România - Capitala, septembrie 1939 (Anul 2, nr. 467-481)

1939-09-16 / nr. 467

f I BAZAR SCRIITORII ŞI RĂZBOIUL In Franţa, în 1914, la începutul ostilităţilor, savanţii îşi scriitorii, atât Ernest Lavisse şi’Joseph Be­­dier s’au pus la depoziţia guvernu­lui pentru a strânge documente şi pentru a redacta manifeste. Acţiunea scriitorilor ,se anunţă azi la fel de serioasă şi rapidă. Unii, ca­­ de pildă André Maurois, au intrat în serviciul lui Jean Gi­raudoux, — numit de curând înalt comisar al informaţiilor, — şi lu­crează la palatul Continental, de­venit sediul înaltului comisariat. Dar unul din serviciile devenite esenţiale în timpul războiului este radiodifuziunea. Acestei ramuri aparţin Marcel Prévost, preşedintele secţiunii lite­­rilor, Paul Valéry, Georges Lecom­te, Jules Romains, André Gide, Ga­ston Rogeot, Charles Méré, Julien Gain, Georges Duhamel, cărora­­ se difuzează propaganda în favoa­rea ţării lor cu ajutorul undelor. HENRY BERGSON ŞI RĂZBOIUL In una din ultimele sale cărţi — Les deux sources de la Morale et de la Religion, — Henry Bergson, consideră că războaiele, sunt de­­ origină mai mult decât economică sau demografică şi au un substrat fatal. „Umanitatea, — spune dânsul, — nu pierde nimic, nu poate pierde, fiindcă caracterele câştigate nu sunt transmisibile; aceasta e si­gur, deoc­amdată. Omul preistoric, care nu crede decât în forţă, este deaceia întotdeauna puternic.’ AQUARIUM Poetul ardelean, d. Emil Isac, unul din vechea generaţie de scrii­tori din provincia trusicianpatitică, rămâne, în pofida vârstei, un cân­tăreţ cu lira bine înstrunată. D-sa semnează în numărul recent al re­vistei „Gândirea” un frumos poem, intitulat „Aquarium”, pe care îl facem cunoscut cu plăcere cititorii lor noştri:­­ 1 : ‘ „fii borcariul de cristal , Sunt peşti de aur mici Nu-i duce al mărilor val In jurul lor Stau statui: şăgalnici pitici, Şi flori ce visează şi mor. Şi sclavi ai borcanului: peşti, E oceanul închis în borcan, Şi paseri aduc din Australia veşti Sunt suflete ce nu găsesc liman Şi peştii sclavi ai borcanului de cristal îşi joacă sclavia de veci, Şi apa lor e fără de val Şi tu când pe lângă peştii tăi treci Zâmbetul tău cade Pe trista închisoare de cristal Privirea-ţi se face al apei val. Şi peştii de aur robiţi în borcan de cristal Nu mai sânt singuri. „SATUL" A apărut revista­ de cultură şi li­teratură pentru popor, „Satul", Nr. 106 pe luna Septembrie 1939, care duce în lumea largă a satelor noa­stre, aceleaşi îndrumări, sfaturi practice şi tot ce interesează viaţa spirituală a satelor noastre. Spicuim din bogatul cuprins: Pen­tru pacea şi liniştea noastră, de An­drei Udrea; Păianjenul dela Mărăşti, de lt. Paul Epureanu; Crâmpeiu din­­tr’o scrisoare găsită, de I. R. Ciures­­cu; Familia, şcoala şi biserica, de V. Lovinescu-Rădăşeni, etc. Articole i­­storice, religioase, de plugărie, lite­ratură din viaţa satelor, apoi preţi­oase sfaturi pentru sănătate, pentru­ îngrijirea animalelor, poezii, folclor, pagina pădurii, ştiri din ţară şi străinătate, complectează acest nu­măr al revistei, făcând din „Satul” o mică enciclopedie populară. Redacţia şi administraţia: Bucu­reşti, calea Floreasca Nr. 13. Astăseară, deschiderea sta­­giunei Studio-ului teatrului Naţional Astăzi, Vineri, 15 Septembrie crt„ se deschide stagiunea Studio-ului Teatrului Naţional cu „Acolo, de­parte...”, roman