Românul, septembrie 1914 (Anul 44, nr. 124-149)

1914-09-19 / nr. 141

v VOIEȘTE ȘI VEI PUTEA ANUNCIURI Linia corp 7 pe o coloană în pagina III. . . 50 bani Linia corp 7 pe o coloană în pagina IV. . . 30 bani Inserții și reclame în pagina III linia. . . . 2 lei A se adresa: In România s la Administrația ziarului. La Paris , la d-nii John F. Jones - C-ie, 31 bis rue du Faubourg Montmartre. La Berlin & Vlenas la d-nii Rudolf Moese & C-ie La Génévé s la d-nii Haasenstein & Vogler și la toate agențiile de publicitare. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA Calea Victoriei No. 56 LUMINEAZA-TE ȘI VEI FI ABONAMENTE In țară . , u­n an 18 lei . . . șease limi 9 lei In străinătate . un an 36 lei . . . ș­ase luni 18 lei Abonamentele încep la 1 și 15 ale fie­cărei luni A se adresa: In Bomnănia: la Administrația ziarului și la oficiile poștale. "v, La Paris: la «Agence Internationale de journau* Gorbaty». ‘ La 'Vlenas la d-nul I. Bettenhausen, Staatsbabnbol •La Geneves Heinrich Massein. TELEFON No. 22/39 și 57/20 ■y .3 :,\ -V A BUCUREȘTI, 18 SEPTEMBRIE PARTIDELE și polițics externă Partidele de guvernămînt sunt în sistemul nostru constituțional elemente indispensabile bunei func­țion­ări a regimului care cere un acord constant între puterile Statului și voința națională. A­­cest acord nu se poate stabili de­cit dînd opiniei publice și corpu­lui electoral putința de a aproba sau respinge mai dinainte un pro­gram de guvern, căci altfel s’ar a­­lege Parlamente anarhice, în care nici o majoritate nu s’ar putea al­cătui de­cit foarte cu greu, foarte mobilă și capricioasă și nici o con­tinuitate nu ar exista în acțiunea de guvern. De aceia e nevoie de e­­xistența partidelor politice care se grupează în jurul unui program de mai înainte cunoscut și organi­zează opinia publică și corpul elec­toral în vederea stabilirii unei m­a­jorități care să secundeze și să in­spire — uneori — acțiunea guver­nului numit pe baza programului cunoscut. Acest sistem al partidelor de gu­­vern­ă­­înt care s’au format pen­tru întîia oară în Anglia, a pă­truns în funcționarea mecanismu­lui nostru constituțional, unde a creat, pe cit s’a putut creia la noi, o tradiție temeinică. Par­tidele s’au arătat la noi, în împrejurări destul de importante, conștiente de funcțiunea și coeziu­nea lor și au săvîrșit, în atmosfe­ra de îndoială și nesiguranță din tânăra noastră viață politică, o o­­peră de educație civică și disci­plinare morală care merită toată lauda. Dar și organizarea partidelor es­te încă abia la începutul ei. Pe când asupra unor chestiuni mai simple și , în genere în cele privi­toare la persoane, partidele dove­desc, fiecare în măsură deosebită, de­sigur, o unitate de vederi aproa­pe desăvârșită și dau tării exem­plul unei conștiințe eivice capa­bile să facă funcțiune de agent di­rector, în chestiunile mai impor­tante și mai vaste unitatea de ve­deri din interiorul partidelor se sfarmă într’un chip straniu. E straniu într’adevăr să constați ca aceiași oameni cari in chestiuni m­ai neînsemnate manifestă o desă­vîrșită încredere unii între alții și tot­ în conducătorii lor aleși sau liber acceptați, nu stau la îndoială uneori sa dea liber aviut persona­lității lor și să manifeste o inde­­penden­tă aproape libertară față de organizația și manifestațiile de partid. E straniu să constați că în împrejurările de fată, de pildă, partidele nu mai au de­cit o slabă