România - Provincie, iunie 1939 (Anul 2, nr. 374-388)

1939-06-16 / nr. 374

ъ 16. VI. 1939 ROMÂNIA No. 374 ROMÂNUL CA VECIN Nefiind popor enigmatic nici pentru sine, nici pentru alţii, poporul român şi-a lămurit sufletul naţional şi ţinuta consecventă prin vecinătatea sa secula­ră, din care el a făcut un principiu de mo­rală, un factor de cultură, o condiţie de pace, un îndemn de progres, un senti­ment de fericire şi o chemare la frater­nitatea creştină. Vecinătatea a fost la poporul ro­mân mai mult o simţire, decât o stare fizică între doi sau mai mulţi oameni, mai multe naţiuni, mai multe ţări. Prin vecinătatea sa CA SENTIMENT, poporul român Şi-a lămurit chipul său moral, şi-a ma­nifestat adâncul bogăţiilor sale su­fleteşti. Pentru alte popoare, veci­nătatea a fost prilej de certuri, de încălcări, de sângeroase nedreptăţi. Istoria multor popoare se explică printr’o tulburată vecinătate. Ca­racterul istoriei altor popoare se cuprinde întreg, în sentimentul lor de prietenoasă sau agresivă veci­nătate. Este o greşală să socotim vecinătatea ca o stare indiferentă, cu atât mai mult cu cât în istoria și în psihologia popoarelor nu există stări indiferente. Vecinătatea este un izvor de fericire sau de neferi­cire pentru popoarele, care trăesc alături. Dar o vecinătate fericită nu o poate înfăptui decât poporul, care are simţul moral viu, care ştie să respecte drepturile poporului de alături, care ţine în spre vecinii săi întotdeauna sufletul său deschis, suflet de frate. Poporul român îŞi poate dovedi nobleţea sa de vecin. El poate do­vedi ceva şi mai preţios: sufletul său de frate. ROMANUL A FOST VECINUL INFRĂŢIT CU VECINII SĂI. EL A FOST FRATELE ISTO­RIC AL NEAMURILOR CU CARE A TRAIT ŞI TRĂFέ.TE ÎNCĂ IN I­­MEDIATĂ VECINĂTATE. Ori unii din vecinii noştri nu au avut aceeaş nobleţe Şi aceeaş suflet fratern, o do­vedeşte mulţimea suferinţelor, prin care au trecut ei. Că ei nu au fost întotdeauna egali cu românii întru frăţietate de vecini — o dovedeşte Şi suferinţa noastră din trecut, su­ferinţa vecinului nobil. Nu este vina poporului român că nu toţi vecinii lui au avut acelaş mare şi nobil sentiment al vecinătăţii. Poate că, pe pământ nu va exista încă multă vreme o armonie desăvârşită, chiar când este dată pilda prieteniei ce­lei mai desăvârşite şi când este dovedită utilitatea vecinătăţii celei mai loiale. Dacă în jurul nostru, pe marea întindere geografică, toate popoarele convieţuitoare ar fi soco­tit­ vecinătatea că un mijloc de înain­tare, de pace şi de fericire, aşa cum au socotit-o românii, părţile pă­mântului, în care trăesc vecinii ro­mânilor, ar fi ajuns­­ în evoluţia vremurilor şi a­ caracterelor — a­­devăratul paradis pământesc.^ Dar acest paradis nu există; în­seamnă că vecinătatea ideală, aşa cum a fost la români, nu s’a realizat aici. POPOARELE SE ÎNALŢĂ ŞI PIER PRIN VECINĂTATEA LOR — VECINĂTATEA SOCOTITĂ CA STARE MORALĂ. Nu există popor, care să nu piară în întregime sau in parte, călcând vecinătatea neînce­tat. Şi nu există popor, care oricât de mic ar fi fost, să nu fi scăpat totuşi de urgia unui vecin rău şi agresiv, prin vecinătatea­­ sa soco­tită ca tărie de rezistenţă, ca fac­tor covârşitor al răului. Acest a­­devăr îl ilustrează viaţa de cinstită vecinătate a poporului român; mai mic la număr decât vecinii lui, dar neîntrecut în simţirea sa de paşnică vecinătate, el a crescut în cursul istoriei şi s’a salvat de toate rău­tăţile vremii, datorită în primul rând sentimentului său de acti­vă vecinătate, „Activă vecinătate” a însemnat la noi: dragoste pentru naţiunea convieţuitoare, participare la suferinţele Юг, dar şi o îndârjită opunere încercărilor lor