Românul, februarie 1912 (Anul 2, nr. 25-48)
1912-02-01 / nr. 25
Anul II. ABONAMENTUL : Pe un an . . 28'— Cor. Pe jumătate an 14’— , Pe 3 luni . . 7’— „ Pe o lună . . .‘40 , Pentru România și străinătate : Pe an an. . 40— frânei Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. IULIA Arad, Mercuri 1|14 Februarie 1912. ^ ^ Nrul 25. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA: Strada Irinyl Nrul 1 a. INSERȚIUNILE ce primesc la administrație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 și Manuscriptele nu se înapoiază. Două atentate Acum, cu sute de capete, hidra șovinismului maghiar se lăcomește spre plaiurile noastre. E semnificativă această năvală, — care pare a fi împintenată de ultima sălbătăcie — și care se îndreaptă hotărîtă spre laturile românimii din părțile noastre ungurene. După cum cititorii au fost informați în numărul trecut al „Românului"”, 16 valahi teologi au fost scoși din dreptul lor, din seminariul romano-catolic al Orăzii, pentru că, în secolul acesta de lumină și de civilizație maghiară biruitoare, și-au permis opincarii să-și rostească limba lor în institut și pe stradă. Afară deci cu ei până se vor convinge ! Afară, până când sila atâtor împrejurări îi va convinge că Isus, fiind din spița urmașilor lui Tuhutum, nu poate fi servit, decât în limba maghiară ! Un alt atentat, care se dă împotriva ființei neamului nostru, sub scutul religiei, e încercarea de a întemeia un episcopat greco-catolic maghiar pentru români. Mai demult urmează tratativele cu Roma și în zilele din urmă s’a căutat a se afla cam până unde ar merge rezistența clerului nostru greco-catolic. Noul episcopat unguresc ar răvni la câteva despârți din episcopiile de Muncaci, de Gherla, de Orade. * Oligarhia maghiară, cu șovinismul pe care l’a putut umfla budgetul și celelalte puteri de stat în unele pături ale „rassei domnitoare“, cu jidanii cari sunt oastea lor în dobândă, încearcă acum ultimele mijloace ca să întemeieze mult visatul stat național unguresc. mele Cu presa perciunată ce urlă în nncivilizației din pustă, purced spre munții noștri, purtând în ghiarele pătate crucea și biciul lui Atila. Hordele lui ca și ale urmașilor lui, înnaintașii dușmanilor noștri de astăzi, s’au așezat în câmpie ca să poată să alerge — și nu noi suntem vina dacă fatalități istorice ne-au dat nouă, pentru apărarea împotriva navalei, cetatea munților ardeleni, iar slovacilor toate cetățile nordice — și dacă croații vor reuși să-i scoată de la mare, cu nimic nu s’au ciuntit drepturile maghiare. De mai mulți ani se poartă împotriva noastră, de întregul aparat al puterii de stat, un răsboiu de nimicire după un plan dinainte chibzuit. Azi nu mai găsești politiciani maghiari din categoria celor ce odinioară strigau că trebuie maghiarizate și pietrile. Primul atac al noului sistem a fost congrui, apoi a venit școala cu legile lui Apponyi și acum biserica iarăși. Azi șovinismul maghiar nu mai urlă și sabia de distrugere a naționalităților nu se mai rotește decât cel mult de redactorii jidano-maghiari ai unui „Budapesti Hirlap“. Astăzi pumnalul se poartă ascuns, iar dușmanul se apropie cu imperceptibilul sâmbet al diplomatului. E ultimul mijloc ce-l mai încearcă șovinismul maghiar pentru ca să întemeieze pe ruinele a 13 milioane nemaghiare, și în miezul Europei civilizate statul unguresc unitar, această prostie „patriotică“. Noi în fața tuturor nelegiuirilor fără sfârșit cu cari ne pălmuiește statul pe care îl hrănim, ne convingem, că în lupta dintre noi și șovinismul descreerat totul e chestie de putere. Vom folosi, deci, toate puterile noastre spre a ne face mai întâi siguri de noi înșine! Vom risipi mai întâi cuibul haiducilor din Arad! Pe călugărul pe care îl știm că tremură în chiliile lui din Oradea, pe con liturgisitorul cestuilalt, promitem solemn celor ce l-au cumpărat că-l vom ști scoate din Bihor afară! Dar, nelegiuirea guvernanților, al căror cinism nu pare a avea margini, va avea și ea un capăt. Nici puterea lor fără margini, nici noi fără hotărâre și putere ! Cât despre răbdare, ea aici trebuie să-și fi ajuns sfârșitul !... Protestăm deci cu cea din urmă energie și cu scârba noastră profundă împotriva nelegiuirii ce se încearcă prin înființarea unui episcopat maghiar pe teritorul episcopatului românesc. Iar dacă nelegiuirea se va consuma, totuș, spre sfidarea dreptului nostru de existență vom ști să-i facem față și ei! Nu credem, însă, că sfântul scaun de la Roma va admite o asemenea mârșăvie patriotică, fiindcă el