Romanulu, iunie 1887 (Anul 31)

1887-06-11

494 recunosce aparițiunea ei, delurile cele mai reputate ale podgoriei județului Prahova, pe oâ întindere de mai multe mii de pogone. Acesta grabnică desvoltare și propagare a filocferei în județul Prahova lasă a se bănui că ea ar fi putut fi introdusă prin vreun mijloc ,precare și în restul podgorielor țârei și în special în vreuna din localitățile podgorene ale județului ce administrați. Preocupat de acesta temere, amânore a vĕ ruga, d-le prefect, ca, prin ordinele ce veți da și îndemnările d-ve3tra personale, se faceți ca pene la finele lui luuiü cel mult se fie visitate și cercetate tote viele din acel județ, spre a se constata dacă există temeri că vegetațiunea lor ar suferi de vre-uâ causă precare, cunoscută sau necunoscută în acea localitate. Resultatul acestor cercetări veți binevoi a ni-i comunica pe dată, ca ministerul să potă la timp trimite în localitățile bănuite persane experte, cari se constate în mod definitiv starea acelor vii. Veți bine-voi a cunosce, d-le prefect, că de la resultatul acestor cercetări atârnă în mare parte ultimul avis ce se va lua cu privire la stingerea focarului filoeefic din județul Prahova și a măsurilor de prevenire pentru restul podgoriilor țerei; și de aceia insista ve ruga ca se acordaui deosebita d-vostra mențiune cercetărilor ce veți organisa, pentru ca ele să fie făcute cu consciința și inteligența ce se cere într’uă întreprindere atât de minufiosa ca acesta. ROMANULU 11 IUNIU 1887 CORESPONDINTA CONTIMPORANA Kritzenlor î 6 Iuniu. Domnule directore ! A trecut acum și septemâna Rusaliilor, sau septemâna confirmațiunei, acea septemână, în care fetițele și băieții, trecând din etatea copilăriei în aceia a tinerețe, se admit în comunitatea creștinilor printr’uâ ceremonie bisericească, al cărui semn caracteristic este aplicarea unei palme ușore din mâna unui episcop pe falca recipienților, care case toți și tóte consideră acesta ceremonie, — prin care li se amintesce că nu a suferi orice pentru credința lor — ca un lucru secundar și de prisos , lucrul principal fiind, după părerea lor darul ce nașul este obligat a le face, conform obiceiului și petrecerile ce trebue să le procure în ciua confirmațiunii. In tóte zilele septemânei trecute se putea vedea pe tote piețele și stradele Vienei un mulțime de trăsuri particulare, de birjl și că căruțe țerănesci, în cari nașii și nașele conduceau pe confirmații lor respectivi la Prater și la alte locuri de petrecere. Din nenorocire timpul răcoros și ploios, care a domnit totă săptemâna, nu le era favorabil și mai cu sema fetițele îmbrăcate în rochii de verá, cu capul gol și cu părul buclat n'au putut găsi plăcerea dorită. Când e vorba de versta critică, numită și versta ingrata, se înțelege în genere pentru bărbați 40 și pentru femei 30 de ani, cu drept cuvânt, căci acesta epocă ínsemneza pentru ambele secse limita estrema a tinereței, perderea ilusiunilor. Dar mai există și uă alta verstă critică, adică trecerea din copilărie în tinerețe, epoca între 12 și 16 ani, epoca confirmațiunei. Uă fetiță de 12 sau 13 ani e privită de surorile sale mai mari ca un copilă, e tratată de relele sale cu nepasare și dispreț. Déca voiesce să se amestece în convorbirea lor, i se impune tăcere și e trimisă a se juca cu păpușa, deși a doua jilelea îi va fi °e pate : „Nu’ți e rușine, uă iată așa de mare să se jace cu păpușa, împletesce mai bine la ciorapi !