Scînteia Tineretului, decembrie 1956 (Anul 11, nr. 2356-2381)

1956-12-01 / nr. 2356

DOUA CONCERTE închinate creaţiei enesciene D­upă 15 ani a răsunat pentru prima oară din nou acel splendid poem pentru vioa­ră şi pian, care este lucrarea „Impresii din copilărie“ de Geor­ge Enescu. Fericirea — pentru că este intr-adevăr o fericire — de a o asculta ne-au rezervat-o fra­ţii Gheorghiu în două splendide concerte consacrate principalelor lucrări pentru vioară şi pian, u­­nor cîntece şi cvartetului pentru coarde şi pian nr. 2. Cele două concerte au fost prezentate sub egida Uniunii Compozitorilor şi a Filarmonicii. Suita „Impresii din copilărie“ a fost scrisă de marele nostru compozitor în 1940. Băiatul por­nit din inima Moldovei cucerise lumea cu arta şi omenia sa şi, parcă pentru a arăta o dată mai mult că nu-şi uită obîrşia, el a turnat în două lucrări de seamă amintirile sale: „Suita sătească“ pentru orchestră (1938) şi „Im­presiile din copilărie". Ajuns în pragul a şase decenii de existentă, compozitorul arun­că o duioasă privire înapoi, învăluind într-o atmosferă de dor nestins imagini care-1 impresio­naseră în copilărie. Mai întîi „Lăutarul“, cîntăret al pasiunilor sale, cîntăret al luminii și moho­­rîrii de afară şi din inima sa (redat cu nespusă artă de Ştefan Gheorghiu) ; apoi „Bătrînul cer­şetor“, desperat, oropsit şi în le­gătură cu care compozitorul are accente de milă dar şi de aspri­me, de revoltă , o urmează : pîrîu în fund de grădină, pasăre în co­livie şi cuc în perete, greier, luna prin geam, vîntul în horn, fur­tună afară în miez de noapte, răsare soarele şi, în mij­locul acestei lumi, un cîntec de leagăn. Este o lume de amintiri legate de locuri, lucruri şi vie­ţuitoare dragi; este lumea casei părinteşti şi tocmai pentru că în­­treaga lucrare este pătrunsă de acea pietate caracteristică lui Cronică muzicală George Enescu cînd se referea la părinţi şi locurile copilăriei, ea este în întregime clădită pe ele­mente ale splendidului cîntec de leagăn central. Ştefan şi Valentin Gheorghiu s-au ridicat la înălţimea artei ge­niale din „Impresii din copilă­rie“. „Impresiile din copilărie“, fără a avea nici un citat folclo­ric, constituie o capodoperă a stilului nostru muzical, potenţare maximă, de geniu, a felului de a gîndi şi simţi în muzică al po­porului nostru. Şi Ştefan şi Va­lentin Gheorghiu — peste perfec­ta fidelitate faţă de litera lucrării — au simţit şi redat spiritul ei. Tocmai de aceea ei nu au tran­sformat unele pagini din lucrare în „imitaţii" muzicale, ci le-au conferit un sens mult mai pro­fund. La ei (şi aşa şi trebuie!) „Pasărea în colivie“, excepţional redată la vioară, nu este decît o insistare nouă — în ceea ce s-ar putea numi un „limbaj de fabulă“ asupra atmosferei specifice de dor sfîşietor a lucrării. Ascul­­tînd-o în tălmăcirea fraţilor Gheorghiu lucrarea te prinde, in­terpreţii dispar pentru ca să nu rămînă decît muzica făurită de ei. Există aci o modestie artistică ce reprezintă condiţia de bază a atingerii culmilor înalte ale mu­zicii. Fraţii Gheorghiu au mai tălmă­cit — în ambele concerte — şi sonata a II-a de Enescu, lucrare din prima tinereţe (scrisă la 18 ani) intrată de curînd în reperto­riul lor C­oncertele Enescu date de fraţii Gheorghiu, Gabriel Năruja, George Popovici şi Radu Aldulescu au constituit un nou triumf al muzicii lui George Enescu, dar şi un nou triumf al interpreţilor ei. In mod deosebit s-a distins Va­lentin Gheorghiu. Ne-a adus a­­minte de acea poezie pe care o avea însuşi Enescu cînd îşi pu­nea degetele pe pian. Cu accente diabolice sau de o duioşie nes­pusă, folosind cu egală măiestrie claviatura şi pedalele, el a reîn­viat, cu o mare mobilitate lăun­trică, toată lumea cuprinsă în muzica enesciană. Poet al pianu­lui, compozitor de talent, artist care urmăreşte logica constructi­vă a lucrării, dar păstrează spontaneitatea şi sinceritatea u­­nei improvizaţii, Valentin Gheor­ghiu se arată din ce în ce mai mult a face parte din acea catego- Vizitînd expoziţia regionala din Ploeşti Cu forţe proaspete în ansamblul plasticii noastre Dacă la Uniunea Artiştilor Plastici s-ar fi întocmit cîndva o hartă ilustrînd contribuţia re­giunilor ţării la ansamblul