de a ne face rău­ pe care intenţionau să-l facă. Vecinătatea la români a fost creatoare în sensul că din ea, ca dintr’un sentiment fundamental al conştiinţei de viaţă naţională, po­porul român Şi-a extras şi Şi-a formulat principiile sale conducă­toare în raporturile internaţionale. Nu în constituţiile noastre trecute, nu în diplomaţia noastră politică, nu în egoismul firesc de Stat, nu în combinaţiile materialiste ale bur­gheziei, nu în superioritatea inte­lectualităţii, şi nu în orgoliul de rasă, ci în vecinătatea ca izvor de nobleţe şi de determinări morale trebuiesc căutate şi găsite principiile a ceea ce s’a numit politică externă a poporului romă11, şi care nu a fost altceva decât manifestarea u­­nei neîntrecute înţelegeri faţă de vecinii săi apropiaţi şi îndepărtaţi. „Politica externă” a poporului ro­mân a fost o variată modalitate de a cuceri sufletul vecinilor săi pen­­tru o convieţuire netulburată de ambiţiuni şi de lăcomie teritorială. POPORUL ROMAN A FOST ŞI VREA SA FIE CUCERITOR DE SUFLETE — adică SA TRANS­FORME PE TOTI VECINII SAI IN PRIETENI SI FRAŢI. Iată la ce ideal de viaţă in­ternaţională a ridicat sentimen­­­tul de vecinătate pe poporul ro­mân. Şi cum o cucerire su­fletească nu se face, individual sau colectiv, decât prin marile sen­timente de omenie şi de fraterni­tate, adică prin sentimentele care creiază cultura, vecinătatea româ­nească a fost şi rămâne un factor de cultură. Singgura condiţie de ar­monie internaţională. Sentimentul de vecinătate fra­ternă a fost dominant în viaţa Domnitorilor români. Marii noştri Domnitori nu au fost agresivi în sensul modern al cuvântului — a­­dică cuceritori prin forţă ai pămân­tului vecin. Nu pornea Domnitorul român să prade şi să pârjolească ţara străină, numai pentru a-şi do­vedi forţa sau a-şi satisface trufia nechibzuită. Deşi morala îngustă a vremii aceleia îngăduia imperialis­mul primitiv — monarhul român nu uita că nedreptatea, chiar încu­nunată cu succes, sfârşeşte rău. Şi s’a ferit de acest rău, ferind şi Po­porul de săvârşirea nelegiuirilor. In schimb oridecâte ori a fost nevoie de ajutor, poporul român a dat ve­cinilor săi ajutorul cerut. In viata tuturor popoarelor vecine, găsim a­­jutorul românesc încă din vremu­rile cele mai îndepărtate. Acest lu­cru spune foarte mult celor ce vor să înţeleagă ,.care va fi atitudinea României în cutare caz”. In toate cazurile ce se pot formula mate­matic în viaţa reală sau după teo­ria probabilităţilor, România are — consecvent cu morala vecinătăţii sale — o singură atitudine, o sin­gură voinţă, o singură lozincă: a vecinătăţii creatoare, a vecinătăţii iubitoare. Dar din acest sublim sen­timent, poporul român şi-a fixat şi o normă sentimentală: să nu-Şi lase iubirea călcată în picioare, ca pi­cioarele ingrate să nu profaneze pământul sfânt al Ţării Româ­neşti. Aceste sentimente, ale veci­nătăţii care iubeşte şi se sacrifică, dar care e mândră şi defensivă, sunt exprimate perfect în geniala capodoperă a lui Eminescu, în care el ne vorbeşte de întâlnirea dintre Baiazid şi Mircea cel Bătrân. Un singur exemplu de ceea ce în­seamnă vecinătatea românească: independenţa Bulgariei. Poporul ve­cin nu şi-ar fi putut desfăşura lup­ta naţională pentru independenţa sa politică, fără ajutorul româ­nesc. O vecinătate românească rea ar fi zdruncinat independenţa Bul­gariei. Dar vecinătatea bună şi creatoare a românilor a dat po­porului bulgar putinţa independenţei sale. Revoluţia naţională a bulga­rilor a fost pregătită de Pământul românesc. Ajutorul bănesc a fost dat cu prisosinţă. Oraşele româ­neşti — Bucureştii, Galaţii, Brăila, Giurgiu, Craiova, Severinul, au fost centre şi cetăţi