“ Dacă la masa parintesca se discută toaletele pentru corso de flori sau ultima representațiune teatrală, sermana fetiță, care simte mare dar a se instrui, e poftită fără ceremonie a se duce în camera copiilor, supt pretecst că asemenea conversațiuni nu sunt pentru urechile copiilor. Fetița ese posomorită, se crede persecutată asuprită și trâgându’și rochia scurtă care refusâ a se lungi, se simte forte nenorocită. Cam tot așea pățește și băiatul de 14 sau 15 ani, în ciuda silințelor sale, vocea lui refusă d’a lua un timbru bărbătesc, obrazul lui ia în tóte zilele un altă espresiune, umbletul lui e și urâitor, manierele sale sunt stângace, privirea lui e sfiiciosă, totă ființa lui semana cu a unui liliac și nimeni nu gâsesce plăcere a se ocupa cu densa. Dar când sosesce cj un confirmațiunel, tóte acestea se schimb ca printr’un farmec : fetița de erl s’a prefăcut în domnișoră, băiatul a ajuns un domnișor, el și ea au pășit pragul copilăriei și au intrat în junețe. Există dor două epoce critice ale vieței, două verste ingiate: cea dânteia înainte d’a ajunge la junețe și cea d’a doua când eșim din junețe. Cea dânteia este paraponul verde și cea d’a doua paraponul veștejit; intervalul între ambele e plin de frumusețe, plin de ilusiuni încântâtore; în acest interval ne bucurăm de existența, ne luptăm și iubim. Păcat că este atât de scurt și că nu’l putem prelungi pene în adânci bătrânețe. La 31 Maiü, a 55 aniversare a morței marelui compositor Josef Haydn, s’a inaugurat monumentul lui, datorit pietuței burgesilor vienezi, așezat pe piața dinaintea bisericei Mariahilf. Desvălirea monumentului s’a făcut în prezența împăratului, principelui corónei, archiducilor, miniștrilor și primarului orașului, dânduse în primirea comunei. Arhhiepiscopul Vienei cardinalul Fanglbauer a celebrat solemna liturghiă. Acum trei din cinci eroi musicali ai Vienei, Beethoven, Schubert și Haydn au monumentele lor; pentru cel al lui Mozart s’a destinat a sutelea aniversare a morței sale, 5 Decembre 1891; să sperăm că nu va trece mult timp până când și al cincilea maestru vienez, Gluck, va dobândi și el un monument. Totă lumea musicală cunosce și admiră composițiunile lui Haydn, din care cel mai renumite sunt imnul național al Austriei și oratoriile creațiunea și patru anotimpuri. Este caracteristic că Haydn a fost cel d’ânteiu care a introdus în musică elementul umoristic. Acesta este un consciințâ a naturii sale simpatice. Ești din rândurile poporului, îi păstra uă neclintită iubire, credincios și încrestetor, tot d’auna mulțumit cu lumea, și d’ua sinceritate și simplitate exemplara, îi plăceau glumele și cu deosebire fermecele femeilor frumóse. Cap de operile lui îi procurau in tota Europa triumfuri meritate; mai cu semn în Euglitera i se faceau cele mai mari ovațiuni, astfel că, îndemnat de recunoscință, erea la îndoială după terminarea oratorului. Creațiunea, décá n’ar trebui sé esecute acestá operă pentru prima oră la Londra lui. Aflându-se acesta intențiune a maestru12 membri ai aristocrației austriace: principii Eszterhazy, Trauttmansdorff, Lobkowitz, Schwarzenberg, Kinsky, Lichtenstein, Lichnowsky; comiții Marschall, Harrach, Fries , baronii Spielmann și Swieten asigurare capitalei Austriei onorea celei d’ansein represintațiuni, oferind compositorului un onorariu de 700 galbeni și însârcinându-se cu tóte cheltuelile concertului, care produse compositorului o sumă de 4,088 florini. Oratoriile «Creațiunea» și «Patru anotimpuri» se esecută la Viena până în present