dramatic de d. Mirceea Ştefănescu. In rolurile principale vor apărea d-na Marietta Deculescu, d-nii A. Critico, C. Antoniu, N­. Bălţăţeanu, I. Manu, V. Lăzărescu, A. Mari­us, M. Balaban. In seara de Sâmbătă, 16 Septem­brie se reia „Curierul de Lyon”, iar în seara de Duminecă, 17 Septem­brie, „Clownul”. Vineri, 22 Septembrie se dă întâia premieră. Se va reprezenta, într’o distribuție aleasă, „Medalionul”, co­medie de Gherardo Gherardi, în re­gia d-lui Ion Sava, cu d­r. Calbo­­reanu, d-la Marietta Sadova, etc. t. TT Poezia patriotică Volbură Poiană Năsturaş : „Pământ românesc sfi Din toate genurile de poezie, poezia patriotică s’a banalizat la noi mai mult ca oricare alta. Cine dintre noi nu cunoaşte măcar câţiva din „Cân­tăreţii patriei’’, cari făcând să sune „versurile din coadă” — cum spunea Eminescu _, combinau, penibile poe­zii, cu scopul unic de a realiza bene­ficii, umilil­ând pe la instituţiile statu­lui, obţinând un preţ exagerat pentru „creaţiunea” lor, ce nu era altceva de­cât un gunoi verbal şi nu avea alt scop decât un câştig gras. Sentimen­tul patriotic al românului a fost ex­ploatat, dar şi umilit, umilit până la jignire şi sânge. Ca gen literar, poe­zia patriotica ajunsese să fie o degra­dare a artei, deşi sentimentul patrio­tic este tot atât­ de puternic, intim, bogat, inspirator ca şi cele mai inspi­ratoare sentimente lirice. Trebuie în­totdeauna să ne aducem aminte de poeziile patriotice ale lui Alexandres­­cu, Coşbuc, Goga, Crainic, ca să ve­dem că astăzi găsim cu greutate un poet, care să fi făcut o adevărată şi dezinteresată , artă din inspiraţia pa­triotică, din imaginea Patriei. O ase­menea raritate printre poeţii noştri din ultimii douăzeci de ani este poetul bine cunoscut în lumea noastră lite­rară, d. Volbură Poiană Năsturaş. Volumul „ apărut deunăzi, „Pământ românesc’» ne invoacă discuţia istori­că între Titu Maiorescu şi Dobrogea­­nu Gherea, în care primul susţinea — bazându-se pe creaţiunea marilor poeţi ai străinătăţii — că poezia patriotică poate fi artă sublimă, că sentimentul Patriei este un izvor de neîntrecute frumuseţi estetice, cu condiţiunea pri­mă şi suverană, ca el să fie sentiment idealist, simţire dezinteresată, „imper­sonală” — după terminologia idealis­mului filozofic german. La care Ghe­rea răspundea, că poezia teatriotică nu poate deveni artă, de­­­oarece poetului îi lipseşte sentimentul dezinteresării absolute, copleşit de materialitatea complicată a vieţii sociale, care este mai adâncă şi mai opresivă decât „senzaţia patriotică’’. , ...Desigur, ghesea a pierdut cauza Ы in discuţia­­cu Maiorescu, de­oarece­­marii poeţi­­ai ’celorlalte'­ naţiuni au fost, cre?ţ.W.Pl nemuritoareijin . Jeme­niul poeziei naîrîbtice: Schiller, Puş­­chin, Lermontov, Adam Mickiewicz, Glovatky, Petőfi, Stavek­ov, etc., etc. Vasăzică, poezia patriotică naşte din adâncimea sentimentului sincer­, curat şi chiar cinstit, pe care îl trezeşte în sufletul artistului Patria. Judecat în sfera acestor teze, poetul nostru Volbură Poiană Năsturaş ne-a dat un volum de poezii patriotice, în care străluceşte imaginea cea mai frumoasă a Patriei, a Patriei care îşi poartă eroii în faţa destinului ei unic şi măreţ. Orice vers al acestui poet este de o sinceritate cuceritoare şi de o claritate desăvârşită. Numai în starea de extaz artistul atinge aceste culmi, unde este posibilă şi învestmântarea