Românul, iunie 1914 (Anul 4, nr. 119-141)

1914-06-11 / nr. 126

Anal IV ABONAMENTUL Pe un an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— „ Pe 3 luni . . 7.— „ Pe o lună . . ..40 „ Pentru România și străinătate: Pe un an . 40.—franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750, Arad, Mercur­, 11|24 Iunie, 1914. Nr. 126 REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA Strada Zrinyi N-rul 1­a INSERȚIUNILE se primesc la admini­strație. Mulțumite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscrise nu se în­­napoiază. Listele electorale. Cu începerea lunei viitoare, se vor întocmi listele electorale. Alegerile parlamentare din primăvara viitoare se vor face pe baza acestor liste­ îndoită grijă trebuie să avem, deci, ca listele să se întocmească cu cea mai mare bă­gare de seamă. Cine și cum poate ajunge în listă, va să zică primi drept de vot, se lămurește în broșurile editate de Comitetul Național. Rugăm pe bărbații noștri de încredere, să răspândească pretutin­deni acele broșuri. Alegătorii români găsesc în ele și prețioase îndemnuri, cu cine au să voteze. Mai rugăm pe bărbații noștri de încredere, să lămurească pe săteni, că în fața comisiilor pentru liste, oricine se poate supune din nou la examenul de scris și cetit!!! Se pot supune și cei ce nu au fost lăsați peste tot la examen, și cei ce s’au supus odată, dar au fost „trântiți”. Să lămurească apoi pe săteni, că examenele se fac fără plată și fără gloabă! S’a răspândit, anume, știrea prin unele ținuturi, că cel ce nu va trece la examen, are să fie globit, adecă va avea să plătească o pedeapsă oarecare în bani. Toate știrile mincinoase trebuie desmințite cu stăruință! Să-i lămurească în sfârșit, că examenele se fac românește, și după cartea de cetire din cla­sa a Vl-a poporală, nu după cuvintele ce-i toacă prin cap cufărui notăresel. Apelăm din nou la toți intelectualii români, mai ales la tinerime, ca peste vară să țină con­ferințe și sfat cu poporul, despre legea electo­rală, în loc de alte chestii mai puțin actuale. Adunarea învățătorilor bihoreni, la Pocola, studentul V. Oanea la Cociuba și alții în alte părți au dat pildă frumoasă ce trebuie făcut. La muncă, deci, cu totii. "­­ BIROUL CENTRAL al partidului nat. român. Bietul Burg Kornél. ...De n’ar fi fost nu s’ar povesti... Burg Kornél, căpitanul poliției de graniță din Predeal isprăvise cetitul. Aruncând pe masă „Budapesti Hírlap”, aprinse o țigaretă românească, pe care străluceau cuvintele: „Prințul Carol” R. A­. P. (Regia Monopolu­rilor Statului). Ziarul imperialismului ma­ghiar îi liniștise îngrijorările patriotice. Ca să zică vizita lui Sassono­y la București și a ța­rului la Constanța nu sunt preludiile unei o­­rientări nouă a politicei României. Ele sunt numai niște simple acte inofensive ale curtoa­­siei internaționale. Cândva, pe la sfârșitul veacului al XIX-lea îi făcuse regele Carol o vi­zită țarului. Acum, aducându-și aminte în veacul al XX-lea că eticheta spaniolă a curți­lor pretinde întoarcerea vizitelor, țarul a ple­cat la Constanța. Atâta tot. Așa scrie la ga­zetă însuși Rákosi Jenő. El știe ce se petrece după culisele politicei mari; nu în zadar este ci părintele natural al imperialismului ma­ghiar! Țarul își achită datoria socială față de regele­ României, ca după aceea să-l poată primi fără jenă pe contele Károlyi. După Poincaré vine țarul la rând. Tovărășia de ar­me a Rusiei a dobândit-o Károlyi pe seama națiunei parte prin intermediarea presidentu­­lui republicei franceze, parte prin discursu­rile sale ținute în America. Strămoșii lui au făcut „transacțiunea" cu Habsburgii, tradăndu-l pe Rakoczy. Stră­nepotul, mulțămită independenței și ge­­n­nialității politice, ce i se asigură venitele­­ moșiilor rakocziane primite de strămoși ca răsplată de la Habsburgi poate astăzi face în numele națiunei „transacțiunea” cu Musca­­r­ul’­ — Și plimbându-și ochii pe norii fini de fum aromatic, Burg Kornél fantasează mai departe. — „Al naibii diplomat, Tisza nost!... Țăranii ruși din Ung și Bere­g stau închiși pentru propagandă panrusă și pentru conspi­rație cu contele Bobrinski. Bine i-a mai purtat de nas pe proștii de ei bravul Dulișcovics, la porunca lui Tisza. Károlyi și Holló și Lo­­vészy pot să atace Austria după plac o pot ataca și pe Germania, în adunări poporale ori în „Magyarország”. Ei pot în dragă voie slăvi Rusia care totdeauna a priceput tendin­țele națiunei maghiare. Da, Tisza are drep­tate când ajută pe sub mână acțiunea ruso­­filă inaugurată de Károlyi, combătându-o tot el cu jumătate gura — în public. Neamțului din Viena, arătând asupra țăranilor lui Kaba­­­liuc, osândiți la pușcărie — Tisza îi dovedește pe ușor sentimentele sale antirusești. Dar Ká­rolyi e Károlyi și e deputat, împreună cu Holló și cu Lovászy. Ei nu sunt țărani ruteni. „Magyarország” e ziarul lor, ziarul ideii na­țiunei unitare și indivizibile maghiare. Șiret om Tisza ăsta. Ce