Scînteia Tineretului, decembrie 1956 (Anul 11, nr. 2356-2381)
1956-12-01 / nr. 2356
DOUA CONCERTE închinate creaţiei enesciene După 15 ani a răsunat pentru prima oară din nou acel splendid poem pentru vioară şi pian, care este lucrarea „Impresii din copilărie“ de George Enescu. Fericirea — pentru că este intr-adevăr o fericire — de a o asculta ne-au rezervat-o fraţii Gheorghiu în două splendide concerte consacrate principalelor lucrări pentru vioară şi pian, unor cîntece şi cvartetului pentru coarde şi pian nr. 2. Cele două concerte au fost prezentate sub egida Uniunii Compozitorilor şi a Filarmonicii. Suita „Impresii din copilărie“ a fost scrisă de marele nostru compozitor în 1940. Băiatul pornit din inima Moldovei cucerise lumea cu arta şi omenia sa şi, parcă pentru a arăta o dată mai mult că nu-şi uită obîrşia, el a turnat în două lucrări de seamă amintirile sale: „Suita sătească“ pentru orchestră (1938) şi „Impresiile din copilărie". Ajuns în pragul a şase decenii de existentă, compozitorul aruncă o duioasă privire înapoi, învăluind într-o atmosferă de dor nestins imagini care-1 impresionaseră în copilărie. Mai întîi „Lăutarul“, cîntăret al pasiunilor sale, cîntăret al luminii și mohorîrii de afară şi din inima sa (redat cu nespusă artă de Ştefan Gheorghiu) ; apoi „Bătrînul cerşetor“, desperat, oropsit şi în legătură cu care compozitorul are accente de milă dar şi de asprime, de revoltă , o urmează : pîrîu în fund de grădină, pasăre în colivie şi cuc în perete, greier, luna prin geam, vîntul în horn, furtună afară în miez de noapte, răsare soarele şi, în mijlocul acestei lumi, un cîntec de leagăn. Este o lume de amintiri legate de locuri, lucruri şi vieţuitoare dragi; este lumea casei părinteşti şi tocmai pentru că întreaga lucrare este pătrunsă de acea pietate caracteristică lui Cronică muzicală George Enescu cînd se referea la părinţi şi locurile copilăriei, ea este în întregime clădită pe elemente ale splendidului cîntec de leagăn central. Ştefan şi Valentin Gheorghiu s-au ridicat la înălţimea artei geniale din „Impresii din copilărie“. „Impresiile din copilărie“, fără a avea nici un citat folcloric, constituie o capodoperă a stilului nostru muzical, potenţare maximă, de geniu, a felului de a gîndi şi simţi în muzică al poporului nostru. Şi Ştefan şi Valentin Gheorghiu — peste perfecta fidelitate faţă de litera lucrării — au simţit şi redat spiritul ei. Tocmai de aceea ei nu au transformat unele pagini din lucrare în „imitaţii" muzicale, ci le-au conferit un sens mult mai profund. La ei (şi aşa şi trebuie!) „Pasărea în colivie“, excepţional redată la vioară, nu este decît o insistare nouă — în ceea ce s-ar putea numi un „limbaj de fabulă“ asupra atmosferei specifice de dor sfîşietor a lucrării. Ascultînd-o în tălmăcirea fraţilor Gheorghiu lucrarea te prinde, interpreţii dispar pentru ca să nu rămînă decît muzica făurită de ei. Există aci o modestie artistică ce reprezintă condiţia de bază a atingerii culmilor înalte ale muzicii. Fraţii Gheorghiu au mai tălmăcit — în ambele concerte — şi sonata a II-a de Enescu, lucrare din prima tinereţe (scrisă la 18 ani) intrată de curînd în repertoriul lor Concertele Enescu date de fraţii Gheorghiu, Gabriel Năruja, George Popovici şi Radu Aldulescu au constituit un nou triumf al muzicii lui George Enescu, dar şi un nou triumf al interpreţilor ei. In mod deosebit s-a distins Valentin Gheorghiu. Ne-a adus aminte de acea poezie pe care o avea însuşi Enescu cînd îşi punea degetele pe pian. Cu accente diabolice sau de o duioşie nespusă, folosind cu egală măiestrie claviatura şi pedalele, el a reînviat, cu o mare mobilitate lăuntrică, toată lumea cuprinsă în muzica enesciană. Poet al pianului, compozitor de talent, artist care urmăreşte logica constructivă a lucrării, dar păstrează spontaneitatea şi sinceritatea unei improvizaţii, Valentin Gheorghiu se arată din ce în ce mai mult a face parte din acea catego- Vizitînd expoziţia regionala din Ploeşti Cu forţe proaspete în ansamblul plasticii noastre Dacă la Uniunea Artiştilor Plastici s-ar fi întocmit cîndva o hartă ilustrînd contribuţia regiunilor ţării