dez­voltării artelor plastice, atunci regiunea Ploeşti ar fi fost însem­nată cu alb sau cel mult cu o culoare pată... Este adevărat că în anii trecuţi, artiştii plastici de aici nu-şi prea afirmau existenţa în anualele organizate la Bucu­reşti, iar expoziţiile locale erau şterse, neînsemnate, nu reflectau un spirit capabil de revirimente. De aceea expoziţia regională des­­schisă anul acesta la Ploeşti a­­pare ca un eveniment. Ea lasă să se întrevadă zorile unei acti­vităţi reîmprospătate, capabilă să-şi aducă aportul la avintul ge­neral al artelor plastice din ţara noastră. Fără îndoială că aici se simte în primul rînd munca perseveren­tă, modestă, a generaţiei de ar­tişti mai vîrstnici, care, in toţi aceşti ani, acumulînd experienţă, au încercat să se apropie din ce in ce de exigenţele pe care le incumbă arta pusă in slujba unor mase largi. Amintim, de exem­plu, pe Nicolae Tom­a, masiv re­prezentat in actuala regională. Peisajele sale — dintre care ne-au plăcut mai mult „In parcul sanatoriului Brebu" și „Electrifi­care la Brebu“ — reflectă îndrăz­neţe îmbinări cotoristice, o linie viguroasă, sigură. In special cînd minuiește o pastă mai groasă, artistul relevă multă sensibilitate in interpretarea naturii. Pictura „Culesul viului la Fă­găraş“, a Margaretei Bartaş, sintetizează cel mai bine ce e bun în toate celelalte şase ule­iuri, plus acuarelele, pe care ea le expune. Aici tendinţa artistei spre o pictură decorativă îşi gă­seşte mai fericit mediul, iar va­riatele nuanţe de galben, atît de îndrăgite de pictoriţă, apar mai fireşti din strălucirea pe care o dau razele soarelui pălăriilor de paie purtate de ţărani şi snopilor strînşi de pe ogoare. Aici şi miş­carea personajelor e mai spontană şi în special dispunerea acestora pe suprafaţa pînzei mai armo­nioasă. S-ar zice însă că oamenii pictaţi nu au deajuns relief şi siluetele lor se­ confundă uneori cu fundalul tabloului. Spaţiul nu ne permite să pome­nim pe toţi acei artişti mai virst­­nici care îşi aduc contribuţia la reuşita expoziţiei de la Ploeşti. Vom zăbovi ceva mai mult asu­pra citorva tineri prezenţi aici. Cel mai divers se manifestă Ion Minoiu, proaspăt absolvent al institutului de arte plastice, în lucrările sale destul de multe la număr. Mînuind sprinten penelul, el face să ne apară o autentică atmosferă de piaţă, cu forfota şi învălmăşeala caracteristice, plină de pitoresc şi culoare. In „Gătirea miresei“, lucrare executată în tempera, Ion Minoiu ţine să tran­smită sentimentele complexe pe care le stîrneşte evenimentul a­­cesta in viaţa unei tinere de la ţară. Dar dacă bătrlna din tablou degajă o anumită căldură din a­­tenţia şi chiar gravitatea cu care se dedică aranjării podoabelor pe creştetul tinerei mirese, acesteia din urmă nu i se potrivesc for­mele în general greoaie cu care a înzestrat-o artistul, chipul inex­presiv, placid, indiferent cu care asistă la o operaţie ce o priveşte direct şi care ar fi putut sâ-i pro­voace sensibile reacţii. Ion Mi­noiu abordează cu curaj şi pro­bleme mai largi de viaţă, gă­sind surse de inspiraţie in trecutul principalei noastre regiuni petro­lifere, in tradiţiile de luptă ale e­­roicilor muncitori petrolişti. Dar pictura intitulată „Muncitori pe­trolişti cerind patronilor protecţia muncii“ n-a fost serios gîndită şi studiată şi rămîne doar o încer­care de compoziţie amplă. Ea su­feră de un decorativism neinspi­rat, de stîngăcie un desen, perso­najele fiind vădit schematizate. Am găsit o explicaţie pentru tendinţa lui Ion Minoiu spre pic­tura decorativă în reuşitele sale proiecte de împodobire a unor clă­diri. Pornind tot de la specificul regiunii Ploeşti, el realizează in­teresante compoziţii de pictură or­namentală pentru plafon, timpane sau firide, imbinind diversele u­­nelte de extracţie a petrolului cu mişcările oamenilor in timpul muncii. Surprinzătoare ne-a apărut re- Intilnirea cu talentatul pictor Ma­rin Constantin, a cărui valoroasă lucrare de diplomă, inspirată din răscoalele ţărăneşti de la 1907, a fost unanim apreciată la expozi­ţia anuală de acum doi ani. E ciudat că in loc să persevereze în abordarea genului compoziţio­nal de mare respiraţie pentru care a dovedit că are forţe, Marin