bine momește pe nemții din Viena. Și căpitanul de graniță, simpaticul Burg Kornél, mai aprinse o țigaretă: Prințul Carol R. Ai. S. Apoi continuă cu fantaziile atât de dulci ale ori­cărui maghiar patriot. „Cu aju­torul Moscoviților Ungaria va fi emancipată de sub tutela Austriei. Visul lui Rákóczi și al lui Kossuth se va împlini. Ehei! Ce mai ma- Păianjenul. Măiastră lucrare în proză a lui Edmond Harancourt, despre care v’am vorbit în mai multe rânduri și din ale cărei fragmente, apărute în „Journal" am tradus una și pentru cetitorii acestui ziar, a apărut în sfârșit în volum. Titlul ei este Daah, cel dintâi om. Opera aceasta e o re­constituire a vieții omului primitiv, din vremea când în­depărtatul nostru strămoș rătăcea, sălbatec și gol, pe movilele epocei cuaternare sub ploile nemiluite cari că­deau din cerul veșnic mohorît. Edmond Harancourt a dat în această lucrare a sa, dovada unei intuițiuni într’ade­­văr geniale. El urmărește în cele dintâi ființe omenești activitatea instinctului și deșteptarea inteligenței cu o ad­mirabilă perspicacitate. El pătrunde până în străfundul originei gesturilor pe cari le facem și astăzi în lupta noastră pentru trai. El ne explică obârșia tovărășiei, a invențiunilor, a amorului omenesc cu o neîntrecută clarvedere. Probabilitățile pe cari ni le expune marele scriitor, suntem îndemnați a le lua drept certitudini. Nici un autor n’a isbutit să trateze acest subiect cu atâta profunzime și strălucire. Cartea lui Harancourt este un eveniment literar. Ea este mai ales o operă de esență prețioasă și compusă cu o conștiinciozitate cu care majoritatea scrii­torilor din ziua de azi nu ne-au prea obișnuit. Cât de in­teresant, cât de simpatic, cât de bine studiat și, mai ales, cât de omenesc răsare, din paginile autorului francez Daah, întâiul om! In luptele, în cruzimile, în grijile, în simpatiile și antipatiile lui, îl înțelegem așa de bine! El și Ta, muierea lui, ne apar ca niște adevărați stră­moși, îmi fac o datorie, traducând aci un fragment din o­­pera neîntrecută a lui Edmond Harancourt. Cetitorii o vor aprecia. — Adrian Corbul. In picioare, în fața muerii, Daah căsca. Prin enorma deschizătură a gurei lui, ea îi zări cerul gurei, roșu ca o rană, și foarte înalt boltit; trei­zeci și doi de dinți năpraznici îi împodobeau fălcile, și măselele, în fund, păreau ca niște stânci albe. El închise gura și se învârti pe loc, ca să in­specteze împrejurimile; apoi, simțindu-se obo­sit, se așeză pe vine lângă femeie, între ea și măciuca lui; și cum ședea astfel, cu bărbia a­­lipită de genunchi și cu mânile la glesne, el ră­mase nemișcat, cu gâtul întins, cu gura des­chisă; privirea îi era ațintită asupra unui tufiș la zece pași în fața sa, dar nici o imagine nu intra în el. Erau într’una din acele clipe rele când sim­țeau în făptura lor întreagă greutatea descu­rajării acumulată de atâtea eforturi veșnic ace­leași și cari nu schimbau nimic în viața lor. Vi­sarea asta jalnică, nu era decât o oboseală a trupului interpretată de creerul lor... Din când în când femeia se întoarce către bărbat, ca să-i caute în prunele direcția spiritului lui. Deodată, ea-i împinge ca să-i arate, calea, aproape de ei o viespe prinsă într’o pânză de păiajen, și care se sbate în mijlocul firelor. Daad râde. Păianjenul sosește. Perechea omenească se interesează la acest spectacol, dar femeia nu descoperă într’însul acelaș lucru ca și băr­batul. Ea resimte în nervii ei groazele anima­lului care va fi devorat, în vreme ce Daah trium­­fează la actul aceluia care va devora. El supra­­veghiază jocul labelor cari se întind brusc spre pradă, și cari se retrag cu prudență; el constată rezultatul mișcărilor; el concepe ideia unei curse pe care o găsește comodă și demnă de invidie; el este gelos pe acest vânător pentru ingenioasa șiretenie care-i permite să-și aștepte vânatul fără străduințe, și să-l înhate fără peri­col, în loc de a-l urmări mereu,­­ mereu... El se gândește la dânsul; rodnica invidie se mințe­­ște în el. A invidia, este aproape a căuta. Imi­tatorul lumei își dă el seama în fundul ț­ricene­­rei lui de vre­ o șansă posibilă de a ști cândva să facă tot așa de bine ca insecta? Viespea e moartă. Păianjenul pântecos i-a supt măruntaele; acum el își repară plasa, și ea se apleacă să vadă cum lucrează; niciodată până acum ea n’a cercetat această pânză ușoară care oscilează și care tremură, aceste fire cari iradiază, aceste fire cari se încrucișează. Ea ve­de rețeaua formându-se din nou, și, în fata a­­gilității micului animal care poate să teasă un voal, ea râde la rândul ei; râsul ei e de pe acum o admirațiune. Dar ochii ei, în curând obosiți, se înalță către arbori; lianele care se încrucișează din ramură în ramură, deasupra capului ei, sea­mănă cu firele pânzei; ea smulge una, și a doua și a treia; ea se întinde cu gravitate; ea se în­cearcă, foarte atentă, să le înoade, întocmai ca păianjenul.... #

Next