .buzunar, I zapa­­ch­ttlp! liişti in'îaţa Inamicului, sau un­de eşti? ii.Nu­ tresări de’ loc şi nici numtoarse behii spre ifline,­ firi r ~ ц ’ — De, domn­ilor, nu te supăra şi dumneata aia, că nu vin ei peste mine, n’avea grijă! — Hăid, haid, scoate mâinile din bu­zunar, nu’nţelegi? Incheie-ţi epoletul Stâng şi trage-ţi baioneta la şold, că ţi-a ajuns la spate. Doar coadă îţi mai lipsea! începu să-şi corecteze ţinuta cu miş­cări încete şi greoaie. Şi cum aştep­tam nerăbdător executarea, îl auzii: — Domn­ilor, ce zici de morţii ăştia dintre... — Lasă morţii, măi nesimţitorule şi dă-i mai repede! Simţiam cum îmi creştea mânia: la treizeci de metri de duşman, eşti tot­deauna nervos şi gata oricând la sfadă,­­ apoi prea multă poftă de vorbă la­­ inferior nu prea merge la armată. — Mă tot gândesc că trebue să aibe ei ceva bani la ei, cum am şi eu şi dumneata. Da ce folos, că putrezesc prin buzunare. Doar hârtii sunt alea, că ar­gint nici regele nu cred să mai aibe a­­cum. Cu toată sup­urarea mea nu putui să opresc un surâs, nedumerit de această neaşteptată asociaţie de idei. El toc­mai întorcea capul — mă privi la rân­duri tot aşa de nedumerit şi începui să râdă liniştit printre dinţii mici şi rari, cioind repede din ochii abia cră­paţi : — De ce râzi domn­ilor? A doua zi adunai soldaţii, cari nu erau în posturi, să le comunic ordine Nistor sosi cel din urmă, gâfâind ca o maşină şi leoarcă de sudoare. Pe fața lui rotundă şi’nrumenitâ cu totul, tu­­l­ele-i bătae deasupra gurei lungi, pă­reau slabe jocuri de flacără, pe-o sferă de metal încins până la roşu obosise prea mult săracul. Oricum era prea gras!. Dela adăpostul lui până la mine, era doară distanţă. Şi mi-l închipui strecurându-se nu­­prin şanţurile mai înguste, spălându-se uneori, înțepenit în vre-o strâmtoare de săpături neterminate — Ha, Nistore, hai! începui să dau citire hârtiilor proas­păt sosite de la batalion. Prima era o sfentință de moarte în contumacie a vre-o douăzeci de neno­rociți din regimentul vecin, cu humele terminat în „of", fugiți de curând la inamic: Theodorof. Ponof. Baueof... un Întreg pomelnic de bulgari. Ca înve­iere ordinul făcea direct răspunzător pe comandantul de pluton, de orice de­zertare S’ar mai întâmpla, lucru care nu-mi plăcea de loc. Trebui să fiu un adevărat discurs *!V . DuDf.. .vai citit câteva comunicări de putină importanţă, procedai numai­decât la, inspecţie. Rezultatul: Singurul Nistor n’avea nici cutiile de conserve, nici punga cu pesmeti. — TTnd° ti-t rația, măi zSbgucule? — Afti ftiâncat-o să trăiţi! 77.P *a 'Щ7Л -tu ne dracu, încheia! '"■"hn ti-hr'nd îr. minte novpstea cu o arena^jt care a distrus în noaptea, tre“ "Ut,ă sacul el, merinde al soldatmm N’stor. Trebuia, să trimit numaidecât i- companie raport de rezultatul cer­­-atsriin- mele. _î o .«s. vezi ne- dracu, repetai, por­,-î-ui rofit srnre 'bordei. — O să te ba.ve’n curtea marţială. — urma mea ne pereent explicăn- Го saturi iii do lăcomiei. în noaptea aceea eram de serviciu pe companie. Trebuia deci să iau tran­­şeu în lung, pe un sector aproape de vre­o şase sute de metri, ca să mă conving dacă cei din posturi îşi fac da­toria cum trebue. Pornii puţin timp după miezul nopţii, când socotii că a intrat de rând schimbul al doilea. O­­ luai agale prin cotiturile şanţuri­lor, rezemându-mă