Constantin expune acum la Plo­eşti o seamă de peisaje in care este umbrită mult personalitatea sa de tinăr creator al vremurilor noastre. El se lasă tentat de o aşa zisă „poezie“ a colţurilor de natură cu case în paragină, gar­duri răsturnate etc., iar ca ma­nieră imită cînd pe Andreescu, cînd pe Luchian. Nici în portre­tul de bărbat nu ştii ce a vrut să spună prin neobişnuita distribui­re a culorii, prin petecele de pin­­ză neacoperite care uriţesc chipul celui pictat, îl desfigurează chiar. L-am recunoscut pe Marin Con­stantin doar în desenele înfăţişînd chipuri de ţărani, care argumen­tează în plus talentul lui de a simţi şi reda cu vigoare figuri reprezentative de oameni apar­­ţinînd poporului nostru. In rîndul tinerilor artişti plas­tici ploeşteni se mai disting Ion Höflich cu ale sate fantezii colo­­ristice şi de perspectivă pline de savoare şi Cloreta Wachtel care expune o suită de desene citadine lucrate în tempera, spirituale, pli­ne de viaţă. Imaginea eflorescenţei talente­lor din regiunea Ploeşti ar fi fost mai complectă dacă îndrăzneala artiştilor s-ar fi canalizat şi spre abordarea genului compoziţional cu subiecte din zilele noastre, mij­loc de afirmare mai puternică a individualităţilor creatoare, a i­­maginaţiei şi sensibilităţii în faţa vieţii. SUZANA VOINESCU Din cronicile scrise pină în prezent se simte mai mult decît se înţelege, mai mult decît se declară explicit, că poezia lui Nicolae Labiş depăşeşte conside­rabil marginile unui talent obiş­nuit, născut spre a cînta oame­nii şi locurile cu sensibilitatea cuvenită, proprie fiecărui bard care se respectă Numai condu­­cîndu-ne după straturile superfi­ciale, am putea spune că rostul lui N. Labiş în această lume este de a vibra cu o corectă însu­fleţire la peisajele şi obiceiurile locale în umbra marelui presti­giu al prozei lui Sadoveanu. Nu, prea ar fi nedreaptă satisfacţia amatorilor de comentarii duioa­se, bucuroşi de a fi descoperit un nou „ucenic“, un n­ou „vlăstar“ uşor clasificabil, dintre aceia care astăzi se numără cu zecile. Sadoveanu reprezintă pentru poet o existentă „uluitor de vie“, o realitate proprie, esenţial dife­rită însă de universul sadovenian în accepţia noastră, a tuturor. Poetul „falsifică" adică interpre­tează universul sadovenian la modul propriu, transfigurînd pen­tru a doua oară. O enigmatică nelinişte, de copil buimăcit de spectacolul prea viu al vieţii, ne­linişte străină operei luată drept obiect de omagiu („Sadoveniene") caracteristică pentru întreaga poezie de debut a lui Nicolae Labiş, răzbate şi aici. Ceea ce e bine ştiut din lecturi proprii, ca­pătă atunci un aer cu totul nou: Noapte fierbinte a tinereţilor! Cozma Răcoare saltă în şea. Sperie-n goană somnul eretilor Cozma Răcoare, inima mea. Negre, răchirile-ncearcă să zboare Ca noaptea asta ce va zbura După fierbintea, aprinsa vii­toare Cozma Răcoare, inima mea. Peste măreţia calmă a operei lui Sadoveanu, poetul face să se audă ţipătul unui cataclism, în flăcările aprinse de legionari o lume se clatină halucinant sub ameninţarea destrămării, pe cînd Cozma Răcoare se ridică năpraz­­nic, acoperind cu umbra ta tot cerul: Aleargă căprioarele-n văpăi. Ca nişte umbre deznădăjduite, Se frîng în scrum Moldovă, zimbrii tăi, Fug, păsările fîlfîind grăbite, Şi doinele se-neacă şi se-opresc Şi basmele se-ascund în rîpi ferite. Labiş prelucrează aşadar într-o viziune care-i este proprie tot ce cade în orizontul privirii sale. Sentimentul de nelinişte, de în­cordare, presimţirile chinuitoare nu trebuie însă interpretate sub un aspect strict formal, înainte de toate mi se pare că poezia lui Labiş este o poezie a răspunde­rilor copleşitoare resimţite la o vîrstă care e mai mult a ingenui­­tăţii. Vorbindu-se despre versu­rile lui N. Labiş s-a făcut oare­cum abuz de un cuvînt: can­doare. E adevărat, candoare, in­genuitate există, dar asta nu ex­plică decît foarte puțin. Tragice experienţe trăite în copilărie au surprins un suflet încă pur, in­decis, făcîndu-l să se răsucească dureros în el însuşi, producînd o nefirească nelinişte. Labiş s-a resimţit de atmosfera mohorîtă a războiului, tristeţea şi spaima observate atunci pe figurile înăs­prite de suferinţă ale