Românul, iunie 1915 (Anul 46, nr. 388-417)
1915-06-11 / nr. 398
BUCUREȘTI, 10 IUNIE LUPTELE FRANȚA - „UCIDEM IN FIECARE ZI 10.000 GERMANI" — Luptele din Franța prezintă o deosebită însemnătate locală pe sectorul din Nord, în special în regiunea Arras. Rezultatele sunt pe teren, cu totul neînsemnate. Dacă socotim însă războiul ca avînd drept unic scop distrugerea dușmanului, luptele din Franța sunt de o importanță netăgăduită. Ele determină mai mult ca oricare altele eroziunea înceată a fronturilor adverse, astfel încit nicăeri războiul de uzură nu este mai limpede schițat decît în luptele dintre Vosgi și Marea Nordului. Aici războiul a devenit o succesiune de operații de asediu, ca și cum ambele armate s’ar găsi în preajma unor fortărețe stabile. Și Germanii și Francezii au încercat o operație decisivă, cu rezultate repezi și evidente. Luptele au ajuns la o înverșunare nemaiauzită încă în războaele de până acum, pierderile au fost fantastice de ambele părți, dar în cele din urmă s’a format convingerea că pozițiile ocupate sunt încă inexpugnabile și că trebuie să se aștepte uzura timpului pentru a se încerca o nouă acțiune decisivă. S’a așteptat astfel să treacă iarna și în primăvară s-a părut că se poate relua încercarea cea mare. Germanii au atacat împrejurimile orașului Spresau mijloace tehnice noui și cu forțe considerabile, dar la războiul de asediu care amenință să devină etern. Francezii au încercat și ei ruperea frontului german, dar după ocuparea unor poziții din pădurea Notre Dame de Lorette și a înălțimii Hartmanwiller au fost oprți în înaintarea lor plină de sacrificii enorme. De atunci a urmat o epocă de liniște relativă, pină cînd intrarea în acțiune a Italiei și concentrările a mari mase germane pe frontul de răsărit au făcut ca atacurile franceze să capete o intensitate nouă și să devină iarăși operații de mare însemnătate. Atît numai că pînâ acum ele nu au dus la schimbarea caracterului luptelor din faza lor „de asediu“ în lupte de manevre și de mari înaintări. La fabrica de zahăr Souchez și în regiunea Arras activitatea Francezilor este de o mare intensitate; după cele din urmă știm această activitate pare că vrea să devină generală, continuîndu-se asupra întregului front. Nu putem scruta intențiile Statului-major francez, dar putem constata ceia ce se petrece acum. Ruperea frontului — unui front întărit ca pentru asediu — este o operație deosebit de grea și tot atît de primejdioasă pentru cel care o execută ca și pentru cel ce-i cade victimă. Mai cu seamă pentru frontul german sau francez, unde se fac lucrări de întăriri continui de zece luni încoace, această operație ar cere sacrificii imense, fară ca să determine un rezultat neîndoelnic și imediat. S’a dovedit îndeajuns pe frontul răsăritean că o rupere a frontului nu are totdeauna urmările importante care i se puteau atribui. De acea rezultatul la care se ajunge este numai o cheltuială eu normă de material și o micșorare a efectivelor adversarului. Acest rezultat este cu deosebre apreciat in cercurile militare franceze, unde nu se urmărește atît o spargere a frontului dușman cît mai cu seamă o distrugere lenta a efectivelor sale. „Seidem zece mii de Germani pe zi" — aceasta e formula la care s’a oprit un publicist francez ca să sintetizeze rezultatele acțiunei aliaților pe toate fronturile, in mediu, după această socoteală. Germanii pierd zilnic zece mii de soldați. Dacă proporția s’ar menține, ei ar pierde în trei luni un milion de combatanți și o asemenea pierderia nu ar fi lipsită de însemnătate pentru