România - Provincie, octombrie 1938 (Anul 1, nr. 137-152)

1938-10-16 / nr. 137

16 X 1938 ОДШАША * Sî c u r No. 137 Despre înarmate şi altele Nu techitica este aceia care întreţine spiritul războiului; nu esste ea desumanizatoarea; ш ea ucide sufletul omenesci şi ar fi o estimă de lése-ori dacă, dându-ne seama că războiul este, prin el însuşi o permanenţă omienească, n’am căuta să apărăm omul cu ultimele descoperiri ale technicei._________ _ Cineva îşi mărturisea revoltat convingerea că lumea trăieşte o nouă barbarie. Motiv în care argumentele erau prezentate, patosul pus în susţinerea lor precum, vai ! şi buna credinţă adusă, până la epuizare, în sprijinul tezei, mi-a impus o atenţie deosebită. Iar dacă răspunsul nu l-am dat atunci, asta nu se datoreşte atât faptului că, interlocutorul, vorbea prea mult, fără a lăsa însă să se simtă că-i place să se asculte, cât convingerii noastre că, în adevăr, astăzi circulă, din ce în ce mai insistent ideia barbariei care a copleşit lumea. Tema este cunoscută şi, din nenorocire, s’au găsit destui cam, fie din lipsă de originalitate, fie din lene, să adune un întreg arsenal de teorii menite să hrănească eroarea aceasta. Panica a început în jurul maşinei şi a tehnicei în genere, înspăimântaţi, în romantismul lor desuet, de faptul că, maşina creiază o nouă realitate de o cu totul altă natură decât aceia în care adversarii tehnicei se complăceau, deoarece le îngăduia promovarea tuturor aproximaţiilor, fantaziilor şi iluziilor de atot ştiutori, teoreticienii anti-maşinismului au susţinut că tehnica reprezintă opera de desumanizare a omului şi, deci, o ucidere a sufetului. Şi cred că nimeni n’a uitat, de pildă, excepţionala filipică îndreptată de Kayserling împotriva şofeurilor, filosoful german considerăndu-i pe şoferi ca fiind autenticii reprezentanţi ai maşinismului, adică întruchipând, în mod ideal, ravagiile pe care le face în sufletul omenesc. Să recunoaştem, în primul rând, că în adevăr technica modernă a schimbat, schimbă şi va cere transformări din ce în ce mai radicale şi nebănuite a sufletului. Dar, asta este un rău ? Pentru a avea dreptul să susţinem că technica e un moment catastrofal al sufletului omenesc, aşa cum susţin teoreticienii ante-maşinismului, ar trebui să ni se dovedească : 1) sau ca tehnica luată în înţelesul cel larg nu este цп produs al rezultatului omenesc; 2) sau că, deşi creată de om, tehnica întrupează în ea principii anteumane şi cere înfăptuirea unor idealuri cari, prin natura lor, neagă sufletul. Or, nici unul dintre aceste puncte nu poate fi susţinut, deoarece este imposibil ca o creaţie a sufletului să fie împotriva sufletului. înainte însă de orice altă consideraţie, trebuie să observăm că, teoreticienii anti-maşinismului lucrează cu o voită confuzie şi anume aceia că, ei identifică natura tehnicei cu utilizarea a- acesteia. Ei nu regretă, mergând cu trenul, automobilul sau avio- I nul, vremurile când mijioace de locomoţie erau droşca, poştaia Honul sau chervanul, ci se revoltă doar împotriva sersului asasin care se dă maşinii. Ba, mai mult, ei afirmă că, însăşi maşina, prin prezenţa ei uzoică şi prin viteza creiată, prin maşină, ca o nouă dimensiune, dă naştere la o abrutizare a omului. De ce ? Pentru simplul fapt că, omul este în afară de maşina care are un scop al său străin de vreunul sens al omului de odinioară. Un surugiu era mai uman decât un şofeur, susţin cite-maşiniştii, iar omenescul acesta era întreţinut şi prin faptul că „viteza“ unui poştalion nu era decât foarte puţin deasupra iuţelii de care este capabil un om, dar