oamenilor din jur s-au imprimat cu gravitate în sufletul său, altfel candid. In lumina aceasta Labiş interpretează toată biografia sa : s-a născut „iarna, la Sfîntul Andrei“ într-o vreme fără contu­ruri clare, cînd peste liniștea pură a zăpezii şuiera viscolul și se auzeau lupii. Se ţine minte copil, în timpul războiului, scriind „stihuri mohorîte“. Cu­rioasă împletire a rezultat de aici ! Liniile pure, albe, răm­î­­nînd pure se pierd într-un con­tur neguros. Chiar în clipele de bucurie reală, ochiul poetului pare mohorît. O evocare a ţării văzută în copilărie, desfăşurînd melancolice aduceri aminte, capă­tă pe neaşteptate un aer sumbru de suferinţă şi istovire a puteri­lor omeneşti: Pe-atunci te-nvăţam, ţara mea, te-nvăţam, ........................................................ • • Cu luna lividă sticlind în spărtura de geam Şi cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită Senzaţia de secătuire a vieţii, de scădere şi pierdere a tuturor forţelor vitale, de uscăciune şi înăbuşitoare lipsă de aer resim­ţită atunci, dă o nuanţă aproape de halucinaţie scenelor de foa­mete, secetă, suferinţă. Nil în­seamnă că lipsesc accentele ro­buste, culorile limpezi şi lumi­noase ; dimpotrivă, structura poetului rămîne eminamente vi­guroasă. Foarte atent la toate formele mişcării, ca manifestări ale existenţei vii, poetul este surprinzător de expresiv în a reda încremenirea, suspendarea în gol a acelor timpuri, provocate de pustiirea resurselor vitale. E­­chilibrul lumii se clatină în „Moartea căprioarei“ producînd în noi o senzaţie de ameţeală: Seceta a ucis orice boare de vînt Soarele s-a topit şi a curs pe pămînt. A rămas cerul fierbinte şi gol. Ciuturile scot din fîntînă nămol. Peste păduri tot mai des focuri, focuri. Dansează sălbatice, satanice jocuri. O tulburare de vis straniu vine prin copilărie şi răzbate pînă în prezent în creaţia poetului. Spaima trezită în sufletul infan­til de trăirea unor evenimente fără înţeles pe atunci, a unor întîmplări copleşitoare, n-a ră­mas fără consecinţe pentru poetul care găseşte o semnifica­ţie În faptul că s-a născut „iar­na, la Sfîntul Andrei". Aceeaşi nelinişte, provocată de vuietul a­meţitor al lumii, de ecourile as­cunse, îndepărtate ale vieţii. Ob­sedant, totul îi aduce aminte de copilărie, deşi poetul se teme de amintiri şi noaptea îi cere suro­rii să doarmă, să nu mai umble prin odăi, să nu mai atingă lu­­crurile; le face să vibreze iar vi­braţia aceasta a lucrurilor îl tulbură, îi „ameţeşte“ amintirile. Este în poezia lui Labiş o aspi­­raţie către echilibru şi împăcare, tocmai ca o putere capabila să o­­prească această vibraţie prea in­tensă. In „Rugul din Iaşi“ ste­jarii romîneşti „se vaită“ după cum „aleargă cărprioarele-n vă­păi /Ca nişte umbre deznă­dăjduite“. In „Moartea că­prioarei“ „ameţitoarea" apă „se clatină". In genere nu toată poe­zia lui Labiş asistăm la aspiraţia perpetuă către o limpezire. Noap­tea năzuieşte spre zi în poezia lui Labiş. Poetul se teme de noapte (cum se teme de amintiri) ca de un antipod al lucidităţii, ca un mediu favorabil viziunilor haoti­ce. După ce a trecut noaptea, ve­nirea zorilor îl umple de o bucu­rie copilărească, numai în aparen­ţă teatrală, în fond cît se poate de sinceră. Atunci exclamă uşu­rat, despovărat, sim­plu : Doamne ce noapte s-a scurs! Cît de frumoasă e ziua. De aceea, cînd meditează la viitor, cînd vede planînd deasu­pra omenirii umbra altor răz­boaie, a nenumărate suferinţe şi pierderi omeneşti, poetul se gîm­deşte din nou la nopţile sale şi e din nou împresurat de răspun­deri. Se teme pentru nopţile oa­­menilor. Ce vom putea spune „umbrelor scumpe“, venite fără voia noastră, noaptea ? Vicii, su­ferinţe şi nedreptăţi pîndesc exis­tenţa oamenilor, care ar degene­ra într-un haos înfricoşător de-ar fi lipsită de echilibrul lucidităţii, gîndirii, marilor idei înnobilatoa­re. In faţa înneguratei Domnul Clio­ zeiţa istoriei, omul rămîni să se sprijine pe „osla“ puteriile, a epocii sale, gîndirea avansată comunismul, raţiunea însăşi­­ vremii noastre. Gîndirea sa în fruntă haosul: Ploi de leşii, nebune îmi dan­ţuiră-n păr îmi biciuiră gura şi a frunţi largi colin« Dar aripa gîndirii, vîslind­­ spre adevâr