la ansamblul dezvoltării artelor plastice, atunci regiunea Ploeşti ar fi fost însemnată cu alb sau cel mult cu o culoare pată... Este adevărat că în anii trecuţi, artiştii plastici de aici nu-şi prea afirmau existenţa în anualele organizate la Bucureşti, iar expoziţiile locale erau şterse, neînsemnate, nu reflectau un spirit capabil de revirimente. De aceea expoziţia regională desschisă anul acesta la Ploeşti apare ca un eveniment. Ea lasă să se întrevadă zorile unei activităţi reîmprospătate, capabilă să-şi aducă aportul la avintul general al artelor plastice din ţara noastră. Fără îndoială că aici se simte în primul rînd munca perseverentă, modestă, a generaţiei de artişti mai vîrstnici, care, in toţi aceşti ani, acumulînd experienţă, au încercat să se apropie din ce in ce de exigenţele pe care le incumbă arta pusă in slujba unor mase largi. Amintim, de exemplu, pe Nicolae Toma, masiv reprezentat in actuala regională. Peisajele sale — dintre care ne-au plăcut mai mult „In parcul sanatoriului Brebu" și „Electrificare la Brebu“ — reflectă îndrăzneţe îmbinări cotoristice, o linie viguroasă, sigură. In special cînd minuiește o pastă mai groasă, artistul relevă multă sensibilitate in interpretarea naturii. Pictura „Culesul viului la Făgăraş“, a Margaretei Bartaş, sintetizează cel mai bine ce e bun în toate celelalte şase uleiuri, plus acuarelele, pe care ea le expune. Aici tendinţa artistei spre o pictură decorativă îşi găseşte mai fericit mediul, iar variatele nuanţe de galben, atît de îndrăgite de pictoriţă, apar mai fireşti din strălucirea pe care o dau razele soarelui pălăriilor de paie purtate de ţărani şi snopilor strînşi de pe ogoare. Aici şi mişcarea personajelor e mai spontană şi în special dispunerea acestora pe suprafaţa pînzei mai armonioasă. S-ar zice însă că oamenii pictaţi nu au deajuns relief şi siluetele lor se confundă uneori cu fundalul tabloului. Spaţiul nu ne permite să pomenim pe toţi acei artişti mai virstnici care îşi aduc contribuţia la reuşita expoziţiei de la Ploeşti. Vom zăbovi ceva mai mult asupra citorva tineri prezenţi aici. Cel mai divers se manifestă Ion Minoiu, proaspăt absolvent al institutului de arte plastice, în lucrările sale destul de multe la număr. Mînuind sprinten penelul, el face să ne apară o autentică atmosferă de piaţă, cu forfota şi învălmăşeala caracteristice, plină de pitoresc şi culoare. In „Gătirea miresei“, lucrare executată în tempera, Ion Minoiu ţine să transmită sentimentele complexe pe care le stîrneşte evenimentul acesta in viaţa unei tinere de la ţară. Dar dacă bătrlna din tablou degajă o anumită căldură din atenţia şi chiar gravitatea cu care se dedică aranjării podoabelor pe creştetul tinerei mirese, acesteia din urmă nu i se potrivesc formele în general greoaie cu care a înzestrat-o artistul, chipul inexpresiv, placid, indiferent cu care asistă la o operaţie ce o priveşte direct şi care ar fi putut sâ-i provoace sensibile reacţii. Ion Minoiu abordează cu curaj şi probleme mai largi de viaţă, găsind surse de inspiraţie in trecutul principalei noastre regiuni petrolifere, in tradiţiile de luptă ale eroicilor muncitori petrolişti. Dar pictura intitulată „Muncitori petrolişti cerind patronilor protecţia muncii“ n-a fost serios gîndită şi studiată şi rămîne doar o încercare de compoziţie amplă. Ea suferă de un decorativism neinspirat, de stîngăcie un desen, personajele fiind vădit schematizate. Am găsit o explicaţie pentru tendinţa lui Ion Minoiu spre pictura decorativă în reuşitele sale proiecte de împodobire a unor clădiri. Pornind tot de la specificul regiunii Ploeşti, el realizează interesante compoziţii de pictură ornamentală pentru plafon, timpane sau firide, imbinind diversele unelte de extracţie a petrolului cu mişcările oamenilor in timpul muncii. Surprinzătoare ne-a apărut re- Intilnirea cu talentatul pictor Marin Constantin, a cărui valoroasă lucrare de diplomă, inspirată din răscoalele ţărăneşti de la 1907, a fost unanim apreciată la expoziţia anuală de acum doi ani. E ciudat că in loc să persevereze în abordarea genului compoziţional de mare respiraţie pentru care a dovedit