Românul, iunie 1913 (Anul 3, nr. 119-141)
1913-06-11 / nr. 126
3 w I «Voii I A Í ~jß> Anul 111.___________________Arad, Marți, 11|24 Iunie 1913. Nr. 126. ABONAMENTUL h an u . . 28.— Cor. P* jumătate an 14— ■ Pe 3 tant . . 7. . Pi o kmi . . 2.40 . Pentru România și străinătate . Pe an an. . 40.— franci Telefon pentru orașul interurban Nr. 750. REDACȚIA ț ADMINISTRAȚIA Strada Zrínyi N-ruI Ia. INSERȚIUNILE ce primesc la administrare. Multimite publice ți Lee deschis costă șirul 20 fH. Manuscrisele nu se Innapoiază. Dreptate și putere. Arad, 23 Iunie. Prin felul educației morale ce am primit, cei mai mulți dintre noi suntem obișnuiți și plecați a privi toate stările și actele vieții publice, ca și particulare, din punctul de vedere al dreptății. Nu e drept, zicem de pildă ca la câtea milioane de Români să fie apăsați, năpăstuiți, pe pământul lor strămoșesc, pământ pe care l’au apărat cu sângele și l’au fecundat cu sudoarea lor... Nu e drept... Dar tot așa au zis, veacuri de-a rândul, popoarele balcanice de sub jugul turcesc, — au zis și au strigat în zadar, până când nu le-a crescut și puterea, tot atât de mare cât și dreptatea. Nimenea n’a fost, desigur, niciodată, care să nu fi recunoscut cum că, din punctul de vedere al dreptății, toate acele popoare puteau și trebuiau să aspire la emanciparea lor națională. Poate că însuși Turcul va fi raționat mai la urmă așa: Dreptate veți fi având voi, dar nu aveți puterea ca să fiți stăpâni pe destinele voastre, — deci aveți să vă supuneți supremației mele... Și acestui raționament a trebuit să se plece atâta timp logica dreptății! Acum arată-ne și pe noi, Românii de aci, în aceeași situație în care veacuri de-a rândul au aftat și popoarele creștine din Balcani. Și noi avem dreptatea cu noi,, nici nouă nu ne poate contesta nimeni îndreptățirea de a aspira la emanciparea și asigurarea vieții noastre naționale.... Dar ne lovim, noi încă și astăzi, de acelaș răspuns: Dreptate veți fi având voi, dar nu aveți puterea de a v’o valora, — deci resemnați-vă și răbdați-vă soarta mai departe. Nimenea însă nu poate privi cu brațele încrucișate la pregătirile ce se fac pentru esterminarea lui, — și chiar dacă acele brațe ar fi legate, instinctul conservării tot le va face să tresară, să se smâncească, să se încordeze spre apărare. Cu atât mai mult când e vorba de un popor. Căci nu este potrivită întotdeuna compararea ce se face atât de adesea: „Popoarele ca și indivizii...” Nu; și nu este îndeosebi atunci, când e vorba de antagonismul acesta dintre dreptate și putere. La indivizi, puterea în contra dreptății arareori valorează, — bineînțeles în societățile cu adevărat civilizate și bine așezate. La popare însă, de cele mai multe ori, cum a spus-o odinioară și Bismarck, forța primează. Dar mai este și altă deosebire între destinele firești sale popoarelor și ale indivizilor. La indivizi a fost, este și va fi pururea fatală o ierarhie socială, — cei mai puțin înzestrați de la fire vor trebui să se lase povățuiți, conduși de cei mai bine înzestrați... Pe când la popoare nu va fi acelaș lucru, și cel mai mic, numericește, va putea să se conducă în viața lui națională tot așa de bine ca și cel mai mare. Cu alte cuvinte, egalitatea, care nu e posibilă între indivizi, e posibilă, și e chiar indicată, între popoare. Individul, mai la urmă, poate fi convins, și se resemnează, la o treaptă sau alta pe scara socială, — dar vai de acel popor care ar imita în această privință pe individ și s’ar pleca la o subordonare de acelaș fel. N’ar putea să fie decât un popor care n’a avut, sau și-a pierdut vitalitatea, deci — ar putea s’o spună și celebrul La Palisse — un popor osândit la o perie mai mult sau mai puțin grabnică. Individul însuși, dacă primește ca stigmat al inferiorității sale față de alții, înzestrarea mai puțină, fizică sau intelectuală, — nu va primi niciodată drept un asemenea stigmat faptul că aparține cutărei sau cutărei națiuni. Născându-mă Român, eu nu m’am născut fatalmente cu pecetia inferiorității, — după cum Maghiarul, prin faptul că s’a născut Maghiar, n’a venit în lume cu pecetia superiorității, câtă vreme în acelaș timp soarta oarbă poate prea ușor să i-o hărăzească și pe cea a — cu iertare — prostiei. Nu va tăgădui nimenea că sunt și anumite calități de rasă. Dar în ce privește totalitatea lor, e indisuctabil că toate popoarele viabile sunt și trebue să fie egale înaintea destinului. Pentru indivizi va fi destul dacă vor fi egali înaintea legii. Acolo e stăpânirea dreptății. Dar pentru egalitatea înaintea destinului, se cere și puterea. Cum stăm acuma noi, Românii din statul