continuarea operațiilor. Aceasta e o formulă și o socoteală franceză. Dar și aliații se uzează, cel puțin în aceiaș măsură. La aceasta publiciștii francezi — Emil Faguet, de pildă — răspund facînd o distincție: Francezii nu au încorporat toate contingentele, cum au făcut Germanii; ei mai pot să spere în ajutorul trupelor venite din colonii, în creșterea corpului expediționar englez și în imensele rezerve de oameni ale Rusiei. De aceia Francezii cred că forma actuală a luptelor de pe frontul Vosgi-Marea Nordului este favorabilă partidei lor și de aceia luptele acestea nu devin generale și nu cresc în violentă. Ele distrug zi cu zi efectivele ambilor adversari, nicit întrebarea care rămîne deschisă este: Pină cînd? Oare se va resimți mai curînd? ANUL 46-lea— No. 398 VOIEȘTE ȘI VEI PUTEA ANUNCIURI pe o coloană In pagina 60 bani 90 bani O lai Linia corp pe o coloana in pagina II, Linia corp 7 pe o coloană în pagina IV, Insert! »1 reclame în pagina III linia. . Are adrese In România t la Administrația ziarului. La Paria t la d-ni John F. Jones A Cle, 31 bis in dn Faubourg Montmartre. La Berlin & Viena, la d-nii Rudolf Mosse AC-U La Genevé , la d-nii H asenstein - Vogler și la toate agențiile de publicitate. REDACȚIA, STR. ACADEMIEI, No. 19 ADMINISTRAȚIA STRADA ACADEMIEI No. 17 6 BANI EXEMPLARUL Fundator : C. A. ROSETTI biblioteca i Á ș 1 JOI II IUNIE 1915 LUMINEAZA-TE ȘI VEI FI abonamente 10 : * an M 18 lei . . . șease luni 9 lei In străinătate , un an 36 lei . . . șease luni Ifi 1,1 abonamentele încep la I și 15 ale fecărei luni A :• airesat In Bote Asiat la Adminstrația ziarului și la oficiii poștale, ua Pariat la «Agenoe Internationale de Journan Gorbaty». La Vlenat la d-nul I. Bettenhausen, Staatsbahnhe La Benőve t Heinrich Masseln, TELEFON No. 57/20 și 22/39 ive: grit pe: a RĂZBOIUL în cinematograf De cîtva timp, scenele de război, de tot, sunt singurele filme care mai pot da cinematografului unde se reprezintă faima pe care altă dată, dramele istorice semnate de cine știe ce somitate titrată sau irezistibilele scene comice din care un Max Linder sau un Prince nu putea să lipsească. Dar cinematograful nu face decît să urmeze și el evoluțiuneaevenimentelor zilei. Războiul ne pasionează pe toți. De dimineață pină seara ziarele nu sunt cetite decit să se afle ce lucruri noui s’au mai petrecut pe cele două mari fronturi de luptă. Nu mai vorbim de edițiile speciale care sunt smulse din mina vînzătorilor cînd se anunță ceva de pe cîmpul de războiu. Acelaș lucru se petrece și cu revistele ilustrate pline toate numai cu scene din războiu. Fotografii lucrează zi și noapte, zincografii idem și publicul tot mai dornic de lucruri noui nu se satură nici odată oriît de mare ar fi stocul de ilustrații care i s’ar perinda prin fața ochilor. Față de o astfel de necesitate, ce-ar putea reprezenta cinematograful cu mai mult succes decît acelaș războiu a cărei proteică expresie o întâlnim în toate ziarele, în toate revistele și în toate discuțiile zilei. Era o vreme cînd faima cinematografului era făcută de scenele sau dramele istorice. Îngrijirea și preocuparea artistică cu care se obțineau asemenea filme jucate de somitățile scenelor străine și obținute pe sume fabuloase, făceau din ele adevărate sărbători ale ochilor. Mai pe urmă au venit scenele Comice. Amintirăm mai sus pe Max Linder și pe Prince, a căror faimă este astăzi mondială și pe care trebue să-l întîlnim în nu importă ce cinematograf din lume, dacă nu într’un film, cel puțin într’un afiș de reclamă pentru un film străin. O mare atracție a