că are forţe, Marin Constantin expune acum la Ploeşti o seamă de peisaje in care este umbrită mult personalitatea sa de tinăr creator al vremurilor noastre. El se lasă tentat de o aşa zisă „poezie“ a colţurilor de natură cu case în paragină, garduri răsturnate etc., iar ca manieră imită cînd pe Andreescu, cînd pe Luchian. Nici în portretul de bărbat nu ştii ce a vrut să spună prin neobişnuita distribuire a culorii, prin petecele de pinză neacoperite care uriţesc chipul celui pictat, îl desfigurează chiar. L-am recunoscut pe Marin Constantin doar în desenele înfăţişînd chipuri de ţărani, care argumentează în plus talentul lui de a simţi şi reda cu vigoare figuri reprezentative de oameni aparţinînd poporului nostru. In rîndul tinerilor artişti plastici ploeşteni se mai disting Ion Höflich cu ale sate fantezii coloristice şi de perspectivă pline de savoare şi Cloreta Wachtel care expune o suită de desene citadine lucrate în tempera, spirituale, pline de viaţă. Imaginea eflorescenţei talentelor din regiunea Ploeşti ar fi fost mai complectă dacă îndrăzneala artiştilor s-ar fi canalizat şi spre abordarea genului compoziţional cu subiecte din zilele noastre, mijloc de afirmare mai puternică a individualităţilor creatoare, a imaginaţiei şi sensibilităţii în faţa vieţii. SUZANA VOINESCU Din cronicile scrise pină în prezent se simte mai mult decît se înţelege, mai mult decît se declară explicit, că poezia lui Nicolae Labiş depăşeşte considerabil marginile unui talent obişnuit, născut spre a cînta oamenii şi locurile cu sensibilitatea cuvenită, proprie fiecărui bard care se respectă Numai conducîndu-ne după straturile superficiale, am putea spune că rostul lui N. Labiş în această lume este de a vibra cu o corectă însufleţire la peisajele şi obiceiurile locale în umbra marelui prestigiu al prozei lui Sadoveanu. Nu, prea ar fi nedreaptă satisfacţia amatorilor de comentarii duioase, bucuroşi de a fi descoperit un nou „ucenic“, un nou „vlăstar“ uşor clasificabil, dintre aceia care astăzi se numără cu zecile. Sadoveanu reprezintă pentru poet o existentă „uluitor de vie“, o realitate proprie, esenţial diferită însă de universul sadovenian în accepţia noastră, a tuturor. Poetul „falsifică" adică interpretează universul sadovenian la modul propriu, transfigurînd pentru a doua oară. O enigmatică nelinişte, de copil buimăcit de spectacolul prea viu al vieţii, nelinişte străină operei luată drept obiect de omagiu („Sadoveniene") caracteristică pentru întreaga poezie de debut a lui Nicolae Labiş, răzbate şi aici. Ceea ce e bine ştiut din lecturi proprii, capătă atunci un aer cu totul nou: Noapte fierbinte a tinereţilor! Cozma Răcoare saltă în şea. Sperie-n goană somnul eretilor Cozma Răcoare, inima mea. Negre, răchirile-ncearcă să zboare Ca noaptea asta ce va zbura După fierbintea, aprinsa viitoare Cozma Răcoare, inima mea. Peste măreţia calmă a operei lui Sadoveanu, poetul face să se audă ţipătul unui cataclism, în flăcările aprinse de legionari o lume se clatină halucinant sub ameninţarea destrămării, pe cînd Cozma Răcoare se ridică năpraznic, acoperind cu umbra ta tot cerul: Aleargă căprioarele-n văpăi. Ca nişte umbre deznădăjduite, Se frîng în scrum Moldovă, zimbrii tăi, Fug, păsările fîlfîind grăbite, Şi doinele se-neacă şi se-opresc Şi basmele se-ascund în rîpi ferite. Labiş prelucrează aşadar într-o viziune care-i este proprie tot ce cade în orizontul privirii sale. Sentimentul de nelinişte, de încordare, presimţirile chinuitoare nu trebuie însă interpretate sub un aspect strict formal, înainte de toate mi se pare că poezia lui Labiş este o poezie a răspunderilor copleşitoare resimţite la o vîrstă care e mai mult a ingenuităţii. Vorbindu-se despre versurile lui N. Labiş s-a făcut oarecum abuz de un cuvînt: candoare. E adevărat, candoare, ingenuitate există, dar asta nu explică decît foarte puțin. Tragice experienţe trăite în copilărie au surprins un suflet încă pur, indecis, făcîndu-l să se răsucească dureros în el însuşi, producînd o nefirească nelinişte. Labiş s-a resimţit de atmosfera mohorîtă a războiului, tristeţea şi spaima observate atunci pe figurile