acesta poliglot, format de țările de sub oblăduirea coroanei Stului Ștefan, — cum stăm noi față de această problemă? — Avem dreptatea cu noi, — fără nici o îndoială, dar puterea? Neavând-o, cum, pe ce căi avem să purcedem ca s’o dobândim?... Căci la renunțare nu putem să ne gândim. Scopul mântuirii și asigurării existenței noastre naționale trebue să ni-l atingem. Simțim Cartierul latin. %. Fragmente din viața parisiană. * De Mircea Russu Șirianu. Iași, Paris, 20 Iunie. " • 1 vii. (Sfârșit). Trebuie înainte de toate, să-mi cer scuze dela acei cari au binevoit să urmărească aceste însemnări," că am întârziat așa de mult cu încheierea... De vină sunt ocupațiunile mele... politice, cari m’au smuls, fără nici o milă, din această lume de reflexiuni, de vise și poezie pe care mi-o făurisem când am început să scriu aceste însemnări despre vechiul nostru Cartier latin. Dar să termin cu aceste reflexiuni cari amenință să nu se mai curme. Ceea ce caracteriză în primul rînd viața din Cartierul latin — ca de altfel întreaga viață pariziană — este libertatea. In nici un oraș mare din lume și în nici o țară nu vei găsi o libertate așa de puțin limitată ca aici. Principiul cel mare este la Paris că totul este permis, afară de puținele excepțiuni aduse acestei mari regule de o legislațiune democratică și liberală. Libertatea aceasta așa zicând nețărmurită dacă are un inconvenient pentru Francezi (căci contribuie la stricarea moravurilor) are un mare farmec, un farmec special, pentru străini! Iată cum se mai și explică faptul că găsim atâția străini aici la Paris. Tot ceea ce nu pot face în țara lor, ceea ce le este interzis să facă în țara lor, străinii vin să facă la Paris. Ca să poată petrece în toată libertatea, fără teama „policemen”-ului, Englezii sau Americanii vin să se înfunde în tavernele Parisului, să petreacă nopți de orgie la Moulin-Rouge (cel mai faimos local de noapte), la Chat-Noir, la Folies-Bergères sau altundeva... Urmele acestei libertăți pariziene și consecințele ei le poți vedea pretutindeni. La început te izbește această libertate și o numești destrăbălare. Cu timpul te convingi că este necesar ca un oraș de pe glob să fie așa, căci numai o libertate absolută permite genului omenesc să facă progrese uriașe. Dovada cea mai bună este că Parisul este în fruntea progresului uman, el dă exemplu pentru toate relele dar și pentru toate cele bune, noi nu avem decât să alegem pe cele bune! 1 In privința acestei libertăți țin să mai adaug că este un contrast mare între orașele germane unde totul este „Verboten” și unde te întrebi ce mai este permis, și între Paris. In orașele germane te izbește toumaidecât numărul mare al agenților de poliție, al faimoșilor „Schutzmann”-i, aici la Paris acești apărători ai ordinei publice joacă un rol mai puțin evidențat. Agentul — sergentul, cum îi zice la noi la București — parizian este gentil și amical, are maniere plăcute, pe când se știe că polițistul german se remarcă prin atitudinea sa rece și respingătoare, adeseori brutală. Fără îndoială că această comparațiune conține poate o mică exagerare, nu este însă mai puțin adevărat că ea scoate în evidență fundamentala diferență între caracterul rassei latine și acela al rassei germanice... Viața studențească la Paris se deosebește mult, foarte mult, de viața studențească cu care este obișnuită tinerimea noastră transilvăneană sau chiar cea bucureșteană. Tinerii noștri din Transilvania sunt mai mult sau mai puțin obișnuiți cu o viață în comun, de societate, de prietenie, sunt obișnuiți a fi membri a cutărei sau cutărei asociațiuni sau grupări studențești, a „aranja” baluri, petreceri, serate și, ceea ce este nota caracteristică a acestei vieți studențești, se cunosc între dânșii. Iar dacă tinerii noștri își fac studiile la vreo universitate germană, fie la Viena, la Berlin, Lipsea sau Munich, ei au ocaziunea să asiste sau chiar să ia parte la o viață studențească foarte bine organizată, conform unor tradițiuni vechi și în parte frumoase, dupăn anumit calapod care uneori nu lipsește a fi ridicol sau grotesc: viața de student german... Cunosc puțin această viață din practică, am cetit însă mult despre ea, studii aprofundate. Mai cu seamă distinsul nostru publicist Dr. Horia Petra-Petrescu a făcut asupra ei unele observațiuni bazate pe o practică personală și deosebit de judicioase. Personal găsesc că toate obiceiurile acestea, frumoase, o recunosc, pot să se potrivească foarte bine cu firea rassei germane, care nu este capabilă să producă ceva serios dacă nu este organizată, dacă nu suplinește prin umăr la umăr și organizare ceea ce