știe că, la urma urmelor, noi mai mult ținem la limba și la ființa noastră națională decât la confesiune!... Tinerilor teologi de la Oradea-Mare, unde atentatul a fost săvârșit și unde călugărul vânzător de neam, tot mai înfruntă mânia oamenilor și a lui Dumnezeu — vă trimitem nu admirația noastră, fiindcă acum când împrejurările sunt atât de grele și de hotărîtoare pentru soarta noastră: a Călători englezi despre români de M. Beza Sub titlul de mai sus am publicat în ziarul de față o serie de articole, cuprinzând pe călătorii englezi dintre anii 1750—1830. Voi urmări și mai departe pe acești călători. La 1836 avem, în două volume, cartea unui căpitan, Edmund Spencer: Travels in Circassia, Krim Tartary, la care adaugă și „O călătorie cu vaporul în josul Dunărei de la Viena la Constantinopol și în jurul mării negre“. Aci, la pagina 73, vol. I., găsim următoarele despre Giurgiu: „Am găsit orașul, ca pe toate câte le-am văzut în imperiul turcesc, format din murdare străzi înguste și case de pământ; abia ici-colo vre-una mai pretențioasă la arătare, împodobită cu prispă de lemn. De aceea fusei nevoit a mă consola cu o foarte bună cafea turcească și ciubuc la una din numeroasele cafenele—singurele localuri cari aveau într’adevăr o aparență de comfort în tot orașul. Locuitorii parcă n’ar fi avut altă ocupație, decât a se lungi pe covoare și a fuma din ciubuce. Chiar și berzele păreau a se fi molipsit de această apatie, căci se hodineau liniștite împreună cu puii lor în cuiburile de pe acoperișuri. Puține din femei, totuși, cum este obiceiul în țările semi-civilizate, erau ceva mai harnice, căci le vedeai urmându-și îndoita lor ocupație de a toarce din furcă și a sorbi mireasma ierburilor narcotice din ciubuce tot așa de lungi ca ale bărbaților. Insă din toată populația Giurgiului o neobosită activitate arăta cea canină, care bătea necontenit străzile după hrană“. Mai departe despre Galați: „Rătăcind prin oraș, am fost mai plăcut impresionat de înfățișarea locuitorilor decât a locuințelor, căci ei alcătuiau o varietate de grupuri totodată pitorești și interesante. La un loc, sub prispa unei cafenele, ședea o grămadă de turci, fumând leneși din ciubuce; într’alt loc, dealungul țărmului, se vedeau hoinărind în șir care dintre cele mai primitive, mânate de evrei, turci, greci și moldoveni, în portul lor respectiv și desculți. Aici niște militari stângaci se încercau în exerciții europenești, un străin văzându-i ar fi crezut că se temeau de iarba de pușcă, deoarece nu dau drumul unei salve fără să nu-și facă mai întâiu semnul crucei. Mai încolo evreii, în lungile lor haine și căciuli mari, își vindeau mărunțișurile cu un gâștig de sută la sută personalului unui vas ce abia scăpase din carantină; și, spre a desăvârși tabloul, sute de bărbați și copii bateau cursul argintiu al râului, neîmpiedecați de haine de leac socotite de prisos, și sub ochii numeroaselor femei frumoase, cari se uitau totuș fără nici o jenă“. Acelaș Edmund Spencer publică la 1836, în doua volume, Travels in the Western Caucasus, including a Tour traugh Imeritia, Mingrelia, Turkey, Moldavia, Galicia, Silesia and Moravia. Intră în Moldova prin Galați și se oprește la Iași, despre care scrie pag. 205, vol. II: „Puține orașe au un avantagiu mai mare vâzut de departe ca Iași. împrejurimile, cu largi grădini sunt frumoase și pitorești, pe câtă vreme orașul, fiind așezat parte pe un loc ridicat și parte pe o vale plăcută, cu întinse suburbii împrăștiate pe înălțimile prejur și cu amestecul de frumoase cupole și dinclopotnițe, dă călătorului impresia ce are să între într’un vast oraș avut și populat. Dar va fi cu totul înșelat călătorul. Oricare va fi fost măreția de altă dată a lașului, acum e redus la treapta unei sărăcăcioase capitale din Orient. Străzile, ca și drumurile, nepavate, afară de una-două mai de seamă — un canal fiind dedesupt, dar din cauza necurățeniei locuitorilor și lipsei totale de serviciu sanitar, murdăria se lasă acolo cu lunile, otrăvind astfel aerul și producând destule minzme, care să aducă o epidemie. De aceea nu ne mirăm că lașul e foarte nesănătos. Oricât de nefavorabilă e descrierea pe care o fac acestui vestit de altă dată Iassiorum Municipium, sunt însă și multe îmbunătățiri astăzi; vedem ici-colo câte o frumoasă casă elegantă clădindu-se. Mai este noul palat al prințului domnitor, așezat într’o poziție mândră; dar, cum multe din aceste impunătoare clădiri sunt într’o imediată apropiere cu unele bordee mizerabile, îmi amintesc