cinematografului a fost de asemenea așa zisele „jurnale” fie că erau editate de casa Pathé, fie că erau editate de casa Gaumont, sau de alta străină. Aceste scene de actualitate prezentau un deosebit interes prin faptul că într-un spațiu de timp relativ scurt, asistența era purtată din Rusia în Argentina, din Italia în Alasca, sau din Egipt pe țărmurile Groelandei. Astăzi însă le-a trecut moda și acestor jurnale. Astăzi jurnalul de actualitate este războiul și numai războiul. Cinematograful care reprezintă un film cu vederi din războiu, face parale, dacă nu, dă faliment. Sarah Bernard, Lida Boreîn, Asta Nielsen, Suzana Grandjan sau alte mari stele ale cinematografului, astăzi au căzut jos, jos Un atac asupra unei tranșee, o bombardare cu tunurile de asediu, o defilare de prizonieri, sau generalul Joffre care împarte medalia militară bravilor de pe cîmpul de luptă, sunt singurele scene care mai motivează existenta unui cinematograf. $i trebue să recunoaștem că războiul prezintă cel mai vast timp de activitate pentru cinematograf. El este acelaș peste tot și totuși foarte diferit chiar în acelaș nivel. Intr’un fel se prezintă pe frontul de vest, într’altfel pe frontul de est și altfel de sigur va fi în munții Alpi, unde Italienii se bat de cite-va sâptămîni cu Austriacii. Războiul dar în toate și peste toate. Și dacă 1e găsim în ziare în reviste, în discuțiile de cafenea și în comunicările academiilor, de ce oare nu l-am găsi în Cinematografe?... koh-ynoor. ■V ■' Mnntere-de-pietate și averea din Franța — UN SIMPTOM AL REZERVEI ECONOMICE DIN PARIS - Ziarele parisiene ne aduc la cunoștință un fapt ce trebue relevat: Un războiu este o mare pompă aspirantă a averei particularilor, căci, în definitiv el se face cu și prin această avere. Contribuții de războiu, contribuții timp de pace pentru felurite în pregătirea războiului, împrumutul ce-l face statului, ca și donațiunile pentru ajutorarea familiei celor plecați în front, sau familiei rămase fără ajutor prin moartea șefului casei, toate aceste „debursări“ evident că sărăcesc publicul. Aceasta ca chestie bănească, căci de fapt pe lingă penuria monetară, se semnalează și acea a alimentelor care în unele țări e mai penibilă decît însăși lipsa de numerar. m. Totuși, — și noi revenim la indicațiunile ce ni le dau ziarele parisiene — averea particulară nu e scăzută prea mult în Franța, judecind după următorul simptom, pe care pe drept cuvînt aceste ziare îl numesc „fericit“: 1 ... 1,^ JSK. „Niciodată n’au fost mai puține angajări la Muntele de Pietate, de cit de vre-o trei luni încoace, și în același timp mai multe degajări. La începutul războiului toată lumea se precipita la ghișeurile Muntelui de pietate. Era la toată lumea frica să nu rămîe fără bani. Și de aceea se căuta a-și procura în orice mod. Dar de atunci încrederea a revenit și încetul cu încetul, fiecare a venit să-și retragă ceea ce avea nevoe și chiar și pe cele obiecte ce nu erau absolut necesare. Evident că alocuțiunile date familiilor celor mobilizați, ajutoale contra șomajului, moratoriu chiriilor a făcut într’o largă măsură ca oamenii să aibă mai multă înlesnire de bani. Dar simptomul nu rămîne mai puțin interesant, căci atunci cînd retragerile de la Muntele de pietate, întrec depunerile, e o dovadă că populațiuna nu suferă prea mult, și că în total viața parisiană nu cunoaște nici prea mare jenă, nici mizerie. Faptul este cu atît mai remarabil cu cit nimic nu silea clientela Muntelui de pietate să facă retragerile, acest stabiliment fiind lăudabila și frumoasă măsură ca să nu