Satul Socialist, aprilie 1973 (Anul 5, nr. 1212-1235)

1973-04-01 / nr. 1212

PA(;IMA 2 e formare din pag■ lapor muncitor spre dezvoltarea patriei pe calea progresului, spre făurirea unităţii naţionale, cucerirea independenţei de stat, spre o viaţă liberă şi demnă. (Aplauze puternice, prelungite). Exploatarea nemiloasă a muncitorilor de către capitaliştii autohtoni, agravată de jaful trusturilor străine care acţionau pentru transformarea României într-o sursă de materii prime, de forţă de muncă ieftină şi de piaţă de desfacere a produselor lor, accentuează contradicţiile de clasă ,din sinul societăţii româneşti de atunci, impulsionează mişcarea muncitorească. In contextul dezvoltării generale economico-sociale a ţării, al schimbărilor care au loc în raportul de forţe politice, lupta proletariatului are drept scop principal eliberarea sa şi a maselor muncitoare de exploatare şi asuprire, căpătînd, totodată, şi un caracter naţional, patriotic, prin aceea că ţintea la apărarea independenţei şi suveranităţii ţării, la salvgardarea dreptului sacru al poporului român de a se dezvolta de sine stătător. Sunt cunoscute puternicele acţiuni revoluţionare organizate de proletariat în ultimele două decenii ale secolului trecut : greve şi demonstraţii care aveau drept scop cucerirea unor drepturi economice, satisfacerea revendicării zilei de muncă de 8 ore, cucerirea dreptului de organizare. Importante campanii politice au fost iniţiate de clasa muncitoare, de militanţii socialişti pentru obţinerea dreptului de vot universal şi a altor libertăţi democratice indispensabile desfăşurării luptei de clasă împotriva burgheziei şi moşierimii. Muncitorimea a găsit de la început un aliat puternic în ţărănime — clasa care a dus secole de-a rîndul lupta pentru păstrarea fiinţei noastre naţionale, pentru neatârnarea ţării — şi care, în noile condiţii, se afirmă viguros, alături de muncitorime, ca o importantă forţă revoluţionară. Sunt ilustrative în acest sens marile răscoale ţărăneşti de la 1888, care au provocat panică în rîndurile stăpînitorilor vremii, şi intervenţia sîngeroasă a forţelor represive. Aceste răscoale au constituit, totodată, o pildă vie de colaborare strînsă şi fraternitate între ţărănime şi mişcarea muncitorească ce s-a ridicat în apărarea răsculaţilor, a victimelor opresiunii burghezo-moşiereşti. In această perioadă, în Ţările Româneşti se afirma o puternică pleiadă de intelectuali progresişti animaţi de ideile înaintate ale timpului şi care îşi consacră cu abnegaţie energia slujirii intereselor poporului, dezvoltării culturii militante, înfăptuirii idealurilor de progres social, libertate şi neatîrnare a patriei, cuceririi unor largi drepturi şi libertăţi democratice pentru masele muncitoare. O caracteristică esenţială a mişcării muncitoreşti din ţara noastră o constituie faptul că, încă din stadiul de început al existenţei lui, proletariatul şi-a pus problema organizării ca clasă, înţelegînd că aceasta este o condiţie hotărîtoare pentru desfăşurarea cu succes a luptei politice împotriva claselor exploatatoare, pentru realizarea ţelurilor sale revoluţionare, pentru eliberarea socială a tuturor celor ce muncesc. Chiar în prima jumătate a veacului trecut au apărut şi s-au dezvoltat forme de organizare muncitorească, cum sunt asociaţiile profesionale de întrajutorare , organizaţii ce-şi propuneau la început revendicări cu caracter economic şi care, ulterior, se dezvoltă pe baza principiilor politice de clasă. Aceste organizaţii se consolidează şi se înmulţesc, jucînd un rol tot mai important în lupta maselor muncitoare. Un moment deosebit de important în dezvoltarea procesului de organizare a proletariatului este înfiinţarea, în 1872, deci cu mai bine de 100 