era hrănit şi de prezenţa animală, biologica, a animalului. O camoară, omul stăpânea tehnica, spun aceiaşi teoreticieni; azi, tehnica stăpâneşte pe om. Raportul acesta între tehnică om, în vederea surprinderiiunui primat, poate fi studiat, în mod sumar, sub două aspecte : 1)el al vitezii; 2) cel al technicei folosită pentru aşa numita permanentizare a războiului. Este adevărat că, un om, care 15 trăieşte într’o viteză de 400 km. pe oră, ca aviator, are un sufflet nou, deoarece viteza prin ea însăşi este o realitate inedită care cere omului un suflet corespunzător. La fel se întâmplă şi cu un şofeur. De ce ? Fiindcă, viteza este un spaţiu fără obstacole. Aceasta este prima condiţie a vitezii. Este absolut imposibil să ne închipuim o viteză cu obstacole. O asemenea presupoziţie este o contradicţie în termeni. Or, dacă viteza este un spaţiu fără obstacole, şi dacă ea cere omului un suflet corespunzător, de ce să ne mirăm de faptul că, în genere, maşinismul tinde către realizarea unei vieţi de totală libertate ? Dar nu e numai atât. Trăind şi obişnuindu-se, adică devenindu-i o a doua natură, această realitate nouă a vitezii, omul se însingurează, se apropie tot mai mult de el, este constrâns să apeleze din ce în ce mai mult numai la el însuşi, iar în felul acesta, oricât de paradoxal ar părea faptul, un aviator la patru mii de metri înălţime şi cu o viteză de 500 km. pe oră, realizează mai compect deviza „cunoaşte-te pe tine însuţi" decât oricare discipol al băutorului lui cucută. Viteza cere o acuitate a atenţiei, o trezire la maximum a spiritului de observaţie, o capacitate fără greş de a rezolva toate accidentele care, în fiecare clipă, pot fi mortale, o solidaritate a ta cu tine însuţi, o constituţie sănătoasă, care să permită executarea oricărei dispoziţii luate de minte, în sfârşit, o prezenţă a ta în toată plinătatea şi, fapt admirabil, o confundare a ta cu însuşi avionul. Mâinile tale sunt aripele avionului, trupul tău este trupul acestei maşini iar motorin e însăşi inima şi viaţa ta. Acolo, la 4000 m. înălţime nu se mai pune problema raportului dintre om şi tehnică aşa cum o formulează Kayserling, şi nici un aviator nu-şi părăseşte aeroplanul in momente critice. El nu sare cu paraşuta , decât foarte rar; în genere, uitând de el, aviatorul vrea să-şi salveze gâza de oţel care este, în fond, tot el. Din aceste fapte, omul se izolează şi capătă o perspectivă insulară a lumii; asta însă nu înseamnă nici anarhie şi nici barbarie. Viteza te obigă să pierzi acţiunea veche de om, dar nu te desumanizează ; ea îţi cere să ai altă concepţie despre viaţă şi suflet, despre lume şi Dumnezeu. Şi ca să incheem acest paragraf, vom atrage atenţia că nuxistă credincioşi mai autentici decât aviatorii şi marinarii. Or, nu putem înţelege cum un credincios este inuman sau desumanizat... Dar, odată aceste lucruri lămurite, problema care se pune este aceia a tehnicei folosită pentru aşa numita permanentizare a războiului. Şi în acest moment şi cu această temă, teoreticienii anti-maşinismului cred că au descoperit talonul diabolic al tehnicii. Deoarece, ei susţin, cu un lux de argumente îngrijorător, că maşinismul prin desumanizarea pe care o produce, dă libertate instinctelor primare de a se manifesta in toată libertatea. Or, noi am văzut că, aşa zisa desumanizare este, de fapt, un alt mod de a privi realitatea omenească. Atât şi nimic mai mult. Aşadar, singurul aspect al problemei, care mai trebuieşte desbătut, este acela al utilizării acestei tehnici în vederea unor scopuri incluse, după ante-maşinişti în însăşi natura