România - Provincie, octombrie 1938 (Anul 1, nr. 137-152)
1938-10-16 / nr. 137
I SCRIITORUL GIB MIHAESCU Opera literară a lui Gib Mihăescu poate forma subiectul unui studiu de proporţii , deşi scriitorul a păşit între cele veşnice înainte de a fi cunoscut vârsta maturităţii. Cu toate acestea, Gib Mihăescu a fost de la început, de la cea dintâi nuvelă, publicată în paginele „Sburătorului" — un scriitor matur. Noi nu ne propunem decât să schiţăm, în linii mari, creaţia marelui autor al „Vedeniei". Pentru fixarea unei pers-* pective mai vaste, va trebui să spunem că Gib Mihăescu e una din consacratele figuri ale generaţiei de la 1920. Această generaţie se grupează în jurul „Gândirii" şi s’a ilustrat, în poezie, prin creaţia lui Lucian Blaga, NichiforCrai .. ...... „ . nie, V. Voiculescu şi Adrian Maniu, iar nu proza prin opera lui Gib Mihăescu şi Cezar Apetrescu Am precizat faptul gândindu-ne la temele din nuvela şi romanul lui Gib Mihăescu. Evident că nu temele, sau mai bine zis subiectele, formează caracteristicele, nota de profundă originalitate, la scriitorul și dramaturgul Gib Mihăescu. Personalitatea scriitorului se revelează dincolo de subiecte, în dinamica sufletească a eroilor săi, care, pe dimensiunile nuvelei sau ale romanului nu fac decât să-şi desvălue psihologia, să-şi spovedească, prin fapte, existenţa. Dar, temele interesează din alt punct de vedere. Ele întvederează experienţa, participarea la viaţă a scriitorului, mărturisind viziunea lui asupra actualităţii. Actualitatea trebue înţeleasă însă într’un sens major, de depăşire a faptului cotidian; evenimentele istorice şi cele sociale,— marile psihoze ale societăţii, — aspiraţiile şi procesele colectivităţii, — acestea constitue, pentru scriitor, actualitatea. Războiul, în primul rând, se oglindeşte în multe din paginele lui Gib. In volumul „Vedenia" (—Colecţia „Gândirea" ed. Cartea Românească —■ 1929) — drama căpitanului Naicu se petrece în timpul războiului, însă la periferia lui „Linia întâi", „Soldatul Nistor" şi alte nuvele publicate numai în reviste (,luceafărul" și „Gândirea") — ne transportă chiar în teatrul grandios al războiu- lui, unde, într’o atmosferă ceţoasă, evocările sunt tot atât de plastice pe cât de puternice apar personagiile. Viaţa de campanie e redată mai pe larg în „Rusoaica", cel dintâiu roman reprezentativ al nuvelistului Gib. In „Rusoaica", romanul locotenentului Ragaiac, se organizează pe un plan amplu, elementele ce predomină în opera nuvelistică. Singuratecul Ragaiac, izolat de lume, într’un regiment de grăniceri, pe Bistra, — trăeşte numai cu pasiunea matematicilor, într’Un mediu superficial şi vulgar; în solitudinea lui sufletească se iveşte obsesia Unei femei, a „rusoaicei". Silueta de fum a închipuirii lui se întrupează în eroina cărţii. Drama ei nu interesează atât prin sine cât prin tragismul dezagregării Unui Vis, acela al lui Ragaiac. Românul incumbă, pe lângă conflictul psihologic, şi clişee din viaţa provinciei. Gib Mihăescu ne-a lăsat şi scene din viaţa rurală, de un realism ce nu exclude o sobrietate aproape clasică, în factură. Obiect., tivările peisagiului uman, crearea de tipuri şi analiza sufletească, sunt cu atât mai interesante, din acest punctde vedere, cu cât generaţia scriitorului continuă linia trasatâ de şcqo la semănăto- rişti, debărasându-se de‘toate zestoele ■ pitorescului şi aducând realizările în adâncime, ale nuvelei şi romanului din viaţa rurală. Şi în „Troiţa" lui Gib Mihăescu şi în „Socoteala", din „Scrisorile unui Răzeş", opera de debut a tovarăşului său de creaţie, apare aceiaşi realizare în adâncime. Procesul citadinizării noastre n’a scăpat nici lui Gib Mihăescu. Evident, fără a se înfăţişa secţiuni în masse, aspecte ale societăţii, în devenire, Gib opune psihologiei şi mediului rural psihologia şi mediul citadinului. In „Donna Alba" (roman, ed. „Cultura Românească", 1935) — în persoana eroului Mihail Aspru, e redat nu firmai citadinul de proaspătă dată ci şi psihologia omului îndârjit să ajungă. Conflictul e pe plan social numai aparent, totuşi în stare să fixeze, pe lângă personalitatea lui Mihail Aspru şi a Donnei Alba, o frescă a moravurilor. încheiem rândurile de faţă cu tristeţea de a şti ca Gib Mihăescu mai are, în paginele revistelor literare, cel puţin un volum de nuvele, pe care cititorii „Vedeniei" nu le pot cunoaşte, deoarece nu sunt adunate şi editate. Un volum de nuvele în care cititorul ar găsi aceleaşi pagini de mare literatură, de profundă analiză pshhloogica. Aceleași momente halucinante, în care visul se confunda cu realitatea si realitatea cu visul. Vlaicu Bârna Opera lui, privita în perspectivă O critică a creatorilor de valori artistice bazată pe diferenţieri structurale, iată ceea ce lipseşte culturii româneşti. Să ne înţelegem. Nu e vorba de deosebiri „estetice", intre scriitori, ci o definire din punctul de vedere al fizionomieipirituale. Critica este subordonată creaţiei numai când se reduce la un act informativ. Perspectivă ei adevărată trebue să includă, o viziune generală a valorilor de sus în jos, de la maxim la minim, de la major la minor, şi nu invers. Un mare critic trebue neapărat să aibă conştiinţa şi instinctul valorilor maxime, chiar dacă în materie de siunt nu e sigur. Acest lucru este întărit de marii critici. Un Saint Beuve, nu contează în discernerea valorilor, din punct de vedere al „gustului artistic". Dar el e mereu valabil prin perspectiva maximă pe care o aplică operelor, chiar când alinecă în greşeli grosolane. Se face la noi, prea mult, o critică „de gust". Gustul nu greşeşte de obicei, când e vorba de valori minore. El este locul comun al „intelectualilor". Faţă de valori majore, masive, care includ şi depăşesc în acelaşi timp „gustul“ (gustul care e un fel de „modă" critică a unei epoci) criticul „subţire“ rămâne opac. Şi rămâne opac fiindcă îi lipseşte perspectiva în faţa muntelui; el poate observa numai florile frumoase de la poale, dar stâncile colţuroase îl înspăimântă şi îi crează o stare de refuz organic. Criticul de gust are răsuflarea scurtă, nu poate urca pe vârful muntelui, pentru a-şi da seama, de acolo de sus, de priveliştea integrală. Dincolo de formele şi accesoriile în care se exprimă, creator are o configurat.1 c a sa. . . ’lă, intimă şi dominantă. Cri’’ n:g'"'~'':....că s ă definească pe alt actol de creator din afară, înăuntru, adică analizând accesoriile, exteriorul, in loc să se împlânte direct în inima structurii, acolo unde se găseşte cheea întregei personalităţi. Odată găsită această chee, cât de mai uşor ne va fi să discernem sensul şi natura accesoriilor, technica şi artificiul lor! De asemenea, altfel vom delimita familiile de scriitori — după asemănarea lor de rezonanţă interioară, şi nu după „metodele“ de exteriorizare. Alta va fi o critică comparată a valorilor literare bazată pe perspectivă — şi nu pe gust... In acest fel a fost privită opera lui Gib. Mihăescu. S’a spus despre el că „urmăreşte o obsesie până în pânzele albe"; că e creator de