autoritate asupra unora dintre membrii lor, care manifestă opinii cu totul în contradicție, sau în ca­zul cel mai bun, cu totul izolate de atitudinea în genere luată de orga­nismul întreg. Deși în consiliul de Coroană s’a fixat prin acordul deplin al parti­delor, o atitudine anumită în ches­tiunea externă, totuși personali­tăți răzlețe și din partidul conser­vator, și din cel conservator-demo­crat și din cel liberal nu stau la îndoială să emită și să susțină, u­­neori cu căldură și multă perse­verență, păreri care nu sunt în con­cordanță cu părerile oficioase ale partidelor. In deosebite direcții, a­­ceste eșiri izolate caută să forme­ze mici curente de opinie publică care să iasă din făgașul croit de curentul general născut din inten­țiile, proectele și procedeele condu­cătorilor celor mai autorizați, cari au creat formula politicei Statului român. Astfel personalitățile răz­lețe vor să frângă, fiecare în felul său, unitatea convingerilor și una­nimitatea încrederilor de care a­­vem nevoie în aceste clipe. Constatăm că aceste manifesta­­țiuni izolate pot inspira o cugeta­re foarte dăunătoare însăși exis­tențai partidelor politice: aceia a­­nume că membrii acestor partide sunt disciplinați și uniți cita vre­me e vorba de chestiuni mărunte, de persoane și de interese comu­ne, dar că în chestiunile mari par­tidele sînt lipsite de consistență mo­rală și de disciplină luminată, de­oarece atîtea divergente se pro­duc. Constatăm iarăș că aceste mani­festaț­iuni izolate pot contribui și ele la sporirea enervării, neîncre­derii și dezorientării dintr’o anu­mită parte a opiniei noastre publi­ce și prin aceasta pot face un rău serviciu cauzei mari pentru care lîomîmî luptă, în toate chipurile, acum. Personalitățile trebuie, fără în­doială, să se manifeste liber, pen­tru că altfel partidele ar deveni niște organizațiuni tiranice pentru simțimintele și cugetarea membri­lor lor și ar produce un nivel inte­lectual și moral coborît. Dar aceste disensiuni trebuie să se execute în cadrele partidelor, precum s’au și executat, și, după rezultatul acestor discuțiuni, per­sonalitățile să cedeze convingeri­lor majorității, pentru ca indispen­sabila unitate de acțiune să poa­tă exista. Constatările aceste pot avea în­semnătatea lor pentru cunoașterea vieții de partid. UN SENATOR Disperarea agîțatorilor Toată lumea cinstită s’a hotărât să aștepte în liniște, hotărîrile cir­­mui­tori­lor. Au încetat ori­ce ma­ni­festa­țiuni și ori­ce tulburări de stradă. Atitudinea demnă pe care a lu­at-o în ultimul timp publicul nos­tru, calmul cu care privește eve­nimentele și încrederea pe care o arată fruntașilor țării au avut în­să darul să ducă la disperare pe u­­nii agitatori. Cite un strigăt într’o berărie, la un pahar de vin;cîte un geam nevinovat, căzând victimă a „entuziasmului“ tineretului; eite o dansfiăl­uire intimă... sînt lucruri, cari nu pot fi oprite și cari n’au nici o înrâurire asupra vieții noa­stre publice. Agitatorii sunt dezolați. Prin foi de scandal, pe care trecătorii le rup cu indignare, își varsă mînia neputincioasă, își risipesc veninul și ura. Scrisul lor este o ocară de periferie și tot ce scriu este la fel. * „Adevărul“ a găsit cu cale să publice la rubrica glumelor urmă­toarele: „Guvernul nu mai ține nici con­siliu de Coroană, nici Parlamen­tul era­r deschide. Așa­dar tot la „Dacia“ e nădejdea !