verbală a Intuiţii­lor, unde sentimentul îşi ia fiinţa sa expresivă şi materială. Patria la" Năs­turaş Poiană — este o dragoste şi o Lumină, este o chemare şi un avânt. El iubeşte patria şi se luminează prin ea, el îi simte chemarea şi îi înţelege Destinul. El se contopeşte cu ea şi se cufundă in plenitudinea ei. Din a­­cest proces misterios de identificare se naşte — la el — poezia — cu natu­­raleţa, în care omul inspirat şi ilumi­nat îşi exteriorizează conţinutul sufle­tului său. Glasul lui acum este glasul Patriei, simţirea lui este simţirea ei. De aceea şi imaginea este clară, de a­­ceea şi cuvântul este viciu. El vede eroii reînviind în iluminarea sa spirituală. Ei simt aproape de el în actualitatea prezentă, el trăeşte lân­gă ei . Nezguduit prin vremuri stau cu voi înfipt adânc în brazda ţării noastre. Sunt buciumul reînvierii voastre Ce sună adunarea de eroi. Nu mă orbeşte fulgerul din soare, Nu mă urneşte trăsnetul din loc. Iubirea mea de ţară este foc Ce arde şi ’n viaţa viitoare. Stăpânit fără încetare de o curată simţire patriotică, orice raport sufle­tesc al lui cu patria este o binecuvân­tare. El rosteşte cu dorinţi şi pres­tanţă sacerdotale: Noi semănăm cu boabe mari de grâu Să fie casele îndestulate. •­ Să curgă peste ţară bunătate Ca valurile apelor din râu. Odată prins de extazul patriotic, poetul în sinceritatea­­ sa vede măreţia distinsă şi extraordinară a fiilor aleşi ai Patriei. Iată ce curată imagine are despre Regele nostru, imagine expri­mată în ritmul scurt şi profund al „Mioriţei’’ lui Alexandri: Sentimentul patriotic este puterea care transfigurează, care prinde ele­mentele sublime ale realităţilor, de deosebire de înclinarea naturalistă, care — în creaţiunea artistică —­ a găsit şi a a­cumulat numai elementele negative, greoaie, prea naturale, prea urâte. Idealismul în artă transformă pe om în supraom, pe om în erou. Cu cât mai adâncă e impresia, când chiar în viaţa reală, eroul poetului este o­­mul exceptional, eroul real. Ce cuvin­te juste şi pine de căldură găseşte poetul ca sa-şi exprime plenitudinea sufletească. Iată, de exemplu, d. Nico­­lae Iorga, legendar încă In viaţă, îşi închiagă astfel fiinţa văzută în ochii poetului: Şi’n zilele când norii de luptă nţi tunat Cu foc nestins din tunuri întreagă-ne fiinţă, Tu mai presus de moarte ai înmulţit credinţa Că muntele se mută din loc, şi s’a mutat. Eşti vârf mai sus de fulger cu norii ce­ frământă. Una mai frumoasă decât alta, fie­care dându-ne bucuria clarităţii, ori­ce vers impresionându-ne cu fluidul său miraculos — poeziile lui Volbură Poiană Năsturaş apar să reabiliteze poezia patriotică. Ea nu e „făcută” pentru scopuri personale, nu are nici măcar pretenţia justificată de a fi o poezie didactică, deşi a venit vremea să introducem in şcolile noastre poe­zia de înaltă calitate artistică, poezia lui Năsturaş este un cânt, este o rugă­ciune, este un elogiu, este — într’un cuvânt — o simţire frumoasă prin frumuseţea sa imanentă, este o ilumi­nare prin lumina ce face să inunde in sufletul inspirat Realitatea maternă şi cutremurătoare a Patriei. Cine în­ţelege, vreau să spun, cine s­iu­­­­te Patria pentru ea, cine se simte trup din trupul ei, şi cine se ştie strop de viaţă din viaţa ei nesfârşită, acela înţelege şi gustă artistic in tot nesa­­ţiul aceste solemne mărturisiri. Eu ştiu că există o ţară Slăvită şi