România - Capitala, noiembrie 1938 (Anul 1, nr. 153-167)

1938-11-01 / nr. 153

­ XI 1938 ROMÂNIA No- 153 Drumul către realităţile româneşti Numai având conştiinţa de sine, un popor ajunge la majora reali­­zare a destinului său. In conferinţa sa, ţinută la „Ra­dio”, d. prof. D. Gusti vorbind, după cum se ştie, despre „Sem­nificaţia Serviciului Social obli­gator”, a spus că „Legea” acea­sta „nu inventează o realitate so­cială românească nouă, care să fie apoi impusă ori suprapusă realităţii actuale. Ea nu impune şi nu inventează nimic, ci preco­nizează descoperirea nevoilor sa­telor, pentru a le satisface apoi integral. Ea are la bază adevărul ştiinţific. Intr’adevăr, satele ro­mâneşti, dacă sunt asemănătoare, nu sunt niciodată identice. Gre­­şala fundamentală a legislaţiei româneşti (agrară, şcolară, econo­mică, financiară ori administra­tivă) a fost tocmai presupunerea unui sat, egal cu el însuş, acelaş pe toată ţara”. Observaţiile d-lui prof. D. Gusti nu reprezintă, aşa­dar, o viziune personală şi deci subiectivă­ a u­­nui om care a trăit numai în bi­rou şi numai intre cărţi.­ Obser­vaţiile acestea se sprijină pe o experienţă „de peste 15 ani” şi au dus la adevărul înfiorător că realităţile româneşti au fost ig­norate­ şi lăsate în paragină de vechiul regim politicianist nega­tiv prin egoismul şi imoralitatea sa. Şi d. D. Gusti adaugă, cu au­toritatea omului de ştiinţă, că ne­obositele cercetări făcute de d-sa i-au arătat „cât de mare este pră­pastia între ţara reală şi ţara le­gală”. Iar drept concluzie a pri­mei părţi, a conferinţei sale, a­­supra căreia, de altfel, ne vom opri în nota de faţă, d. D. Gusti afirmă: „Ţara legală trebuie să se clădească pe ţara reală, şi nu dimpotrivă, cum pare că se cre­dea până acum”. Dar pentru a putea surprinde în toată adâncimea ei, gândirea care hrăneşte viziunea sociologică a d-lui D. Gusti, în cuprinsul „Serviciului social obligator", este bine să amintim că d. prof. Gusti spune: „Prima caracteristică a legii Serviciului social, este elas­ticitatea şi realismul ei”. Iată-ne, în felul acesta, în mie­zul problemei. Iar când d. D. Gusti atrage a­­tenţia că „ţara legală trebuie să se sprijine pe ţara reală”, nu face altceva decât să ne arate că, o ţară nu trăieşte prin legile sale decât în măsura în care acestea sunt înseşi realităţile ei. Or, le­gea „Serviciului social obligator se caracterizează, cum spune d. Gusti, prin „elasticitatea şi rea­lismul ei”. Asta înseamnă că, a­­ceastă lege nu vine să mutileze realităţile, ci, dimpotrivă, să le ajute creşterea, desvoltarea şi de­săvârşirea. Cum? In primul rând acoperind „prăpastia între ţara reală şi ţara legală”, adică nemai­punând accentul pe erudiţia ace­lor cari, încărcaţi cu un nume de familie sau o diplomă, credeau că au dreptul să conducă ţara reală dându-i legi, ci chemând la mun­că nouă şi creatoare numai pe a­­ceia cari ştiu ce este realitatea românească. Cităm din conferin­ţa d-lui prof. Dem. Gusti: „Noi nu am pornit la drum, — spunea M. S. astă vară la inau­gurarea celei de a 4-a expoziţii a echipelor regale studenţeşti, — cu idei preconcepute. Noi nu am venit în mijlocul satelor ca nişte dascăli cu intenţia de a şcolarici pe elevii minori. Noi am venit să învăţăm noi înşine şi, din învă­ţăceii, cari au fost echipierii no­ştri la început, au devenit das­călii ţării. Aici este baza mare a acestei opere şi temelia ei