de ani în urmă, a Asociaţiei generale a tuturor lucrătorilor din România, care-şi propunea, pentru prima dată în istoria noastră, unirea muncitorilor din întreaga ţară. Acest eveniment marchează începutul organizării de clasă pe scară naţională a proletariatului român. Odată cu dezvoltarea şi intensificarea organizării clasei muncitoare au apărut şi au început să se propage tot mai larg în ţara noastră ideile socialiste. De altfel, încă socialismul utopic pătrunsese în Ţările Române, cîştigînd adepţi în rîndul unor intelectuali preocupaţi de găsirea unor căi noi de dezvoltare a societăţii, şi care s-a concretizat în forme originale, cum a fost, de pildă, falansterul de la Scăieni — Prahova, creat în 1835 din iniţiativa lui Teodor Diamant. Revoluţia burghezo-democratică de la 1848, contactele stabilite cu mişcarea revoluţionară din Occident au înlesnit de timpuriu cunoaşterea programului Internaţionalei întemeiate de Marx şi Engels, care a avut o puternică influenţă asupra dezvoltării luptei revoluţionare din România. In 1869, la Timişoara, ia fiinţă o secţie a Internaţionalei muncitoreşti, care înscrie între preocupările sale de bază răspîndirea ideilor marxiste. Cercurile socialiste constituite apoi la Bucureşti, Iaşi şi în alte oraşe, la începutul deceniului al VIII-lea al veacului trecut, au desfăşurat o largă activitate propagandistică, editînd o seamă de publicaţii ca : „Socialismul", „Contemporanul", „Dacia viitoare", „Emanciparea", „Revista socială", „Drepturile omului" şi altele, prin intermediul cărora socialismul ştiinţific este larg răspîndit în rindul proletariatului, al maselor muncitoare, precum şi al unor cercuri de intelectuali progresişti. Ideile de bază ale întemeietorilor socialismului ştiinţific, Marx şi Engels, au pătruns în România în mod nemijlocit, prin publicarea în limba română a unor lucrări ca „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă", „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului", „Manifestul comunist", „Capitalul" şi altele, la puţin timp după apariţia lor. In felul acesta, militanţii socialişti, partea înaintată a proletariatului român, au putut veni în contact direct cu gîndirea cea mai avansată a epocii, cu teoria socialismului ştiinţific. In cadrul procesului de unire a mişcării muncitoreşti cu socialismul ştiinţific s-a pus la ordinea zilei, cu tot mai multă acuitate, problema făuririi partidului politic al clasei muncitoare. încă din anii 1885 — 1886, în presa socialistă a vremii a început să se vorbească tot mai frecvent despre necesitatea creării unui „partid muncitoresc", a unui „partid socialist", a „partidului marxist al muncitorimii". Un moment deosebit de important în evoluţia politică spre realizarea acestui ţel al clasei noastre muncitoare l-a reprezentat publicarea, de către C. Dobrogeanu- Gherea, în anul 1886, a lucrării „Ce vor socialiştii români ?“, în care era susţinută şi argumentată temeinic necesitatea organizării partidului politic al proletariatului. Totodată, se sublinia, ca obiectiv politic fundamental al acestui partid, lupta revoluţionară pentru cucerirea puterii în stat şi instaurarea dictaturii proletariatului. „Poporul, proletariatul — scria Constantin Dobrogeanu-Gherea — ajungind la putere, după revoluţia socială proletară, va întrebuinţa dictatura de clasă ca mijloc pentru a-şi întări domnia, pentru a organiza formele de viaţă ale societăţii socialiste". După cum se vede, socialiştii români şi-au pus încă de la început, în mod just, drept cerinţă obiectivă a trecerii la făurirea orînduirii socialiste, problema instaurării puterii clasei muncitoare, a exercitării dictaturii proletariatului ca formă de dominaţie împotriva claselor exploatatoare, a tuturor forţelor