dincolo de moarte, Noi o vedem, căci nu e departe, Mai scumpă ca piatra cea rară. In ţara aceasta trăim, In ţara aceasta iubim In ţara aceasta murim Ne-acopere iarna uşoară... Poate că nu aş face altceva mai bine, decât să afirm — pe lângă im­presiile­ despre care am aşternut câ­teva cuvinte aici — că poezia patrio­tică a lui Volbură Poiană Năsturaş reabilitează, după atâta revărsare de banalităţi şi de „patriotism’’ versifi­cat, genul artei patriotice, a artei de Îndemn ritmic şi de avânt de jertfă, acum in aceste zile, în care Patria de­vine pentru fiecare din noi _ un ABSOLUT. G. M­ivanov Lan îmbelşugat Domn prea luminat. Codru rămuros Rege Făt-Frumos: Tare în credinţă Mare n suferinţă Colorând de sin­’ Pace ai adus : Ochi de flori albastre Plaiurilor noastre; De pe drumuiri grele Aur dela stele Iar mărgăritare Dor din depărtare. In Cetatea Sfântă Clopotele cântă Inimile cântă. „O operă­ de im­portanţă naţional­­lă” astfel c ae­­exprima, acuim­ aproape un an în urmă, profesorul Gino Lupi în cunoscuta revistă italiană „L’Europa Orientale” (Iulie-Octom­­brie 1938, p. 439-448) a profesorilor Amedeo Giannini (Roma) şi Ettore Lo Gatto (Padova), în cursul unor entuziaste recenzii asupra volume­lor date la iveală prin strădania d-lui prof. univ. N. Cartojan, de e­­ditura craioveană „Scrisul Româ­nesc”. Este într’adevăr, o operă de im­portanţă naţională, punerea la înde­mâna tuturor, firul de aur ce uneş­te piscurile cele mai înalte ale gân­dirii româneşti în slova curată a în­ceputului. Unificarea sufletească a tuturor Românilor nu se putea face numai prin discursuri. Se cerea dinami­zarea tuturor valorilor spirituale. Cărturarii se simţeau stingheriţi în activitatea lor, intelectualii de orice specialitate, profesorii şi ele­vii din toate colţurile ţării tânjeau de dorul de a ceti în slovele bătrâni­lor Gr. Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce care au pătimit ţara ş­i nea­mul românesc, de a-şi aprinde su­fletul la flacăra naţionalismului lui Eminescu, Bălcescu sau Kogălni­­ceanu, de a descoperi înaltele va­lori etice în proza lui Slavici, cu alte cuvinte, de a cunoaşte şi a se forma la lumina pentru care­ aproa­pe toţi înaintaşii noştri pătimise­ră.Şi dacă precursorii luptaseră în toate chipurile bănuite sau nu, lup­ta lor ne rămânea necunoscută. O­­dată cu­ stingerea din viaţa aceasta. Mânuitorii condeiului, care vieţi întregi zăboviseră în faţa hârtiei croind drumurile românismului şi ale artei, ştergând o literă şi, scri­ind alta, cu o grijă sfântă, ajunse­seră necunoscuţi sau falsificaţi şi pângăriţi. Ediţiile operelor unora erau ine­xistente, iar ale altora, dacă exis­tau, constituiau tot atâtea impietăţi. Căci, în afară de Biblioteca scriito­rilor români, editată pe vremuri de Institutul de arte grafice şi editură Minerva , prin competenţa lui N­. Chin­di, E. Carcalechi şi P. Haneş, care au dat şi încercări de ediţii critice ale scriitorilor români (pri­mele două, volumele de proză ale lui V. Alexandri şi C. Negruzzi) — din păcate incompletă şi epicizată, toate celelalte ediţii făcute de oa­meni nepregătiţi şi cu gândul nu­mai la izbânda unei bune afaceri comerciale, ne-au dat texte lacuna­re, nici măcar corupte cu vreo me­todă, ci la întâmplare, cu schim­bări de limbă şi stil, pe care nici o toleranţă nu le-ar fi putut îngădui. Acum nouă ani — în 1930 editu­ra „Scrisul