în toți anii la Pasce și la Crâciun când orice altă represintațiune teatrală sau musicalâ este poprită. Despre imnul național Haydn însuși dicea lui Iffand: — Cânt acest imn în tóté diminețile, de la el am aflat în düe de restriște mângâiere și odihnă; déca nu l’ași cânta în tóte d>e nu m’ași simți bine. Sâmbătă la 4 Iuniu, serbare de primăvară cu corso de flori a adunat la Prater un public numeros a venit în trăsuri decorate, călări și pe jos. Timpul era nesigur, capricios și variabil. Sorele, care dimineța se ascunsese după un strat de nori ne arată mai târziu fața sea luminosa, pe urmă se aidica un vânt rece, care impunea tuturor conversațiunilor un singur subiect: cestiunea banală și isgonitâ de tiranicul «bon ton» din societatea civilisata, adică déca va ploua sau nu ; déca va avea loc corso floreal sau déca se va amână pentru Luni ? E că problema! Principesa Paulina Metternich, după ce își făcu închinăciunea dimineței, rugând pe Dumnedeu a-i ceda numai pentru puține ore omnipotența lui, adună în jurul ei membrii comitetului și cei mai renumiți meteorologi vieneși, cari ne informă cu mare esactitate de timpul Zilei trecute, spre a discută și a resolda marea cestiune «to be or not to be», facu-se sau amâne-se cursul florilor? Părerile erau împărțite, timpul rămânând nesigur, trecea după vechiul său obiceiu, dar fiind că pene la amiadi nu căzuse nici un picătură de plaie, se luase în fine, cu majoritatea voturilor decisiunea a esecuta «coute que coute» proiectul corso de flori. Cititorii sunt fără îndoiali în drept sé aștepte de la un corespondinte contimporan uu relațiune mai mult sau mai puțin exactâ, acestei serbări, dar vor binevoi a lua în considerațiune că prudența unui bétren esperimentat îl îndemna să remite acasă. Așadar, spre a’mi îndeplini oricum datoria, am delegat pe nepota mea a’mi ține locul și a asista la acesta serbare. Comunic dér cititorilor observațiunile sale, pentru care nu pot lua asupra’mi responsabilitatea, sperând înse că vor avea destulă galanterie d’a se abține de la orice critică. Timpul,—orice nepota mea,—nu era mai favorabil, nici desăvârșit nefavorabil, vântul, luând câteva dată caracterul unui orcan, risipea pentru câteva minute norii cerului și arctica de la pământ nori de praf în dauna toaletelor domnelor frumose. Pe urmă câteva picături de plaie stingeau praful. Acesta cnse nu supéra pe Vienesi, obicinuiți din vechime cu plaia și cuvântul, din timpul depărtat în care Viena era încă un «Castrum romanum» dateza dicelarea : «Vienna aut venosa, aut ventosa». La 2 ore după amiada se deschide uă umbrelă, într’uă clipire sute de umbrele sunt deschise și dau aleului principal al Fraierului aspectul unui câmp presărat cu ciuperci gigantice; dar vântul milostiv suflă și sórele surîde printre nori. Nesiguranța timpului îndemnase pe comitetul esecutiv a înainta începutul cursului; la 2 ore se aflau adunate la răspântia Fraierului, alături cu monumentul lui Tegethoff uă mulțime de trăsuri care de care mai frumose, tóte decorate cu flori naturale și artificiale. Cu cât se adunau mai multe trăsuri cu atât scădea entusiasmul publicului , uă trăsură, a cărei decorațiune nu întrecea îndoit salariul anual al unui profesor de școlă poporală, nu provoca nici un «a!» aprobator. După 3 ore cursul luă începutul său, precedat de patru călăreți , trăsurile intrau în două coline la arcul principal, apoi începea bombardarea cu flori din trăsură în trăsură. Impératul, principele coronei