atmosferă febrilă, intensă; că e liniar în concepţie; că e dostoievskian... Aceste judecăţi nu pornesc dinăuntrul structurii lui Gib. Mihăescu. Ele pornesc dintr’o perspectivă sub valoarea operei sale. Ele nu ating complexul spiritual al creatorului, ci doar modalităţile sale. Acestea sunt judecăţi „estetice", de gust. Critica trebue să meargă mai departe, încrezătoare în rolul ei superior de a discerne fenomenal, o operă. Trebue să surprindă „natura scrisului" unui autor. Trebue să ne sugereze rezonanţa intimă a acestui scris. Gib. Mihăescu face parte din acei autori care topesc limitele dintre estetic şi esenţa umană, pentru a atinge unele rădăcini în felul său. •S’ar evita astfel, atâtea false interpretări ale criticei de gust, care are dreptate în felul ei, când judecă defecte şi calităţi de acest gen, dar a cărei dreptate ne rezistă în timp. Timpul cere perspectivă şi cere — repet — o vizionare a valorilor de pe un punct care într’un anume fel, poate părea „inestetic". Pentru opora lui Gib. Mihăescu, această filie 3r~ă l'-'s-ste. I * ■ щ CRESTATURI Se împlinesc 3 ani de la petrecerea în lumea drepţilor a lui Gib. I. Mihăescu. Trei ani ne despart de zilele în care făptura lui trece alături de pasul nostru care azi însoţeşte o umbă. Insă umbra aceasta este crescută la proporţii de ales. Pagina pe care o dăruim azi amintirii lui Gib. I. Mihăescu este o treaptă, treapta care desparte viaţa noastră de somnul lui. Din acest prag de aducere aminte încercăm să privim reflexele făpturii sale spirituale şi toate laturile cari îi împlineau fiinţa excepţională. Dacă nu reuşim, stă mărturie opera sa, pe care, după îndemnul ce-i trimitem către cititorii acestei pagini să o cerceteze, va creşte flacăra pârjolitoare. Această flacără va fi întreţinută de cultul fiecărui nou lector — fiindcă pentru Gib. I. Mihăescu, trebue să întreţinem un cult. CITITORUL IN STELE e mulţi ani Gib. I. Mihăeescu, urcase cele mai lăudate trepte ale scrisului, când prietenii descoperiră o nouă pasiune care-i cercetase curiozitatea, şi-i frământa sufletul. Cumpăra din librării sau comanda în străinătate, cărţi cari îl iniţiau în tainele cerului. îsbutise din economii să-şi dăruească un telescop prin care trimetea săgeata ochiului său curios de copil mare, ţintuind sub ascuţişul sensibil al acelei priviri stelele pe catifeaua albastră, pe pagina aceasta a dumnezeirii şi pe care pornise s-o citească. Când lunile pe cari le trimitea Pe tărâmul creaţiei, îşi încheiau cercul şi destinii, Gib. I. Mihăescu prindea să se adâncească în studiul matematicei şi în cercetarea acelor tomuri de astrotromie. O pasiune ciudată va fi părut pentru mulţi, o subtilă incursiune în celelalte lumi, după ce tainele psihologice ale lumii acesteia îi stăteau în putere. Sau poate, prin luneta aceia, un duh neliniştit din el îl împingea să-şi caute destinul. OMUL ţi mi aduc aminte bine şi nu voi uita niciodată că* * în clipa în care am aflat vestea morţii lui Щ.1 1. Mihaescu/mă aflam 1a‘,$гиШ cabre spitalul din Şoseaua Ştefan cel mare unde, cu o zi înainte, îl văzurem, prin deschizătura mică a uşii culcat pe spate şi cu faţa înegrită de marea noapte care se apropia. Mă duceam deci să-l mai zăresc, măcar odată, de departe, din ce în ce mai de departe, mulţumindu-liş, să ştiu că trăieşte şi că poate va scăpa. Îmi era cu neputinţă să cred că Gib. î, Mihăescu va muri. Când prietenul cu care mă întâlni, şi care venia de la spital, mi-a spus că Gib nu mai este, n’am simţit nicio durere. Vestea