mai facă nici o vînzare în timpul războiului. Deci, nu de teama de a pierde obiectul depus, ci pentru că sunt suficienți bani, de aceea populația parisiană nu a eșuat a scoate obiectele depuse“. a L Ó_ it • -t * • /JHWwwike . r» Aceste constatări, cum este și firesc se fac cu manifestări de bucurie din partea presei franceze, care vede în această rezervă economică speranțe bune. v . < / SEMPER DIN RAZBOIU Uniunea sfântă Ziarul Nieuwe Courant din Amsterdam, publică această anecdotă care arată că în Belgia, uniunea sfîntă nu e un cuvânt gol. De curînd, Emile Vandervelde, leaderul socialist belgian, venise de la Londra la La Panne pentru a conferi cu regele Albert. Cu această ocaziune, ministrul de Stat a prezentat regelui, pe amicul său poetul Emile Verlaeren. Cîteva clipe mai trziu, un alt șef al partidului muncitor belgian, Camill Huysmans, secretar al biuroului socialist internațional, a fost deasemeni introdus la Rege. D .Huysmans, cu toate că e re *'>iblicai), nu găsea de loc că principiile sale socialise îi interziceau și să exprime șefului armatei toată admirația ce o avea pentru suveranul său. In timp ce Regina se pregătea să asiste cu soțul ei la o revistă a trupelor cu ocazia unei sfințiri de drapele, Regele se întreținea cu d. Huysmans care îi spune cât de popular a devenit șeful Statului, chiar în cercurile socialiste din Belgia. — Pot deci să mă prezint ca membru al partidului muncitor ? întrebă regele văzînd. — Sire, răspunse d. Huysmans, dacă am avea Republică, ași prezenta desigur candidatura Maiestății Vostre, la președenție. Din odaia vecină se auzea o convorbire din cele mai animate. Cum regina nu venea, Regele se duse să o caute, și o găsi în conferință cu Vandervelde și Verhaeren. In fata acestui tablou, regele se retrase, rămase în ușă și făcu urmăoarea reflecțiune: — Cine s’ar fi gîndit că femeea mea va face pe rege să aștepte pentrua primi curtea șefilor republicani ! PROFEȚII NEREALIZATE Era, de la sine înțeles pentru orice minte care știe să judece rece desfășurarea evenimentelor, că profețiile, oricît de mult ar mulțumi ese slăbiciunile sufletului nostru, nu se realizeză niciodată... Imensa majoritate a oamenilor, crede însă sincer în aceste profeții, și sufletul ei, e în căutarea vecinică a proorocirilor unor fapte a căror realizare o dorește. Sunt aci slăbiciuni omenești și, nimeni nu poate ridica piatra contra lor. Dar, dacă nu ne putem ridica contra celora cari doresc „cu mai multe profeții”, — mai ales în vremurile de înfrigurare, cum sunt de pildă cele de azi, ne putem totuși ridica în contra celora, ce speculează aceste slăbiciuni, și mai ales atunci cînd cel ce speculează e om de știință (care visa prin profețiile sale nu face de loc știință, fără îndoială). Iată de pildă următoarea profeție, a unui om de știință din secolul XIX: P. J. Proudhon, publica în 1861, în colecția Essais de philosophie pratique, tratatul său în două volume: Războiul și pacea, cu următorul epigraf: „Devine ou je dévore. Le Sphinx“. La ultima pagină a ultimului capitol, intitulat: „conclusiuni generale”, P. J. Piroudon se exprima astfel: „Evoluția războinică e la sfîrșitul ei; aceasta rezultă din toate cercetările noastre. Voim să reîncepem, această evoluțiune ! După principiile pe cari le-am arătat succesiv, analiza pe care am făcut-o asupra motivelor și cauzelor situațiunei la care a ajuns Europa, nu există, acum, un singur caz rațional de războiu. Politica războinică este epuizată, și noi știm cum să considerăm situațiunea economică. De altfel, oricare ar fi hotărîrea