mo­rală”. Dar d. D. Gusti mai spune : „Greşala fundamentală a legisla­ţiei româneşti (agrară, şcolară, economică, financiară ori admi­nistrativă) a fost tocmai presu­punerea unui sat egal cu el în­suşi, acelaş pe toată ţara”. Şi noi ne îngăduim să adăugăm : eroa­rea fundamentală a mers atât de departe încât legislaţiile româ­neşti de până acum erau conce­pute după chipul şi asemănarea intereselor şi mentalităţii orăşe­neşti, adică ignorându-se com­plect satul. Dacă s’ar fi făcut legi numai sub semnul erorii „unui sat egal cu el însuşi, acelaş pe toată ţara”, încă ar fi fost bine. Adevărul e că, se concepeau legi pentru sate numai în măsura în cari puteau fi folositoare oraşe­lor, adică partidelor politice. Ce a rezultat de aici? Ignorarea to­tală a vieţii româneşti, adică a celor 15 mii de sate, adică a trei sferturi din populaţia autentică a ţării noastre. Ceia ce am spus până acum, nu trebuieşte luat decât drept schi­ţarea problemei. In nota de faţă am prezentat elementele necesare discuţiei viitoare care, în cadrul conferinţei d-lui D. Gusti, va în­cerca să arate cum „Serviciul so­cial obligator” este un pas hotă­­rîtor către adevăratele realităţi româneşti. Petru Manoliu vwiwvwjMmmivvvvwuw'#! Roadele date de instituţia „Pregătirea Premilitară" in educaţia tineretului de la 18-21 ani, după 4 ani de la înfiinţare In toamna aceasta se împlinesc 4 ani de când din iniţiativa M. S. Regelui Garol al II-lea a luat fiinţa instituţia „Pregătirea Premilitara , pentru educaţia tineretului roman între 18-21 ani. . .. . . Urmărind întărirea simţaminte­­lor morale şi naţionale, cultivând spiritul de ordine şi disciplina ce­tăţenească, instituţia­­„Pregătirea Premilitară” a reuşit sa pună la timp capăt anarhiei spre care ti­neretul mergea cu paşi repezi în a­­nul 1934. Astăzi tineretul de la 18-21 ani este complect schimbat. Cipe a avut prilejul să treaca în zilele de sărbătoare prin satele noas­tre acum, a avut prilejul să vada când îşi pierdeau vremea degeaba respectuoşi şi harnici ca până ori, când îşi pierdeau vremea degeaba şi în contact cu toţi aventurierii şi agenţii partidelor politice ce-i cul­tivau pentru scopurile lor. Minunea, căci aşa trebuie să o numim, s’a săvârşit datorită spiri­tului clar­văzător al Suveranului care a înţeles la vreme ce-i lip­seşte acestui tineret. Bisericile cari până mai eri erau pustii, sunt astăzi neîncăpătoare de tineri cari în cadrul instituţiei pri­mesc cum am mai­ spus, pe lângă o pregătire technică-militară şi una morală-naţională. Sectele religioase sunt pe punc­tul de a dispare şi ele din centrul preocupărilor sătenilor noştri, da­torită cuvântului de luminare asu­pra scopurilor ce urmăresc, cuvânt adus în casele părinteşti de tineri când se întorc de la şedinţele săp­tămânale de pregătire. Şcoala nu mai este privită cu teamă, iar căminele culturale sunt pline acum de tineri cari vreau să-şi lumineze mintea, răsfoind căr­ţile ce zăceau acoperite de praf de ani de zile. Toate acestea nu sunt altceva, de­cât semn că tineretul a înţeles şi el timpurile pe care le trăim şi că se integrează de bună voie în rit­mul vremii. Este o stare de lucruri îmbucu­rătoare şi de nădejde că mâine ţara va avea altă înfăţişare. E încrezător în cel care a orânduit toate aceste lucruri — M. S. Regele — tineretul de la coarnele plugului, din fabrici ca şi cel şcolar, caută să fie la înălţimea încrederei