Tot nu voia semeaţă să se-ncline Ca un omagiu adus gîndiri comuniste lucide, capabilă să în­frunte forţele potrivnice omului mijloc de stăvilire a haosu­lui şi a lipsei de echilibru care înspăimînta sufletul ingenit al poetului, se cuvine citată ad­mirabila imagine a „osiei lumi­lor“; fără aceasta ne-ar invada haosul, lucrurile s-ar destrăma pierzînd orice înţeles: Dacă s-ar fringe osia mea, Cerbii şi vulturii mei ar zbura Spre alte lumi ar zbura şi-ar tips Dacă s-ar fringe osia mea, Ar năvăli pustiirea secretă, Cîntecu-ar prinde scrîşmet de cretă Cerbii şi vulturii mei ar zbura Dacă s-ar fringe osia mea. Cineva s-a arătat îngrijorat de faptul că lirismul de idei ur­mărit în ultima vreme cu stă­ruinţă de Nicolae Labiş înseam­nă o abandonare a filonului pro­priu, că „Labiş nu mai e Labiş“ Sînt încredinţat că evoluţia ori­cărui adevărat artist reprezintă un şir de asemenea abandonări L. RAICU Nicolae Labiş: „PRIMELE IUBIRI rie de mari muzicieni care ating în arta lor adevărul, sublimul. Cit despre Ştefan Gheorghiu, el ne rezervă o bucurie după alta la fiecare nouă apariţie. In ope­rele sale, Enescu solicită de la interpreţi o mare muzicalitate şi o tehnică violonistică de prim rang. Atît în ceea ce priveşte mu­­zicalitatea sa, cît şi sunetul (odi­nioară mult discutat, sunetul de­vine la Ştefan Gheorghiu din ce în ce mai frumos şi, cu siguran­ţă, că dacă l-ar servi mai mult instrumentul lucrurile ar sta şi mai bine), Ştefan Gheorghiu a vădit că poate face faţă cu cins­te acestor cerinţe, Gabriel Năruja ne-a făcut să ascultăm cîntece mai puţin cuno­scute de Enescu,­­„Sărmană co­pilă“, „Sărutarea fluturaşului“, „Clopotele de prînz“, „Şovăială“, alături de ciclul pe versuri de Clement Marat. Nu trebuie să uităm că tot el ne-a oferit mo­nologul lui „Oepid“. Gabriel Nă­ruja caută noul la Enescu nu nu­mai în repertoriu, ci şi în inter­pretare, care poartă pecetea In­dividualităţii sale artistice, chiar dacă este umbrită de unele note cîntate sub ton. George Popovici şi Radu Aldu­­lescu au apărut alături de fra­ţii Gheorghiu în tălmăcirea cvar­tetului nr. 2, op. 30. Ca și des­,­pre interpretarea sonatei a IlI-a, și despre aceasta am mai scris. Ele te cuceresc prin adevărul lor atotcuprinzător. Radu Aldulescu — solist de prestigiu — nu se dezminte nici ca muzician de cameră, aducînd ansamblului ra­finamentul său caracteristic. Cît despre George Popovici — ins­­trumentist despre care se vor­beşte puţin, prea puţin — el a­­sigură partea de alto a cvarte­tului la o înaltă ţinută, cu un su­­net curat, expresiv şi o linie care denotă aleasa sa muzicalitate. A­tmosfera sărbătorească a celor două concerte (primul inaugurat prin cuvintele o­­magiale ale academicianului Mi­­hail Jora), ne ducea gîndul la un posibil şi atît de dorit „Festi­val Enescu“, alcătuit dintr-o se­rie de concerte, la care ar pu­tea fi invitaţi să participe — a­­lături de artişti români — şi nu­meroşi muzicieni cu greutate de peste hotare. Un asemenea festi­val, precum şi concerte Enescu date de artiştii noştri peste ho­tare, ar contribui la afirmarea puternică în lume a geniului creator enescian, la ridicarea ei mai sus a făcliei artei muzicale rortiâneşti. FR. SCHAPIRA Florin Mugur Intr-un mare magazin Se numără monede, se urcă-n goană scări, se saltă-n mîini pînzeturi şi leneşe covoare, şi valsuri vin cu valuri de languroase mări, plutind aeriene din zeci de difuzoare, şi se rotesc pe rafturi rotunde pălării, iar rochiile pure, în vals, cu albe voaluri, ca albele domniţe din caste reverii, alunecă spre albele portaluri, sunînd sonor, şi bicicletele pornesc, iar titirejii se dau tumba şi se saltă, şi proslăvind candoarea acestui dans clovnesc, ţîşneşte jerba panglicilor naltă. Păpuşile, şi ele, de mîini uşor se prind şi se avintă-mbujorate-n piruete, cînd foc de artificii mătăsurile-aprind, iar serpentine suple se-ncolăcesc şirete pe mîini, pe gît, pe umeri, printre paşi şi printre degete, prinzîndu-le inel, în timp ce totul se-nvîrteşte, uriaş, împodobit şi tinăr şi vesel carusel, de care toţi copiii ce trec, cu încîntare, rid bucuroşi, cu poftă, ţipînd, în gura mare... Kiev, 4 noiembrie O INDA­TORIRE NOBILA A CRITICII LITERARE Literatura romina