era asemenea unui glonte care, intrând în tine, amorţeşte pentru câteva secunde împrejurimile rănii. Dar în mintea mea s’a dat o luptă. Dacă Gib a murit trebuie să încerc să salvez totuşi ceva din el. Şi atunci, deodată, nebănuit şi proaspăt i-am văzut zâmbetul în care trăia o naivitate de veşnic adolescent şi o timidităţi specifică oamenilor obişnuiţi să trăiască în izolarea şi tăcerea sufletului. Târziu, mult mai târziu, amintirea i-a reconstituit chipul, gesturile, vocea. BIOBIBLIOGRAFIE ăscut la Drăgăşani, la 23 April 1894, Gib. I. Mihăescu şi a făcut studiile la Liceul „Carol I” din Craiova, complectârndu-şi-le la Facultatea de Drept din Bucureşti. Setea lui de a şti, curiozitatea prodigioasă care-i neliniştea mereu sufletul precum şi neobosita-i mobilitate, l-au împins să caute mult iar dacă nu ne-a dat tot ceia ce a găsit asta se datoreşte faptului că moartea l-a asasinat atât de prematur şi nemilos. A debutat în literatură cu nuvela de război „Linia întâi”, publicată în revista „Luceafărul”, în anul 1919. Apoi, colaborează la „Viaţa Românească”, „Sburătorul”, „Scrisul Românesc”, „Hiena”, etc. etc. In materie însă de revuistică, titlul de glorie îl poartă de pe urma faptului că se află printre fundatorii „Gândirii” la Cluj. A avut şi o frumoasă activitate de gazetar, aducând, în articole, aceiaşi preocupare de a surprinde viaţa în toate tainele. Abia, după nouă ani de excepţională creaţie în nuvelistică, Gib. I. Mihăescu ne dă „La Grandiflora”, nuvele, editura „Scrisul Românesc”, 1928. Urmează, în acelaş an piesa „Pavilionul cu umbre” care se va juca la Teatrul Naţional cu Mafia Ventura. Apoi „Vedenia”, — nuvele, — „Braţul Andromedei”, „Femeia de ciocolată” şi în sfârşit romanele cari-l consacră: „Rusoaica”, „Zilele şi nopţile unui student întârziat" şi „Donna Alba”. A mai rămas nepublicată, nejucată şi semi-pierdută la d. Sică Alexandrescu, piesa „Confraţii”. Gib I Mihăescu moare în Octombrie 1935 şi este îngropat la Drăcăşani. D N Şi pe front chiar, pentru cei din linia întâi,, amurgul de toamnă işi păstrează cu nepăsare, măreţia calmului său impunător şi frumuseţea nepreţuită a veştmintelor sale multicolore. Acelaş purpuriu regesc, acelaş violet bizar, acelaş portocaliu exotic, aceiaşi nori de sânge, păstrează bolta la asfinţit cu violenţele, lor tonuri. Şi vai, prin perdeaua aceastadiafană acelaş luceafăr scânteetor de seară, clipeşte nervos cu ochiul lui de foc, ca şi când atunci s’ar deştepta’ din somn şi ar vrea să se obişnuiască cu lumina ciudată din juru-i. • Amurgul mă surprindea totdeauna, când îmi inspectam posturile. Lăsam atunci toate baltă şi dintr’un dos de traversă rămâneam cu ochii încremeniţi la magica lui feerie. Trecerea pe nesimţite dela jăratecul viu portocaliu, la tăciunele aproape stins al violetului, mă ţinea pironit locului, ca sub imperiul unei vraje neînţelese. Şi zâmbetul primelor pâlpâeli ale stelei ciobanului, sfârşeau prin a-mi umple sufletul de o fericire neaşteptată, nevoită, mă îmbătăm aproape, ca şi când aşi, fi băut , pe nerăsuflate câteva pahare cu vin vechiu. Se poate uşor închipui deci, cât de crud fusei întrerupt din contemplarea ■ mea de Nistor, soldatul, lângă postul căruia amurgul începând mă oprise întâmplător. — Domnulor, mă gândesc la morții ăștia dintre linii. Ia uite cum i-a luat prin flanc câte unul, ca un rând de cuceri... Nici o altă clipa a zilei nu pune mai multă pace pe un suflet încercat, cât ceasul ■ înserării ! Eratâta Iha testare in poezia asfinţitului, că uiţi