ce Acesta şi-a pus în el. Ţara cea nouă pe care Suvera­nul o doreşte înfăptuită cât mai de grabă, va avea la temelia ei şi contribuţia tineretului. Şi este bine că s’a căutat a fi fă­cut şi c­el părtaş la această zidire fiindcă altfel nu ar fi putut apre­cia sacrificiile înaintaşilor cari s au jertfit pentru aşezarea ei în graniţele actuale şi de totdeauna. Relevând toate acestea astăzi când se împlinesc 4 ani de la în­fiinţarea instituţiei „Pregătirea Pre­­millitară”, vrem să dovedim tinere­tului că ţara îl urmăreşte în ac­ţiunea sa şi-l apreciază aşa cum se cuvine. Mereu deci, tineri premilitari pe acelaş drum cu „Credinţă şi Mun­că pentru Ţară şi Rege” D. M. CRĂCIUN ROSTURILE UNEI INIŢIATIVE P­rimim de la Constanţa o scri­soare prin care ni se vesteşte apropiata apariţie a revistei „Pontice”, însoţită de măgulitoarea invitaţie de a ne prenumăra şi noi printre membrii fondatori. Faptul că ne-am făcut studiile liceale la Con­stanţa, şi de a fi colaborat la revi­stele şi la ziarele din acest oraş, le­gitimează, poate, cinstea care ni se face. Gândul nostru însă, nu a fost re­ţinut de o ecuaţie personală, ci s’a oprit stăruitor asupra utilităţii ace­stei iniţiative, datorită Excelenţei Sale d-lui Rezident Regal N. Ottes­­cu. Constanţa are în bună parte o viaţă cosmopolită, de altfel ca toate porturile maritime, din pricina mul­ţilor străini cari trec pe aici şi a vi­zitatorilor veniţi din ţările Estu­lui sau Nordului Europei, pentru a găsi un loc de recreare sau a folosi prilejul unei cure balneare. Cafe­nele şi restaurante în care se dis­cută zgomotos, se râde cu poftă în razele soarelui flagelat de vânturile mării, iar când nopţile pontice îşi aştern linţoliul peste oraş, în stradă pătrund sgomotele stridente ale saxofoanelor sau ţipetele vieţii de bar şi varieteu. Visătorii ,vrăjiţi de feeria lunei, se retrag tăcuţi pe pro­menada digului dela cazinou, şi dea­­bea cu gândul dacă poţi ghici că în­­tr’o singurătate de sihastru un poet îşi mai însăilează melancolic stan­ţele iar un intelectual, prizărit în acest mozaic de forme şi culori, în­târzie într’o bibliotecă personală, uitat parcă de lume şi de înţelege­rea ei. D­in această pricină, Constanţa şi Dobrogea nu ne-au dat o tradiţie culturală care să stea alături bunăoară de aceia a Moldo­vei sau a Olteniei. Condiţiile de viaţă se pare că s’au împotrivit, şi omul, aplecat mai mult asupra ţe­lurilor practice, a ajuns un bun cultivator de pământ, un harnic an­treprenor, fapt care se verifică cu prisosinţă, când ne gândim la pro­gresele economice realizate în ţinu­tul din dreapta Dunării. I­niţiativele culturale au fost a­­nemice şi trecătoare. Nu-şi a­­flau nici înţelegerea şi nici spri­jinul material. Constanţa îşi lărgea străzile, îşi construia palate şi ho­teluri, în port macaralele făceau un zgomot surd de fierărie grea, şi blo­curile de granit care coborau în mare pentru a întâmpina valurile, trăgeau parcă o pânză de uitare peste viaţa sufletească a intelectua­lilor. Numai Ovidiu, cu dureroasa lui tristeţe, privea din adâncurile ne­ştiutoare ale bronzului forfota ne­gustorilor sau a vizitatorilor străini. In ochii nostalgici, şi în epitaful soclului, se citea o mustrare, căci nicicând singurătatea şi cruda re­semnare nu au inspirat mai frumoa­se versuri. P­e aici au trecut V. Pârvan, O. Tafrali şi arheologul Vulpe, prin aceste locuri naturalistul Ion Simionescu