maşinei. Se spune deci că tehnica întreţine spiritul destructiv. Asta înseamnă că moralul omului în aspectele pozitive ale acestuia, este dizolvat de tehnică. De aici ar rezulta că, fundamentalele virtuţi ale moralului omenesc să dispară tocmai la aceia cari trăiesc mai mult in tovărăşia maşinelor. Dar, o căt de sumară observaţie ne arată că, la nici un om contemporan, majorele virtuţi nu sunt mai minunat educate decât la aviatori, adică la areşti „înghiţiţi de viteză“ cum spune Keyserling. Prezenţa acestor majore virtuţi, nu mai este nevoie s’o demonstrăm. Aşadar, maşina nu disolvă nici morali omului. Insă, în cazul acesta, întru cât este vinovată tehnica de permanentizare a războiului ? Dăinueşte oare, între acestea două, o relaţie dela cauză la efect ? sau, spiritul războinic, firesc omului şi isvorănd din cu totul alte regiuni decât acelea unde îşi află rădăcina tehnica, este măcar întreţinut de maşinismul rmodern ? Pentru a se vedea căt de absurde sunt aceste întrebări, să constatăm că, în toate timpurile, spiritul războinic s’a folosit de invenţiunile tehnice. Este nevoie, mai întâi, deci, ca acest spirit să existe şi abia apoi tehnica devine distructivă. Cu ate cuvinte, războiul cere o unire a spiritului de cucerire cu spiritul de creaţie. Că războiul este un act rău sau bun, asta depinde de punctul de vedere din care te situezi. Noi am vrut, în această notă sumară, să dovedim că nu tehnica este aceia care întreţine spiritul războiului, că ea nu este desumanizatoare, că nu ucide sufletul omenesc şi că, ar fi o crimă de lege-om dacă, dându-ne seama că războiul este, prin el însuşi o permanenţă omenească, n’am căuta să apărăm omul cu ultimele descoperiri tehnice. Aceasta este problema, şi aşa ni se pare că se soluţionează. Utopiştii sunt liberi să scrie psalmi pentru pace şi să viseze o lume paradisică. Numai că, poeţii aceştia să nu-şi uite niciodată masca de gaze atunci când vor găsi o nouă rimă pacifică... • Petru Manoliu I L FEMEILE CER SA FIE VOLUNTARE a ministerul Apărării Naţionale s’au primit foarte multe scrisori prin care femeile române, absolut din toate categoriile sociale, cer să fie înrolate ca voluntare în oştirea ţârii. Desigur, vă veţi întreba, împreună cu mine, oarecărui motiv se datoreşte acest elan feminin, acest răspuns răspicat şi unanim la o chemare ce s’a făcut deunăzi, într’un ceas de cumplită cumpănă, când totul părea că merge spre încăerarea războiului? Astăzi, semnele politicii internaţionale ne îndreptăţesc să credem că ucigătoarea primejdie a trecut ca un coşmar şi că în faţa lumii se deschide, larg îmbietoare, perspectiva păcii. Totuşi, la ministerul d-lui general Gh. Argeşanu, scrisorile de superbă adeziune la decretul lege al mobilizării femeilor, curg ca un belşug al naturii. Femeile de pretutindeni îşi trimit prinosul sufletesc, patriei. Vor să fie înrolate ca voluntare, adică să-şi închine în primul front al pericolului, viaţa. Şi aceasta, mânate de un singur gând, de o singură şi irezistibilă pornire lăuntrică: dragostea de ţară. Fără îndoială că faptul iese simţitor din comun. E un factor nou la mijloc de care trebue să ţinem seamă şi deci, să-l mărturisim în întreaga lui frumuseţe morală. In momentul când s’a hotărît de către guvernul M. S. Regelui Carol II, ca femeile să fie mobilizate şi ele într’un caz de război, cei ce nu puteau să fie conştienţi de însemnătatea excepţională a legiuirii, probabil că au citit-o cu un fel de mirare, cu acea mirare nevinovată, pe care ţi-o trezeşte în cuget şi în inimă orice iniţiativă nouă, nutrită adică dintr’un îndemn nou şi