“ Fiind­că e vorba de Dacia și de rubrica glumelor, ne amintim însă că excursiunea pe care au făcut-o unii dintre profesorii universi­tari prin această sală, a adus du­pă dânsa ingenioasa farsă cu peti­ția din „Universul“. Acesta îi va îndemna, de­si­gur, pe mulți să fie mai prudenți atunci când vor avea intenția să alerge la sala din piața florilor. Din partea noastră ii sfătuim pe agitatori, ori­cât de mâhniți vor fi că nu le merg treburile, să se gîn­­dească la tulburările ce le-au pro­vocat în timpul din urmă ca la niște lucruri cari nu se vor mai­­ putea repeta și cari au fost în­mor­manântate pentru totdeauna supt ce­­imașa greșelilor de neertat din cari üau pornit, R. warn NEGRU PE ALB Dardanelel. După ce fuseseră închise timp de cîteva zile, Dardanelele au fost din nou deschise. De altfel, închise sau deschise, Dardanelele rămîn aceleași, aceleași două maluri pi­torești, bătute de soarele sudulu­i și de apa scînteetoare pe care Me­­diterana o împrumută într'adins parcă, pentru a mai înviora triste­țea, și aspectul vecinic mohorît al Marei Negre. Dar nu despre poezia Dardane­­lelor vreau să vorbesc, ci despre soarta acestei strîmtori, din care Imperiul turcesc a făcut un fel de fereastră pe care o închizi sau o deschizi, după cum afară este vremea urîtă sau frumoasă. Dardanelele sunt supapa de si­guranță a Constantinopolului. Prin ele se respiră, și tot prin ele se scurge tot ceea ce Nord-Estul Eu­ropei trimite sumei întregi. Înțelegeți acum ce înseamnă, ca Dardanelele să fie închise. Cei care au trecut pe la Cons­­tantinopol și au văzut acea, impu­nătoare pădure de catarguri împo­dobite de pitoreștilor lor pavilioa­ne naționale, mișcindu-se după­ rit­mul apei, ca și cum ar fi vrut să spună, în graiul lor mut că iieși o­­bosite de atîta drum, sunt gata să pornească iarăși mai departe, cei care au trecut pe la Constantinopol și au căutat să pătrundă înțelesul acestui oraș, — un adevărat sim­bol al omenirei, aceștia vor putea de­sigur înțelege mai ușor ce în­seamnă închiderea Dardanelelor. Dar Dardanelele s’au deschis. De­sigur că afară este vreme frumos­­nici nu ne vine să credem că Dar­dan de mai tot timpul anului este vreme frumoasă, aproape parcă nici nu ne vine să credem că Dar­danelele s’ar putea închide vre­ o­­dată. Frumosul aparține tuturor. El, nu treime să fie ascuns fiindcă nu este al nimănui, își a închide Dardanelele înseamnă a prejudicia întru, citea patrimoniul frumosu­lui european­ KOH-Y-NOOK Fondator: C. A. ROSETTI Războiu! si razboinicii In „Noua revistă romina“ citim reproducerea unei scrisori a d-lui O. Lee si, publicist, prin care se persiflează unele accese marțiale ale celor, acri chiar dacă s’ar de­clara războiul, tot pașnicii locui­tori ai orașelor ar rămîne. „Atunci ne vom­ închina frumo­sului lor exemplu și vom ferici pe oamenii rari vor avea norocul să fie duși la­ biruință de accentele ră­sunătoare de patriotism, cari îi va îmbărbăta pină sub focul vrăjma­șului. Unii călări, alții cu ranița în spate, alții pe cheson, — după înclinație — ce frumos ne-ar învă­ța să murim pentru un ideal, cu strălucita, pildă a patriotismului lor înflăcărat!.... Cină o inimă bate cu atîta pute­re de luptă, ce nu poate întreprin­de ? V­âr sta și ocupaț­iunea nu poa­te fi o piedică. Ar fi criminal să se lase nefolosite asemenea aventuri pline de abnegațiune, în care arde numai focul sacru pntru patria strămoșească“ .... Căci nu mă pot îndoi o clipă ca a­­cești apostoli ai