ostile societăţii eliberate de exploatare, ca o condiţie a făuririi socialismului. (Aplauze puternice, prelungite). Această concepţie privitoare la modul de realizare a transformării revoluţionare a societăţii şi-a pus cu putere amprenta, încă de la început, asupra întregii lupte revoluţionare a proletariatului din România şi a partidului său politic. Lucrarea la care m-am referit poate fi considerată, pe drept cuvînt, primul program al mişcării revoluţionare marxiste din ţara noastră. Luînd cunoştinţă de conţinutul său, Friedrich Engels scria socialiştilor români : „Cu mare plăcere am văzut că socialiştii din România primesc în programul lor principiile de căpetenie ale teoriei care a izbutit a aduna intr-un mănunchi de luptători mai pe toţi socialiştii din Europa şi America — e vorba de teoria prietenului meu, răposatul Karl Marx". De altfel, după cum se cunoaşte, Marx şi Engels au acordat o atenţie deosebită studierii istoriei României, dezvoltării ei economico-sociale, evoluţiei mişcării muncitoreşti revoluţionare din ţara noastră, întemeindu-şi unele concluzii şi teze teoretice şi re cunoaşterea realităţii societăţii româneşti din perioada respectivă. Clasicii marxismului au privit întotdeauna cu simpatie lupta eroică desfăşurată de poporul român pentru eliberarea naţională şi socială, pentru unirea într-un singur stat naţional, pentru scuturarea jugului asupririi şi dominaţiei străine. Ca pe întreg teritoriul ţării, ia amploare şi mişcarea muncitorească din Transilvania. O expresie elocventă a spiritului politic revoluţionar al proletariatului din această provincie este făurirea, în 1890, a organizaţiilor Partidului Social-Democrat din Transilvania. In această epocă se intensifică legăturile dintre socialiştii români de pe ambele versante ale Carpaţilor, se creează legături tot mai strînse între proletariatul din Muntenia, Moldova şi Transilvania. Mişcarea muncitorească ce se dezvoltă concomitent în toate provinciile româneşti îşi propune ca unul din ţelurile importante ale programului ei revoluţionar realizarea unităţii naţionale a poporului nostru. Socialiştii scriau în revista — cu un nume deosebit de semnificativ — „Dacia viitoare" : „Nu vom avea o zi, un ceas de odihnă pe cît timp un frate de-al nostru va geme în lanţurile sclaviei şi vom lupta necurmat, aşteptând cu nerăbdare şi credinţă în viitor fericita zi cînd, mină-n mină, vom putea striga liberi şi împreună : „Trăiască România". (Aplauze puternice). Primii paşi importanţi în direcţia organizării politice a proletariatului au fost înfiinţarea în 1887, la Bucureşti, Iaşi şi în alte oraşe din ţară, a cercurilor muncitoreşti, transformate apoi în cluburi muncitoreşti, cu un număr însemnat de membri. Acestea şi-au propus ca principal obiectiv pregătirea congresului socialist ce avea să statueze înfiinţarea partidului politic muncitoresc. Evoluţia economică, social-politică şi ideologică a societăţii româneşti oferea condiţiile creării acestui partid. Aşa cum arăta socialistul Constantin Miile într-un articol intitulat „Congresul nostru", „mişcarea socialistă din România devenise, după diferite dibuiri, pur marxistă, atît din punctul de vedere al teoriei, cît şi din punctul de vedere al practicii". Lucrările congresului, care au avut loc la Bucureşti, în zilele de 31 martie—3 aprilie 1893, salutate cu entuziasm şi urmărite cu profund interes de muncitorimea din întreaga ţară, au statuat înfiinţarea partidului politic marxist al clasei muncitoare — Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. (Aplauze puternice). Acest eveniment a intrat în istoria noastră ca moment de excepţională însemnătate pentru destinele luptei revoluţionare a proletariatului şi a maselor muncitoare, ca momentul