dintr’o concepţie nouă. Iată, că realitatea vine şi verifică până la cea mai clară evidenţă că energicii cârmuitori au avut desăvârşită dreptate. Intr’adevăr, în trecutul de neagră amintire al guvernării demagogico-partidiste, o astfel de măsură „revoluţionară” s’ar fi izbit de toate împotrivirile posibile. Atunci, aveau întâietate calculele meschine de club, care nu urmăreau altceva decât învrăjbirea taberelor, şi asta fireşte, în paguba ireparabilă a statului. Coteriile partidiste, astăzi nu mai există. De aceea fiecare hotărîre luată are menirea de a se aplica neîntinată, la realităţile de viaţă ale poporului. Cu alte cuvinte, de aceea toate măsurile de conducere corespund sentimentului obştesc. Bazat pe conştiinţa misiunii istorice, regimul instaurat la 10 Februarie îmbrăţişează întreg conţinutul politic al ţării. Oamenii, indiferent de nefastele graniţe interpuse între ei de anarhia democratizantă a celor douăzeci de ani de după război, se simt strâns uniţi în blocul solidarităţii etnice, deasupra căruia veghează numai mintea conducătoare a Suveranului. Că această operă de asanare etică şi naţională a dat roadele cele mai bune, avem între altele şi dovada recentei veşti sosite de la ministerul Apărării Naţionale. Aşa trebue socotită abundenţa de scrisori ce sosesc acolo zilnic. îmbucurătoare peste măsură este constatarea că femeile noastre pentru întâia oară îşi arată forţa de sacrificiu de care sunt capabile, în faţa unei primejdii care ar ameninţa fiinţa patriei. D . ministru Armand Călinescu, intuind noua stare de spirit ce s’a creat în ţară, a definit acest resort sufletesc din care izbucneşte puterea de jertfă a naţiunii sub regimul salvator, prin regăsirea neamului în el însuşi peste falsele vrăjmăşii impuse şi peste resentimentele dăunătoare ordinei publice. D-sa in ultimul discurs rostit cu prilejul sărbătoririi organizate de către Institutul de ştiinţe administrative, a spus că în trecut, noi am trăit sub mirajul electoratului, iar acum trăim într’un sistem de cârmuire sprijinit pe principiul stabilităţii şi al responsabilităţii. Numai astfel s’a putut ajunge la ceeace s’a ajuns: la intemeinicirea unei guvernări care să fie expresia năzuinţelor colective. încadrat în acest context de consideraţiuni, gestul femeilor care au cerut şi cer încă să fie înrolate ca voluntare, devine mărturia vie a aderenţei profunde stabilită între stat şi năzuinţa individuală. Gândiţi-vă ce enorm spor de prestigiu implică acest adevăr pe care îl vedem, de abea acum, activ întruchipat sub ochii noştri măriţi de sentimentul încrederii. Se ştie că în zilele de îngrijorare pricinuite de încordarea situaţiei internaţionale, bărbaţii români s-au adunat, mai ferm decişi ca niciodată, în jurul Tronului. La acest răspuns se adaugă astăzi şi glasul eroismului femeilor. Aşadar, întreg norodul e perfect conştient de sarcina ce-o are atunci când e vorba de a se face zid nesfărmat împotriva duşmanului. I tariu Mureşan Istorie, atunci când nu abureşte feţele personagiilor ei, când nu le îndepărtează estompându-le, reţine cu predilecţie pe primul plan tot ceea ce este mai retoric, mai „statuar”, mai „simbolic” din faptele de glorie trecute. In chipul acesta, adeseori, nu ni se oferă din vieţile eroice mai mult decât două trei clişete — statice sau extatice — încremenite în superbie; viaţa adevărată a celor miruiţi cu duhul vitejiei, viaţa liberă, gesturile de îndrăzneală fierbinte şi omenească rămân să fie cunoscute prin literatura orală a strănepoţilor celor cari au fost contemporani cu marii actori ai istoriei. Mai mult decât