înăsprite de suferinţă ale oamenilor din jur s-au imprimat cu gravitate în sufletul său, altfel candid. In lumina aceasta Labiş interpretează toată biografia sa : s-a născut „iarna, la Sfîntul Andrei“ într-o vreme fără contururi clare, cînd peste liniștea pură a zăpezii şuiera viscolul și se auzeau lupii. Se ţine minte copil, în timpul războiului, scriind „stihuri mohorîte“. Curioasă împletire a rezultat de aici ! Liniile pure, albe, rămînînd pure se pierd într-un contur neguros. Chiar în clipele de bucurie reală, ochiul poetului pare mohorît. O evocare a ţării văzută în copilărie, desfăşurînd melancolice aduceri aminte, capătă pe neaşteptate un aer sumbru de suferinţă şi istovire a puterilor omeneşti: Pe-atunci te-nvăţam, ţara mea, te-nvăţam, ........................................................ • • Cu luna lividă sticlind în spărtura de geam Şi cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită Senzaţia de secătuire a vieţii, de scădere şi pierdere a tuturor forţelor vitale, de uscăciune şi înăbuşitoare lipsă de aer resimţită atunci, dă o nuanţă aproape de halucinaţie scenelor de foamete, secetă, suferinţă. Nil înseamnă că lipsesc accentele robuste, culorile limpezi şi luminoase ; dimpotrivă, structura poetului rămîne eminamente viguroasă. Foarte atent la toate formele mişcării, ca manifestări ale existenţei vii, poetul este surprinzător de expresiv în a reda încremenirea, suspendarea în gol a acelor timpuri, provocate de pustiirea resurselor vitale. Echilibrul lumii se clatină în „Moartea căprioarei“ producînd în noi o senzaţie de ameţeală: Seceta a ucis orice boare de vînt Soarele s-a topit şi a curs pe pămînt. A rămas cerul fierbinte şi gol. Ciuturile scot din fîntînă nămol. Peste păduri tot mai des focuri, focuri. Dansează sălbatice, satanice jocuri. O tulburare de vis straniu vine prin copilărie şi răzbate pînă în prezent în creaţia poetului. Spaima trezită în sufletul infantil de trăirea unor evenimente fără înţeles pe atunci, a unor întîmplări copleşitoare, n-a rămas fără consecinţe pentru poetul care găseşte o semnificaţie În faptul că s-a născut „iarna, la Sfîntul Andrei". Aceeaşi nelinişte, provocată de vuietul ameţitor al lumii, de ecourile ascunse, îndepărtate ale vieţii. Obsedant, totul îi aduce aminte de copilărie, deşi poetul se teme de amintiri şi noaptea îi cere surorii să doarmă, să nu mai umble prin odăi, să nu mai atingă lucrurile; le face să vibreze iar vibraţia aceasta a lucrurilor îl tulbură, îi „ameţeşte“ amintirile. Este în poezia lui Labiş o aspiraţie către echilibru şi împăcare, tocmai ca o putere capabila să oprească această vibraţie prea intensă. In „Rugul din Iaşi“ stejarii romîneşti „se vaită“ după cum „aleargă cărprioarele-n văpăi /Ca nişte umbre deznădăjduite“. In „Moartea căprioarei“ „ameţitoarea" apă „se clatină". In genere nu toată poezia lui Labiş asistăm la aspiraţia perpetuă către o limpezire. Noaptea năzuieşte spre zi în poezia lui Labiş. Poetul se teme de noapte (cum se teme de amintiri) ca de un antipod al lucidităţii, ca un mediu favorabil viziunilor haotice. După ce a trecut noaptea, venirea zorilor îl umple de o bucurie copilărească, numai în aparenţă teatrală, în fond cît se poate de sinceră. Atunci exclamă uşurat, despovărat, simplu : Doamne ce noapte s-a scurs! Cît de frumoasă e ziua. De aceea, cînd meditează la viitor, cînd vede planînd deasupra omenirii umbra altor războaie, a nenumărate suferinţe şi pierderi omeneşti, poetul se gîmdeşte din nou la nopţile sale şi e din nou împresurat de răspunderi. Se teme pentru nopţile oamenilor. Ce vom putea spune „umbrelor scumpe“, venite fără voia noastră, noaptea ? Vicii, suferinţe şi nedreptăţi pîndesc existenţa oamenilor, care ar degenera într-un haos înfricoşător de-ar fi lipsită de echilibrul lucidităţii, gîndirii, marilor idei înnobilatoare. In faţa înneguratei Domnul Clio zeiţa istoriei, omul rămîni să se sprijine pe „osla“ puteriile, a epocii sale, gîndirea avansată comunismul, raţiunea însăşi vremii noastre. Gîndirea sa în fruntă haosul: Ploi de leşii, nebune îmi danţuiră-n păr îmi biciuiră gura şi a frunţi largi colin« Dar aripa