de­­ un baeton nodu­ros şi strâmb. O noapte neagră de toam­nă încurată, apăsătoare şi caldă. Nici un zgomot, ori­cât de mic nici orb suspin de vânt cât de uşor. Par’ca nu era­­ front. Nici măcar o rachetă nu sfâşia întune­ricul profund ш durerea luminii­­sale orbitoare. Văzduhul era negru ca pă­­­mântul insus. Credeam că dibuesc prin galerii subterane de sobol. Dedesub fun­dul tranşeei, muiat de umezeală, stâm­ţ­oâra cu desăvârşire sgomotul bocancilor mei greoi. Şanţul adânc, colţurat de tra­verse părea un coridor strâmt şi întor­­tochiat de labirint. In păreţii de pă­mânt, la intervale rari, se năzăreau pete şi mai întunecate de­cât însăşi negrul nopţii de păcură; erau intrările în a­­dăposturile oamenilor. In catacomba nesfârşită păreau uşi de morminte, vechi de când lumea. De douăzeci în douăzeci de paşi, în scobituri adâncite spre duşman, sentinele nemişcate în atentă ascultare, încremenite рз ban­chetele înalte, nu erau decât nişte sta­tui funerare pe soclurile lor, ferite în nişte rudimentare adăposturi de trecă­torul rătăcit prin încurcătura lungueţi­­lor încăperi ale acestui lăcaş subpămân­­tean. In besna de iad, conturul lor in­distinct de siluete nelămurite îţi vorbea de arhaismul unor monumente roase şi scrijelite, îngropate de furia vreunui vulcan năprasnic în lava pietroasă, în care arheologul sapă cu zor căutarea adevărului. Mă strecuram uşor în lumea asta de cimitir antic; păream singura vietate, păream o umbră chinuită се-şi caută mormântul străvechiu. Mă feream să nu ating păreţii, mă temeam să nu năruesc vre-un colţ­eşic din glod. Mi se părea că cel mai tarc zgomot deştepta din­tr’odată întreaga această lume moartă, ar trezi mânia somnolentă a vulcanului, dedesubt. Abia în spatele lor, sentinelele mă simţeau, îmi cereau parola pe şoptite fără sa facă vre-o mişcare. Le răspun­deam scurt, abia auzit; le lăsam îndată în mutismul şi imobilitatea lor. Dar oroare! Ultima nişe în sectorul plutonului meu chiar... era goală. Nici o silu­etă, nici un contur! în­gheţai de groază. Ebar luciul armei reze­mată de parapet mă mai linişti. Prin urmare statuia era pe aici pe aproape. Probabil obosise tot visând de veacuri în picioare şi se trântise pe undeva ca să vadă cum se poate visa culcat dea­­binelea. Bau poate se dusese la statuia vecină să aprindă vre­o ţigare. Secătu­ra! Şi ştie bine că nu se fumează în post. O luai tot înainte, căci în urma mea nu putea fi; doar de acolo veneam, un drum cotro­oăiam metodic cu piciorul. Nimic. Ajunsei la camaradul vecin. Era singur. Nu-mi venea să cred. In orice caz, el trebuie să știe ceva. — „Măi, ești singur? — „Singur, să trăiţi! — ..Dar n’a trecut nimeni pe aci prin spatele tău? — „Nimeni! „Măi, n-oi fi auzit? — „Doar n’am ceară in urechi! — „Dar cine este in post lângă tine? — „in dreapta e... — „Nu, in stânga, să-mi spui. — „In stânga... păi... Nistor... — „Eşti sigur măi? — „Doar cu el intrăm odată. Simţii cum îmi fuge pământul de sub picioare. Şi’n minte îmi răsăriră de-odată cuvintele ordinului citit de cu zi: „Comandantul de pluton este direct responsabil de orice nouă..." Canalia, a fugit la nemți! îmi scăpa dintre­ buze. — „Domn­ilor, eu pai’că auzii ceva în stânga mai adineauri, pai’că se u­ra pe pământ cineva... de, știu eu... pai’că au­zeam dar pai’că nu era nimic! O luai înapoi zdrobit