ale idealismului re­voluţionar al slavilor de sud şi mai a- Ies al poporului bulgar. Revoluţionarii bulgari îşi organizau şi ÎŞI echipau Cetele la noi. Mulţi dintre ei au învăţat revoluţia la şcoala revolu­ţionară a lui Tudor Vladimirescu. Ajutorul tânărului Stat român, în 1877, det Bulgariei, a încununat o­­pera vec­inătaţii nobile a poporului român. Şi exemplele se pot în­mulţi din ce­ în ce mai elocvente. Românul ca vecin este o splen­doare a istoriei. Românul ca vecin este soluţia eternă a conflictelor, soluţia umanităţii şi­ a dragostei. ROMÂNUL CA VECIN ÎNSEAM­NĂ PACE PE PAMANT PACEA ACEEA, PE CARE A VESTIT-O HRISTOS, ŞI PE CARE MARILE NAŢIUNI ALE LUMII, SĂRACE IN VECINĂTATE CREATOARE, O TURBURĂ NEÎNCETAT CU AM­BIŢIILE. CU AGRESIUNILE. CU LĂCOMIILE, CU NEDREPTĂŢI­LE. CU GENIALITATEA LOR cruda, cu spiritul lor chi­nuit DE VRĂJMĂŞIE SI RĂU­TATE. Românul ca vecin, vecin creştin, vecin istoric, vecin cultural, vecin comercial, vecin, economic, vecin Psihologic, vecin moral, este răs­punsul şi pilda de nobleţe şi paci­fism pentru omenirea aceasta, din clipă în clipă mai rătăcită şi mai aproape de pieire... G. M. Ivanov Astăzi se inaugurează era românească pentru străinătate la radio Conştientă de necesitatea propa­gandei cu caracter naţional, Socie­tatea română de Radiodifuziune a luat iniţiativa de­ a organiza, în fie­care săptămână, o emisiune pentru străinătate sub titlul: ,,Ora româ­nească pentru străinătate". Această emisiune de propagandă românească este consacrată audito­rilor de veste hotare și se va da, de fiecare dată, în altă limbă: engleză, germană, franceză, italiană. Inaugurată în cadrul unor solem­nități, cari vor fi onorate de un cu­vânt de deschidere, rostit de mini­strul ţării respective,­­ aceste emi­siuni vor cuprinde câte o conferinţă despre România, redactate de o per­sonalitate competentă, un program muzical şi un radio-jurnal ce co­mentează evenimentele săptămânii româneşti.­­ Emisiunile „Orei româneşti pentru străinătate“ se inaugurează la postu­rile româneşti de radio astăzi joi. Prima emisiune de acest fel se a­­dresează Marii Britanii şi auditorilor de limbă engleză. După cuvântul introductiv al So­cietăţii de Radio, d. Reginald Hoare, ministrul Angliei la Bucureşti, va rosti o scurtă alocuţiune ocazională. Va urma o conferinţă despre Ro­mânia, un program selecţionat de muzică românească şi un radio­jurnal sintetizând faptele săptă­mânii. Posturile româneşti de radio pre­văd, în programul lor, o emisiune consacrată Germaniei, în seara zilei de joi 22 iunie, alta pentru Franţa, la 29 Iunie şi una consacrată Italiei, la 6 Iulie a.c. Emisiunile orei româneşti pentru străinătate vor urma regulat în fie­­c­are, săptămână. A dispărut parlamentarul intervenţio­nist Si au subliniat la timp principiile fundamentale care au prezidat la alcătuirea nouei legi electorale, principii menite să dea Ţării întiiul Parlament al Renaşterii Na­ţionale. Rezultate logic din spiritul regimului constituţional prin care M. S. Regele in înalta Sa înţelepciune a pus capăt tuturor vrajbelor sângeroase ale vieţii de partid, aceste norme au adus un spor de prestigiu categoric a ceea ce se numeşte cu adevărat reprezentanţa naţiunii — adică Parlamentul de azi. De astă dată atenţia noastră se opreşte cu deosebire asupra unui articol din legea electorală care este întru totul elocvent pentru caracterizarea nouilor aşezări de Stat. E vorba de articolul 23 care în paragraful 3 şi 4 spune: „Deputaţii şi senatorii nu pot face, direct, nici un fel de demers sau intervenţie pe lângă minister sau alte autorităţi. Orice chestiuni vor fi aduse la cunoştiinţa autorităţi­lor prin biroul