chipul de păstoriţă fragedă, vorbind cu îngerii şi cu tainele cerului, al Jeannei d’Arc, circulă în cărţi şi în imaginaţie mândra statuie equestră a luptătoarei cu vizieră şi steag semănat cu crini. Nenumărate legende s’au creiat în jurul splendidei luptătoare și sfinte, iar asupra biografiei precise a eroinei controversele nu s'au potolit nici azi. La fel cu o altă luptătoare, deloc sfântă, dar de mult curaj, o celebritate a revoluției franceze: Théroigne de Méricourt. Aproape toate stampele de epocă, aproape toate manualele de istorie, ne-o înfăţişează în aceeaş atitudine, de vijelioasă amazoană înălţată lângă un tun... Dar unde sunt chipurile adevărat omeneşti ale eroilor, dezbărate de retorismul imprimat, în cele mai multe cazuri, de o falsă tradiţie a iconografilor?... Iată, s’au împlinit, astăzi, 22 de ani dela memorabila luptă dela podul de peste Jiu, când soldaţii noştri au oferit o cumplită lecţie invadatorilor. Şi pentrucă nimeni nu ar putea reda mai bine tabloul bătăliei din ziua de 14 octombrie 1916, de la Jiuu decât unul care a luat parte la luptă, vom spicui din povestirea dlui maior pensionar Daniel Ionescu, înregistrată în Buletinul diviziei XX-a (Nr. 58-59, din 3 Noembrie 1920, Cluj) D-sa, locotenent la acea dată, povesteşte * „Vederea fiului al vajnicului nostru povestitor de fapte strămoşeşti, ne aprinse şi mai mult, dorul hotărîrei să ne îmbie la luptă. Şi ca o complectare, pionerii ce ne aşteptau să trecem cu ultimele elemente svărliră podul în aer. Era un pod de lemn, ale cărui grinzi pocniră groasnic, sub puterea distrugătoare a explosibilului. Ostaşii noştrii, vădit impresionaţi, încercând un moment de reculegere, îşi îndreptară trupul obosit, deşteptaţi ca din vraja unui vis urât. Ca şi cum ar fi înţeles, fiul ce se umflase de ape multe negre, îşi mai domoli unda lucitoare de razele ranei, mai plescăind ceva, apoi tăcu. In noaptea aceea, dormirăm liniştiţi, căci ştiam că fiul ne păzeşte. Deja a doua zi, inamicul începu să se arate pe ici pe colo, ferit de frunzişul des al malului, iar patrulele sale, căutau să iscodească un loc de trecere, un vad, spre a-şi întrebuinţa toată puterea intr’acolo. Insă nici ochii noştrii nu-l slăbeau. Colonelul Obogeanu căruia i se dase ordin, pregăti repede întâmpinarea, iar Comandamentul formă o unitate din ce s’a putut strânge oameni bătrâni miliţieni — adunaţi de prin oraş şi puşi sub comanda unui ofiţer, cu ordinul să iu drumul la podul oraşului. Pus pe drum, detaşamentul ajunse curând la locul destinat, dar cercetaşii din Falanga Jiului, atraşi mai dinainte de venirea inamicului, şi înarmaţi cu câteva arme vechi aţineau deja calea. Micii cercetaşi adăpostiţi in dosul balustradei de piatră al podului îşi nimereau perfect ţinta şi vrednicia lor fu urmată in curând de toată trupa. Deja la orele 2, vigoarea inamicului scăzu, ceea ce făcu pe căpitanul Sadoveanu, ieşit rănit din spital, să întocmească un plan de atac. Cu vreo 18—20 soldaţi gorjeni ce treceau râul prin vad, mai la sudul oraşului, cu miliţieni şi cu cercetaşi ca susţinere de front, începu să atace inamicul cu focuri repezi. Norocul făcu ca o companie din regimentul 59 cu s. rt. Voiculescu C. ne debarcase deabia la gară, să ne vină în ajutor, svărlindu-ne cu toţii ca o vijelie peste pod dincolo pe vrăjmaşi şi să-i sfărâmăm orice rezistenţă. Aciuiaţi în fundul unei pivniţe, o mare parte dintre bavarezi fură prinşi. Ei se numărau la vreo 70, dar cei mai mulţi dintre ânşii zăceau la pământ, leşurile lor acoperind tot terenul până la o mare întindere. Se înoptase, deabinelea, ploaia cădea