cu principesa Stefania au onorat serbarea cu prezența lor. E că în resumat relațiunea nepoței mele, care s’a întors la Kitzendorf p’uâ plaia torențială, forte ostenită și nemulțumită. Ostenii sunt și eu, cu tote acestea trebue sa mai povestesc ceia ce a pățit un amic al meu, d-nul Müller, care locuesce strada Fraterului și ocupă in cazul d’ântâi două camere, fiecare cu câte două ferestre în front. Anul trecut la serbarea de primăvara voise sa profite de ocasiune, închinând cele patru ferestre ale lui, calculă că cerând câte 50 florini de ferestra va face un profit de 200 florini. Dar proverbul erice : «l’homme propose, et Dieu dispose». Un unchiu al lui, locuind în provincie îl adresă un scrisore prin care’i esprima dorința d’a se afla față la cursul de flori. Domnul Müller, moștenitorul presumptiv al unchiului său fu nevoit să’l invite d’a privi acest spectacol din locuința lui, calculând câ’i mai rămânea încă trei ferestre de inchizii. Unchiul de moștenit ca se comunică învitațiunea primită și la alți amici ai lui și în jaita serbarei de primăvara se înfățișă la d-nul Müller cu un suită numerosă, compusă de amicii lui, cu soțiile și copii lor, un număr de 32 persone. Nu mai putea fi vorbă de a închiria măcar un ferestru, dar nu destul cu atâtea, nenorocitul trebuii să se arate și onorat de presența personelor necunoscute și a le oferi un gustare. Provincialii nu așteptarână a doua învilațiune, ci deșertară paharele, mânează mezelicurile, prăjiturile și plăcintele servite, pricinuind amfitrionului uâ cheltuială de 50 fiorini. Un băiat de vr’uă 12 ani, care consumase pene aci șese plăcinte, ceru amicului menâncă un a șaptea plăcintă; acesta cerere obraznică trecu peste limitele estreme ale amabilitate stăpânului casei și ’n loc d’uă plăcintă aplică mâncăciosului uâ palmă bine meritată. Unchiul de moștenit, asistând la acest act de corecțiune și considerându’l ca uă ofensă făcută lui, plecă supărat, se bolnăvi de necaz, făcu testamentul său și muri, lăsând totă starea lui băiatului pălmuit. Proprietarul casei în care locuesce amicul meu, aflând că tóte ferestrele sale erau ouepate în ghițaa serbărei și calculând că va fi realisat un bun profit, sâ adaoga chiria anuală cu 100 de fiorini. D. Müller voind a profita d’acesta secțiune cu ocasiunea serbărei de estim, găsi nemerit a se certa cu toți amicii lui afară de cei locuiți strada Praterului cu ferestre în față, cărora cjice că neplâcându’i a vedea în locuința sea omeni străini, nu va închiria d’astă dată ferestrele sale. In ajunul serbarei șeful său de biurcii îi arătase dorința d’a privi trecerea trăsurilor corso floreal; se înțelege că d. Müller, care aștepta să înaintare, se grăbi a’i pune la disposițiune una din ferestrele sale. Tót îi mai rămânea trei de închiriat, puse dor un placat la portă, dar acum urcă pretențiunile sale și cerea câte ua sută fiorini de ferestrá. Nimeni nu voi se plătescá uă asemene sumă, în fine îi se oferise 20 fiorini pentru uă ferestru. Tare supărat d’un asemene oferta aröta ușa oferitorului. Cu tóte acestea ursita decise că și d’astă dată câte și patru ferestre ale lui au fie ocupate de privitori, fără nici un profit pentru dânsul. Toți amicii lui din strada Praterului, sciind că d. Müller nu închiriază ferestrele sale, se grăbi a închiria p’ale lor și a veni la dânsul cu familiile lor, ocupându’i tóte ferestrele. Șeful biuroului observă cu neplăcere acesta grămădite de omeni necunoscuți și găsi în acesta conduita ca