şi geograful Vaisan făcut-au cercetări şi dat-au la ivea­lă, la lumina ştiinţei moderne, fapte care s’au aşezat cu cinste în studii de erudiţie. Aici a statornicit cândva profesorul C. Brătescu şi a făcut să apară revista de aristocratică ţinută academică „Analele Dobrogei”. Se adunau acolo colaborări de tot felul, şi cine are astăzi în bibliotecă o co­lecţie a acestei reviste se poate mân­dri că a avut prilejul să cunoască o epocă de înflorire culturală. Dar, ca un blestem venit de nu se ştie unde, unii din aceşti oameni au murit, iar alţii au părăsit Constanţa, şi astfel s’a făcut că din nou a dis­părut emulaţia unei iniţiative rod­nice, iar cei rămaşi în urmă îşi dom­neau drama singurătăţii. C­ele câteva iniţiative tinereşti s’au risipit şi ele, şi Constanţa vădu­vită de un stimulent cultural îşi află în hotărîrea Excelenţei Sale d. N. Ottescu, împlinirea unei ne­voi de reîmprospătare a vieţii sufle­­teşti. Revista „Pontice” trebuind să apară sub această egidă, va semna­la prin literatură, studii istorice, critice şi arheologice toată însem­nătatea pe care o are Ţinutul Mării. Va renaşte un regionalism cultural într'un spirit şi o faptă cu buna orientare dată de Rezidentul Regal şi să nu ne surprindă termenul de „regionalism cultural”, căci Dobro­gea tocmai de aceasta are nevoe, de o conturare a destinului ei cultural, prin valorificarea talentelor, şi nu mai puţin prin publicarea materia­lului care-i luminează trecutul. I­ată pentru ce am întâmpinat cu dragoste şi înţelegere apariţia revistei „Pontice” şi am cetit în hotărîrea Rezidentului Regal expri­marea unei viguroase încrederi în virtualităţile spirituale ale culturii dobrogene. Nicolae Roşu Probleme de gospodărie comunală Organizarea brutăriilor şi măcelăriilor comunale.-Infiinţarea grădinelor de zarzavat.-Ce se petrece la abatorul comunal.­­Chestiunea lemnelor de foc In legătură cu problema ieftenirei traiului şi a mijloacelor сi-am pro­pus, în precedentul meu articol, pen­tru combaterea speculei neomenoase ce se face cu alimentele de primă necesitate, vin să mai adaog câte­va propuneri de ordin practic. Se prea poate ca intransigenţa şi lăcomia rapace a speculanţilor să nu cedeze aşa uşor. Ei pot provoca când vor o grevă, împiedecând apro­vizionarea suficientă a pieţelor de desfacere. Lucrul trebueşte prevenit. Cum? Ar fi mai multe mijloace, ui­nul din ele ar fi ca administraţia co­munală să nu se mărginească a privi numai cum alţii fac negustorie cu a­­limentele de primă necesitate, dar să facă chiar ea, pe cont propriu, acest lucru. Să organizeze, de exemplu, brutării şi măcelării comunale. Sta­tul ar putea procura, cu mijloacele pe cari le are la îndemână, făină su­ficientă şi ieftină, iar mâna de lucru ar putea fi foarte uşor găsită şi or­ganizată în acest scop. Dacă mini­sterul agriculturei, acel al industriei şi acel al muncii ar da un concurs efectiv pentru realizarea unei ase­menea iniţiative, specula ce s-a fă­cut, se face şi se va mai face şi pe viitor, ar putea fi înfrânată cu suc­ces. Acelaş lucru şi cu celălalt aliment aşa de necesar hranei populaţiei, carnea. Să se organizeze măcelării comunale, aducându-se cu concursul autorităţilor respective, vite tăiate sau vii, iar abatorul comunal să în­ceteze a mai fi un azil pentru mă­celarii angrosişti, cari, sub ochii de multe ori aşa de închişi ai organelor de­ direcţie şi de control, taie