gîndirii, vîslind spre adevâr Tot nu voia semeaţă să se-ncline Ca un omagiu adus gîndiri comuniste lucide, capabilă să înfrunte forţele potrivnice omului mijloc de stăvilire a haosului şi a lipsei de echilibru care înspăimînta sufletul ingenit al poetului, se cuvine citată admirabila imagine a „osiei lumilor“; fără aceasta ne-ar invada haosul, lucrurile s-ar destrăma pierzînd orice înţeles: Dacă s-ar fringe osia mea, Cerbii şi vulturii mei ar zbura Spre alte lumi ar zbura şi-ar tips Dacă s-ar fringe osia mea, Ar năvăli pustiirea secretă, Cîntecu-ar prinde scrîşmet de cretă Cerbii şi vulturii mei ar zbura Dacă s-ar fringe osia mea. Cineva s-a arătat îngrijorat de faptul că lirismul de idei urmărit în ultima vreme cu stăruinţă de Nicolae Labiş înseamnă o abandonare a filonului propriu, că „Labiş nu mai e Labiş“ Sînt încredinţat că evoluţia oricărui adevărat artist reprezintă un şir de asemenea abandonări L. RAICU Nicolae Labiş: „PRIMELE IUBIRI rie de mari muzicieni care ating în arta lor adevărul, sublimul. Cit despre Ştefan Gheorghiu, el ne rezervă o bucurie după alta la fiecare nouă apariţie. In operele sale, Enescu solicită de la interpreţi o mare muzicalitate şi o tehnică violonistică de prim rang. Atît în ceea ce priveşte muzicalitatea sa, cît şi sunetul (odinioară mult discutat, sunetul devine la Ştefan Gheorghiu din ce în ce mai frumos şi, cu siguranţă, că dacă l-ar servi mai mult instrumentul lucrurile ar sta şi mai bine), Ştefan Gheorghiu a vădit că poate face faţă cu cinste acestor cerinţe, Gabriel Năruja ne-a făcut să ascultăm cîntece mai puţin cunoscute de Enescu,„Sărmană copilă“, „Sărutarea fluturaşului“, „Clopotele de prînz“, „Şovăială“, alături de ciclul pe versuri de Clement Marat. Nu trebuie să uităm că tot el ne-a oferit monologul lui „Oepid“. Gabriel Năruja caută noul la Enescu nu numai în repertoriu, ci şi în interpretare, care poartă pecetea Individualităţii sale artistice, chiar dacă este umbrită de unele note cîntate sub ton. George Popovici şi Radu Aldulescu au apărut alături de fraţii Gheorghiu în tălmăcirea cvartetului nr. 2, op. 30. Ca și des,pre interpretarea sonatei a IlI-a, și despre aceasta am mai scris. Ele te cuceresc prin adevărul lor atotcuprinzător. Radu Aldulescu — solist de prestigiu — nu se dezminte nici ca muzician de cameră, aducînd ansamblului rafinamentul său caracteristic. Cît despre George Popovici — instrumentist despre care se vorbeşte puţin, prea puţin — el asigură partea de alto a cvartetului la o înaltă ţinută, cu un sunet curat, expresiv şi o linie care denotă aleasa sa muzicalitate. Atmosfera sărbătorească a celor două concerte (primul inaugurat prin cuvintele omagiale ale academicianului Mihail Jora), ne ducea gîndul la un posibil şi atît de dorit „Festival Enescu“, alcătuit dintr-o serie de concerte, la care ar putea fi invitaţi să participe — alături de artişti români — şi numeroşi muzicieni cu greutate de peste hotare. Un asemenea festival, precum şi concerte Enescu date de artiştii noştri peste hotare, ar contribui la afirmarea puternică în lume a geniului creator enescian, la ridicarea ei mai sus a făcliei artei muzicale rortiâneşti. FR. SCHAPIRA Florin Mugur Intr-un mare magazin Se numără monede, se urcă-n goană scări, se saltă-n mîini pînzeturi şi leneşe covoare, şi valsuri vin cu valuri de languroase mări, plutind aeriene din zeci de difuzoare, şi se rotesc pe rafturi rotunde pălării, iar rochiile pure, în vals, cu albe voaluri, ca albele domniţe din caste reverii, alunecă spre albele portaluri, sunînd sonor, şi bicicletele pornesc, iar titirejii se dau tumba şi se saltă, şi proslăvind candoarea acestui dans clovnesc, ţîşneşte jerba panglicilor naltă. Păpuşile, şi ele, de mîini uşor se prind şi se avintă-mbujorate-n piruete, cînd foc de artificii mătăsurile-aprind, iar serpentine suple se-ncolăcesc şirete pe mîini, pe gît, pe umeri, printre paşi şi printre degete, prinzîndu-le inel, în timp ce totul se-nvîrteşte, uriaş, împodobit şi tinăr şi vesel carusel, de care toţi copiii ce trec, cu încîntare, rid bucuroşi, cu poftă, ţipînd, în gura mare... Kiev, 4 noiembrie O INDATORIRE NOBILA