Românul, iunie 1915 (Anul 46, nr. 388-417)

1915-06-11 / nr. 398

BUCUREȘTI, 10 IUNIE LUPTELE­ FRANȚA - „UCIDEM IN FIECARE ZI 10.000 GERMANI" — Luptele din Franța prezintă o deosebită însemnătate locală pe sectorul din Nord, în special în re­giunea Arras. Rezultatele sunt­­ pe teren, cu totul neînsemnate. Dacă socotim însă războiul ca avînd drept unic scop distrugerea duș­manului, luptele din Franța sunt de o importanță netăgăduită. Ele determină mai mult ca ori­care al­tele eroziunea înceată a fronturi­lor adverse, astfel în­cit nicăeri războiul de uzură nu este mai lim­pede schițat de­cît în luptele din­tre Vosgi și Marea Nordului. Aici războiul a devenit o succe­siune de operații de asediu, ca și cum ambele armate s’ar găsi în preajma unor fortărețe stabile. Și Germanii și Francezii au încer­cat o operație decisivă, cu rezultate repezi și evidente. Luptele au ajuns la o înverșunare nemai­auzită încă în războaele de până acum, pierde­rile au fost fantastice de ambele părți, dar în cele din urmă s’a for­mat convingerea că pozițiile ocu­pate sunt încă inexpugnabile și că trebuie să se aștepte uzura timpu­lui pentru a se încerca o nouă ac­țiune decisivă. S’a așteptat astfel să treacă iarna și în primăvară s-a părut că se poate relua încercarea cea mare. Germanii au atacat împrejurimile orașului Spres­au mijloace teh­nice noui și cu forțe considerabile, dar la războiul de asediu care amenin­ță să devină etern. Francezii au încercat și ei ruperea frontului german, dar după ocuparea unor poziții din pădurea Notre Dame de Lorette și a în­ălțimii Hart­­m­anwiller au fost opr­ți în înain­tarea lor plină de sacrificii enor­me. De atunci a urmat o epocă de liniște relativă, pină cînd intrarea în acțiune a Italiei și concentră­rile a mari mase germane pe fron­tul d­e răsărit au făcut ca atacu­rile franceze să capete o intensi­tate nouă și să devină iarăși ope­­­­rații de mare însemnătate. Atît­ numai că pînâ acum ele nu au dus­­ la schimbarea caracterului lupte­lor din faza lor „de asediu“ în lup­te de manevre și de mari înain­tări. La fabrica de zahăr Souchez și în regiunea Arras activitatea Fran­cezilor este de o mare intensitate; după cele din urmă știm­ această activitate pare că vrea să devină generală, continuîndu-se asupra întregului front. Nu putem scruta intențiile Statului-major francez, dar putem constata ceia ce se pe­trece acum. Ruperea frontului — unui front întărit ca pentru ase­diu — este o operație deosebit de grea și tot atît de primejdioasă pentru cel care o execută ca și pentru cel ce-i cade victimă. Mai cu seamă pentru frontul german sau francez, unde se fac lucrări de întăriri continui de zece luni în­coace, această operație ar cere sa­crificii imense, fară ca să deter­mine un rezultat neîndoelnic și imediat. S’a dovedit în­deajuns pe frontul răsăritean că o rupere a frontului nu are totdeauna urmă­rile importante care i se puteau atribui. De ace­a rezultatul la care se a­­junge este numai o cheltuială eu normă de material și o micșorare a efectivelor adversarului. Acest re­zultat este cu deoseb­re apreciat in cercurile militare franceze, un­de nu se urmărește atît o spargere a frontului dușman cît mai cu sea­mă o distrugere lenta a efectivelor sale. „Seidem zece mii de Germani pe zi" — aceasta e formula la care s’a oprit un publicist francez ca să sintetizeze rezultatele acțiunei alia­ților pe toate fronturile, in mediu, după această socoteală. Germanii pierd zilnic zece mii de soldați. Dacă proporția s’ar menține, ei ar pierde în trei luni un milion de combatanți și o asemenea pier­­deria nu ar fi lipsită de însemnătate pentru