din primele decenii ale veacului nostru ridică în faţa specialistului, istoric şi critic literar, variate probleme, dintre cele mai dificile dar­ tot­odată interesante şi pasionante. Lămurirea în spirit marxist a creaţiei­­acestor scriitori a con­tradicţiilor existente nu odată în­tre operă şi concepţia lor social­­politică reclamă un aparat critic de maximă precizie, dar şi de ex­tremă supleţe. Poate că în nici o altă perioadă a ei, literatura hobi­ră nu se refuza mai nret dogmatismului bucheresc, nu res­pinge cu mai multă energie solu­ţiile sociologist-vulgare, nu con­trazice mai flagrant orice ten­dinţă proletcultistă. Dar tocmai aceasta speria pe mulţi critici dogmatici, care se trezeau în faţa unor scriitori de loc „cuminţi“, frămîntaţi de probleme, sfîşiaţi de contradicţii, novatori în tehni­ca versului, a imaginii poetice, a limbii. Marile figuri ale literaturii noastre clasice au fost re­puse în drepturi. Partidul nos­tru a dat de atîtea ori indicaţii preţioase şi a cerut criticilor li­terari să-şi intensifice munca în acest sens. Avem acum despre clasici cîteva studii, capi­tole de manual, încercări mono­grafice şi prefeţe de opere ono­rabile. Ceea ce nu exclude, nici aici îmbunătăţirea muncii, căci încă nu avem, pentru nici un cla­sic, o colecţie complectă a operelor lui. S-au reparat însă, în ultimii ani multe nedreptăţi cauzate de dominaţia spiritului dogmatic în literatură (sau pur şi simplu pri­cinuite de ignoranţă şi superfi­cialitate). S-a restabilit adevărul asupra operei şi personalităţii lui Al. Macedonski. S-a recunoscut valoarea majoră a romanului lui Liviu Rebreanu. A fost reluată, cu bune consecinţe pentru lămuri­rea simbolismului în general, dis­cuţia poeziei lui G. Bacovia. Şi altele. Au fost, într-un cuvînt, în­locuite etichetele lipite în grabă şi cu incompetenţă, cu spiritul a­­nalizei sănătoase. Mi se pare că hM------------------------------­cel mai impor­tant lucru reali­zat a fost dobo­­rîrea unui spirit pe care l-aş numi, cu un termen al lui Gherea, „judecătoresc“. Oricît de paradoxal ar părea, noi am a­­vut mai acum ciţiva ani şi unii critici care oficiau o „cri­tică judecătorească“ înrudită cu un anume spirit maiorescian prin înclinarea către sentinţe şi dog­me fără drept la apel. Gherea a luptat, la­­timpul său, împotriva unei astfel de critici, tinzînd s-o înlocuiască printr-una explica­toare, ştiinţifică, ce pornea de la operă ca de la o realitate vie. A fost bine venită, tocmai pentru a­­ceea, inţiativa de prin 1953 a Vieţii Româneşti de a deschide rubrica de studii consacrate scrii­­torilor dintre cele două războaie mondiale. A fost foarte bine ve­nită campania de reeditări a edi­turilor noastre. In afara seriei de Opere de M. Sadoveanu, au fost daţi circulaţiei celei mai largi Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ion Călugăru, Galaction, I. Agîr­­biceanu, Cezar Petrescu, Jean Bart, N. D. Cocea, M. Sorbul, Kiriţescu, M. Sebastian, V. Efti­­miu, Topîrceanu ş.a. Un recent articol publicat in Scinteia în jurul moştenirii lite­rare, precum şi comentariile favo­­rabile ce i-au urmat de îndată in Contemporanul şi Gazeta Literară arată necesitatea, pentru critica noastră, de a readuce în discuţie şi acele nume în jurul cărora, după o expresie mai veche a lui Crohmălniceanu, „pluteşte o tă­cere nedorită de nimeni“. Anali­­zînd deschis în spiritul marxism­­leninismului, atît meritele cît şi limitele şi erorile acelor scriitori — se arată în articolul din „Scîn­­teia“ — moştenirea lor trebuie preluată. Curăţită de zgura rătă­cirilor politice, opera lor, în ceea ce are viu, nealterat şi valoros, va căpăta o nouă strălucire. Nu s-a scris încă nimic (sau prea puţin), despre D. Anghel, Ştefan Petică, Mihai Săulescu. Nici Elena Farago nu s-a bucurat de vreo apreciere critică cu toate că în lirica ei răsună atîtea ac­cente vibrante, în poezii erotice pline de discreţie sau­­ în nîlşcă­­toarea adeziune a poetei la cau­ză răsculaţilor din 1907. Hortene­zia Papadat Bengescu a murit şi ea fără ca etilica noastră «a-i fi recunoscut, în timpul vieţii sau, tertticitatea şi realismul 2higră­­virii unei lumi crepusculare. Des­­pre Matei Caragiale nici Utr cri­tic actual nu