mereu, biruinţa fusese greu câştigată, insă fu desăvârşită. Maiorul Mladinescu, ce fusese informat despre aceasta, sosi aducându-ne cuvinte de laudă, mângâind pe bravii noştrii. Pierderile noastre fură puţine, cei mai mulţi cercetaşi numărau, însă, câte un ricoşet provenind dela rezistenţa podului de oţel şi pe care îl înregistrau cu o vădită mulţumire şi mândrie. Aşezaţi în avantposturi trupa şi ofiţerii, сагеşi îndeplinise misiunea, aflară vestea că şi pe restul frontului dela Jiu s’a obţinut biruinţa, că inamicul e in retragere pe toată truia, ceva mai mult, trapete sosite i-au căzut în flanc hotârând dezastrul complect al Diviziei XI-a bavareze. Aceste fapte mari care ne aduse biruinţa, s’au întâmplat în ziua de 17 Octombrie 1910, ziua Sf. Paraschiva, biruinţă pe саге o primirăm ca o răsplată bine meritată” In legătură cu această comemorare a vitejiei româneşti, am primit o revelatorie scrisoare din partea d-lui locotenent-colonel Caton Slăvescu, din Tg.-Jiu. Amintind de luptele date în ziua de 14 octombrie 1916, la podul Jiului, d-sa subliniază că la bătălie a luat parte şi o... iată, un pui de ţărancă. Fata se oferise să călăuzească trupele la pod. „Acea călăuză (ne informează corespondentul nostru ocazional) era o fată tânără, îndrăzneaţă, foarte inteligentă, comunicativă, eroina de mai târziu Ecaterina Teodoroiu. Această fată, odată misiunea împlinită, a intrat şi ea în rândurile cercetaşilor şi a început să tragă în inamicul de peste pod, arătând bucurie copilărească de fapta sa, în tot timpul luptei...”. Iată, aşadar, dintr’o singură mărturie, o înfăţişare inedită a eroinei de la Jiu. Ecaterina Teodoroiu, această admirabilă fată, pe care ne obişnuisem să ni-l înfăţişăm doar îmbrăcatăm costumul de sublocotenent şi cu ochii aburiţi de ochelari, iat-o cuprinsă de amintire sub un necunoscut aspect: de tânără flacără vie, de copil voluntar sărind să-şi apere cu un pumn de viaţă pământul şi ţara... Cu picioarele desculţe, lângă podul de la Jiu, în faţa duşmanului, un copil cu codiţe aprindea lacrima unei candele de eroism, care — învolburată mai apoi — ne-a încălzit sufletele şi ne-a întărit nădejdile... Eroina ţâşnea din viaţa adevărată şi trecea în legendă, dar fără fals patetism, ci doar cu duhul ei românesc pornit din pământ şi înălţat deasupra pământului... Eugen Jebeleanu 14 Oct. 1916-14 Oct. 1938 La podii de peste Jiu, acum 22 de ani... Cea dintâi faptă eroică a Ecaterinei Teodoroiu Vignetă a marilor preparative din Franţa cu ocazia aniversării armistiţiului REMEMORĂRI In câteva cancelarii ale Europei se lucrează la noua hartă a, Europei. Se desenează ceia ce s’a pus la cale în conferinţa celor patru reprezentanţi ai marilor puteri occidentale. Fără îndoială că rectificările de graniţe discutate la München, nu pot fi depăşite. Conferinţa a avut un obiect limitat: rectificările de graniţă operate pe socoteala Cehoslovaciei. Şi atât. Că între timp se pot isca pofte nesăbuite, e timpul ca istoria şi cei ce o îndrumă să treacă lesne cu vederea asemenea apetituri de ultimă oră. Discuţile dela München s’au desfăşurat într’un cadru cert; aplicarea cu stricteţă a dreptului poporului german sudet de a dispune de el însuşi, acordându-se Reichului, teritorii care nu ajunsese la un modus vivendi satisfăcător sub suveranitatea dela Praga. Nu trebuie pierdut din vedere obiectul acestei conferinţe, nici marele principiu diriguitor al discuţiilor dintre cei patru şefi de stat. La München s’a pus problema sudetă. S’a hotărît distribuţia popoarelor din acea regiune conform cu dorinţa lor, exprimată pe calea