A CRITICII LITERARE Literatura romina din primele decenii ale veacului nostru ridică în faţa specialistului, istoric şi critic literar, variate probleme, dintre cele mai dificile dar totodată interesante şi pasionante. Lămurirea în spirit marxist a creaţieiacestor scriitori a contradicţiilor existente nu odată între operă şi concepţia lor socialpolitică reclamă un aparat critic de maximă precizie, dar şi de extremă supleţe. Poate că în nici o altă perioadă a ei, literatura hobiră nu se refuza mai nret dogmatismului bucheresc, nu respinge cu mai multă energie soluţiile sociologist-vulgare, nu contrazice mai flagrant orice tendinţă proletcultistă. Dar tocmai aceasta speria pe mulţi critici dogmatici, care se trezeau în faţa unor scriitori de loc „cuminţi“, frămîntaţi de probleme, sfîşiaţi de contradicţii, novatori în tehnica versului, a imaginii poetice, a limbii. Marile figuri ale literaturii noastre clasice au fost repuse în drepturi. Partidul nostru a dat de atîtea ori indicaţii preţioase şi a cerut criticilor literari să-şi intensifice munca în acest sens. Avem acum despre clasici cîteva studii, capitole de manual, încercări monografice şi prefeţe de opere onorabile. Ceea ce nu exclude, nici aici îmbunătăţirea muncii, căci încă nu avem, pentru nici un clasic, o colecţie complectă a operelor lui. S-au reparat însă, în ultimii ani multe nedreptăţi cauzate de dominaţia spiritului dogmatic în literatură (sau pur şi simplu pricinuite de ignoranţă şi superficialitate). S-a restabilit adevărul asupra operei şi personalităţii lui Al. Macedonski. S-a recunoscut valoarea majoră a romanului lui Liviu Rebreanu. A fost reluată, cu bune consecinţe pentru lămurirea simbolismului în general, discuţia poeziei lui G. Bacovia. Şi altele. Au fost, într-un cuvînt, înlocuite etichetele lipite în grabă şi cu incompetenţă, cu spiritul analizei sănătoase. Mi se pare că hM------------------------------cel mai important lucru realizat a fost doborîrea unui spirit pe care l-aş numi, cu un termen al lui Gherea, „judecătoresc“. Oricît de paradoxal ar părea, noi am avut mai acum ciţiva ani şi unii critici care oficiau o „critică judecătorească“ înrudită cu un anume spirit maiorescian prin înclinarea către sentinţe şi dogme fără drept la apel. Gherea a luptat, latimpul său, împotriva unei astfel de critici, tinzînd s-o înlocuiască printr-una explicatoare, ştiinţifică, ce pornea de la operă ca de la o realitate vie. A fost bine venită, tocmai pentru aceea, inţiativa de prin 1953 a Vieţii Româneşti de a deschide rubrica de studii consacrate scriitorilor dintre cele două războaie mondiale. A fost foarte bine venită campania de reeditări a editurilor noastre. In afara seriei de Opere de M. Sadoveanu, au fost daţi circulaţiei celei mai largi Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ion Călugăru, Galaction, I. Agîrbiceanu, Cezar Petrescu, Jean Bart, N. D. Cocea, M. Sorbul, Kiriţescu, M. Sebastian, V. Eftimiu, Topîrceanu ş.a. Un recent articol publicat in Scinteia în jurul moştenirii literare, precum şi comentariile favorabile ce i-au urmat de îndată in Contemporanul şi Gazeta Literară arată necesitatea, pentru critica noastră, de a readuce în discuţie şi acele nume în jurul cărora, după o expresie mai veche a lui Crohmălniceanu, „pluteşte o tăcere nedorită de nimeni“. Analizînd deschis în spiritul marxismleninismului, atît meritele cît şi limitele şi erorile acelor scriitori — se arată în articolul din „Scînteia“ — moştenirea lor trebuie preluată. Curăţită de zgura rătăcirilor politice, opera lor, în ceea ce are viu, nealterat şi valoros, va căpăta o nouă strălucire. Nu s-a scris încă nimic (sau prea puţin), despre D. Anghel, Ştefan Petică, Mihai Săulescu. Nici Elena Farago nu s-a bucurat de vreo apreciere critică cu toate că în lirica ei răsună atîtea accente vibrante, în poezii erotice pline de discreţie sau în nîlşcătoarea adeziune a poetei la cauză răsculaţilor din 1907. Hortenezia Papadat Bengescu a murit şi ea fără ca etilica noastră «a-i fi recunoscut, în timpul vieţii sau, tertticitatea şi realismul 2higrăvirii unei lumi crepusculare. Despre Matei Caragiale