Adunărilor.” Cu o claritate definitivă şi convingătoare reies de aici­­ câteva concluzii de o mare însemnătate. Faptul că prin lege se interzice parlamentarilor să uzeze de acel abuziv şi revoltător procedeu al interven­ţiei personale din trecut, este indiciul că un nou climat moral al vieţii noastre publice s-a instaurat sau e pe cale să se instaureze pretutindeni. Din nefericire cunoaştem cu un zdrobitor lux de a­­mănunte modul în care în trecut cei mai mulţi senatori şi deputaţi înţelegeau să-şi îndeplinească mandatul. Aceşti pretinşi deţinători ai suveranităţii naţionale nu se îngrijeau să susţină dreptele interese ale acelora care prin votul lor le-au încredinţat demnitatea de parlamen­tar. Ci gândul lor era din capul locului altul. Anume, acela de­ a-şi consolida cât mai repede o situaţie mate­rială strălucită pentru ca pe urmă la adăpostul oricărei griji a zilei de mâine să-şi permită tot ceea ce o meschi­nă existenţă de bucurii şi satisfacţii imediate izbutea să le ofere. De bună seamă cititorii îşi amintesc faimoasele afa­ceri din epoca politicianistă în a căror secretă compli­citate intrau întotdeauna şi câţiva parlamentari. Şi era firesc să se întâmple aşa. Deputatului sau senatorului de odinioară le erau des­chise toate porţile. In momentul în care invoca argu­mentul interesului de club — orice devenea posibil. Traficul de influenţă reprezenta prima concluzie a acestei stări. Astfel se săvârşeau cele mai groaznice ne­dreptăţi. Căci înaintea oricărui principiu se justiţie bi­ruia glasul ameninţător al mandatarului care aducea cu sine gloria celor şase sau şapte mii de voturi absolut necesare partidului. Din cauza aceasta problemele cu cel mai arzător ca­racter real erau nesocotite în folosul afacerilor grase care reuşeau să asigure bravului erou al popularităţii in­conştiente beneficii imense. Nici o lege nu se opunea acestui sistem. Cu atât mai puţin mentalitatea generală. Dimpotrivă, era atunci o нввяввааввав, solidaritate unanimă în sensul acesta. Serviciile reci­proce se efectuau în virtutea unei obişnuinţe stimulată de convingerea că răsplata cuvenită nu va întârzia să vină. Astăzi lucrurile s’au schimbat radical. Perfecta func­ţionare a autorităţii de Stat nu mai poate fi stingherită de influenţa nefastă a parlamentarilor. Intre deputaţi şi senatori pe de o parte , şi instituţiile publice pe de­­alta, se va păstra cu cea mai riguroasă stricteţe un ra­port de independenţă. Autoritatea de Stat se va aplica în exclusivă funcţiune de cerinţele superioare ale na­ţiunii. Dar asta nu însemnează că activitatea parlamentari­lor este blestemată zădărniciei. Nici­decum. Ci pur şi simplu că se curmă un sistem intolerabil care a viciat în trecut aproape fără excepţie moravurile vieţii publice. In structura actuală a orînduirii obşteşti, deputatul are menirea să reprezinte interesele unui grup care este încadrat în una din cele trei bresle prevăzute de Con­stituţie. Deci rostul lui logic este acela de a fi purtăto­rul de glas al unor cerinţe generale pe care are datoria să le aducă la cunoştiinţa autorităţilor respective. De­­aceea miniştrii au ore speciale de audienţă pentru par­lamentari. In cadrul acestor audienţe, ei vor trebui să expună o problemă in chipul cel mai obiectiv şi con­­ducân­du-se prin urmare după singurul criteriu al bi­nelui obştesc. Principial şi practic, intervenţia perso­nală care ar depăşi natura acestei îndatoriri, este exclu­să categoric. Climatul moral al vieţii noastre publice se înalţă faţă de trecut foarte mult. Misiunea de parlamentar ne mai confundându-se a­­cuma cu latitudinea mutual consfinţită de a obţine cele mai fantastice câştiguri de