şi spânzură cum vreau pe spinarea bietei populaţii. Brutarii şi măcelarii angrosişti terorizează autorităţile comunale şi populaţia. Acesta este adevărul! Sub primariatul meu general de aşa scurtă durată am făcut constatări de care mi-e ruşine să pomenesc azi. Preocupat aşa de mult şi aşa de sincer să-mi îndeplinesc făgăduiala făcută, la instalarea mea, de-a fi a­­colo mandatarul şi protectorul po­­pulaţiunii sărace în primul loc, am constatat că apelul meu civilizat la omenia acelor cari deţineau în mâi­nile lor aprovizionarea Capitalei cu pâine şi cu carne, n’a avut la înce­put nici un răsunet. Am renunţat atunci imediat la me­toda persuasiunei şi am recurs cu toată energia de care mă simţeam capabil în clipele acelea de mare răspundere, la o metodă diametral opusă celei dintâi. Nu m’am lăsat nici terorizat, nici învins şi-am reu­şit din primele zile a administraţiu­­nei mele, să ieftinesc şi pâinea şi carnea. Mi-am dat seamă, însă, că proble­ma nu se putea considera, totuşi, rezolvată şi­ am studiat, cu colabora­torii mei cei m­ai apropiaţi, pro­blema organizărei de brutării şi mă­celării comunale. îmi asigurasem în perioada de tranziţie şi pentru orice eventualitate sau surpriză, concursul ministerului armatei şi­ al manutan­ţei militare în ceea ce priveşte pâi­nea necesară populaţiei, iar în ce priveşte carnea luasem măsuri pen­tru organizarea târgurilor de vite în faţa Abatorului comunal chiar, pe de o parte, iar pe de alta, aran­jasem aducerea din Bucovina a can­tităţilor de carne tăiată sau vie, ne­cesară pentru îndestularea nevoilor populaţiei. Odată cu aceste măsuri, hotărâsem înfiinţarea imediată a măcelăriilor comunale şi deparazi­tarea Abatorului comunal de marii gangsteri ai cărnei, cari transfor­maseră abatorul comunei într’un câmp vast de speculă neruşinată, de murdării revoltătoare şi de sălbăti­cie tolerată... Revenind la problema ieftenirii traiului şi­ a combaterei speculei, propun, pe lângă înfiinţarea de bru­tării şi măcelării comunale, organi­zate de Primării în regie, înfiinţa­rea grădinilor de zarzavaturi după acelaş sistem. Primăriile din ţară şi primăria Capitalei în special, pose­dă terenuri suficiente şi locuri vi­rane întinse la marginea oraşelor, pe cari se pot face grădini de zarza­vat. Specula neomenoasă c­e face azi cu zarzavaturile a devenit revol­tătoare. • Alimentul acesta aşa de necesar populaţiei, mai ales pe timpul verii, se desface cu preţuri fantastice de speculă, devenind uneori inaborda­bil pentru populaţia săracă. Ticălo­şia aceasta trebue să înceteze şi concomitent cu măsuri drastice de represiune, trebuesc organizate gră­dinile de zarzavat pe seama comu­nelor. Am convingerea că cu măsurile arătate mai sus, se vor putea zmulge alimentele de primă necesitate, adi­că pâinea, carnea şi zarzavaturile, din ghiarele nemiloase ale specu­lanţilor. Acelaş lucru s’ar putea face şi cu lemnele. Organizarea sistematică depozitelor comunale, cari aproape nu mai funcţionau sau funcţionau... fără lemne, e de imperioasă şi ur­gentă necesitate. Cu concursul Căilor ferate şi­ al Casei pădurilor, care de multe ori a lipsit sau a fost absolut insuficient, problema lemnelor poate fi şi ea les­ne soluţionată în modul cel mai mulţumitor. Supunând celor în drept modes­tele mele experienţe şi propuneri pentru rezolvarea problemei iefteni­rei traiului şi pentru înfrânarea spe­culei, îndeplinesc