nici Utr critic actual nu s-a încumetat să scrie. E dificil, desigur, să interpretezi opera lui Gib. Mihăesuu, care a plătit un tribuit greu psihologismului naturalist, dar cîte valori nu ascund admirabilele lui nuvele, de-ar fi să amintim numai La Grandiflora, Squarul, Uritul, Vedenia, Frigul! De ce să nu vorbim de Al. O. Teodoreanu cu savurosul său Hronic al măscăriciului Vălătuc şi cu unele accente de bună satiră socială din Mici satisfacţii? Merită uitarea noastră Ionel Teodoreanu, al cărui talent, (dar şi primejdia manierismului ce-l pîndea), le-a relevat, primul, G. Ibrăileanu ? In casa bunicilor, Uliţa copilăriei, primul volum din La Medeleni, Masa Umbrelor, Ce-a văzut Hieştinişoară, Prăvale- Baba, conţin pagini de intensă poezie a copilăriei, tulburătoare analize ale sufletului adolescent, într-o limbă scăpărătoare adesea de imagini şi asociaţii spontane şi neaşteptate. Se repetă la: Teatrul Muncitoresc C.F.R. Domnişoara Nastasia. Această dramă violentă, gorkiaică, nu e totuşi unica pagină valoroasă din moştenirea lui G. M. Zamfirescu. Imaginea poeziei noastre dintre cele două războaie este şi ea incomplectă, lacunarăt în mintea cititorului de ani. Lipsesc operele şi studiile critice cu privire la poezia lui I. Pillat, V. Voiculescu, Ilarie Voronca, Fundoiariu(paginile lui de critica nu sînt nici ele lipsite de interes), Ion Barbu, Adrian Maniu ş.a. Poate lipsi dintre marii lirici contemporani numele lui Lucian Blaga ? Aşa cum arată Paul Georgescu in Gazeta Literară, „fireşte, cu filozofia mistică, idealistă, a lui Lucian Blaga, nu ne vom împăca niciodată. Această filozofie răzbate în unele opere ale sale, mai cu seamă în teatru. Dair există în opera lui Blaga numeroase poezii a căror frumuseţe nu poate fi tăgăduită“ (Reconsiderări). Pămîntul, Gorunul, Din părul tău, Cresc amintirile, înfrigurare, Vară, Lucrătorul, Sat natal, 1917, Belşug, întoarcere, fiecare cu timbrul ei, surprinzător în imagini, încărcat de o înaltă tensiune lirică, răscolitor prin mesajul ce-l transmite — iată numai cîteva din poeziile lui Lucian Blaga a căror valoare nu mai poate fi contestată.: Se cunosc, de asemenea, rătăcirile ideologice ale lui O. Goga. Nimeni, astăzi, nu va puteaaccepta ideile lui otrăvite de şovinism din Domnul Notar sau din publicistica lui (Mustul care fierbe, Strigăte in pustiu ş.a.), chiar dacă, ici colo, răzbat opinii şi atitudini valabile (mai cu seamă în Precursorii), dar verva polemică şi calităţile stilistice nu-i pot fi negate. Greşelile lui Goga în politica militantă sunt de asemenea reprobabile şi omul, cu aceste aspecte de tristă amintire, trebuie condamnat. Istoria însăşi îl contrazice şi-l condamnă. Insă cel care a păşit în literatură în 1905 cu o primă plachetă de Poezii aducea un alt suflu, o altă credinţă şi alte promisiuni. Ele sunt înrudite cu ale noastre. Nu le putem respinge. O totală paralizie a forţelor creatoare a însemnat şi trista evoluţie politică a lui I. A. Brătescu-Voineşti. După 1933 cînd acesta alunecă pe poziţiile unui fascism furibund, activitatea sa de prozător încetează subit. Antisemitismul, huliganismul, incitarea legionaroidă la masacre şi autodafeuri, nu i-au fost străine celui ce, cu cîteva decenii înainte se arăta a fi un atît de blind şi gingaş povestitor. Articolele de ziar publicate de ei în cea mai întunecată epocă a istoriei noastre contemporane, atitudinile lui, l-au făcut odios multora. Dar între aceste atitudini şi opera lui, scrisă sub alte impulsuri, într-un alt climat moral şi social, ascultînd de o altă raţiune , există o netă prăpastie. „De Brătescu-Voineşti mă leagă copilăria goală şi desculţă, copilăria plină de ghimpi şi de soare, atît de depărtată...