pe urma zecilor de afaceri rentabile, deputatul şi senatorul vor fi de-abia de azi înainte adevăraţii reprezentanţi ai naţiunii. Funcţiunea şi forţa lor, altă dată pe cât de incerte pe atât de mira­culos beneficiare, nu vor mai împiedeca absolut cu ni­mic exercitarea autorităţii de Stat. Parlamentul Renaş­terii recunoaşte astfel, prin hotărîrea legii, supremaţia interesului general obştesc. Pentru a putea să încunoştiinţeze cârmuitorilor res­pectivi problemele ce se cer soluţionate în cadrul nece­sităţilor regionale, parlamentarii vor avea pe lângă a­­mintitele ore speciale de audienţă la miniştri, şi birou­rile anume constituite la cele două Corpuri Legiui­toare. La birourile acestea se vor înainta toate cererile în care se vor expune o situaţie şi doleanţele de reali­zat. Preşedintele atât al Camerei cât şi al Senatului după o dreaptă cercetare a lor, va trimite aceste petiţii dife­ritelor departamente, spre rezolvire. Deci un întreg aparat administrativ va asigura buna îndeplinire a rostului de parlamentar. Sfîrşindu-se cu păcatele dezastruoase ale vechiului re­gim, pe lângă ridicarea climatului moral, regimul de azi oferă şi condiţiunile practice in vederea propăşirii obşteşti. Rezoluţia d-lui prof. N. Iorga p® scri­soarea trimisă d-sare de d. dr. N. Lupu Ca răspuns la scrisoarea trimisă, de d. prof. N. Iorga, în calitatea sa de preşedinte al Senatului, tuturor senatorilor de drept i­ esenţi de la lu­crările Maturului Corp, scrisoare pu­blicată în ziarele de eri, d. dr. N. Lupu a trimis o întâmpinare pe care d. prof. N. Iorga a pus următoarea rezoluţie: 15Se restituie, fiind lip­sită de bursă cuviinţă*1. (ss) N. IORGA Organizarea corpo­rativă a comerci­anţilor ş­i indus­triaşilor O delegaţie a Sindicatului alimen­tar, în frunte cu d. Ignat Mircea, preşedinte, A. Cernea, Ion Moraru- Ploeş­ti, Moise Popa-Braşov, Ion Moşcoiu, deputaţi, Iosif Răcaru, şi C. Puţureanu secretar general, au fost primiţi în audienţă de către d. I. Bujoiu, ministrul Economiei Naţio­nale. Reprezentanţii comerţului ali­mentar au folosit prilejul pentru a expune punctul de vedere al bres­lei respective, cu privire la ante­­proectul de lege pentru organiza­rea corporativă a comercianţilor şi industriaşilor stăruind asupra îm­prejurării că, comerţul alimentar în­truneşte 85%, din totalul comerţu­lui românesc. O delegaţi® econo­mică americană vine in România O comisiune de importatori ame­ricani, şi-a anunţat sosirea în Ro­mânia la începutul lunii iulie, cu scopul intensificării relaţilor de schimburi comerciale dintre ţara noastră şi Statele­ Unite. Delegaţia aceasta care va sosi în Capitală odată cu d. Paul Sterian, consilierul economic al României la New-York, va căuta să pună la cale înfiinţarea mai multor societăţi co­merciale româno-americane, care să înlesnească sporirea volumul schim­burilor economice dintre cele două ţări. Parastas de trei luni pentru odihna su­fletului Patriarhu­lui Miron Sâmbătă 17 iunie 1939, ora 11 se va face parastas pentru odihna su­fletului Marelui Ierarh Miron, în Catedrala Sfintei Patriarhii. I.P.S.S. Mitropolit Nicodem a dis­pus ca în toate bisericile din țară, să se oficieze parastas la acea dată. ssessis Audienţe la d. mi­nistru P.