lipsă de considerațiune datorită lui; d’aci resulta nimicirea speranței sale de înaintare. Epistola mea de astăzli a ajuns prea lungă. Iertare și salutare ! Contimporanul. Uă visită la Brătești și familia Sioneștilor. — Urmare !) — Din inspecțiunea ce le-am făcut am văzut că-i place a atinge cestiuni generale, ca starea morală și socială a Românilor pe la 1848. In urma unei culturi destul de bine hrănită nu ne miră de loc chipul înalt de a privi uă cestiune. Sunt și pentru noi cești de a fi de mare valore multe din cărțile bibliotecei Sionești, pentru a nu crede că cetirea lor se fi adus rude bune cititorilor mai bătrâni ca Antohi și Ion Sion. Ca catalogare a tuturor cărților ar fi importantă spre a sti cam ce fel de cărți intrau încă bibliotecă boerească. D. G. Sion Gherei a publicat multe în Buciumul Român din 1875 în «Bibliografiea Română» totuși țin și eu a da câteva din cele mai singulare. 1) Essay d’un dicționnaire contenant la Connaissance du monde ă Wessel 1702. 2) Terpsicops e neagraminateki aplo- Elleniki. Enetia 1811. Cartea e dedicată lui 1. Moruzi. 3) Stoiheia tis Ellinikis Glossis is hrisin ton Sholeion tes Ellados. Eneția 1818. 4) Apophtegmata e dicta meneorabiiia, cu note nemțești. Nohum Lexicon Universale quatuor linguarum Latinae, Gfermanicae, Graecae et Gallicae. Basileae 1715. Pe dânsa găsim subscris : Dinu Catargim 5) Les fables Egyptiennes et Grecques, par Antoine losepli Pernety. Parit 178ti. 6) Apoht egmalon apanthismata Veneția 1728. 7) Saretiuis Pamelas, comedie de Polizu Lampanitiati Viena 1791, carte pe care Autohi Sion o citea încă din 1805, cum arată o notiță pe ea. 8) Neoi Erotocritos para Dionisiu Fotinu Viena 1818. Aceste și multe altele formau biblioteca veche Sionască, care astăzi umple câteva rafturi, de orice d. Sion Gherei a îmbogățit forte mult biblioteca prin cumpărarea de cărți vechi Românești pentru care avea și are atâta râvnă, cum numai un Papiu Ilarian avea pote. Istoricul Român găsește în biblioteca Sionescu multe cărți folositore, căci e una din puținele biblioteci boeresci, cari conțin mai multe cărți de istorie. Multe au pierit; multe au fost date mai ales manuscripte fără a mai fi înapoiate. Antohi Sion a dat câteva d-lul Cogălnicanu, care i le-a mai dat îndărăt. Fiul său Ion Sion și el dă cărți din biblioteca sea dintre cari amintim un manuscript al Tetravangeliului ce-l dă bibliotecei din Bucuresci prin ministru de culte, răposatul Cristian Tell îi mulțămește și scrisoarea și astazi se păstrează în original, înainte de a termina cu totul de familiea Sionească (in a mai adăuga pe scurt âncă unele din notele ce mi le-a comunicat d-l Sion Gherei, după ce începusem deja sé scria articolul. Familia sionească își are baștina sa în ținut Vechiu al Tutovei, pe apa Racovel și anume în satul Cosești. Când se vor publica hrisoavele Moldovei se va sti ceva mai mult despre această familie, două documente ce sunt astazii la arhiva statului, referitóre la moșiea Davideni jud. Neamț amintesc de Sionești. Moșiea actualminte e a d-lui N. Gridov. Iordalo Sion stolnicul, care a fost ceauș și baș ceauș s-a născut în 1738, și moare în 1812 îngropându-se la Biserica sf. Gheorge Lazonski din Iași, unde se vede până astazi piatra sa mormântală. Mare dér în vârstă de 174 de ani. In 1795 documentele ni-1 arată a fi fost la moșiea Davideni. 