s-a încumetat să scrie. E dificil, desigur, să inter­pretezi opera lui Gib. Mihăesuu­, care a plătit un tribuit greu psi­hologismului naturalist, d­ar cîte valori nu ascund admirabilele lui nuvele, de-ar fi să amintim numai La Grandiflora, Squarul, Uritul, Vedenia, Frigul! De ce să nu vor­bim de Al. O. Teodoreanu cu sa­vurosul său Hronic al măscăriciu­­lui Vălătuc şi cu unele accente de bună satiră socială din Mici sa­tisfacţii? Merită uitarea noastră Io­nel Teodoreanu, al cărui talent, (dar şi primejdia manierismului ce-l pîndea), le-a relevat, primul, G. Ibrăileanu ? In casa bunicilor, Uliţa copilăriei, primul volum din La Medeleni, Masa Umbrelor, Ce-a văzut Hie­ştinişoară, Prăvale- Baba, conţin pagini de intensă poezie a copilăriei, tulburătoare analize ale sufletului adolescent, într-o limbă scăpărătoare adesea de imagini şi asociaţii spontane şi neaşteptate. Se repetă la: Teatrul Munci­toresc C.F.R. Domnişoara N­asta­sia. Această dramă violentă, gor­­kiaică, nu e totuşi unica pagină valoroasă d­in moştenirea lui G. M. Zamfirescu. Imaginea poeziei noastre dintre cele două războaie este şi ea incomplectă, lacunarăt în mintea cititorului de ani. Lip­sesc operele şi studiile critice cu privire la poezia lui I. Pillat, V. Voiculescu, Ilarie Voronca, Fun­­doiariu(paginile lui de critica nu sînt nici ele lipsite de interes), Ion Barbu, Adrian Maniu ş.a. Poate lipsi dintre marii lirici con­temporani numele lui Lucian Bla­­ga ? Aşa cum arată Paul Geor­­gescu in Gazeta Literară, „fireşte, cu filozofia mistică, idealistă,­ a lui Lucian Blaga, nu ne vom îm­păca niciodată. Această filozofie răzbate în unele opere ale sale, mai cu seamă în teatru. Dair e­­xistă în opera lui Blaga num­eroa­­se poezii a căror frumuseţe nu poate fi tăgăduită“ (Reconside­rări). Pămîntul, Gorunul, Din pă­rul tău, Cresc amintirile, înfrigu­rare, Vară, Lucrătorul, Sat natal, 1917, Belşug, întoarcere, fiecare cu timbrul ei, surprinzător în ima­gini, încărcat de o înaltă tensiu­ne lirică, răscolitor prin mesajul ce-l transmite — iată numai cî­­teva din poeziile lui Lucian Bla­­ga a căror valoare nu mai poate fi contestată.: Se cunosc, de asemenea, rătă­cirile ideologice ale lui O. Goga. Nimeni, astăzi, nu va putea­­ac­cepta ideile lui otrăvite de şovi­nism din Domnul Notar sau din publicistica lui (Mustul care fier­be, Strigăte in pustiu ş.a.), chiar dacă, ici colo, răzbat opinii şi a­­titudini valabile (mai cu seamă în Precursorii), dar verva polemi­­că şi calităţile stilistice nu-i pot fi negate. Greşelile lui Goga în politica militantă sunt de aseme­nea reprobabile şi omul, cu aceste aspecte de tristă amintire, trebuie condamnat. Istoria însăşi îl con­trazice şi-l condamnă. Insă cel care a păşit în literatură în 1905 cu o primă plachetă de Poezii a­­ducea un alt suflu, o altă credinţă şi alte promisiuni. Ele sunt înru­dite cu ale noastre. Nu le putem respinge. O totală paralizie a forţelor creatoare a însemnat şi trista e­­voluţie politică a lui I. A. Bră­­tescu-Voineşti. După 1933 cînd acesta alunecă pe poziţiile unui fascism furibund, activitatea sa de prozător încetează subit. An­tisemitismul, huliganismul, incita­rea legionaroidă la masacre şi autodafeuri, nu i-au fost străine celui ce, cu cîteva decenii înainte se arăta a fi un atît de blind şi gingaş povestitor. Articolele de ziar publicate de ei în cea mai în­tunecată epocă a istoriei noastre contemporane, atitudinile lui, l-au făcut odios multora. Dar între a­­ceste atitudini şi opera lui, scrisă sub alte impulsuri, într-un alt climat moral şi social, ascultînd de o altă raţiune , există o netă prăpastie. „De Brătescu-Voineşti mă leagă copilăria goală şi des­culţă, copilăria plină de ghimpi şi de soare, atît de depărtată...