o simplă datorie de cetăţean şi de gospodar. Const. C. Bradesku Fost primar general al Capitalei У-ъ1г% Un marinar­ britanic în luptă cu rebelii la I '■--J'Â'Î'A P­ro- A­r­t­e Couperin-Rameau Un vădit interes la şedinţa de mu­zică franceză veche a grupării „Pro- Arte” a prezentat conferinţa d-lui Em. Ciomac. Conţinutul era infor­mativ, esenţial ales, plin de subtile vederi personale şi limpede expus, cu mici răgazuri în vorbire, cu des­c­hideri de cărţi care nu aveau ca­racterul pedant al oratorilor de me­serie dornici să aducă un sprijin li­vresc frazelor goale de sens. D. Emanoil Ciomac a sintetizat în­tr’un timp relativ scurt, doi muzi­­ciani: Couperin delicatul, amabilul, imitator al naturii, întâiul creator a imaginilor sonore, apropiat de De­bussy şi Rameau anecdoticul, măsu­­ratul, Racine al armoniei, spirit clar şi concis, care transpune dansurile, le stilizează şi le înobilează. Programul muzical încredinţat d-lor: Nicolae Rădulescu, Vasile Jia­­nu şi George Cocea a oferit o inedi­tă atracţie prin intervenţia zumzetu­lui de clavecin, abil mânuit de d. Rădulescu, dar nesatisfăcător auzu­lui contimporan educat în direcţie polifonică. Am fi preferat piesele de Couperin şi Rameau interpretate la pian. Sonoritatea indigenă a instru­mentului de muzeu, deşi cultivat de o Wanda Landowska, nu poate naşte decât umbre palide de emoţii, amu­zante senzaţii retrospective, reco­mandabile numai amatorului de cu­riozităţi. Sunetele clavecinului creiază o pa­nică de tropice în sală. Toate gân­­găniile invizibile te năpădesc. Ai dori o plasă ca să te aperi. Sau ca­peţi sentimentul unei singurătăţi au­­zindu-l „ţârâind încet ca greieri printre negre vechi zidiri”. De comun acord în intenţiile lor muzicale, d-nii: Rădulescu, George Cocea (violoncel) şi Vasile Jianu (flaut) au trezit din uitare Concertul Regal de Couperin. Audiţia bună de la 29 octombrie s’a bucurat deasemenea şi de con­cursul d-nei Rost-Baum­an-Rădules­­cu. ERI Ministerul Educaţiei Naţionale se dovedeşte a nu mai fi, în ultimul timp, acel biurou de înregistrare­ a milioanelor de cereri de pe tot în­tinsul ţării, satisfăcute doar cu în­scrierea lor la registratura respecti­­vă — venerabil mormânt al atâtor speranţe umile. Ministerul Educaţiei Naţionale nu mai continuă deplorabila tradiţie de a se realiza numai în funcţie de acel iureş de mutări, transferări, con­cedii cu plata salariului întreg — mai ales — sub pretextul unui „voiaj de studii” în străinătate. Sub regimul de după 10 Februa­rie, de când haosul a făcut loc or­ganizării, ministerul respectiv nu se mai numeşte pe veresie al „educa­ţiei” naţionale. Concomitent cu acea severă supraveghere technică a bu­nei funcţionări a imensei maşini de cultură care-i şcoala românească, ministerul în cauză iniţiază o operă proprie de educaţie: este centru de organizare a unor iniţiative de edu-­ caţie directă. In această mare operă înscriem la loc de cinste organiza­rea „zilei economiei” în cadrul unui program care nu mai respiră tradi­ţionalul „lasă-mă să te las” al înain­taşilor abili a se trage comod dintr’o asemenea obligaţie, apelând la... ba­nala conferinţă, la stereotipele cir­­culări recopiate de pe an pe an — şi atât­ .1jASTÂZI „Ziua economiei” din 1938 a fost încadrată într’un program­ practic. Pe urma „serbării” va rămâne alt­ceva decât literatură de circumstan­ţă. S’au instituit premii de încura­jare