1) A se vedea «Homânulul» de la 28, 29, 31, Mafu 34, 5, 6, 8, 9 și 10 luniä. Mama lui Iordachi, pe care o chiema Dochița, mare, și copii rămân de mici fără mamă. Pe Ionița Sion îl ia Moruzi la curte, pe Costaki Sion îl ia Th. Palladi, pe Iordaki Sion îl ia Constantin Cantacuzino. Sioneștii sunt ca tutori ai Bisericei Lozonski din Iași, cǎci erau în rudenie cu familia Lozonski polonă, care erau ctitorii Bisericei. Nem mai aproape cu Sioneștii erau Tânfeștii, și în corespondența dintre colonel Tăutu, fost Primar și intre Antohi Sion se făcea sub numele de ^verc*. Aceste sunt tot ceea ce am putut afla despre familia Sioneștilor. Cum că vor mai fi multe, nu mai încape îndoială. Ceea ce am făcut e un început necomplect, nesigur, dar în cale de a ne îndruma spre ceva mai complect. Uâ cercetare în documentele familiei Tauteular ar fi de mare folos, și lucru vrednic de notat și de atras luarea aminte asupră-le că la familiea Tăutu s’ar fi const, servind lăzi de documente. Câte isoore nu zac acolo neștiute de nimenea . Aacă ceva ca cestiune finală și termin cu ceea ce am avut de zis asupra familiei Sioneștilor, pentru a trece în urmă la documentele copiente. Nicăirea nu vom găsi în cronicele Moldovei Amintiri de Sionești. Din ce cauză provine aceasta ? Lămurirea acestei cestiuni ne va duce a face unele reflecțiuni generale. Cronicele tac de Sionești. Dar despre ce evenemente anume se ocupa cronicele nóstre ? Au ele ca obiectiv poporal ? au în vedere cel puțin clasele mai de jos boerești ? nu. Ceia ce găsim noi în cronici nu e decât Curtea domnească și cu divanul setei. Compus din boerii de clasa Ia, io Domnul și intrigele de la palat âca din tot cuprinsul cronicelor. Bietul țăran abia ici și colea e amintit când e vorba mai ales d’o dare noua. Altfel vorbă de instituțiuni prin cronici nu se face. Documentul ne dau aceste notițe. Acum ce rang de boerie au ocupat sioneștii ! Nici uă dată ei n’au fost boeri protipendadă, ci numai de clasa II-a. Trăiau ei mai mult la țară, în ținutul de astazi Vasluiul. Departe de curtea domnesca, neamestecându-se în intrigile de palat, cronicarii n’aveau interes de a aminti de el ca unii ce erau mici. Totuși pentru noi tocmai faptul că cronicele tac despre Sioniști suntem în dreptul de a ne opri asupra lor, căutând mai ales a explica și rolul politic ce au jucat boerii mai mici în istoria țarei nostre. Antohi Sion se va servi de tip. Pe când boerii de clasa I prin intrigile lor serveau până la un punct în a schimba pe Domni, boerii mai mici își petreceau viea lor în liniște, unindu-se unii și cu țăranii. Duceau acești mici boeri uu vrea mai retrasă, dar în același timp mai independentă. Boerul protipendada trebuia sa se alipescă pe lângă uă putere străină spre a-și ajunge planul. De aceea întâlnim în Istoria țârei că erau in Muntenia un partidă care ținea cu Ungurii, alta care ținea cu Turcii, cum în Moldova mai apoi erau iarăși 2 partide: turcéscá (conservatóre) și ruséscá (progresiva! ?!). Un Domn nou venit trebuia să se sprijine pe un partida, altfel de a doua Zi era asvârlit de pe tron. Acum interesul ca ua partidă să pună mâna pe putere făcea ca el să fie cel mai legați prin interese de puteri străine. Constatăm dar acesta : Boerul protipendada stătea mai sus, dar era mai legat, mai puțin liber; boerul de jos sera de grâne, unde dormeau pe paie vre-uă treizeci de partizani. Caterina, la vederea acestor mari acoperișuri posomorâte, acestor șoprone, staule, acestei vechi locuințe unde-și petrecuse tinerețea, unde tata-seu, moșu-scă își săvârșise esistența lor pacinică și muncitore in liniște, și pe care avea