Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 25/2. (2008)
A. Istorie
Kereskényi Sándor într-un interviu acesta spune: „Eu am crescut într-un loc care pare o comunitate înrădăcinată, dar care în realitate este plin de oameni fără rădăcini. Pentru că lipsa de rădăcini este întipărită în psihic, reprezintă o trăsătură a ceea ce suntem.” Cititor neobosit și totodată critic al lui Roland Barthes, Jean Baudrillard, Donald Davidson, Jacques Deridda, Michel Foucault, Jürgen Habermas, Charles Jencks, Julia Kristeva dar și a lui Jacques Lacan, Paul Ricoeur, Willard van Orman Quine sau Hayden White și Ludwig Wittgenstein, el este mai întâi un pasionat cercetător al „condiției postmoderne”. Barnes este încredințat că menirea omului este asemănător aceluia care călătorește ani de zile pentru a afla, până la urmă, că strașnica locomoție a lui nu a avut nici o direcție înțeleaptă sau izbăvitoare. Barnes, convins că „literatura este în primul rând folosirea imaginației”, publică în 1984 Flaubert’s Parrot (Papagalul lui Flaubert), strălucită îmbinare de critică, narațiune și autobiografie imaginară, în interiorul căreia se suprapun prezent și trecut, personaje de hârtie (protagoniștii lui Barnes și eroii lui Flaubert) și figuri reale (același Flaubert și cei ce i-au fost aproape în timpul vieții). Personajul principal al cărții este Geoffrey Braithwaite, medic englez pensionar, care face o călătorie în Franța, reflectând asupra vieții sale personale și a vieții lui Flaubert, iar în acest timp caută „adevăratul” papagal, pe care Flaubert l-a ținut pe masa sa de lucru în timp ce lucra la Un coeur simple. Este vorba, observă Hutcheon, de o schemă de bază aflată la jumătatea drumului între acea qurte existențialistă și structura clasicei detective fiction, care îi permite lui Julian Barnes să multiplice întrebările. (9) „De ce cărțile ne îndeamnă să-l urmărim pe autor? - se întreabă, printre altele, Braithwaite. Nu am putea să stăm singuri în pace? De ce cărțile nu sunt de ajuns? Cum se explică mania noastră pentru relicve? Forța cuvântului nu ne mulțumește? Oare credem că vestigiile unei vieți cuprind un fel de adevăr subsidiar?” Căutarea adevărului despre trecut și despre prezent folosește însă prea puțin, având în vedere faptul că, se pare, nu poți avea încredere într-o relatare. Julian Barnes o dovedește în capitolul intitulat „Cronologie”, care prezintă trei biografii posibile, diferite, ale lui Flaubert: în cea dintîi apare un autor apreciat, în cea de-a doua se transformă într-un individ însemnat de doliu în familie și într-un intelectual mereu nemulțumit, ultima oferă o alegere de citate, descriind accentuarea pesimismului și a sentimentului de singurătate odată cu trecerea anilor. Nici măcar căutarea papagalului autentic nu are succes. Atunci când, în sfârșit, într-o sală a Muzeului de Istorie Naturală din Rouen, eroul se află în fața câtorva păsări împăiate, este determinat să accepte că nu poate stabili, cu certitudine, care este papagalul care i-a servit drept model lui Flaubert: „Din cele cincizeci de originale faimoase, rămâneau doar trei. Mă priveau fix precum trei vechi ștrengari, cu o privire pătrunzătoare, puțin comici, puțin enigmatici. Aveau corpul presărat cu mătreață și o expresie, trebuie să recunosc, puțin irascibilă. Am rămas nemișcat, să-i privesc intens, timp de un minut sau două, după care m-am strecurat afară. Poate, cine știe, era unul dintre ei”. Nu există o realitate unică, ci un puzzle, pe care, fiecare, în mod subiectiv, încearcă să-l alcătuiască. (10) O temă asemănătoare este și cea din History of the World în 10 Vi Chapters (1989), o neobișnuită și imaginară reconstituire a istoriei umanității, care îi oferă, printre altele, lui Julian Barnes punctul de plecare pentru o surprinzătoare călătorie cu Arca lui Noe, foarte diferită de cea a versiunilor oficiale. Metafora călătoriei este folosită spre a descrie peregrinările pe mare, reale și imaginare, întreprinse de indivizi în cursul secolelor, naufragiile lor, fanatismul și nebunia. Iar viitorul, lasă să se înțeleagă unul din personaje, va fi identic cu trecutul, pentru că, reflectează acesta, „ciclul nu este niciodată complet și, de fiecare dată când ești convins că ai ajuns în punctul de sosire, îți dai seama că a fost o greșeală și că drumul de străbătut este încă lung.” In England, England (1998), Barnes subliniază că „trecutul nu este niciodată doar trecut, ci ceea ce face cu putință conviețuirea prezentului cu sine însuși”. Și dacă prezentul Marii Britanii este în totalitate postindustrial, atunci este nevoie de un comportament în consecință. Așa cum face Sir Jack Pitman, un talentat om de afaceri de succes, în căutarea „unei ultime mari idei”, pentru a lăsa un semn în istoria unei țări cu un trecut glorios, un prezent inconsistent și un viitor incert. Marea idee a lui Sir Jack este simplă: să reproducă pe Insula Wight toate atracțiile turistice tradiționale ale țării sale. Nu lipsesc investitorii, nici capitalul. Astfel, în fața noastră apare o nouă Anglie, cuprinsă în câteva mile pătrate: Big Ben și Buckingham Palace, pietrele din Stonehenge și pădurea din Sherwood, stâncile albe 280