cu botul. Numai cu curtea marţială n'avusesem de lu­cru! şi îmi veni aşa o poftă să scol ser­gentul, să-l ţip, să-l înjur, să-l pun pe el un post în locul dezertorului. Grăbii pasul, înfuriat la culme. In supărarea nemărginită, vorbeam aproape singur, gesticulam cu mâinile și cu bastonul cel strâmb.. Dar când să trec prin dreptul postului părăsit, o bufnitură­ înfundată îmi mută inima din loc. O mogâldeaţâ enormă se prăbuşise de pe parapet, pe banche­tă, rostogolind in cădere o grămadă de bulgări de pământ. Un pietroi chiar mă lovi la un picior. Un moment nu ştiai ce să cred; apoi mogâldeaţa, mormăind o înjurătură românească, începuse să agite şi cu mari sforţări isbuti să se­­ridice. — „Hei, cine-i? — „Păi io, să trăiţi domn­ilor! — „Care nu? — „Nistor. — „Ah! Nu puteam să-i zăresc figura, dar au­zeam şuerul leneş al veşnicului său râs. — .JDa căzui, domn­ilor!... — „Bine mă nenorocitule... cum ai în­drăznit să părăseşti postul? nemerni­cule! — la această vorbă îi apucai ar­ma —, numai­decât ai să mă urmezi. Şi mâine ai să vezi tu pe dracu; o să te leg cobză şi o să te trimit la Curtea Marţială... — „Păi dece domn ilev? — „Vezi tu mâine; vezi tu ce n’ai păţit... — „He, he, păi nu puteţi domn ilev... — „Ce? — „Păi uiţi colea... Se scormoni câtva la şold, de bună seamă în vre-­un sac şi-mi vâră îndată în ochi două obiecte lucitoare. — „Ce-s ăştia? — „Par’că dumneata nu vezi... cutiile de conserve. — „Dela cine le-ai furat tâlhăriile? — „Dela ăsta de lângă reţelele de sârmă. — „Care ăsta? — „Tu ştii, ăla de e cu faţa’n sus* Mortu de... — „Aha, vasăzică, jefueşti şi cada­vrele? — „Nu domn­ilor că parale n’avea de loc; îl scormonii eu, degeaba!... O avea poate ăl de lângă el. Da nu mai mă duc, Doamne fereşte. Se simte dela neamț al dracului... tot auziam mişcând pe a­­colo... mă tot temeam să nu arunce vre­un proector pe sus. ...Ala eram atunci... cum naiba mă mai întorceam prin încurcătura de sâr­mă... nu mă duceam eu nici la asta... da am auzit că ai noştri s’au înţeles cu nemţii, ca să-l Îngroape mâine. Să nu-i lăsăm să-i tragă la el. Am auzit că-i topeşte şi că-i face săpun... 0fiu.„ ce mai săpun ar scoate din mine... Ideia aceasta îl făcu să râdă cu ho­hote. II lăsai să se sporovăiasă înainte, ca să-i prind o urmă de rea intenţie. Dar pentru că prea se întindea la vorbă, încercai de-a dreptul... — „Măi Nistore, pe vremea asta nici dracu nu ne simte... ¥i-ai zice dac’am şterge-o la nemţi? — „Ce e? Ba eu nu... du-te pumnea­­ta dacă vrei... Dar îţi spun că este păcat de tinereţea dumitale. Şi de nu te-or sfârtica acum, dar te împuşcă ai noştri, când or veni... Şi după câtva timp adăugă, uitând că arma îi era la mine: — „Da eu, să ştii că tot trag... ordinul e ordin, oricât domn­ilor să fii dum­neata. Aici nu mai merge!... E, da pen­tru Dumneata... te las aşa pân te apro­pii bine de ei... şi trag în sus, n’avea grije! Da eu îţi spun că rău faci... Pe urmă începu să râdă din nou. „He, he, he, domn­ilor... glumeşti», hoţule! I — „Soldat Nistor, cu cine îndrăz­neşti... — „Ertaţi să trăiţi, da, he, he, he vrei să mă iei, aşa... aoleo... Ii dădui arma şi vrusei să plec. — „Ipite Doamne,... puteai să treci în bună regulă domn ilev, că eu tot n’a­­veam cu ce să trag. Ehe, he, he, he șme­cher mai este domn ilev. Gib Mihăescu a- G­­USMULESCU. 1

Next