continuarea operațiilor. Aceasta e o formulă și o socotea­lă franceză. Dar și aliații se uzea­ză, cel puțin în aceiaș măsură. La aceasta publiciștii francezi — E­­mil Faguet, de pildă — răspund facînd o distincție: Francezii nu au încorporat toate contingentele, cum au făcut Germanii; ei mai pot să spere în ajutorul trupelor venite din colonii, în creșterea corpului expediționar englez și în imensele rezerve de oameni ale Rusiei. De aceia Francezii cred că forma ac­tuală a luptelor de pe frontul Vosgi-Marea Nordului este favora­bilă partidei lor și de aceia luptele acestea nu devin generale și nu cresc în violentă. Ele distrug zi cu zi efectivele am­bilor adversari, nicit întrebarea care rămîne deschisă este: Pină cînd? Oare se va resimți mai cu­­rînd? ANUL 46-lea— No. 398 VOIEȘTE ȘI VEI PUTEA ANUNCIURI pe o coloană In pagina 60 bani 90 bani O lai Linia corp pe o coloana in pagina II, Linia cor­p 7 pe o coloană în pagina IV, Insert! »1 reclame în pagina III linia. . A­re adrese In România t la Administrația ziarului. La Paria t la d-ni John F. Jones A C­le, 31 bis in dn Faubourg Montmartre. La Berlin & Viena, la d-nii Rudolf Mosse A­C-U La Genevé , la d-nii H­ asenstein - Vogler și la toate agențiile de publicitate. REDACȚIA, STR. ACADEMIEI, No. 19 ADMINISTRAȚIA STRADA ACADEMIEI No. 17 6 BANI EXEMPLARUL Fundator : C. A. ROSETTI biblioteca i Á ș 1 JOI II IUNIE 1915 LUMINEAZA-TE ȘI VEI FI abonamente 10 : * an M 18 lei . . . șease luni 9 lei In străinătate , un an 36 lei . . . șease luni Ifi 1,1 abonamentele încep la I și 15 ale fe­cărei luni A :• airesat In Bote Asiat la Admin­strația ziarului și la oficiii poștale, ua Pariat la «Agenoe Internationale de Journan Gorbaty». La Vlenat la d-nul I. Bettenhausen, Staatsbahnhe La Benőve t Heinrich Masseln, TELEFON No. 57/20 și 22/39 ive: grit pe: a RĂZBOIUL în cinematograf De cît­va timp, scenele de război, de tot, sunt singurele filme care mai pot da cinematografului unde se re­prezintă faima pe care altă dată, dramele istorice semnate de cine știe ce somitate titrată sau irezis­tibilele scene comice din care un Max Linder sau un Prince nu pu­tea să lipsească. Dar cinematograful nu face de­cît să urmeze și el evoluțiunea­­­­evenimentelor zilei. Războiul ne pasionează pe toți. De dimineață pină seara ziarele nu sunt cetite de­cit să se afle ce lucruri noui s’au mai petrecut pe cele două mari fronturi de luptă. Nu mai vorbim de edițiile speciale care sunt smulse din mina vînză­­torilor cînd se anunță ceva de pe cîmpul de războiu. Acelaș lucru se petrece și cu revistele ilustrate pline toate numai cu scene din răz­boiu. Fotografii lucrează zi și noapte, zincografii idem și publi­cul tot mai dornic de lucruri noui nu se satură nici odată or­iît de mare ar fi stocul de ilustrații ca­re i s’ar perinda prin fața ochilor. Față de o astfel de necesitate, ce-ar putea reprezenta cinemato­graful cu mai mult succes de­cît acelaș războiu a cărei proteică ex­presie o întâlnim în toate ziarele, în toate revistele și în toate discu­țiile zilei. Er­a o vreme cînd faima cinema­tografului era făcută de scenele sau dramele istorice. Îngrijirea și preocuparea artis­tică cu care se obțineau asemenea filme jucate de somitățile scenelor străine și obținute pe sume fabu­loase, făceau din ele adevărate săr­­bători ale ochilor. Mai pe urmă au venit scenele Comice. Amintirăm mai sus pe Max Linder și pe Prince, a căror faimă este astăzi mondială și pe ca­re trebue să-l întîlnim în nu im­portă ce cinematograf din lume, dacă nu într’un film, cel puțin în­­tr’un afiș de reclamă pentru un film străin. O mare atracție a cinematogra­fului