­fandrei D. Petre Andrei, ministrul Edu­caţiei Naţionale, a primit Marţi dimi­neaţă pe d. Izore, director în Oficiul de turism francez. i­udienţe la d. mi­nistru E. T st®­a­nu D. Eugen Titeanu, subsecreta­rul de Stat al Propagandei, a pri­mit Marţi în audienţă, pe generalul american Henry I. Reilly, care între­prinde o călătorie de studii în Eu­ropa. вя вва п в в в в в в в в в в в п в в виввв в Vizitele d-lui minis­tru V. Slăvescu , ministru Victor Slăvescu, în­soţit de un număr de ofiţeri gene­rali din ministerul înzestrării Ar­matei şi maior Angelescu Emil, şef de cabinet, au vizitat în cursul zilei de 12 iunie 1939 următoarele între­prinderi industriale: Fabrica de an­velope Banloc, Goodrich Băicoiu, Fabrica Costinescu Sinaia și Fabri­ca Carbonit Sinaia. вввщшвашяяяввнаяяяяяянння UMORUL ZILEI RAPIDO RAPIDISSIMO — De сi-ai trecut „stopul” când era închis ? — Eram curios să văd și eu ju­decătoria asta nouă; poftim 50 de lei, că face. întrevedere Bujoiu- Thiery D. I. Bujoiu, ministrul Econo-­ miei Naţionale, a avut Marţi o în­trevedere cu d. Thiery, ambasa­dorul Franţei la Bucureşti. ANIVERSAREA RESTAURAŢIEI LA ALEXANDRIA-EGIPT ALEXANDRIA, 10 (Prin poştă) — Cu ocazia aniversării Restau­raţiei, a avut loc la Consulatul general al României din Alexan­dria — Egipt, — o mare recepţie la care au asistat autorităţile lo­cale în frunte cu Excelenţa Sa generalul Mohamed Hussein Pa­cha, guvernatorul Alexandriei, Ex. Sa Mohamed Sadeek Pa­cha, însoţit de ofiţerii superiori egipteni din garnizoană, amira­lul Geoffrey Leyton, comandan­tul escadrei engleze cu statul său major, ofiţerii superiori ai tru­pelor teritoriale engleze şi ai for­ţelor aeriene, I. P. S. S. mitropo­litul Teofan, locţiitorul Tronului Patriarhiei Alexandriei, şefii cultelor, corpul consular în frun­te cu decanul său domnul J. E. Heathcote-Smith, consulul ge­neral al Marii Britanii, reprezen­tanţii presei arabe şi europene, senatori, deputaţi, şi membrii co­loniei române. Legaţiunea României din Cairo a fost reprezentată prin d-nii V. Ciulii, consilier economic şi Sei­­nescu, ataşat de presă. Asistenţa a închinat pentru Majestatea Sa Regele Carol, u­­rându-i viaţă lungă şi domnie glorioasă. Tuturora le-a mulţumit d-nul Al. Adrian Botez, consulul Ro­mâniei, care a făcut onorurile casei, însoţit de domnul vice consul Burcă. E de remarcat atitudinea prie­tenoasă a întregei prese alexan­drine, care a publicat diverse fo­tografii ale M. S. Regelui însoţite de articole elogioase la adresa Suveranului şi a Ţării. Selecta asistentă, care a luat parte la serbarea aniversării Restaura­ţiei, de la Consulatul român din Alexandria Egipt AVE^fTWA „IN­■3BB MumrBMmatzunBiw^ ;t DIFEREMTOLUi16 pms»s:æssa&UL. - - După aproape treizeci de ani, muzeul Louvre este încă odată deposedat, de către mâini hoţeşti, de una din operele de valoare ce-i împodobesc pereţii. De data aceasta privirile admirative şi mâinile experte ale hoţului s’au oprit asupra „indiferentului” lui Watteau, şi judecând după valoarea picturii la pre­­ţul actual: 7 milioane franci, se poate spune că direcţia muzeului are de ce să nu privească cu... indiferenţă, la furtul a cărui victimă a fost. Şi tot aşa, de­ducem că nici autorului isprăvit nu i-a fost indiferentă alegerea, din moment ce şi-a fixat dorinţele lacome numai a­­supra unei picturi de atâta valoare. Odinioară, italianul Peruggia furase „Gioconda" — poate din mania faptu­lui, poate îndrăgostit de surâsul enig­matic al femeii. Fapt este că peste câţiva ani, Gio­­conda şi-a reintegrat domiciliul, pă­strând — în ciuda aventurii prin care trecuse — acelaş surâs unic, amestec de candoare şi feminitate, nostalgie şi detaşare de toate câte sunt şi se în­tâmplă. S’ar putea ca de data aceasta lovitu­ra să fie dată de vre­o maniacă, atrasă de acel cer degajat şi indiferent al „In­diferentului", fiindcă — se ştie——nimic nu irită mai grozav şi nu îndârjeşte pe femei decât indiferenţa bărbatului. Este aici o simplă ipoteză, fiindcă s’ar putea ca autorul furtului să nu fie decât un prozaic hoţ de meserie, sau un amator de răsunătoare publicitate. Ori­cum