oamenilor, undem fi liniștiți asupra evenimentelor. Oamenii sunt mici: depinde de ei pînă la un oarecarecare pund să tulbure cursul lucrurilor; făcînd aceasta, ei nu pot să facă rău decît lor înșile. Umanitatea singură e mare, ea e infailibilă. Or, cred că pot spune, în numele ei, umanitatea nu mai vrea războiul“. Un cronicar francez, după care am luat acest citat din P. J. Proudhon, face asupra lui următoarele comentarii: „Aceasta a fost scris în 1861. De la 1863, avem războiul Ducatelor, războiul de succesiune, războiul Mexicului, războiul austroprusian, războiul austro-italian, războiul din 1870, războiul turco rus, războaiele coloniale (Tunisia, Tonkin, Annam, Madagascar, Sudan, Persia, Turkestan, Herreros, Abisinia, Libia), războiul Burilor, războiul ruso-japonez, întâiul războiu balcanic, al doilea războiu balcanic... Și iată că suntem în luna unsprezecea a celui mai imens războiu al timpurilor moderne și, poate, al tuturor timpurilor. De oparte, cele două imperii germanice și Turcul. De alta, Franța cu țările ei de protectorat: Marocul și Tunisul, Marea Britanie, cu țările ei de protectorat și coloniile ei autonome, Egipt, India, Australia, Noua-Zelanda, Transvaal, Canada, Rusia, Belgia, Italia, Serbia, Muntenegru și Japonia. Războiul n’a sfîrșit încă să se întindă. Mai sunt alte țări cari pot intra în război: Grecia, Romînia, Bulgaria, Statele Unite ale Americei... Proudhon, Marsilieză a păcii, profeți falși profeți! Dar, toate falsele profeții din toate timpurile, — nu vor vindeca spiritul omenesc în privința curiosității sale, admirabilă și copilăroasă, asupra viitorului. Etern Oedip, cel mai nobil și mai nefericit dintre oameni, va întreba Sfinxul. Pythonise și cartomanția vor fi întotdeauna asediate de întrebările naive asupra viitorului. Și se va pune imensitatea prevederilor absurde pe seama oamenilor de știință sau de bun simț, ocupați exclusiv de misiunea lor, să administreze, să stabilească budgetele, să povestească trecutul cu cea mai mică inexactitate posibilă, să echipeze armatele, să fabrice tunurile, să cîștige bătaliile. Cineva întrebă într’o zi pe Fabius, cînd se va sfîrși războiul punic. Fabius era taciturn. Arată interlocutorului său un băețaș de patru ani care se juca în grădină: „Intreaba-i pe copilaș, îi spuse rabuts, căci el știe tot atît cit și mine“. Povestea aceasta e adevărată“. Cu toate acestea, citi n’au făcut pria azi, și cîți falși profeți, nu vor face de acuma încolo, prevestiri asupra sfîrșitului războiului, asupra puterilor cari vor fi învingătoare, asupra viitoarei congurațiuni europene, — dînd chiar cele mai mici detalii? Și, cîți falși profeți, mai puțin oameni de știință, sau simpli profani, sau chiar mai mult oameni de știință decît P. J. Proudhon, nu vor asigura că uriașul războiu de azi e ultimul pe care umanitatea l’a putut admite? Milioanele de oameni cari așteaptă sfîrșitul uriașului războiu vor fi fără îndoială mulțumiți de toate prezicerile acestea. Milioane de oameni trăesc doar cu înșelări sufletești. Dar, acei cari iubesc adevărul fiindcă numai el dă puterea de a înfrunta și învinge răul, știu bine că profețiile acestea n1‘au nici o valoare deoarece după războiul actual, de pildă, vor urma alte războaie, după cum după 1861, contrar prevederilor lui P. J. Proudhon, au urmat războaie numeroase. Aci e o lege pentru evoluția popoarelor —, și, ar trebui să fie cunoscută de milioanele de suflete omenești. De aceea dacă nu ne putem ridica contra „doritorilor“ de profeții, ne ridicăm totuși contra „celora care le fac“, fiindcă prin profețiile