a fost de asemenea așa zisele „jurnale” fie că erau editate de casa Pathé, fie că erau editate de casa Gaumont, sau de alta străină. Aceste scene de actualitate prezen­tau un deosebit interes prin faptul că într-un spațiu de timp relativ scurt, asistența era purtată din Rusia în Argentina, din Italia în Alasca, sau din Egipt pe țărmurile Groelandei. Astăzi însă le-a trecut moda și acestor jurnale. Astăzi jurnalul d­e actualitate este războiul și numai războiul. Cinematograful care re­prezintă un film cu vederi din răz­boiu, face parale, dacă nu, dă fali­ment. Sarah Bernard, Lida Boreîn­, Asta Nielsen, Suzana Grandjan sau alte mari stele ale cinemato­grafului, astăzi au căzut jos, jos Un atac asupra unei tranșee, o bombardare cu tunurile de asediu, o defilare de prizonieri, sau gene­­ralul Joff­re care împarte medalia militară bravilor de pe cîmpul de luptă, sunt singurele scene care mai motivează existenta unui ci­nematograf. $i trebue să recunoaștem că răz­boiul prezintă cel mai vast timp de activitate pentru cinematograf. El este acelaș peste tot și totuși foarte diferit chiar în acelaș nivel. Intr’un fel se prezintă pe frontul de vest, într’alt­fel pe frontul de est și altfel de sigur va fi în mun­ții Alpi, unde Italienii se bat de cite-va sâptămîni cu Austriacii. Războiul dar în toate și peste toate. Și dacă 1e găsim în ziare în reviste, în discuțiile de cafenea și în comunicările­­ academiilor, de ce oare nu l-am găsi în Cinemato­grafe?... koh-ynoor. ■V ■' Mnntere-de-pietate și averea din Franța — UN SIMPTOM AL REZERVEI­ ECONOMICE DIN PARIS - Ziarele parisiene ne aduc la cunoștință un fapt ce trebue rele­vat: Un război­u este o mare pompă aspirantă a averei particularilor, căci, în definitiv el se face cu și prin această avere. Contribuții de războiu, contribuții timp de pace pentru felurite în pregătirea războiului, împrumutul ce-l face statului, ca și donațiunile pentru ajutorarea familiei celor plecați în front, sau familiei rămase fă­ră ajutor prin moartea șefului ca­sei, toate aceste „debursări“ evi­dent că sărăcesc publicul. Aceasta ca chestie bănească, căci de fapt pe lingă penuria monetară, se semnalează și acea a alimentelor care în unele țări e mai penibilă decît însăși lipsa de numerar. m. Totuși, — și noi revenim la in­­dicațiunile ce ni le dau ziarele parisiene — averea particulară nu e scăzută prea mult în Fran­ța, judecind după următorul simptom, pe care pe drept cu­­vînt aceste ziare îl numesc „fe­ricit“: 1 ... 1,^ JSK. „Nici­odată n’au fost mai pu­ține angajări la Muntele de Pie­tate, de cit de vre-o trei luni în­coace, și în același timp mai multe degajări. La începutul războiului toată lumea se precipita la ghișeurile Muntelui de pietate. Era la toată lumea frica să nu rămîe fără bani. Și de aceea se căuta a-și procura în orice mod. Dar de a­­­­tunci încrederea a revenit și în­cetul cu încetul, fie­care a venit să-și retragă ceea ce avea nevoe și chiar și pe cele obiecte ce nu erau absolut necesare. Evident că alocuțiunile date fa­miliilor celor mobilizați, ajutoa­­le contra șomajului, moratoriu chiriilor a făcut într’o largă mă­sură ca oamenii să aibă mai multă înlesnire de bani. Dar simp­tomul nu rămîne mai puțin inte­resant, căci atunci cînd retrage­rile de la Muntele de pietate, în­trec depunerile, e­ o dovadă că po­­pulațiuna nu suferă prea mult, și că în total viața parisiană nu cunoaște nici prea mare jenă, nici mizerie. Faptul este cu atît mai remar­­abil cu cit nimic nu silea clien­tela Muntelui de pietate să facă retragerile, acest stabiliment fiind lăudabila și frumoasă măsură ca să nu mai facă nici o vînzare în timpul războiului. Deci, nu de teama de a pierde obiectul depus, ci pentru că sunt suficienți bani, de aceea populația parisiană nu a eșu­at a scoate obiectele de­puse“. a L Ó­_ it • -t­­ * • /JHWwwik­­e .