îndată totul, chiar prin faptul că eşti pe front, că dincolo, la treizec de metri numai, te pândeşte necontenit moartea. Iată de ce in fiecare seară căutam să mă folosesc de ceasul divin care urmează scăpătatul, iată de ce totdeauna atunci, căutam un b loc ferit cu totul, unde să fiu singur, cu desăvârșire singur. Cum nimerisem dară, lângă masa asta de grăsime, lângă butoiul ăsta cu chip omenesc, care mă readuce atât de brusc la cea mai cruntă realitate, care topea dintr’odată Pitoreasca privelişte de dinaintea ochilor mei vrăjiţi? Ii aruncai firii o căutătură de mânie, hotărît să amuţesc limbuţia inoportună scurt şi cuprinzător. Dat.qj neiţm se. psîţă la mine. ' гП) Scpate,/pariţie, din .buzunar, I zapachttlp! liişti in'îaţa Inamicului, sau unde eşti? ii.Nu tresări de’ loc şi nici numtoarse behii spre ifline, firi r ~ ц ’ — De, domnilor, nu te supăra şi dumneata aia, că nu vin ei peste mine, n’avea grijă! — Hăid, haid, scoate mâinile din buzunar, nu’nţelegi? Incheie-ţi epoletul Stâng şi trage-ţi baioneta la şold, că ţi-a ajuns la spate. Doar coadă îţi mai lipsea! începu să-şi corecteze ţinuta cu mişcări încete şi greoaie. Şi cum aşteptam nerăbdător executarea, îl auzii: — Domnilor, ce zici de morţii ăştia dintre... — Lasă morţii, măi nesimţitorule şi dă-i mai repede! Simţiam cum îmi creştea mânia: la treizeci de metri de duşman, eşti totdeauna nervos şi gata oricând la sfadă, apoi prea multă poftă de vorbă la inferior nu prea merge la armată. — Mă tot gândesc că trebue să aibe ei ceva bani la ei, cum am şi eu şi dumneata. Da ce folos, că putrezesc prin buzunare. Doar hârtii sunt alea, că argint nici regele nu cred să mai aibe acum. Cu toată supurarea mea nu putui să opresc un surâs, nedumerit de această neaşteptată asociaţie de idei. El tocmai întorcea capul — mă privi la rânduri tot aşa de nedumerit şi începui să râdă liniştit printre dinţii mici şi rari, cioind repede din ochii abia crăpaţi : — De ce râzi domnilor? A doua zi adunai soldaţii, cari nu erau în posturi, să le comunic ordine Nistor sosi cel din urmă, gâfâind ca o maşină şi leoarcă de sudoare. Pe fața lui rotundă şi’nrumenitâ cu totul, tulele-i bătae deasupra gurei lungi, păreau slabe jocuri de flacără, pe-o sferă de metal încins până la roşu obosise prea mult săracul. Oricum era prea gras!. Dela adăpostul lui până la mine, era doară distanţă. Şi mi-l închipui strecurându-se nuprin şanţurile mai înguste, spălându-se uneori, înțepenit în vre-o strâmtoare de săpături neterminate — Ha, Nistore, hai! începui să dau citire hârtiilor proaspăt sosite de la batalion. Prima era o sfentință de moarte în contumacie a vre-o douăzeci de nenorociți din regimentul vecin, cu humele terminat în „of", fugiți de curând la inamic: Theodorof. Ponof. Baueof... un Întreg pomelnic de bulgari. Ca înveiere ordinul făcea direct răspunzător pe comandantul de pluton, de orice dezertare S’ar mai întâmpla, lucru care nu-mi plăcea de loc. Trebui să fiu un adevărat discurs *!V . DuDf.. .vai citit câteva comunicări de putină importanţă, procedai numaidecât la, inspecţie. Rezultatul: Singurul Nistor n’avea nici cutiile de conserve, nici punga cu pesmeti. — TTnd° ti-t rația, măi zSbgucule? — Afti ftiâncat-o să trăiţi! 77.P *a 'Щ7Л -tu ne dracu, încheia! '"■"hn ti-hr'nd îr. minte novpstea cu o arena^jt care a distrus în noaptea, tre“ "Ut,ă sacul el, merinde al soldatmm N’stor. Trebuia, să trimit numaidecât i- companie raport de rezultatul cer-atsriin- mele. _î o .