plebiscitului, naţiilor cărora aparţin. Atât. N’a avut, conferinţa de la München, veleităţi de a da o replică, după 20 ani, mari conferinţe de pace de după războiul mondial. Se uită de către unii acest amănunt. Şi ignorarea lui, reactualizează în Europa o nelinişte, o febră, dăunătoare bunului mers al treburilor generale. La starea de prerăzboi, anterioară conferinţei de la München, se adaugă subiecte noui de discuţii şi zvonuri tot mai neliniştitoare. Se impune o pauză a fanteziilor de cafenea, substituite astăzi cancelariilor diplomatice angajate a respecta ceia ce au hotărît laolaltă, zeloase în a-şi respecta cuvântul dat la München. PERSPECTIVA юажжenei Nu vom insista niciodată prea mult, revenind asupra declaraţiilor ultime ale ministrului de interne, d. Armand Călinescu. Aflat la punctul strategic cel mai în stare să surprindă diagrama realităţii, a venit deunăzi în faţa marelui public cu constatarea că zilele teribile ale crizei au fost trecute de poporul român cu fermitate, într’un exemplar elan de solidaritate naţională. Desigur că faptul se datoreşte şi patriotismului funciar al poporului român, dar are şi o cauză ocazională. Aceia, că în ultimile opt luni s’a dat una din cele mai grele lupte pentru pacificarea spiritului public. Dacă zilele teribilei crize ne-ar fi găsit organismul naţional sub puterea cunoscutelor toxine ucigătoare a spiritului de solidaritate naţională, am fi asistat la opinii separate, manifestate pe regiuni, în jurul diverşilor şefi. Deparazitarea vieţii publice româneşti de acele excrescenţe streine de tradiţia şi facturasufletească a acestui neam, a redat zilelor ultime de grele încercări un neam unitar, aşezat în moravurile lui străbune, de ordine, disciplină şi devotament către tron ţară, pe deasupra pasiunilor de răzvrătire înteţite de ambiţia unor însetaţi de gloriolă, patroni de clientelă conspirativă, însănătoşirea spiritului public, operată sub egida iniţiativelor auguste din ultimile opt luni, abea acum se vede lămurit a fi avut rol de salvare publică. .INDICIU Se descopăr fraude în serie. Lanţul se tot întinde. Lista prevarica- • tarilor banului public, sfeterisit prin complicităţi politicianiste, tinde să ia lungimi astronomice. La mijloc nu e o simplă întâmplare. Aceste explozii în publicitate ale fraudelor cu grijă dosite sub trecutele regimuri, dau semn precis de sănătatea organismului social, îşi degajează tot mai insistent purulenţa care ameninţă să-l submineze, după ce-i anemiase forţa de reacţiune. Noua atmosferă morală, creată concomitent pe variate domenii ale activităţii publice, face să se expulzeze tot mai frecvent, pe sala tribunalelor, epavele traficului dus până la ultima treaptă a degradării morale. Ultimile descoperiri de la domenii sunt elocvente. RUTENII Odată pus la München principiul naţional, al dreptului popoarelor de a dispune de ele înşile, nu se poate opune dorinţei ruşilor subcarpatici de a se menţine în regimul democraţiei cehoslovace, combinaţiile de ultimă oră ale diverselor cancelarii interesate ca între Polonia şi Ungaria să se creieze o punte de legătură peste trupurile celor 500.000 ucrainieni uniaţi. E lesne de înţeles de ce rutenii preferă autonomia administrativă în cadrul statului cehoslovac, refuzând să se întoarcă sub dominaţia maghiară a cărei penibilă amintire e încă vie în sufletele celor 700.000 locuitori ai regiunii disputate. Stăpânirea exercitată sub coroana Sfatului, Ştefan, nu-i de natură să fie o atracţie pentru ruteni, ca de altfel pentru nici una din minorităţile can au cunoscut vreodată dominaţia maghiari Sir,i n