­­ r» Aceste constatări, cum este și fi­resc se fac cu manifestări de bu­curie din partea presei franceze, care vede în această rezervă eco­nomică speranțe bune. v . < / SEMPER DIN RAZBOIU Uniunea sfântă Ziarul Nieuwe Courant din Am­sterdam, publică această anecdo­tă care arată că în Belgia, uniunea sfîntă nu e un cuvânt gol. De curînd, Emile Vandervelde, leaderul socialist belgian, venise de la Londra la La Panne pentru a conferi cu regele Albert. Cu aceas­tă ocaziune, ministrul de Stat a prezentat regelui, pe amicul său poetul Emile Verl­aeren. Cîteva clipe mai­ t­rziu, un alt șef al partidului muncitor belgian, Ca­mill Huysmans, secretar al biu­­roului socialist internațional, a fost deasemeni introdus la Rege. D .Huysmans, cu toate că e re­ *'­>­iblicai), nu găsea de loc că prin­­ci­piile sale socialise îi interziceau și să exprime șefului armatei toa­tă admirația ce o avea pentru su­veranul său. In timp ce Regina se pregătea să asiste cu soțul ei la o revistă a trupelor cu ocazia unei sfințiri de drapele, Regele se întreținea cu d. Huysmans care îi spune cât de po­pular a devenit șeful Statului, chiar în cercurile socialiste din Belgia. — Pot deci să mă prezint ca membru al partidului muncitor ? întrebă regele văzînd. — Sire, răspunse d. Huysmans, dacă am avea Republică, ași pre­zenta desigur candidatura Maies­tății Vostre, la președenție. Din odaia vecină se auzea o con­vorbire din cele mai animate. Cum regina nu venea, Regele se duse să o caute, și o găsi în confe­rință cu Vandervelde și Verh­ae­ren. In fata acestui tablou, regele se retrase, rămase în ușă și făcu ur­­măoarea reflecțiune: — Cine s’ar fi gîndit­ că femeea mea va face pe rege să aștepte pentru­­a primi curtea șefilor re­publicani ! PROFEȚII NEREALIZATE Era, de la sine înțeles pentru orice minte care știe să judece rece desfășurarea evenimentelor, că profețiile, oricît de mult ar mulțumi ese slăbiciunile sufletu­lui nostru, nu se realizeză nici­oda­tă... Imensa majoritate a oameni­lor, crede însă sincer în aceste profeții, și sufletul ei, e în cău­tarea vecin­ică a proorocirilor u­­nor fapte a căror realizare o do­rește. Sunt aci slăbiciuni ome­nești și, nimeni nu poate ridica piatra contra lor. Dar, dacă nu ne putem ridica contra celora cari doresc „cu­ mai multe profeții”, — mai ales în vremurile de înfrigurare, cum sunt de pildă cele de azi, ne pu­tem totuși ridica în contra celora, ce speculează aceste slăbiciuni, și mai ales atunci cînd cel ce specu­lează e om de știință (care visa prin profețiile sale nu face de loc știință, fără îndoială). Iată de pildă următoarea pro­­­feție, a unui om de știință din secolul XIX: P. J. Proudhon, publica în 1861, în colecția Es­sais de philosophie pratique, tra­tatul său în două volume: Răz­boiul și pacea, cu următorul epi­graf: „Devine ou je dévore. Le Sphinx“. La ultima pagină a ul­timului capitol, intitulat: „con­­c­lusiuni generale”, P. J. Piroud­­on se exprima astfel: „Evoluția războinică e la sfîrși­­tul ei; aceasta rezultă din toate cercetările noastre. Voim să reîncepem, această evoluțiune ! După principiile pe cari le-am ară­tat succesiv, analiza pe care am făcut-o asupra motivelor și cau­zelor situațiunei la care a ajuns Europa, nu există, acum, un sin­gur caz rațional de războiu. Po­litica războinică este epuizată, și noi știm cum să considerăm si­­tuațiunea economică­. De altfel, ori­care ar fi hotărîrea oameni­lor, undem