iubi­rii de neam și ai demnităței naționale, vor șovăi să pună brațul și pieptul lor în ser­viciul patriei“. La această scrisoare Directorul revistei răspunde însă, foarte pe drept cuvînt: „Ni se pare că d. D. Lecca nu a­­re dreptate. Sinceritatea convingerilor unui scriitor care propagă războiul, — căci la aceasta face negreșit aluzi­une d. Lecca,, — nu se poate jude­ca după valoarea sa de soldat. Un publicist, un profesor, un patriot, pot să fie perfect de bine îndreptă­țiți să îndemne la război, pe baza cunoștințelor și sentimentele lor, fără să fi făcut ei războiul sau să fie buni pent­ru război, căci valoa­rea judecății cuiva nu se cîntăreș­te după activitatea lui practică. Dacă numai bunii soldați ar trebui­­să vorbească despre războiu, a­­tunci am sta rău de tot. Bunii sol­dați, sunt tocmai buni soldați, fi­indcă nu meditează și nu argumen­tează asupra războiului“. La rîndul nostru, găsim că acu­zat­iunea nepotrivirei d­ intre vorbe și fapte, în materie de războiu­ nu e din cele mai tari, căci e posibil sa susțin cu puterea minței un răz­boiu oare­care fără a fi capabil fi­zicește a-l suporta. Dar altundeva e buba. Războiul este o jertfă, este cea mai­ mare jertfă ce omenește se poa­te face. Dar atunci conform axio­mei dreptului că „cine poate muri, poate și mai puțin“, am cere de la aceia can nu se dau în lături de la răsboiu să fie atîta, de patrioți, încit să aibă răbdare și calm­, și să facă Ser­ta patimelor lor, — nu­mai a acestora! — și să convină la faptul că nici un conducător al statului nostru nu e nici „trădă­tor“, nici „vîndut". Iar d­u­a excludem din categoria, acelora cari cer războiul cu ori­ce moment, pe oamenii cari pot fi u­­tili tarei și fără a ține o armă în mină, atunci cu „războinicii“ cari nu vor merge la războiu, pentru diverse ,motive", suntem în drept a ne răfui puțin. Lor le spunem, că nu e­­ patriotic să agite strada, pe chestiuni gingașa și grave, pe chestiuni la a­ căror deslegare sînt chemați tot ce are foia noastră mai ales și mai înalt. Agitatorilor, cari în timpul păcei nu au ajutat cu nimic la progresul acestei țari, le răspundem că fac și acuma operă negativă și stear­pă, cînd 'sc mulțumesc cu gloriola aricioasă a turburărilor de stradă tocmit cină în joc se pune mai cu tărie de­cît totdeauna viitorul ța­rei noastre ! Nu se u­ităm de la turburători decit patriotica jertfă de a-și în­ Irm­a, venirile, pentru ca, cei cu mari răspunder să poată lucra te­m­einic re­ntru o țară, ce o iubim, cu­­ o zi deopotrivă, deși nu de­opotriv­ă știm să o ser­v­im ! Rom­i­­­otei engleze Avem o mare mas­a de trupe, spune ziarul Times reunite sau în formațiune, in insulele noastre, și avem comandamentul marii, în acest sens, că inamicul nu ni l-a disputat și a adaptat cu resem­nare toate dezavantagiile ce adu­ce pentru ei pierderea acestei stă­­pîniri a mării. E timpul de a pro­fita de această situațiune și de a deschide o campanie viguroasă din punctele de pe coasta Franței, Belgiei și Germaniei, unde avem cel mai mare noroc de a da o lovi­tură tare inamicului. Chestiunea de a ști, dacă marea Nordulu­i Baltică și La Manche va fi teatrul cel mai­ profitabil al acestei ofensive, privește înaltul comandament. Trebue să ținem întreaga linie de coastă sub ame­nințarea constantă a unui atac, și să izbim cu putere în punctul în care putem obține cele mai bune rezultate ia interesul aliaților și al cauzei lor. In prezent