«s. vezi ne- dracu, repetai, por,-î-ui rofit srnre 'bordei. — O să te ba.ve’n curtea marţială. — urma mea ne pereent explicăn- Го saturi iii do lăcomiei. în noaptea aceea eram de serviciu pe companie. Trebuia deci să iau tranşeu în lung, pe un sector aproape de vreo şase sute de metri, ca să mă conving dacă cei din posturi îşi fac datoria cum trebue. Pornii puţin timp după miezul nopţii, când socotii că a intrat de rând schimbul al doilea. O luai agale prin cotiturile şanţurilor, rezemându-mă de un baeton noduros şi strâmb. O noapte neagră de toamnă încurată, apăsătoare şi caldă. Nici un zgomot, oricât de mic nici orb suspin de vânt cât de uşor. Par’ca nu era front. Nici măcar o rachetă nu sfâşia întunericul profund ш durerea luminiisale orbitoare. Văzduhul era negru ca pământul insus. Credeam că dibuesc prin galerii subterane de sobol. Dedesub fundul tranşeei, muiat de umezeală, stâmţoâra cu desăvârşire sgomotul bocancilor mei greoi. Şanţul adânc, colţurat de traverse părea un coridor strâmt şi întortochiat de labirint. In păreţii de pământ, la intervale rari, se năzăreau pete şi mai întunecate decât însăşi negrul nopţii de păcură; erau intrările în adăposturile oamenilor. In catacomba nesfârşită păreau uşi de morminte, vechi de când lumea. De douăzeci în douăzeci de paşi, în scobituri adâncite spre duşman, sentinele nemişcate în atentă ascultare, încremenite рз banchetele înalte, nu erau decât nişte statui funerare pe soclurile lor, ferite în nişte rudimentare adăposturi de trecătorul rătăcit prin încurcătura lungueţilor încăperi ale acestui lăcaş subpământean. In besna de iad, conturul lor indistinct de siluete nelămurite îţi vorbea de arhaismul unor monumente roase şi scrijelite, îngropate de furia vreunui vulcan năprasnic în lava pietroasă, în care arheologul sapă cu zor căutarea adevărului. Mă strecuram uşor în lumea asta de cimitir antic; păream singura vietate, păream o umbră chinuită се-şi caută mormântul străvechiu. Mă feream să nu ating păreţii, mă temeam să nu năruesc vre-un colţeşic din glod. Mi se părea că cel mai tarc zgomot deştepta dintr’odată întreaga această lume moartă, ar trezi mânia somnolentă a vulcanului, dedesubt. Abia în spatele lor, sentinelele mă simţeau, îmi cereau parola pe şoptite fără sa facă vre-o mişcare. Le răspundeam scurt, abia auzit; le lăsam îndată în mutismul şi imobilitatea lor. Dar oroare! Ultima nişe în sectorul plutonului meu chiar... era goală. Nici o siluetă, nici un contur! îngheţai de groază. Ebar luciul armei rezemată de parapet mă mai linişti. Prin urmare statuia era pe aici pe aproape. Probabil obosise tot visând de veacuri în picioare şi se trântise pe undeva ca să vadă cum se poate visa culcat deabinelea. Bau poate se dusese la statuia vecină să aprindă vreo ţigare. Secătura! Şi ştie bine că nu se fumează în post. O luai tot înainte, căci în urma mea nu putea fi; doar de acolo veneam, un drum cotrooăiam metodic cu piciorul. Nimic. Ajunsei la camaradul vecin. Era singur. Nu-mi venea să cred. In orice caz, el trebuie să știe ceva. — „Măi, ești singur? — „Singur, să trăiţi! — ..Dar n’a trecut nimeni pe aci prin spatele tău? — „Nimeni! „Măi, n-oi fi auzit? — „Doar n’am ceară in urechi! — „Dar cine este in post lângă tine? — „in dreapta e... — „Nu, in stânga, să-mi spui. — „In stânga... păi... Nistor... — „Eşti sigur măi? — „Doar cu el intrăm odată. Simţii cum îmi fuge pământul de sub picioare. Şi’n minte îmi răsăriră de-odată cuvintele ordinului citit de cu zi: „Comandantul de pluton este direct responsabil de