“— scria, în 1945 Zaharia Stancu. El, scrie acelaşi, în continuare, „mi-a fericit copilăria cu scrierile lui şi mi-a scîrbit maturitatea cu articolele lui politice aţîţătoare de ură“. Tot ce e mai bun în scrisul său s-a realizat în mare parte, datorită contactului cu cercul ieşean şi în primul rînd cu G. Ibrăileanu. In nuvelele sale, el descrie cu un realism punctat de o participare înduioşată, destrămarea boierimii patriarhale, reluînd o temă predilectă epocii (D. Zamfirescu, Gîrleanu, Bassarabescu, M. Sado- Veanul). Cu toate că,e vizibilă părerea de rău a scriitorului pentru această lume ce ,se duce, realistul nu poate să nu observe, uneori sec, fără comentariu, alteori cu subtilă ironie, viciile și păcatele ce o rodeau : degenerescenta ce o pîndea, maniile şi ticurile ce-i automatizau viaţa, rugina conservatoare ce o îndepărta de tumultul progresului social. Biografia lui Panait Istrati, care voia, mărturisit, să devină un „scriitor al proletariatului“, e umbrită şi ea de un incident ruşinos. Dar episodul nu e inexplicabil, într-o epocă de furibundă propagandă, anti-sovietică. In nici un haz cîteva pagini lamentabile nu ar putea justifica trecerea sub tăcere a unei întregi opere. Mai cu seamă cînd acea operă aparţine urnii seriilor de mare talent. Brăileanul Panait Istrati, rătăcitor prin lume de la 12 ani, a refăcut, pînă la un punct, experienţa extraordinară a lui Gorki. Chelner, plăcintar, lăcătuş, căldărar, mecanic, zidar, lucrător la terasamente, hamal, sărvitor, zugrav de firme, vopsitor de camere, ziarist, fotograf, el colindă Orientul şi e gata să moară de foame într-una din faimoasele staţiuni de pe ţărmul Atlanticu lui. O scrisoare către Romain Rolland îl salvează. Marele umanist descoperă un aventurier, scriitorul. O lume de desmoşteniţi, aruncaţi la marginea societăţii — salepgii, căruţaşi, marinari, cerşetori inimoşi, solidari, capabili de, pasiuni ce-i mistuie pînă la ultima suflare, populează povestirile orientale ale lui Istrati. Adrian Zografi cu *,palicarii" lui; Mihail cu strania lui prietenie; Stavru cu tragismul fiinţei lui stigmatizate; Codin şiMoş Anghel; pasiunea violentă a Neranţulei, care-o trage în adîncurile învolburate ale Dunării; siluetele pătimaşe ale Tincuţei şi Selinei; dansul de dragoste şi moarte al Kirei Kiralina... Umbrele epocii fanariote, peste care de proiectează lumina revoluţiei lui Tudor; lumea exotică a Mediteranei; fauna umană a „biroului de plasare"; jocurile copilăriei în peisajul mirific al Dunării, pe care copilandrii o înfruntă înot între Catagaţ şi Ghecet; micile evenimente ce răscolesc uliţa Kalimerească, hinghterii, bătăile derbedeilor, dragostea şi moartea Neranţulei... Mare parte din această operă nu e scrisă în limba romina. Istrati scria de-a dreptul în franţuzeşte, dar ea e impregnată în întregime de spiritul literaturii noastre populare şi culte, continuă o tradiţie, ilustrează o tendinţă specifică. In articole, eseuri, scrisori, Istrati reaminteşte rădăcinile sociale ale artei, funcţia ei civică, rolul ei de armă în lupta de clasă. El deplînge soarta creatorilor în societatea burgheză, societate pe care „artistul trebuie s-o combată şi să conlucreze la dărîmarea ei“, îşi cere îngăduinţa să se enumere „printre luptătorii pentru dreptate“. Aceasta e menirea literaturii lui, o spune, răspicat celor ce-i căutau în Occident, cărţile,, dofer pentru aerul lor „pitoresc“ şi „exotic“, pentru „primitivismul" eroilor. „Eu nu sunt un negustor de emoţii fabricate cu meşteşug între patru pereţi şi nu scriu cu scopul de a transforma pe lector intr-un sclav sentimental al dramelor cu desnodămint, marfă ordinară a unei lumi ordinare..." Asemenea lui Gorki, el declară cu legitimă mîndrie: „Mă adresez omului pentru care viaţa e o luptă aprigă !“ Eroii „sunt trimişii mei autorizaţi să vorbească, cu zeci de mii de glasuri, maselor din care îmi trag obîrşia, căci viata scrisului meu e chemarea acestor mase la luptă !“ Tot ce are mai viabil opera acestor scriitori trebuie să reintre în circuitul viu al literaturii noastre. Acestea sînt îndrumările partidului şi sîntem siguri că ele vor însufleţi mulţi cercetători şi critici literari. Tineretul şi publicul cititor mai larg aşteaptă recitatele acestei munci necesare şi nobile. ,, După 29 de ani de la pri-ma reprezentare, zilele aces- s tea, s-a reluat pe scena Tea- trului National .1. L. Caran giale* (sala Studio) piesa] .Omul cu mîrţoaga* de G. Ciprian, în noua’i montare a mass- trului emerit an artei Al. Finţi. In fotografia noa- stră o scenă din actul al lIMea. « Mircea Zaciu