lor, — mai mult sau mai puțin științifice, împiedică cunoașterea acestei legi. 6 . i Í — i — -----Jfli PE DRUMURILE POLONIEI -IV Oro punerea ploilor și a transporturilor grele, drumurile In PolOnia s’au desfundat și fac aproape impestmli orice circulație. Armata germană refaca acum șosele In grăbi IN JURUL UNEI DEMISII Demnă de luare aminte ni se pare demisiunea d-lui George Diamandy, directorul general al teatrelor, din „Acțiunea Națională“ Activitatea patriotică a distinsului scriitor și om politic este îndeobște cunoscută. Cauzele acestei demisii sunt decepțiile pe care le-a întâmpinat directorul teatrelor în ceea ce privește activitatea „Acțiunei“. Să voiem care sunt punctele mai de seamă ale scrisoarei alcătuită din d. Diamandy cu acest prilej și să ne fie îngăduit a reproduce cîteva pasagii dintr’însa : „Dar ca publicul să exercite presiuni asupra guvernului, ca acesta să cedeze din teritorii considerate ca românești, iată ce nu am crezut cu putință. In adevăr, împrejurările pot sili guvernele la cesiuni teritoriale. Acestea sunt însă scăderi naționale înpotriva cărora popoarele protestează. Cînd Acțiunea Națională cere intrarea imediată a României în războiu, și vrea să impue guvernului încetarea tratativelor acuzîndu-i că e prea exigent, atunci Acțiunea tinde să se substitue guvernului. Această tendință de substituire s’a manifestat prin necesitatea exprimată de majoritatea membrilor, cari au declarat că ne mai avînd încredere în tactul și intențiile d-lui Brătianu, cereau formarea unui guvern național”. Prin urmare directorul general al teatrelor ne arată — cum numai d-sa poate s’o facă de limpede că „Acțiunea” a întors rolurile. Ea învinuește pe cîrmuitori ei, sînt prea exigenți și sînt de purere... să o lăsăm mai moale- Știam că, pină în prezent, mișcările populare căutau să hotărască guvernul să obțină cît mai mult pentru ură. Iată însă o mișcare care cere aducerea la cîrmă a unui guvern care să fie mai puțin pretențios. Noi nu afirmăm nimic, — disputăm pur și simplu d-lui Diamandy. Prin urmare scopul agitațiilor ce se pregătesc — agitații cari au determinat o instruire specială a jandarmilor în curtea prefecturei Capitalei — este de a încerca să răstoarne guvernul. La astfel de agitație... patriotică nu a putut să participe d. Diamandy. D-sa arată în scrisoarea sa că în timpul războiului balcanic mișcările populare, făceau presiuni asupra guvernului să ceară cît mai mult. Glasul poporului s’a auzit și în străinătate și acolo s’a știut prin urmare, ce vrem noi. Acum „poporul” bietul popor — îndreptățește străinătatea să ne creadă prea pretențioși. D. Diamandy ne mai spune: „In sfîrșit cred cu tărie că opinia publică, poate cere guvernului să nu meargă înpotriva simțământului national, nu însă să-i ceară abdicarea de la demnitatea și revendicările Romîniei. Puterea noastră armată, poziția noastră geografică, bogățiile naturale ale acestei țări, îi ingădue să vorbească astfel. Războiul va fi prelungit din pricină că Romînia n’a intrat în acțiune, dar le a rămas cu arma la picior nu ea „ vinovată”. In vreme ce acesta este cuvintul lui George Diamandy, „Acțiunea Națională” pune la cale înișiări de stradă, de pe urma cărora nu va avea să înregistreze „Succesul“ pe care îl așteaptă. . .1 , „ I, W. .. tdBBBUSBűAt — BEȚE - ȘUGUBEȚE CU ȘEII Un meseriaș scrie „Adevărului” să se lase de „Acțiunea Națională” și să se ocupe de... untură. Și „Adevărul” protestează. Meseriașul uitase să mlărge... de gîscă. Numai așa putea să-l entuziasmeze și pe d. Maximin pentru cauza.... unturei.