ce marchează înfăptuirea organizării politice a clasei muncitoare pe scară naţională. (Vii şi puternice aplauze). Partidul clasei muncitoare din România, înfiinţat în anul 1893, pe baza principiilor socialismului ştiinţific, a teoriei de clasă a lui Marx şi Engels, şi-a asumat din prima clipă misiunea istorică de a conduce lupta revoluţionară pentru cucerirea puterii politice de către proletariat şi celelalte mase muncitoare de la oraşe şi sate, pentru transformarea socialistă a societăţii româneşti. Anul 1893 este anul naşterii detaşamentului revoluţionar, de avangardă, al clasei muncitoare din România. Iată de ce putem spune, cu deplin temei, că adevăratele începuturi ale Partidului Comunist Român — care continuă cele mai înalte tradiţii de luptă ale poporului şi îşi are rădăcinile împlîntate adînc în mişcarea muncitorească, socialistă din a doua jumătate a secolului trecut — coincid cu începutul activităţii partidului muncitoresc călăuzit de teoria revoluţionară marxistă, creat cu 8 decenii în urmă. (Aplauze puternice, prelungite). Făurirea partidului clasei muncitoare a marcat o etapă nouă în desfăşurarea procesului revoluţionar din ţara noastră, în dezvoltarea luptelor sociale. Stat major marxist al proletariatului, el s-a situat în fruntea maselor populare în bătăliile împotriva exploatării şi asupririi, pentru o viaţă mai bună, pentru libertate socială şi naţională. Naşterea partidului revoluţionar al clasei muncitoare, ca şi întreaga sa dezvoltare ulterioară au fost rezultatul evoluţiei economico-sociale şi politice a ţării noastre, expresia cerinţelor mersului înainte al societăţii româneşti pe calea progresului social. Partidul s-a format din rîndurile proletariatului şi s-a ridicat la luptă pentru eliberarea clasei sale, a maselor muncitoare, exprimînd în modul cel mai fidel interesele şi aspiraţiile cele mai înaintate ale naţiunii noastre. El s-a dezvoltat odată cu cristalizarea şi maturizarea conştiinţei de clasă a proletariatului, cu transformarea muncitorimii dintr-o clasă în sine într-o clasă pentru sine — cum spunea Marx. Istoria de 80 de ani a partidului politic al muncitorimii româneşti demonstrează, o dată în plus, că numai atunci cînd detaşamentul revoluţionar al proletariatului porneşte în activitatea sa de la realităţile concrete, social-istorice, ale poporului în mijlocul căruia activează şi ţine seama de cerinţele, interesele şi aspiraţiile acestuia, poate juca un rol esenţial în lupta împotriva exploatării şi asupririi, îşi poate îndeplini cu succes misiunea istorică în înfăptuirea revoluţiei proletare, în transformarea revoluţionară a societăţii pe calea socialismului şi comunismului. (Aplauze puternice). Istoria, viaţa, faptele, demonstrează că formarea partidului muncitorilor a fost rezultatul evoluţiei istorice a poporului nostru, al dezvoltării forţelor şi relaţiilor de producţie şi al ascuţirii contradicţiilor de clasă din România acelei perioade, rezultatul condiţiilor obiective create în viaţa societăţii noastre. In programul său, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România înscria ţelul final al luptei clasei muncitoare — „desfiinţarea relaţiilor de producţie capitaliste", „întemeierea societăţii socialiste" — şi totodată stabilea o serie de revendicări imediate, ca de pildă : garantarea dreptului de întrunire şi organizare, votul universal, învăţămîntul gratuit şi altele. Subliniind rolul istoric al clasei muncitoare, programul definea drept sarcină centrală a partidului "de a organiza proletariatul, de a organiza poporul muncitor" în lupta revoluţionară. Trebuie spus că, atît în elaborarea programului, cît şi in activitatea de traducere în viaţă a prevederilor sale, socialiştii români au ţinut seama