Germania e obliga­tă de a lăsa toate coastele, ca să zicem așa, goale și de a întrebu­ința toate forțele sale mobile la Est și la Vest. O mișcare de ofen­sivă energică sub protecțiunea flo­tei noastre ușor ar putea reține în lungul coastei, pe care actual­mente este stăpînă, 500.000 de soldați germani sau chiar și mai mult, și dacă un atac astfel con­dus ar face să iasă flota germa­nă la iveală, nici unul din noi n’ar încerca o mare părere de rău. 1 '-f ,r BEȚE ȘI ȘUGUBEȚE LA LIMAN Mareșalul Liman von Zanders pașa, inspector general al armatei otomane, a plecat la Adrianopol, pentru a inspecta trupele din acea localitate. Intr’un eventual războiu nici nu ne închipuim, ca mareșalul Liman să nu-și ducă armata... la liman. PE SPRINCEANĂ Un domn avocat Sprinceană, în contra căruia, se deschisese acțiu­ne publică, fiind apărat de d. avo­cat C. Dissescu, a fost achitat. Un avocat, de­sigur, că știa să-și aleagă un apărător... pe sprin­ceană. ȘTIRI SURI din Monastir spun, că o re­voltă albaneză a izbucnit în regiu­nea Dibra. Așa­dar, știrile din Monastir nu sunt știri... de monastire. i Prea puține ne sunt cunoscute din țara­ Țarului tuturor Rușilor. Cunoaștem doar viața socială — și aceasta adesea destul de super­ficial, — pe care vecinii noștri de dincolo de Nistru, — Rușii — au știut să o desfășoare. O cu­noaștem această viață mai mult din operile mai în­totdeauna mis­tice, ale marilor scriitori ruși. Cunoaștem ceva, e adevărat, și din viața religioasă și din istoria imperiului rusesc. Cu toate acestea, Rusia, ascun­de într'însa multe comori artisti­ce și istorice demne de văzut, demne de a ne face să dorim cu­noașterea mai de aproape a Ru­siei. Dar... deși vecină cu noi, Rusia a atras prea puțin piin azi pe că­lătorul român, dornic de a cu­noaște toate aceste comori. Pe iei pe colo­cioară, este un călător răsleț care poate să admire de visa toate acestea și care să ne povestească despre cele văzute. Intre acești rasini" ăl­at­ori­e și crititorul Radu I­­osetti. Iată ce ne povestește d-sa în­tre altele despre cetatea Kremli­­nului tea „N’am străbătut decit jumăta­Kremlinului, și dinaintea mea apare o mare de clopotnițe aurite. Nu mă las pînă n’oi intra sub toate, încep vizitele cu Blagovisch­­wenschrey, catedrala lui Vasili Di­­mitrievici, singura biserică din lume unde filosofii sunt puși a­­lături de sfinți. Bătrînii înțelepți considerați ca precursori ai lui Crist, sînt venerați în locașul a­­cesta la un loc cu apostolii Mîn­­tuitorului. Spectacolul unui mujic făcînd cruci în fața filosofului, nu-i lip­sit de interes. In Blagoviedhwenskie și-au gă­sit ofițerii francezi să împuște în 1812 cîțiva rebeli, și gloanțele cu­ceritorilor se văd și acum înfip­te în porțile catedralei. La Arhanghelsky, catedrala Ar­hanghelului, oprește în loc pe că­lător amintirea lui Ivan Teribi­lul. Mormântul cruntului țar, mort căl­ugăr, sub­ numele de fratele Ionas, e acoperit cu un zăbranic negru. Mai sunt înmormîntați aci toți țarii din familia Rurik și Roma­nov, și mormintele lor sînt așa de numeroase, că de abia mai pot să încapă în biserică 20—30 de cre­dincioși. Acum îmi îndrept pașii spre eșire, trecînd prin fața Arsenalu­lui, căci după cum am spus, Krem­linul a servit multă vreme și de biserică, și de cetate și de palat. Trei sute șase tunuri franceze, 189 austriace, 123 prusiane și 70 italiene, înșirate dealungul edifi­ciului măreț, sunt puse acolo să