fi liniștiți asupra eve­nimentelor. Oamenii sunt mici: depinde de ei pînă la un oare­care­care pund­ să tulbure cursul lu­crurilor; făcînd aceasta, ei nu pot să facă rău decît lor înși­le. Umanitatea singură e mare, ea e infailibilă. Or, cred că pot spune, în numele ei, umanitatea nu mai vrea războiul“. Un cronicar francez, după care am luat acest citat din P. J. Proudhon, face asupra lui urmă­toarele comentarii: „Aceasta a fost scris în 1861. De la 1863, avem războiul Duca­telor, războiul de succesiune, răz­boiul Mexicului, războiul austro­­prusian, războiul austro-italian, războiul din 1870, războiul turco rus, războaiele coloniale (Tuni­sia, Tonkin, Annam, Madagascar, Sudan, Persia, Turkestan, Her­reros, Abisinia, Libia), războiul Burilor, războiul ruso-japonez, întâiul războiu balcanic, al doilea războiu balcanic... Și iată că sun­tem în luna unsprezecea a celui­ mai imens războiu al timpurilor moderne și, poate, al tuturor­­ timpurilor. De oparte, cele două imperii germanice și Turcul. De alta, Franța cu țările ei de protecto­rat: Marocul și Tunisul, Marea­ Britanie, cu țările ei de protecto­rat și coloniile ei autonome, E­­gipt, India, Australia, Noua-Ze­­landa, Transvaal, Canada, Ru­sia, Belgia, Italia, Serbia, Mun­­tenegru și Japonia. Războiul n’a sfîrșit încă să se întindă. Mai sunt alte țări cari pot intra în război: Grecia, Romînia, Bulga­ria, Statele­ Unite ale Americei... Proudhon, Marsilieză a păcii, profeți­ falși profeți! Dar, toate falsele profeții din toate timpurile, — nu vor vinde­ca spiritul omenesc în privința curiosității sale, admirabilă și co­pilăroasă, asupra viitorului. E­­tern Oedip, cel mai nobil și mai nefericit dintre oameni, va întreba Sfinxul. Pythonise și cartomanția vor­ fi întotdeauna asediate de în­trebările naive asupra viitorului. Și se va pune imensitatea preve­derilor absurde pe seama oame­nilor de știință sau de bun simț, ocupați exclusiv de misiunea lor, să administreze, să stabilească budgetele, să povestească trecu­tul cu cea mai mică inexactitate posibilă, să echipeze armatele, să fabrice tunurile, să cîștige bă­taliile. Cineva întrebă într’o zi pe Fa­­bius, cînd se va sfîrși războiul punic. Fabius era taciturn. Arată interlocutorului său un băețaș de patru ani care se juca în grădină: „Intreaba-i pe copilaș, îi spuse r­abuts, căci el știe tot atît cit și mine“. Povestea aceasta e adevărată“. Cu toate acestea, citi n’au făcut pria azi, și cîți falși profeți, nu vor face de acuma încolo, preves­tiri asupra sfîrșitului războiu­lui, asupra puterilor cari vor fi învingătoare, asupra viitoarei con­­gurațiuni europene, — dînd chiar cele mai mici detalii? Și, cîți falși profeți, mai puțin oa­meni de știință, sau simpli pro­fani, sau chiar mai mult oameni de știință decît P. J. Proudhon, nu vor asigura că uriașul războiu de azi e ultimul pe care umani­tatea l’a putut admite? Milioanele de oameni cari aș­teaptă sfîrșitul uriașului războiu vor fi fără îndoială mulțumiți de toate prezicerile acestea. Milioane de oameni trăesc doar cu înșelări­ sufletești. Dar, acei cari iubesc adevărul fiindcă numai el dă pu­terea de a înfrunta și învinge răul, știu bine că profețiile aces­tea n1‘au nici o valoare de­oarece după războiul actual, de pildă, vor urma alte războaie, după cum după 1861, contrar prevederilor lui P. J. Proudhon, au urmat răz­boaie numeroase. Aci e o lege pentru evoluția popoarelor —, și, ar trebui să fie cunoscută de mi­lioanele de suflete omenești. De aceea dacă nu ne putem ridica contra „doritorilor“ de profeții, ne ridicăm totuși contra „celora care le fac“, fiindcă prin profe­țiile lor, — mai