de realităţile concrete ale societăţii noastre din acea epocă, de cerinţele specifice ale dezvoltării istorice a României. Anton Bacalbaşa arăta în ziarul socialist „Munca", că la elaborarea sarcinilor şi obiectivelor programului partidului „socialiştii români au avut în vedere condiţiile speciale ale ţării in care trăiesc", iar Dobrogeanu-Gherea afirma : „Şcolari ai socialismului, membri ai marii familii socialiste europene, noi ştim că felul activităţii noastre atârnă de condiţiile reale ale ţării noastre şi mai ales de cele economico-sociale. Aşadar, să analizăm condiţiile de trai ale ţării noastre cum urmează din poziţiunea poporului muncitor, din relaţiile de clasă, din cultura noastră, din temeliile economice". De altfel, socialiştii români afirmaseră această poziţie încă în 1891, în raportul prezentat la Congresul Internaţionalei a II-a de la Bruxelles. In raport se spunea : „Din punct de vedere al tacticii, socialismul român trebuie să aibă armele sale proprii, condiţiile economice şi cimpul economic pe care va trebui să lucreze fiindu-i proprii". Sau, menţionînd că ţelul tuturor socialiştilor este „stabilirea unei societăţi solidare şi armonioase, a unei societăţi in care toate uneltele de muncă vor fi socializate", raportul sublinia că în ce priveşte „mijloacele prin care s-ar ajunge la acest scop, fiecare va întrebuinţa pe acelea cerute de condiţiile specifice ale ţării sale". Ancorat în realităţile socialpolitice ale ţării, partidul muncitorilor din România şi-a spus cuvîntul faţă de toate marile probleme care frămîntau societatea românească din acea vreme, luînd poziţie şi preconizînd soluţii în conformitate cu interesele de clasă, cu aspiraţiile revoluţionare ale proletariatului. Astfel, socialiştii români abordează în mod aprofundat problema agrar-ţărănească de o deosebită acuitate pentru societatea acelei vremi, militând pentru înfăptuirea reformei agrare, pentru lichidarea formelor de exploatare feudale la sate, pentru împămintenirea ţăranilor şi organizarea pe baze noi a muncii acestora, pentru introducerea unor mijloace de lucru avansate în agricultură. In acelaşi timp, pornind de la analiza ştiinţifică a stării de înapoiere economică a ţării, de la rămînerea în urmă a forţelor de producţie, socialiştii subliniau importanţa deosebită a dezvoltării intense a unei industrii naţionale noi, ca o condiţie atît pentru progresul general al societăţii, cît şi pentru creşterea rîndurilor proletariatului, pentru amplificarea luptei revoluţionare a acestuia, pentru crearea premiselor în vederea trecerii, în perspectivă, la edificarea societăţii socialiste. Acestea erau probleme esenţiale pentru existenţa clasei muncitoare şi a ţărănimii — cele două forţe sociale de bază, cărora le revenea sarcina ca, în strînsă alianţă, să acţioneze pentru transformarea revoluţionară a societăţii. Socialiştii români acordau, de asemenea, o atenţie deosebită asigurării condiţiilor pentru dezvoltarea instrucţiei publice, pentru ridicarea nivelului de cultură şi civilizaţie al maselor populare, pentru formarea unei intelectualităţi provenite din popor şi legată de acesta — parte componentă a luptei generale, pentru emanciparea socială şi naţională a României. Ocupîndu-se îndeaproape de problemele legate de lărgirea libertăţilor publice, cetăţeneşti, democratice, partidul clasei muncitoare şi-a definit clar poziţia faţă de problema naţională, pronunţîndu-se ferm pentru lichidarea oricăror discriminări şi asupriri naţionale, pentru egalitatea deplină în drepturi între toţi cetăţenii ţării, fără deosebire de naţionalitate. Reprezentanţii de frunte ai partidului se ridicau cu putere împotriva dominaţiei străine, proclamînd solemn dreptul imprescriptibil şi inviolabil