Românesc” lansând un program pentru restituirea şi cură­ţirea literaturii româneşti, pentru alcătuirea unei 1­:ЬНо!5Н complete, care să cuprindă operele reprezen­tative ale scriitorilor noştri clasici, prin revizuirea ediţiilor existente şi restabilirea textelor autentice pe baza ediţiilor princeps îngrijite de autorii înşişi în viaţă fiind, sau pe baza colaţionării manuscriselor au­tografe, prin lămurirea operei cu a­­jutorul elementelor din viaţa scrii­torului şi din ambianţa în care a fost plăsmuită şi prin tot ceea ce ar fi putut contribui la apropierea sufletească a tineretului de viaţa marilor scriitori: portrete, stampe, autografe, facsimile, etc. Cu această concepţie critică şi conştient de truda ce începea să-i apese umerii, a pornit la lucru, neo­bositul cercetător, d. prof. univ. N. Cartojan, veghetorul acestei colec­ţii, care cu autoritatea şi nobleţea sufletului său a ştiut să-şi apropie pentru fiecare autor editat, pe cei mai recunoscuţi specialişti, care ne-au pregătit cele mai frumoase antologii comentate. Precedate de introduceri bogate — care uneori au luat proporţii de studii aprofun­date — cu note, explicări de cu­vinte, chiar şi glosare, colecţia a­­ceasta poate forma cel mai bun în­dreptar de literatură română pentru şcolar, profesor şi chiar pentru in­telectualul care întreprinde studii serioase de limbă şi literatură. Nume cunoscute şi verificate ga­rantează soliditatea operei înteme­iate. profesori universitari, N. Car­tojan, I. Lupaş, P. P. Panaitescu, C. C. Giurescu, Al. Procopovici, Al. Marcu, Al. Busuioceanu, I. D. Ştefă­nescu, profesori secundari, S. Stru­­ţeanu, D. Murăraşu, C. Botez, Ma­riana Rarincescu-Zamfirescu, N. Ghiacioiu, M. Paulian, T. D. Măruţă, G. Baiculescu, Al. Iordan şi răposa­tul comparatist M. Gaster, ne-au pregătit — până acum în 25 de vo­lume — cea mai frumoasă mai şti­inţifică şi mai curată crestomaţie a literaturii române. Cu sacrificiile ei — de a o pre­zenta în admirabile condiţiuni — editura „Scrisul Românesc’ face o operă de necontestată valoare peda­­gogic-morală şi o dreptate naţiona­lă celor care construind o spiritua­litate românească ne-au apropiat de Occident, unde elogiile nu ne mai sunt drămuite ION CAZAN CĂRŢI „O OPERĂ DE IMPORTANŢĂ NAŢIONALĂ" Colicea clicilor imbm comentaţi Tatrul Maria Compania dramatică de la teatrul „Regina Maria” continuă să repete, în vederea deschiderii stagiunii „Molima” de d. Ion Marin Sadovea­­nu. Din distribuţia excepţională de ca­re se bucură piesa, fac parte d-nele Lucia Sturdza Bulandra, Aura Buze­­scu (de la Teatrul Naţional­) şi d-nii Топу Bulandra, V. Maximilian, G. Storin, etc. Punerea în scenă este făcută de d. Ion Sava. Premierii a fost fixată pentru ziua de Sâmbătă 23 ort. Cassa va fi deschisă cu începere de Linii intre orei* 10—*1 și 16—22. » O CARTE PE CARE ГАМ CETIT-O — Ai cetit Flush, de Virginia Woolf? — Iar? Aceiaşi şi aceiaşi între­bare, a nu ştiu câte-a oară. Parcă viaţi sfătuit. Steliana Corbu m’a privit indig­nată, apoi, numaidecât a păşit spre biblioteca de lemn de stejar şi-a tras diintr’un raft cartea cu pri­cina. — Aşadar, ai cetit-o?­­ am sus­pinat eu, uşurată. Prietina m’a privit din nou, cu ochi măriţi. — Deoarece văd c’o ai în biblio­tecă şi-i tăiată... am adăugat, ca să-mi lămuresc afirmaţia. — Ei, şi ce-i cu asta? — m’a în­trebat, scoasă din sărite. — Nu se poate s’o am, să fie tăiată și totuşi să n’o fi cetit? M’am uitat la obrazu-i bătrân ce arăta plin de supărare.