pentru depunători. Aceste pre­mii erau prevăzute în legea de or­ganizare a casselor de economii din 1932. Dar numai prevăzute... Pe baza lor se vor recruta desigur, în anul ce vine, noui depunători. S’au distribuit librete de economii dăruite de „Cec”, cu o depunere ini­ţială blocată până la majorat, tutu­ror copiilor născuţi în cele 10 ţinu­turi, în ziua de 21 Octombrie. Se vor distribui premii şi direc­torilor de şcoli care se vor dovedi stăruitori şi ingenioşi în a stimula elanul de a chivernisi, al tineretului şcolar. Iată, atâtea dovezi că pe urma şcolii de eri — haos, politicianism, lipsă de directivă etc., — s’a inau­gurat o alta: o şcoală care pregă­teşte pentru viaţă, nu pentru biuro­­craţie. Dacă-i vorba de amintit după de­cenii, numele lui Haret, această şcoală — care pune accent pe viaţă, practicitate —* numai ea îl evocă cu pietatea de cuviinţă... ANTIGONIADA! Am urmărit toată literatura in care câţiva confraţi au înfăşurat pe­ripeţiile aventuroasei Antigona Maxi­ma Dobrescu. Fără îndoială că s’au oferit spaţii cu o dărnicie demnă de cauze mai nobile. A reuşit astfel presa de un leu şi confratele care altădată se intitula „cel mai popu­lar”, să creeze mit public din năz­drăvăniile fetişcanei care, la ani ne­liniştiţi, şi-a creat o gloriolă ce va tulbura somnul multora din genera­ţia sa şi din cele imediat apropiate. Fără îndoială că atenţia acordată „cazului” n’a fost fără tâlc, s’a ur­mărit clasica diversiune. S’a răpit atenţia publică dela creaţiile vred­nice ale zilei, stimulatoare de noui iniţiative, lăsându-le să se cufunde în umbra anonimatului. S’au uitat câteva zile fraudele care sunt în curs de cercetare — ecou întârziat care dă de ştire despre ce era ve­chiul regim al politicianismului. Pe „cazul” Antigonei s’a făcut deci po­litică, veche politică, aceia care nu era operă constructivă, ci numai nă­rav! Revine la a spune că în concer­tul de solidaritate unanimă al na­ţiei care dezaprobă ceia ce a fost şi binecuvântă să nu se mai întoarcă, se mai semnalează, strecurându-se abil, arareori, pe ici pe colo, stri­goii, marii profitori ai politicianis­mului din presă. Căci au fost, şi în acest sector al vieţii publice, nără­viţi ai profitului veros. Cuvântarea d-lui Herriot de la coti­gi­osul radical-socialist a fost plină de tristeţă în ce priveşte analiza bi­lanţului realizat de „Societatea Na­ţiunilor”. I s-a întocmit, societăţii geneveze, un bilanţ total deficitar, de către unul din susţinătorii cor­diali. E la mijloc deplina garanţie de obiectivitate. Dar, al douilea aspect al cuvân­tării d-lui Herriot, merită reliefat. Marele umanist francez n’a pierdut speranţa într’o mai bună organizare a omenirii, pe baza unei morale in­ternaţionale care să funcţioneze per­manent şi în respectul tuturor sta­telor. Această morală internaţională întronată pretutindeni, va fi garan­ţia cea mai solidă, în ultima etapă de organizare a păcii. Aceiaşi pace, crede d. Herriot, nu se poate realiza temeinic decât prin extinderea securităţii colective: o extindere a alianţelor „care să nu fie ofensive decât contra războiu­lui". „Altfel, vom recădea în barbarie şi în haos”. . Dens ca constatări pesimiste asu­pra prezentului, discursul d-lui Her­riot deschide perspective totuşi op­timiste asupra viitorului. Franţa crede în prosperitatea con­diţiei umane, în momente din cele­ mai c­enteicet ca acele rde astăzi. Sir. I

Next