orice nouă..." Canalia, a fugit la nemți! îmi scăpa dintre buze. — „Domnilor, eu pai’că auzii ceva în stânga mai adineauri, pai’că se ura pe pământ cineva... de, știu eu... pai’că auzeam dar pai’că nu era nimic! O luai înapoi zdrobit cu botul. Numai cu curtea marţială n'avusesem de lucru! şi îmi veni aşa o poftă să scol sergentul, să-l ţip, să-l înjur, să-l pun pe el un post în locul dezertorului. Grăbii pasul, înfuriat la culme. In supărarea nemărginită, vorbeam aproape singur, gesticulam cu mâinile și cu bastonul cel strâmb.. Dar când să trec prin dreptul postului părăsit, o bufnitură înfundată îmi mută inima din loc. O mogâldeaţâ enormă se prăbuşise de pe parapet, pe banchetă, rostogolind in cădere o grămadă de bulgări de pământ. Un pietroi chiar mă lovi la un picior. Un moment nu ştiai ce să cred; apoi mogâldeaţa, mormăind o înjurătură românească, începuse să agite şi cu mari sforţări isbuti să seridice. — „Hei, cine-i? — „Păi io, să trăiţi domnilor! — „Care nu? — „Nistor. — „Ah! Nu puteam să-i zăresc figura, dar auzeam şuerul leneş al veşnicului său râs. — .JDa căzui, domnilor!... — „Bine mă nenorocitule... cum ai îndrăznit să părăseşti postul? nemernicule! — la această vorbă îi apucai arma —, numaidecât ai să mă urmezi. Şi mâine ai să vezi tu pe dracu; o să te leg cobză şi o să te trimit la Curtea Marţială... — „Păi dece domn ilev? — „Vezi tu mâine; vezi tu ce n’ai păţit... — „He, he, păi nu puteţi domn ilev... — „Ce? — „Păi uiţi colea... Se scormoni câtva la şold, de bună seamă în vre-un sac şi-mi vâră îndată în ochi două obiecte lucitoare. — „Ce-s ăştia? — „Par’că dumneata nu vezi... cutiile de conserve. — „Dela cine le-ai furat tâlhăriile? — „Dela ăsta de lângă reţelele de sârmă. — „Care ăsta? — „Tu ştii, ăla de e cu faţa’n sus* Mortu de... — „Aha, vasăzică, jefueşti şi cadavrele? — „Nu domnilor că parale n’avea de loc; îl scormonii eu, degeaba!... O avea poate ăl de lângă el. Da nu mai mă duc, Doamne fereşte. Se simte dela neamț al dracului... tot auziam mişcând pe acolo... mă tot temeam să nu arunce vreun proector pe sus. ...Ala eram atunci... cum naiba mă mai întorceam prin încurcătura de sârmă... nu mă duceam eu nici la asta... da am auzit că ai noştri s’au înţeles cu nemţii, ca să-l Îngroape mâine. Să nu-i lăsăm să-i tragă la el. Am auzit că-i topeşte şi că-i face săpun... 0fiu.„ ce mai săpun ar scoate din mine... Ideia aceasta îl făcu să râdă cu hohote. II lăsai să se sporovăiasă înainte, ca să-i prind o urmă de rea intenţie. Dar pentru că prea se întindea la vorbă, încercai de-a dreptul... — „Măi Nistore, pe vremea asta nici dracu nu ne simte... ¥i-ai zice dac’am şterge-o la nemţi? — „Ce e? Ba eu nu... du-te pumneata dacă vrei... Dar îţi spun că este păcat de tinereţea dumitale. Şi de nu te-or sfârtica acum, dar te împuşcă ai noştri, când or veni... Şi după câtva timp adăugă, uitând că arma îi era la mine: — „Da eu, să ştii că tot trag... ordinul e ordin, oricât domnilor să fii dumneata. Aici nu mai merge!... E, da pentru Dumneata... te las aşa pân te apropii bine de ei... şi trag în sus, n’avea grije! Da eu îţi spun că rău faci... Pe urmă începu să râdă din nou. „He, he, he, domnilor... glumeşti», hoţule! I — „Soldat Nistor, cu cine îndrăzneşti... — „Ertaţi să trăiţi, da, he, he, he vrei să mă iei, aşa... aoleo... Ii dădui arma şi vrusei să plec. — „Ipite Doamne,... puteai să treci în bună regulă domn ilev, că eu tot n’aveam cu ce să trag. Ehe, he, he, he șmecher mai este domn ilev. Gib Mihăescu a- GUSMULESCU. 1