­­— A! Vrasăzică încă n’o cunoşti? Păcat! E o carte straşnică. — Cine ţi-a spus că n’o cunosc? — Parcă aşa mi-ai dat a înţelege, că n’ai cetit-o. — Da. N’am cetit-o. — Atunci? — Dar o ştiu... în felul meu. — Cum aşa? Steliana Corbu s’a apropiat de fereastra deschisă prin care venea până la noi un „Trăiscă Regele”, cântat de glasuri de fetiţe închise in şcoala de peste drum. ’ _ Foarte simplu. N’am cetit „Flush”, dar am foiletat-o vag. Am cetit o pagină şi jumătate dela în­ceput şi una dela sfârşit. — Şi nu ţi-a plăcut? — Ba, tocmai, mi-a plăcut gro­zav de mult. — Atunci? — Atunci, n’am cetit-o tocmai pentru că mi-a plăcut așa de mult. — Nu te înțeleg. _ Bătrâna prietină a zâmbit, trium­­fătoare. Ii plăcea să mă uimească Cu ' asemen­ea enigme nevinovate. — Vezi cuierele din colț? _ m’a înjtreibat pe neașteptate. — Da, dar ce are de-a face asta? — Are atace. Știi că așteaptă, pline, nedesfăcute de luni de zile. — Știam că aveai de gând să faci o călătorie. — Da. Vroiam să mă duc la Lon­dra, un oraș pe care încă nu l-am văzut. — Și-acuma, n’ai putut pleca, din pricina războiului care a izbuc­nit. — Tocmai. — Nu văd legătura. — N’o ve­zi, dar există. Imagi­nea pe care mi-am făcut-o de Lon­dra în decurs de ani de zile mi-e dragă cum îți este drag un lucru creat de tine. Nespus de frumos vis s’a făurit în mintea mea asu­pra acestui oraș despre care s’a spus, s’a scris și s’a discutat atâta. Imaginea mea asupra Londrei e desigur cu totul alta decât aceia justă și mi-a fost frică ani de-a rân­­dul să confrunt visul cu realitatea, _ intrând în Londra de-albinelea, nu numai cu mintea și închipuirea im a. , La fel cu „Flush". Știu bine ca e o jj-Or­afie a unui câne. Mi s’a spus şi am cetit că ar fi în­­realitate o satiră la adresa societăţii itindo­neze la o anumită epocă. F­le­­tând, am prins tonul cărţii. O fraza monologată a cânelui­­mi-a dat a­­dâncimea gândirii. Sfârşitul mi-a pus duioşie pe suflet şi-an nedes­luşit sentiment de bat­j­ocura ,­ea şi înţelegere umană. Tristeţea a dul sfârşit simplu şi lucid e de multe ori mai străpungătoare decât acea cu fraze şi tumult sufletesc. Sunt aproape sigură că am avut impresia justă a ceiace a ginia Woolf să fie cartea,eh fiusu. Nu ştiu însă dacă această impresie se suprapune şi realizării ^artistice care de multe ori e diferită de pla­nul iniţial. Mi-a fost frică să plec la Lon­dra, ca să nu-mi stric o imagine scumpă; mi-e teamă^să citesc Flush ca să n’am o dezamăgire. De-aica, toate, impresii, reali­tăţi, visuri, amintiri şi fapte vii­, toate se confundă într’um abuz ne­desluşit, în care un Hamlet ar ve­dea problema veşnic nerezolvata:: „a fi ori a nu fi”. Ori, cum spune negrăit de dulce Eminescu: Ca visul unei umbre Şi umbra unui vis... De-aceia, n’are atâta importanţă c’am cetit „Flush” ori că n’am fost la Londra. Prefira Sadoveanui „Luna de miere" ÎTteatrul Nataliţa Pavelescu Comedia rev­isto-muzicală „Luna de miere“ se mai joacă doar câteva zile la Volta Buzeşti Teatrul „Nataliţa Pavelescu”, ca­re a creiat acest spectacol de mare amploare comică continuă să-l joa­ce cu acelaş ansamblu în frunte cu marea vedetă Natalița Pavelescu și cu aceiaș orchestră-jazz sub condu­cerea compozitorului. ааиринвавия1нвшрияаиииинвааввая0а|ввшшии®®шаяи!яав!