al naţiunii noastre, ca, de altfel, al tuturor naţiunilor, la o viaţă liberă şi independentă. Toate acestea demonstrează că socialiştii români s-au situat de la început pe poziţii marxiste clare, şi-au propus ca obiective fundamentale soluţionarea problemelor arzătoare izvorîte din realităţile concrete ale ţării, din necesităţile dezvoltării României pe calea progresului material şi social. Luptînd pentru interesele proletariatului român, ale maselor muncitoare din ţara noastră, partidul clasei muncitoare din România s-a manifestat, totodată, ca detaşament activ al mişcării muncitoreşti internaţionale. Intreţinînd legături strînse cu Engels şi fruntaşi ai mişcării muncitoreşti din celelalte ţări, participînd cu regularitate la congresele Internaţionalei a II-a, partidul muncitorilor din România a dezvoltat largi relaţii cu celelalte partide socialiste. Multiple şi strînse legături au existat între mişcarea muncitorească din ţara noastră şi cea din Rusia, legături care şi-au găsit expresia atît în sprijinul acordat grupurilor revoluţionare ruse de către socialiştii români, în sprijinul moral şi material acordat socialiştilor ruşi emigraţi în România, cît şi în schimbul de corespondenţă şi în legăturile directe cu Plehanov, iar mai târziu cu Vladimir Ilici Lenin. Organul de presă al partidului publica frecvent ştiri despre mişcarea revoluţionară din Rusia, iar în 1892, prin gazeta „Mişcarea socialistă", socialiştii români şi-au exprimat simpatia şi solidaritatea cu grupul revoluţionarilor ruşi, printre care se afla şi tânărul Ulianov — Vladimir Ilici Lenin — pe care guvernul ţarist îl deportase în Siberia. O amploare deosebită au cunoscut-o în acei ani legăturile internaţionaliste dintre socialiştii români şi cei bulgari. Pe teritoriul ţării noastre, revoluţionarii bulgari, prigoniţi în ţara lor, au găsit adăpost şi prieteni adevăraţi. Relaţii internaţionaliste au fost stabilite, de asemenea, cu partidele socialiste din Germania, Franţa, Italia, Belgia şi alte ţări. Paginile presei muncitoreşti şi socialiste din acele vremuri constituie o mărturie a solidarităţii proletariatului român cu luptele muncitorilor din Norvegia, Danemarca, Olanda, Elveţia, Spania, China, Australia, Statele Unite ale Americii, Cuba şi din alte ţări ale lumii. Activitatea internă a partidului, legăturile strînse cu organizaţiile clasei muncitoare din celelalte ţări, cu conducători eminenţi ai proletariatului, participarea şi contribuţia sa activă la dezbaterea problemelor importante ce se puneau în faţa mişcării muncitoreşti internaţionale în acea vreme i-au adus prestigiu şi autoritate pe plan internaţional. Conducerea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din Ungaria aprecia, în 1894, într-o scrisoare adresată socialiştilor români, că „tânărul şi vigurosul Partid Socialist Democrat Român ocupă deja, graţie devotamentului şi energiei voastre, un loc însemnat printre partidele socialiste ale continentului". După cum este ştiut, încă de la început, partidul revoluţionar al clasei noastre muncitoare a avut de înfruntat nenumărate greutăţi, a fost nevoit să facă faţă unor grele încercări, pricinuite de împotrivirea claselor dominante, de prigoana şi teroarea regimului burghezo-moşieresc. Totodată, trebuie spus că în activitatea partidului s-au manifestat şi o serie de confuzii şi limite determinate de stadiul dezvoltării sociale, de lipsa de experienţă şi de insuficienta maturizare ideologică a proletariatului şi a conducătorilor săi din acea perioadă. Existenţa, în conducerea partidului, a unor elemente nelegate de clasa muncitoare, inconsecvente din punct de vedere politic şi ideologic, a determinat, în ultimii ani ai secolului trecut, frămîntări şi convulsii din ce