ar fi u­şă, bănuim că aven­tura va sfârşi ca şi în cazul Giocondei, tabloul, se va întoarce odată la Louvre, încheind odiseia nebunească pe care a trăit-o, şi va continua să privescă, din Înălţime, forfoteala şi defilarea mulţi­milor admirative şi pasionate, nepăsă­tor şi... indiferent față de ceia ce i se întâmplă. ITITRE GENERAT^ Imi spunea em­ un prieten: — „Ai citit desigur în ziare, că într’o comună din Muntenia, a murit acum câteva zile o femee în vârstă de 110 ani. O sută zece ani, recunoşti că este o cifră frumuşică, este ceiace se spune: o viaţă de om, sau dacă vrei, mai mult decât o viaţă! Toate acestea erau însă posibile nu­mai generaţiei trecute, nu şi generaţiei noastre sbuciumată, nevrozată, veşnic prinsă în vâltoare, în anxietate, în griji, speranţe şi renunţări”.„ Şi prietenul meu conchide suspinând: „ei, generaţia fericita de odinioară, că­reia nu i se întâmplă nimic!...” Prietenul meu este nedrept faţă de generaţia trecută. E adevărat că sub ochii noştri s’au petrecut şi se petrec multe; că asistăm alarmaţi şi neputin­cioşi, desnădăjduiţi şi febrili la atâtea evenimente; că am trăit războiul bal­canic şi cel de întregire; că am asistat la prăbuşiri de State, la formări de State noui şi la alte prăbuşiri, că am scris cu mâna noastră istoria, şi privim cum se face alta sub ochii noştri, dar de ce să fim nedrepţi cu generaţia trecută? „Bunul timp" de odinioară? Genera­ţia „fericită" de em­? Gândiţi-vă la cei o sută zece ani ai femeii de curând decedată... O sută zece ani, un veac şi mai mult, câte s’au perindat prin ochii ei, câte au ajuns la urechile ei!... Un veac şi mai bine de istorie românească şi mondială, de prefaceri sociale, de schim­bări geografice, de revoluţii şi instabili­tate! Copilăria acestei femei s’a făcut sub domni pământeni, tinereţea ei i-a adus svonul revoluţiei paşoptiste; la treizeci de ani asista la Divanurile ad­­hoc şi vedea pe Vodă Cuza; la maturi­tate saluta sosirea Principelui Carol şi a plâns de bucurie, şi a plâns poate mai târziu de întristare că soţul şi copiii au plecat pe front, spre Plevna, să câştige ţării o independenţă şi regatul. La opt­zeci şi patru de ani, şi-a plâns străne­poţii cari porneau spre câmpiile Bulga­riei în 1913, şi ochii ei au văzut mai târziu războiul de reîntregire. Toate a­­cestea, fără alte multe câte omenirea, le-a trecut sau plămădit în răstimp, fe­meia aceasta şi generaţia ei le-a trăit... Şi nouă ni se pare că generaţia aceas­ta azi apusă, a fost fericită că ei nu i s’a întâmplat, şi n’a ştiut nimic! Continuând să credem acest lucru, am comite, desigur, cea mai mare nedrep­tate. BUNUL EXEMPLU Mi-a plăcut exemplul de sobrietate pe care unul din mulţii maharadjahi ai In­diei fabuloase l’au dat recent, exemplu pe care agenţiile telegrafice, nesoco­tind discreţia sufletească, şi simplitatea eroului, s’au grăbit să-l trâmbiţeze pe toate continentele. Maharadjaua, reve­nind după câteva zeci de ani la Paris, a ţinut să locuiască tot în modesta lui ca­meră, la mansardă, unde, tânăr, îşi pe­trecuse vremea studenţiei, orele, studi­oase şi orele, atât de fugare, ale plăce­rilor tinereşti. Mă gândesc fără să vreau la atâţi „românaşi” de-ai noştri şi la atâtea „excelenţe" de odinioară, din fabulosul regim nart­dist, care nu se simţeau bine la Paris decât în apartamentele dela Ritz, sau Hotel des Berg­ues, la Geneva , la acele „excelenţe” care s’ar fi simţit umilite să stea într’un hotel de un rang mai jos. Un răutăcios ar putea spune însă că pe când maharadjah-ul îşi socoteşte эапй proprii, „excelenţele" de em­ dă­deau din bugetul acestei „sărace ţări bogate"... ceiace nu-i tot una. r‘ '■ ' ~ v. TOC !

Next