яяиии1 In prefaţa cărţii compacte de „co­ruri" apărută recent, d. Constantin Baciu se scuză pentru unele reali­zări neisbutite şi cere indulgenţă a­­preciatorilor. Faţă de un material atât de im­portant care se raportă la împlini­rea educaţiei muzicale a şcolarilor români, cred că îngăduinţele sunt de prisos. S’a greşit destul cu o su­medenie de tratate rătăcite, ne­adecvate şi streine sufletului de co­pil, care doreşte să cânte melodii simple, armonizate natural în stilul muzicei vocale pune, având clarita­te şi preciziune, pentru a fi uşor e­­xecutate. Chiar între apreciaţii noş­tri­­ compozitori de coruri găsim câţiva cari au introdus maniere „culte” contrapunctice şi ritmice în vocile secundare, instreînând frumu­seţile melodice elementare. Excesul de ştiinţă a dus la greşeli de armo­nie, de formă, de accente şi stil. Poate că aceste pete în activitatea u­­nor dascăli prea conceptivi rămaşi departe de inima curată a copilului a servit de exemplu d-lui Constantin Baciu atunci când s’a aşternut la munca grea a făuririi unui tratat de coruri. Cântecele d-lui Baciu sunt scrise şi păstrate în forma miniatu­rală populară, absolut simetrică. Ni­mic excentric, barbar sau fantastic în modulaţii, pentru a produce nou­tăţi şi efecte. D. Baciu a studiat sis­tematic muzica tradiţională româ­nească, a aflat comorile sale origi­nale, şi dacă le-a desgropat nu le-a vânturat galbenii sunetelor prea mult în mâini să-şi piardă tăria şi fru­museţea vechimii. Sufletu­l poetic, geniul sănătos al poporului este păs­trat în colecţia de cântec a d-lui C. Baciu in farmecul lui specific. Tex­tele sunt uşor de înţeles şi au un fond etic elevat. Melodiile se desfă-,­şură conform unor linii naturale de emisiune a vocilor, fără salturi şi intervale de hazard, au prospeţime şi expresivitate, şi mai ales se potri­vesc caracterului poeziilor. Unele treceri cromatice ca un „Sfat bun“ (pag. 5, măsura 7—8) desigur s’ar fi putut evita; sunt însă obstacole u­­şoare cari nu stingheresc calitatea pieselor. O serie interesantă de cân­tece din valoroasa broşură a d-lui Baciu o constituie „Colindele mol­dovene” pentru 2, 3 şi 4 voci, culese cu o grijă deosebită, păstrându-li-se caracterul pios şi calm ca o seară de Crăciun. Tot atât de plin de in­cantaţie şi bucurie naivă pentru ves­tea Naşterii Mântuitorului sunt „cân­tecele de Crăciun”. Culegerea d-lui Baciu prin diversitatea ei, prin mo­dul inteligent al tratării cântecelor şi prin destinaţia lor (voci de băr­baţi, voci mixte) întrece oarecum cadrul pur didactic şi poate fi re­comandată fără nici o rezervă şi fără gândul că s’a comis o greşeală din entuziasm, societăţilor corale româneşti, Ateneelor populare, for­maţiilor vocale in curs de afirmare. La sate, cred că aleasa colecţie şi-ar găsi o bună chemare. Găsim remar­cabile ca atmosferă şi intens susţi­nute inspiraţia ultimele două piese ale culegerii, „Baladă populară din munţii Neamţului”, (pentru cor mixt cu solo corni piano şi versuri de­clamate) şi „Rugăciunea” lui Emi­nescu tălmăcită în seninătatea ei majestoasă de d. Constantin I. Baciu. O carte de coruri utilă şi meşte­şugit lucrată e o apariţie rară. O semnalăm astăzi cu o bucurie de multă vreme nemanifestată. T­. Con­stantin Baciu a făcut pe lângă o o­­peră de­ ales mu:: -mt, n operă de bun român. Virgil Gheorghiu­­­ însemnări ntuzicate 0 carte utilă : „Cerurile" de d. Const. Baciu *

Next