în ce mai grave, care au dus pînă la întreruperea vremelnică a activităţii partidului. Cu toate acestea, lupta revoluţionară a continuat să se desfăşoare, diferitele cercuri şi organizaţii muncitoreşti au continuat să acţioneze, şi, în focul bătăliilor de clasă s-au ridicat şi format din sânul clasei muncitoare şi al intelectualităţii progresiste o serie de noi militanţi socialişti, ca Ion C. Frimu, Ştefan Gheorghiu, Alexandru Ionescu, Alecu Constantinescu, Mihail Gh. Bujor, Gheorghe Cristescu, Dimitrie Marinescu şi alţii. Ei şi-au consacrat eforturile strîngerii rîndurilor clasei muncitoare, reorganizării partidului pe baze marxiste. CUVINTAMA TOVARĂŞULUI NICOLAI CINUŞIS CU ...................... Aplauze şi ovaţii pentru eroicul partid al comuniştilor SATUS SOCIALIST r ■ ■ ■■■ -■ ■ =■■ If ■ Duminică 1 aprilie Nr. 1212 Evoluţia istorică a mişcării muncitoreşti, transformarea partidului socialist in Partidul Comunist Român moment crucial în istoria României Ca rezultat al voinţei proletariatului de a se uni, precum şi al activităţii noilor lideri revoluţionari, iau fiinţă, începînd din anul 1901, cercurile socialiste „România muncitoare" — organizaţii politice muncitoreşti care desfăşoară o amplă campanie propagandistică şi organizatorică în vederea refacerii partidului. In acest cadru are loc şi organizarea pe plan naţional a mişcării sindicale — în 1906 — care determină intensificarea acţiunilor revoluţionare ale clasei muncitoare, accelerarea procesului de refacere a partidului socialist. Proletariatul român continuă să fie o prezenţă activă în viaţa social-politică a ţării, dezvoltîndu-şi totodată legăturile de solidaritate cu lupta proletariatului din alte ţări. Astfel, în anul 1905, masele muncitoare din România se solidarizează cu proletariatul rus, organizează mari demonstraţii de protest împotriva represiunilor dezlănţuite de ohrana ţaristă. Este, de asemenea, cunoscut ajutorul pe care l-au dat revoluţionarii români răsculaţilor de pe crucişătorul „Potemkin", care au primit azil politic în România. Sub presiunea puternică a mişcării de solidaritate muncitorească, guvernul român este nevoit să refuze să predea ţarismului pe răsculaţii de pe „Potemkin". Dînd o semnificaţie deosebită acestui act, Lenin a apreciat că guvernul român „nu vrea să se înjosească intr-atit incit să facă slujba de poliţist la cererea ţarului întregii Rusii" şi că a procedat „aşa cum poate proceda numai guvernul unei naţiuni care se respectă". O puternică ilustrare a forţei şi combativităţii mişcării revoluţionare din ţara noastră a constituit-o participarea clasei muncitoare, a socialiştilor români la evenimentele din 1907 — anul celei mai mari răscoale ţărăneşti din istoria modernă a României. Ţărănimea răsculată a primit un puternic sprijin din partea muncitorilor, a socialiştilor, care s-au deplasat la sate, însufleţindu-i pe ţărani, dîndu-le un ţel clar în luptă. Sunt cunoscute energicele acţiuni de protest ale muncitorilor împotriva represaliilor la care a fost supusă ţărănimea, atitudinea hotărîtă a socialiştilor în apărarea răsculaţilor. Acesta a fost un moment deosebit de important în afirmarea pe arena politică naţională atît a muncitorimii revoluţionare, cît şi a ţărănimii — profund interesată în transformarea democratică a ţării, în manifestarea unităţii şi alianţei celor două clase care militau pentru lichidarea exploatării şi asupririi burghezo-moşiereşti. In marile acţiuni democratice, revoluţionare care s-au desfăşurat în acei ani în România, un loc important ocupă intelectualitatea progresistă, oamenii de ştiinţă şi cultură înaintaţi, care îşi aplecau urechea la nevoile şi aspiraţiile poporului şi luau parte activă la luptă, alături de muncitori şi ţărani, de