“— scria, în 1945 Zaharia Stancu. El, scrie acelaşi, în continuare, „mi-a fericit copilăria cu scrierile lui şi mi-a scîrbit maturitatea cu arti­colele lui politice aţîţătoare de ură“. Tot ce e mai bun în scrisul său s-a realizat în mare parte, da­torită contactului cu cercul ieşean şi în primul rînd cu G. Ibrăileanu. In nuvelele sale, el descrie cu un realism punctat de o participare înduioşată, destrămarea boierimii patriarhale, reluînd o temă predi­lectă epocii (D. Zamfirescu, Gîr­­leanu, Bassarabescu, M. Sado- V­eanul). Cu toate că,e vizibilă pă­­­rerea de rău a scriitorului pentru această lume ce ,se duce, realistul nu poate să nu observe, uneori sec, fără comentariu, alteori cu subtilă ironie, viciile și păcatele ce o rodeau : degenerescenta ce o pîndea, maniile şi ticurile ce-i automatizau viaţa, rugina con­servatoare ce o îndepărta de tu­multul progresului social. Biografia lui Panait Istrati, care voia, mărturisit, să devină un „scriitor al proletariatului“, e umbrită şi ea de un incident ru­şinos. Dar episodul nu e inexpli­cabil, într-o epocă de furibundă propagandă, anti-sovietică. In nici un haz cîteva pagini lamen­tabile nu ar putea justifica tre­cerea sub tăcere a unei întregi opere. Mai cu seamă cînd acea operă aparţine urnii seriilor de mare talent. Brăileanul Panait Is­­trati, rătăcitor prin lume de la 12 ani, a refăcut, pînă la un punct, experienţa extraordinară a lui Gorki. Chelner, plăcintar, lăcătuş, căldărar, mecanic, zidar, lucrător la terasamente, hamal, sărvitor, zugrav de firme, vopsitor de ca­­mere, ziarist, fotograf, el colindă Orientul şi e gata să moară de foame într-una din faimoasele staţiuni de pe ţărmul Atlanticu­­­ lui. O scrisoare către Romain Rol­land îl salvează. Marele umanist descoperă un aventurier, scriito­rul. O lume de desmoşteniţi, arun­caţi la marginea societăţii — salepgii, căruţaşi, marinari, cer­şetori inimoşi, solidari, capa­bili de, pasiuni ce-i mistuie pînă la ultima suflare, populează po­vestirile orientale ale lui Istrati. Adrian Zografi cu *,palicarii" lui; Mihail cu strania lui prietenie; Stavru cu tragismul fiinţei lui stigmatizate; Codin şi­­Moş An­­ghel;­ pasiunea violentă a Ne­­ranţulei, care-o trage în adîncu­­rile învolburate ale Dunării; si­luetele pătimaşe ale Tincuţei şi Selinei; dansul de dragoste şi moarte al Kirei Kiralina... Um­brele epocii fanariote, peste care de proiectează lumina revoluţiei lui Tudor; lumea exotică a Me­diteranei; fauna umană a „bi­roului de plasare"; jocurile co­pilăriei în peisajul mirific al Du­nării, pe care copilandrii o în­fruntă înot între Catagaţ şi Ghe­cet; micile evenimente ce răsco­lesc uliţa Kalimerească, hinghte­rii, bătăile derbedeilor, dragostea şi moartea Neranţulei... Mare parte din această operă nu e scrisă în limba romina. Istrati scria de-a dreptul în fran­ţuzeşte, dar ea e impregnată în întregime de spiritul literaturii noastre populare şi culte, conti­­nuă o tradiţie, ilustrează o ten­­­­dinţă specifică. In articole, eseuri, scrisori, Istrati reaminteşte rădă­cinile sociale ale artei, funcţia ei civică, rolul ei de armă în lup­ta de clasă. El deplînge soarta creatorilor în societatea burghe­ză, societate pe care „artistul trebuie s-o combată şi să conlu­creze la dărîmarea ei“, îşi cere îngăduinţa să se enumere „prin­tre luptătorii pentru dreptate“. Aceasta e menirea literaturii lui, o spune, răspicat celor ce-i cău­tau în Occident, cărţile,, dofer p­entru aerul lor „pitoresc“ şi „exotic“, pentru „primitivismul" eroilor. „Eu nu sunt un negustor de emoţii fabricate cu meşteşug între patru pereţi şi nu scriu cu scopul de a transforma pe lector intr-un sclav sentimental al dra­melor cu desnodămint, marfă ordinară a unei lumi ordinare..." Asemenea lui Gorki, el declară cu legitimă mîndrie: „Mă adre­sez omului pentru care viaţa e o luptă aprigă !“ Eroii „sunt trimişii mei autorizaţi să vor­bească, cu zeci de mii de gla­suri, maselor din care îmi trag obîrşia, căci viata scrisului meu e chemarea acestor mase la luptă !“ Tot ce are mai viabil opera acestor scriitori trebuie să rein­tre în circuitul viu al literaturii noastre. Acestea sînt îndrumările partidului şi sîntem siguri că ele vor însufleţi mulţi cercetători şi critici literari. Tineretul şi publi­­cul cititor mai larg aşteaptă re­citatele acestei munci necesare şi nobile. ,, După 29 de ani de la pri-­­­ma reprezentare, zilele aces- s tea, s-a reluat pe scena Tea-­­ trului National .1. L. Caran giale* (sala Studio) piesa] .Omul cu mîrţoaga* de G.­ Ciprian, în noua’i montare a mass-­ trului emerit an­ artei Al. Finţi.­­ In fotografia noa-­­ stră o scenă din­­ actul al lIMea. « Mircea Zaciu

Next