a­­mintească mereu groaznicul de­zastru din 1812. Printre ele, un tun de orna­mentație, colos.. Cetatea care po­sedă un rege al clopotelor, nu pu­tea să nu aibă și unul al tunuri­lor. Lung de aproape șase metri și greu de 39.000 kgf., cu un cali­bru considerabil, poate trage cu o încărcătură de 2000 kilograme. Distracția favorită a copiilor din Moscova e să dea fuga în Krem­lin, împrejurul Regelui dlospote­­lor, și să arunce cu pietre în gura Regelui tunurilor. Am ajuns de cealaltă parte a Kremlinului, la poarta Boro­­vitskaia, care nu se deosebește a­proape de loc de cea prin care am venit. Pe aici a intrat Napoleon cu generalii lui, după arderea Moscovei, în mult dorita cetate. Cum a’nceput să plouă, și n’am umbrelă la mine, udat leoarcă, îmi închipui că numai unul a eșit mai „plouat“ ca mine din Krem­lin. Napoleon, întors la hotel, îmbibat de mi­ros de tămîie, cu toată apa ce curge de pe mine, reflectez că de aci înainte nu se va mai putea zice despre mine că „nu sînt dus la biserici“. Am intrat, de cînd sînt în Moscova, în cinci­zeci și două. Mă culc tocmai la a dona despre ziuă, înainte de a adormi, nu pot să nu notez ordinul roșu al poli­ției lipit chiar deasupra patului. Domnii locatari sunt înștiințați că nu pot primi musafiri în cameră peste ora unsprezece noaptea.­­Contravenienții se vor pedepsi cu o zi închisoare. Zic „Doamne ferește!“ și ați­pesc cu ochii la icoana din perete. DIMSITATEA ggjgw nmmmtr r w ȚARILOR Regele Tunurilor CE POVESTEȘTE DESPRE §€ ReiVILIH SCRIITORUL RADU D. ROSETTI — ASPECTE DI­ ARMATA FRANCEZA BICICLIȘTI-ECLERORI FRANCEZI IN CERCETARE '­A ’, , Vb/ VINERI 19 SEPTEMVRIE 1914­viammmmmmmmmnmmmmm­mmmmmmmm O HOȚIE VEȘNIC NOUĂ NOHETELE FALSE ABCINDENȚA SORIU TRECUT: FALSIFICATORII DE AZI Printre procedeurile necinstite întrebuințate de oamenii dornici de câștig ușor și nemuncit, figu­rează la locul de... necinste și acela al artei calpuzanlincului. „Calpu­zanii“ erau falsificatori de mone­dă, și acești falsificatori îi întîl­­nim pretutindeni, și în toate tim­purile. In tara noastră existau de mult, cum existe de altfel și as­tăzi. In privința aceasta este inte­resant, în mod incidental să știm cari au fost la noi monetele străi­ne ce au circulat. Pentru aceasta ne servim de amănuntele ce ni le­­ dă „Revista Numismatică“ de sub îngrijirea d-lui profesor C. Moisil: „In vremurile vechi au circulat pe la noi un număr foarte mare de mionete străine. Chiar atunci cînd existau ateliere monetare pro­prii, se importau atît în Moldova cît și în Țara Românească canti­tăți destul de mari de monete stră­ine, parte din cauza comerțului de tranzit ce se făcea, parte fiind­că la noi nu s-au bătut nici­odată monete de aur, nici monete mai mari de argint, așa că și unele și altele trebuiau aduse din altă par­te. După ce,pe la sfârșitul veacului al XVII-lea. Domnii noștri au în­cetat de a mai bate monetă pro­prie, cantitatea de bani străini ce s­e importa, a devenit și mai mare, căci toate transacțiile și plățile se făceau numai în astfel de monete". Pentru ca cititorii să-și dea sea­ma de infinita varietate a acestor monete, vom înșira, după diferite notițe, numirile lor. Monete de aur: ducatul, florinul, galbenul (unguresc, olandez, turcesc), zlo­tul tătăresc, leftul, mahmudeaua, rubieua, iuzlucul, mendulia, misi­rul, turaliu, zarmacupul. Monete de argint : asprul, dinarul, gr­iv­na, groșița, leul, talerul, zgripțo­­rul, orzul, polturacul, polivndicul, potronicul, rubla, postanda, car­boava, beșlicul, birlicul, diriciiul, firfirica, icoșarul, iriminicul, sfan­țul, sorocovățul. Monete de aramă: cutca, gresia, paraua, crivacul, mariașul, lețcaea, leița, pitacul, șa­lăul, creitarul, tenchiul, timutul ș. a.