mult sau mai pu­țin științifice, împiedică cunoaș­terea acestei legi. 6 . i Í — i — -----Jfli PE DRUMURILE POLONIEI -IV Or­o punerea ploilor și a transporturilor grele, drumurile In PolOnia s’au desfundat și fac aproape impestmli ori­ce circulație. Armata germană refaca acum șosele In grăbi IN JURUL UNEI DEMISII Demnă de luare aminte ni se pa­re demisiunea d-lui George Dia­mandy, directorul general al tea­trelor, din „Acțiunea Națională“ Activitatea patriotică a d­ist­insu­lui scriitor și om politic este în­deobște cunoscută. Cauzele acestei demisii sunt decepțiile pe care le-a întâmpinat directorul teatre­lor în ceea ce privește activitatea „Acțiunei“. Să voiem care sunt punctele mai de seamă ale scrisoarei alcătuită din d. Diamandy cu acest prilej și să ne fie îngăduit a reproduce cî­­teva pasagii dintr’însa : „Dar ca publicul să exercite pre­siuni asupra guvernului, ca acesta să cedeze din teritorii considerate ca românești, iată ce nu am­ crezut cu putință. In adevăr, împrejurările pot sili guvernele la cesiuni teritoriale. A­cestea sunt însă scăderi naționale în­potriva cărora popoarele protes­tează. Cînd Acțiunea Națională cere intrarea imediată a României în răz­boiu, și vrea să impue guvernului încetarea tratativelor acuzîndu-i că e prea exigent, atunci Acțiunea tin­de să se substitue guvernului. A­­ceastă tendință de substituire s’a manifestat prin necesitatea expri­mată de majoritatea membrilor, cari au declarat că ne mai avînd în­credere în tactul și intențiile d-lui Brătianu, cereau formarea unui guvern național”. Prin urmare directorul general al teatrelor ne arată — cum nu­mai d-sa poate s’o facă de limpede că „Acțiunea” a întors rolurile. Ea învinuește pe cîrmuitori ei, sînt prea exigenți și sînt de pure­re... să o lăsăm mai moale- Știam că, pină în prezent, mișcările po­pulare căutau să hotărască guver­nul să obțină cît mai mult pentru ură. Iată însă o mișcare care cere aducerea la cîrmă a unui guvern care să fie mai puțin pretențios. Noi nu afirmăm nimic, — dispu­tăm pur și simplu d-lui Diamandy. Prin urmare scopul agi­tațiilor ce se pregătesc — agitații cari au determinat o instruire spe­cială a jandarmilor în curtea pre­fecturei Capitalei — este de a în­cerca să răstoarne guvernul. La astfel de agitație... patriotică nu a putut să participe d. Diamandy. D-sa arată în scrisoarea sa că în timpul războiului balcanic mișcă­rile populare, făceau presiuni asu­pra guvernului să ceară cît mai mult. Glasul poporului s’a auzit și în străinătate și acolo s’a știut prin urmare, ce vrem noi. Acum „poporul” bietul popor­ — îndrep­tățește străinătatea să ne creadă prea pretențioși. D. Diamandy ne mai spune: „In sfîrșit cred cu tărie că opinia publică, poate cere guvernului să nu meargă în­potriva simțământului national, nu însă să-i ceară abdica­rea de la demnitatea și revendicări­le Romîniei. Puterea noastră arma­tă, poziția noastră geografică, bo­gățiile naturale ale acestei țări, îi in­gădue să vorbească astfel. Răz­boiul va fi prelungit din pricină că Romînia n’a intrat în acțiune, dar­­ le a rămas cu arma la picior nu ea „ vinovată”. In vreme ce acesta­­ este cuvin­t­ul­­­ lui George Diamandy, „Acțiu­­­nea Națională” pune la cale îniș­­iări de stradă, de pe urma cărora nu va avea să înregistreze „Su­cce­sul“ pe care îl așteaptă. . .1­­ , „ I,­­ W. .. tdBBBUSBűAt — BEȚE - ȘUGUBEȚE CU ȘEII Un meseriaș scrie „Adevărului” să se lase de „Acțiunea Națională” și să se ocupe de... untură. Și „A­­devărul” protestează. Meseriașul uitase să mlărge... de gîscă­. Numai așa putea să-l entuzias­meze și pe d. Maximin pentru cau­za.... unturei.

Next