póte s’o parasesca pentru totdeauna, Caterina simți că i se strânge inima, dar nu dise nimic, și sărind din sanie, ca altâ-dată când se întorcea de la târg. — In sfârșit, Luiza, zise ea, ceane acasă, mulțumită lui Dumnedeu. Rétrénul Duchéne deschisese porta strigând : — D-tea ești, domna Lefevre ? — Da, noi suntem... E vreo știință de Jean-Claude ? — Nu, domnă. Atunci totă lumea intră în bucătăria cea mare. Mai ardeau încă câțiva cărbuni pe vatră, și sub acoperișul imens al căminului stă aședat în umbră Jerôme din Saint-Quirin, cu mantaua lui cea mare de lână grasă, cu barba lui cea lunga ascuțită, cu bâta lui de corn între genuchi și carabina rezemată de zid. — He! bună Ziua Jerome, îi strigă bătrâna fermieră. — Bună diua, Caterina, răspinse șeful serios și solemnei al Grosmannului. Veniți din Donon ? — Da... Merge reu, sermanul meu Jerome ! Kaiserlich atacau ferma când am părăsit platoul. Nu se vedea decât haine albe peste tot. Incepeau să treca peste întâriturile cu pomii abătuți... — Atunci, credt că Hullin va fi silit sé parasescä drumul ? — Se prea pute, decá Piorette nu-i vine în ajutor. Partizanii se apropiară de foc. Marc Dives se aplecă pe cărbunii cari ardeau ca să-și aprindă pipa, ridicându-se disc : — Eu, Jerome, nu-ți cer ție decât un lucru; știu de mai nainte că a trebuit să se bată bine acolo unde ai comandat tu... — Ne-am făcut datoria, răspinse cismarul ; sunt șă se deci de omeni întinși pe povîrnișul grosmannului, cari vor putea s’o spuie la judecata din urmă. — Da , dar cine a condus pe Germani ? caci n’au putut să gasesca ei singuri trecetarea din Blutfeld. — Yegof, nebunul de Yegof, disc Jerome, ai cărui ochi căprui, înconjurați de sbârcituri adânci și acoperiți cu nisce sprîncene dese, albe, părură că se lumineza în întunerec — Ah!... ești sigur? — S’au vedut omenii lui Labarbe când urca, conducea pe ceilalți. Partizanii se priviră cu indignare. In vremea asta, doctorul Lorquin, rămas afară ca sé deshame calul, deschise ușa strigând : — Bătălia e perdută. E că omenii noștri din Donon am audit cornul lui Lagarmitte. E lesne să’și închipuiască cineva emoțiunea asistenților când auziră asta. Fiecare începu să se gândescá la rude, la prieteni, pe cari nu’i va mai vedea póte nici uă dată, și cu toții, cei din bucătărie ca și cei din magazia de grâne, se repeziră pe platou. In aceiași vreme, Rabin și Dubourrg, așegiați de caraulă în sus de Bois-de-Chânes, strigară : — Cine e acolo? — Francia respunse un glas. Și, cu tota distanța, Luiza crezând că recunosce glasul tatălui său, fu cuprinsă d’uă emoțiune atât de mare că trebui s’o sprijine Caterina. Mai îndată, mai mulți pași răsunară pe zăpada înghețată, și Luiza ne mai putând să se stápânese o, strigă cu un glas tremurător : — Papa Jean-Claude !... — Sosesc, răspinse Hullin, sosesc ! — Da tata mea? întrebă Frantz Materne alergând la Jean-Claude. — Este cu noi, Frantz. — Și Kasper? — A fost puțin rănit, dar nu e nimic ; ai să-i vedi pe amândoui. Caterina se aruncă în aceiași vreme în brațele lui Hullin. — Oh! Jean-Claude, ce fericire că te revăd ! — Da, Zise bravul om cu un glas surd; sunt mulți cari nu vor mai vedea pe ai lor ! — Frantz, strigă atunci bătrânul Materne, de pe aici. Și peste tot, în umbră, nu se vedea decât ójneni căutându-se, strîngându-și mâna și îmbrâțișându-se. Alții chiemauí «Niclau, Saphori,, dar mulți nu răspundeau. Atunci glasurile deveneau răgușite, ca înăbușite, și tăceau. Bucuria unora și mâhnirea altora