“. Nu e de mirare, dat fiind enor­ma­ varietate a acestor monete, și chipul primitiv cum erau lucrate, ca să se fi găsit mulți falsifica­tori, că au fost mulți, ne dove­desc legiuirile vechi în care se pedepsea destul de greu falsifica­torii. Ne servim de aceiași revistă interesantă pentru a arăta vechile penalități ale pravilelor . Din pravila lui Vasile Lupu : „Ceia ce fac bani domnești și de vor îndrăzni să spurce arb­ulii sau argintuilîi pentru dobânda lor, eu altă nimica nu vor plăti, numai cu petele. „Ori­care di­regătoriu va­­ lăsa și­­ nu va opri să nu îmbie banii cei răi, acela numai cu capul să plă­tească. „Cela ce va ști unde făcu banii răi și de nu va sprinte gin­dejului­, nu capul să plătească... „Cela ce va avea vreun fealü de­­ aiți fikwlü de a­ranxe să arate că aste de aur sau de argintii sau de va văpsi argintulii să arate că iaste aură, să-l omoare“. Iar pravila lui Carragea zice la cap., 8, pentru tăetorii de bani­. 1. Tăetori de bani înțelegem nu numai pre cei ce fac monetă min­cinoasă de tot sau în parte, ci și pre cei ce fac monetă de argint bun și adevărat de aur, întocmai cu care umblă. 2. Cu­i se vor vădi tăetori de bani, să se osîndească la moarte. Aceste măsuri atît de aspre do­vedește întinderea răului, și mul­țimea falsificatorilor de monedă din timpurile vechi­­lor Astăzi grație vigilenței organe­administrative, falsificatorii sunt rari, nu destul de rari totuși pentru ca negustorii români să nu aibă piese calde țintuite pe tej­­gheaua lor, — ca semn de păcă­leala trecută­­ SEMPER. Din viața polonezilor Polonezii nutresc azi, mai mult ca în totdeauna, gîndul unei eli­berări de sub stăpînitorii lor: Prusiani, Germani și Ruși, — ca­re înseamnă în același timp și e­­liberarea voinții lor atît de mult încătușată. In privința încătușării acesteia, Jules Huret ne povestește mănă­toarele, petrecute într’un oraș po­lonez de sub stăpînirea Prusiani­­lor. Intr’o după amiază, doi șefi ai partidului polonez mă duseră în trăsură prin împrejurimile ora­șului pe care-l visitam, — un fel de faubourg extra muros. Trăsu­ra se opri în fața unei case neis­prăvite care se ridica, singură,­la o înălțime de vre-o cincizeci de metri deasupra celorlalte case. — F­a­c astfel, de trei ani de zile, mi se spuse. Proprietarul, un polonez de treabă, a cheltuit ca la vre-o zece mii de mărci, toată averea lui. Cînd clădirea a fost aproape isprăvită, poliția îi interzise să o continue sub mo­tiv că ea e mai înaltă de limi­tele permise. — E posibil asta ? spusei ei neputînd crede povestea acesteia; nu e ceva ce îmi ascundeți, un motiv, fie el chiar stupid ? — Nici unul, îmi răspunseră laolaltă cei doi șefi. Omului acestuia i se mai spu­se : — Arată că ești un bun cetă­țean german și vei putea să con­tinui să-și construești casa. De a-și putea face, întrebă el. Sunt prea bătrîn ca să pot învă­ța nemțește. — Ei bine, continuă cinicul tentator. Schimbă-ți numele, ia un nume german, Müller, sau Schmidt sau altfel, vei face prin aceasta dovada de bună­voință și va fi de ajuns. — Sunteți siguri că i-a fost d­a­­tă autorizația să clădească | . — Absolut siguri.

Next