militanţii socialişti. In această perioadă are loc o tot mai evidentă închegare a forţelor revoluţionare ale clasei muncitoare, proces ce îşi găseşte expresie în unificarea cercurilor „România muncitoare" din întreaga ţară şi în crearea Uniunii Socialiste din România. Congresul socialist din 1910 statuează constituirea Partidului Social-Democrat din România, care se proclamă în mod solemn „vlăstar al vechii rădăcini socialiste, pe care nimic nu a putut-o distruge", continuatorul firesc al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România creat în 1893. Dezvoltând în noile condiţii linia politică a mişcării noastre revoluţionare, partidul clasei muncitoare îşi propune ca obiectiv fundamental intensificarea luptei pentru eliberarea proletariatului şi a maselor populare de exploatare şi asuprire, pentru înlăturarea vechilor orînduieli şi făurirea noii orînduiri sociale. *El s-a ridicat împotriva vînzării bogăţiilor ţării capitalului străin. Totodată, partidul s-a situat în rîndurile partidelor şi grupărilor de stânga din cadrul Internaţionalei a II-a, pronunţîndu-se cu hotărîre împotriva războiului imperialist, jucînd un rol important în iniţierea şi organizarea Conferinţei de la Zimmerwald. Partidul a desfăşurat o intensă activitate de mobilizare a maselor populare în lupta împotriva intrării României în război, pentru o politică de neutralitate. Sub conducerea partidului, masele largi muncitoare au organizat greve, întruniri şi demonstraţii împotriva războiului, care au culminat cu marea demonstraţie de la Galaţi din 13 iunie 1916. După cum se ştie, după doi ani de neutralitate, România burghezomoşierească s-a alăturat coaliţiei imperialiste a Antantei, care promitea satisfacerea dezideratului unităţii naţionale. Problema făuririi statului naţional unitar preocupa profund masele populare, în acea perioadă, constituia un deziderat vital al poporului român, al proletariatului, al socialiştilor, încă în ianuarie 1917 Lenin manifesta un interes deosebit pentru această problemă, apreciind că „foarte mulţi români şi sirbi (in raport cu numărul total al românilor şi sirbilor) locuiesc în afara graniţelor lor" şi că „în general construcţia de stat în direcţia burghezo-naţională nu s-a terminat în Balcani". Un moment hotărîtor în desfăşurarea evenimentelor internaţionale, cu influenţe deosebit de pozitive şi asupra istoriei noastre, a fost victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, care a dus la prăbuşirea imperiului ţarist, la instaurarea în Rusia a primului guvern al muncitorilor şi ţăranilor — ceea ce a exercitat un puternic stimulent în lupta revoluţionară a clasei muncitoare, a oamenilor muncii de pretutindeni. Prăbuşirea imperiului ţarist şi destrămarea monarhiei austro-ungare au creat condiţii pentru realizarea unor profunde transformări social-politice în această parte a Europei, pentru închegarea statelor naţionale — şi în acest cadru pentru crearea statului naţional unitar român, ce încununa lupta de secole a maselor populare din toate cele trei provincii româneşti. Se adevereau în acest fel cuvintele pe care Engels le scria socialistului român Ion Nădejde în ianuarie 1888 — şi anume : „Dacă miine despotismul din Petersburg ar cădea, poimiine n-ar mai fi in Europa nici o Austro-Ungarie“. Şi, după cum ştiţi, aşa s-a întâmplat. (Aplauze puternice). Salutând cu entuziasm actul istoric al închegării unităţii noastre statale, socialiştii români subliniau într-o declaraţie publicată în ziarul „Socialistul" la începutul anului 1919 : „Ca socialişti români internaţionalişti, salutăm cu bucurie dezrobirea naţională a poporului român şi respectăm legăturile de unire hotărîte. România nouă de astăzi abuie să (Continuare in pag. a 3-a)