făcea să te înspăimânte. Luiza era în brațele lui Hullin și plângea cu lacrâmi fierbinți. — Ah! Jean-Claude, Zicea mama Lefevre, ai se afli multe despre copila asta. Acum n’am sa’ți spui nimic, dar am fost atacați... — Da... o să vorbim de astea mai târziu:suntem grăbiți, Zise Huliri; drumul de la Donon este perdut. Cazacii pot fi aici pene în Ziuă și mai avem mult de făcut. Dete pe după colț și intră în fermă, totă lumea în urmă; Duchene aruncase nisce gâteje pe foc. Tote chipurile astea mânjite cu iarbă de pușcă, animate încă prin luptă, cu hainele rupte de baionete, unele pline de sânge, înaintând din întuneric în plină lumină, oferea un spectacol straniu. Kasper, cu capul legat cu batista sea, primise uâ lovitură de sabie; baioneta, hainele și ghetrele lui cele lungi erau pătate de sânge. Bătrânul Materne, el, mulțumită prezenței lui de spirit neturburată, se întorcea din învelmășala fără să fi pățit nimic. Rămășițele celor două trupe, ale lui Jerome și Hullin, se găseau astfel la un loc. Erau aceleași fizionomii sălbatice, animate de aceiași energie și de același spirit de răsburare; numai, cei din urmă, zdrobiți de ostenilâ, se aședau la drepta, la stânga, pe lemne, pe jghiabul de piatră, pe vatră, cu capul între mâini, cu cotele pe genunchi. Ceilalți priveau în tote părțile, și neputându-se convinge de perderea lui Hans, Josen, Daniel, se întrebau unii pe alții și apoi tăceau multă vreme. Cei doui feciori ai lui Materne se țineau la brut, ca și cum le-ar fi fost frică să nu se perda, și tatăl din daricul lor, rezemat de zid, cu cotul pe carabină, îi privea satisfăcut. „Sunt aici, îl văd, părea că zice ele sunt nisce voinici și jumătate! Și-am scăpat viața amândoi!“ De venea vr’unul să-i vorbesc, de Petre, de Jacques, de Nicolas, de fiu-său sau de frate-său, el răspundea distrat: „Da, da, ați rămas mulți acolo, pe spate... Ce vreți? asta e răsboiul... Nicolas al d-tale și-a făcut datoria... trebue sâ te mângâi». Nicând astea el gândea: «Ai mei n’au murit, é ca principalul!» Caterina punea masa cu Luiza. In curând Duchêne, urcând din pimniță pe umeri un boloboc de vin, îl puse pe masă, îi scose cepul și fiecare partizan întinse paharul, elaseu urciorul, la fântâna purpurie. — Mâncați și beți! le striga bătrâna fermiera , nu s’a isprăvit încă de tot, mai aveți trebuință de puteri. He ! Frantz, dă jos șuncile alea! Ecă pâne, cuțite. Așezați-va, copil mei. Frantz înfigea baioneta în șunci. Se puseră bănci la masă , se așezară ; și cu totă mâhnirea lor, mâncară cu acea poftă de mâncare, pe care nici durerile prezinte, nici preocupările viitorului nu pot să-l facă pe munteni s’o uite. Cu tote astea tristețea le strângea gâtul voinicilor ăstora, și când unul, când altul se oprea d’ua dată, lăsa să-i cadă furculița din mână și se scula de la masă ,când : «M’am Săturat !» Pe când partizanii își reparau astfel puterile, șefii se adunaseră în sala vecină, ca să ia cele din urmă hotârîri pentru apărare. Erau așezați împrejurul mesei, luminați de uă lampă de tinichea ; doctorul Lorquin, cu cânele său Fluton lângă dânsul, Jerôme lângă un ferestru la drepta, Hullin la stânga, forte galben. Marc Dives, cu cotul pe masă, cu obrazul rezemat de mână, ședea cu spatele la ușă, nu arata decât profilul său ocheș și un vârf din mustața-I cea lungă. Singur Materne sta în piciore, după obiceiul lui, rezemat de zid, în dosul scaunului lui Lorquin , cu carabina la picior. In bucătărie era zgomot. (Urmare în No. viitor).