Scînteia Tineretului, februarie 1959 (Anul 14, nr. 3024-3047)

1959-02-01 / nr. 3024

Copii de vînzare Uşa se deschise încet, iar în ca­drul ei apăru o doamnă din „înal­ta societate“ americană. Drept răs­puns la salut, negustorul din spa­tele tejghelei i se adresă cu o voce mieroasă : — Cîţi copii doriţi ? — Deocamdată numai unul. — Cum să fie, mai vioi sau me­lancolic ? — Mai întîi să-l văd... — Nu vă supăraţi, ştiţi, să nu ne deranjăm degeaba... Sîntem casă de încredere. Preţul, după cum este şi copilul, variază între 2000 şi 3000 de dolari. De necrezut, dar cu toate acestea adevărat, în S.U.A., în care se vinde şi se cumpără tot ce-ţi poate trece prin minte, de ce nu s-ar vinde şi copii, mai ales că acest bussin­es aduce mulţi bani. Nu este doar un lucru nou pentru nimeni că în societatea capitalista totul este marfă. Conştiinţa, cinstea, iu­birea şi copiii se vînd şi se cum­pără dacă nu la piaţă, pe sub mînă la bursa neagră. In ceea ce priveşte capitolul „marfă“, traficanţii nu se pot plîn­­ge de criză. Societatea capitalistă cu mizeria şi veci­ie sale inevita­bile le procură în permanenţă „marfa“ mult căutată. Se găsesc destule femei părăsite care, din cauza mizeriei şi pentru cîţiva do­lari sunt dispuse să scape de co­pii. Tot la aceşti monştri cu chip de om apeleaza şi mamele, ajunse pe ultima treapta a mizeriei, ne­voite să-şi vîndă pruncii, pentru a-i salva pe ceilalţi bolnavi şi în­fometaţi. Ce poate fi mai revoltător şi e­­dificator totodată asupra descom­punerii unei societăţi, decît faptul că la mica publicitate a unui ziar din New York s-a putut citi de curînd laconicul anunţ : „Căutăm cumpărător pentru un copil de pa­tru ani“. Anunţul n-a trebuit să apară şi a doua zi alături de re­clamele de guma de mestecat, lame de ras şi bijuterii, deoarece cu 350 de dolari copilul a fost vîndut chiar în ziua respectivă. Ce poate împinge o mama, o familie pînă la această m­onstruozitate ? Mizeria. Este ştiut faptul că mi­lioane de familii americane se zbat în ghiarele mizeriei, că şo­majul îngrozitor, impozitele şi pre­ţurile în permanentă creştere, îm­ping unele din aceste familii pînă la acest act îngrozitor — vînzarea propriului copil. Ca hienele, trafi­canţii adulmecă prada şi, pentru cîteva sute de dolari „achiziţio­nează“ sărmanii copii. în acelaşi timp, „înalta societa­te“ americană după preferinţe şi pentru dolari poate să-şi cumpere cu aceeaşi uşurinţă un cîine de rasă, un papagal vorbitor, sau un... copil ! Chestie de gust. Cu toate că acest bussines cri­minal a luat o mare amploare, au­torităţile americane închid ochii. După cum relata de curînd agenţia „France Presse“, „New Yorkul a devenit centrul reţelei specializate în comerţul cu copii. Acest fapt a fost dezvăluit de ancheta asu­pra procedurii adopţiunii în statul New York. Fără a respecta for­malităţile de rigoare, oricine poa­te cumpăra un copil la bursa neagră contra unei sume care va­riază între 2000 şi 3900 de dolari“. Bursa neagră a copiilor din New York a dobîndit un asemenea re­nume, încît aici vin tot mai multe perechi din S.U.A., pentru a-şi face „tîrguielile“. Cu comerţul de copii se ocupă o bandă fioroasă de gangsteri care au liste cu toate naşterile şi cu si­tuaţia părinţilor, căutînd în special copii nelegitimi, care pot fi achi­ziţionaţi mai u­­şor şi mai ieftin. Şantajul este de asemenea o ar­mă de preţ în mîna acestor monştri. Aşa du­pă cum relata revista america­nă „Peep Show“, doi bătrîni au fost nevoiţi să dea unui bandit toate economiile lor din timpul vieţii, pentru a-i cumpăra tăce­rea. Gangsterul îi ameninţa cu dezvăluirea fap­tului că fiul lor a fost cumpărat la „bursa nea­gră“, or, acest băiat este astăzi destul de mare pentru a înţelege această tranzac­ţie murdară. Altă sursă de cîştig pentru aceste bande sunt fetele cumpărate pen­tru a deveni dansatoare de cabaret sau prostituate în diferite capitale ale lumii capitaliste. Comerţul cu copii, revoltător prin monstruozitatea lui, caracte­rizează pe deplin gradul de des­compunere a societăţii americane contemporane, putreziciunea capi­talismului. q STAN Cîtă durere pe mama care-şi ascunde faţa de obiectivul fotografic care a prins această imagine revoltătoare. Ea a afişat la poartă, alături de copii, anunţul cu următoarea inscripţie: „Patru copii de vînzare". 4 CHIUWEI FOR SALI 1N«£ WJ£0 Nilul în Cairo I­n inima Capitalei se află un palat construit în prima ju­mătate a secolului trecut, palatul Şuţu. Aici şi-a redeschis porţile Muzeul de istorie a ora­şului Bucureşti, instituţie de o deosebită valoare educativă pa­triotică. Sălile muzeului permit o retrospectivă interesantă, chiar pasionantă. Este vorba mai mult decit de Interesul cu care bucu­­reşteanul anului 1959 priveşte tre­cutul oraşului său drag. Mulţi­mea mărturiilor adunate după ani de trudă satisfac nu numai cu­riozităţi fireşti, ci în primul rind iţi insuflă o puternică mîndrie patriotică. O­are de cînd avem mărturii despre viaţa pe locurile pe care astăzi se află Bucu­­reştiul ? In vitrine de sticlă stau orînduite cu grijă unelte şi aşchii, cranii de bour, vase... Săpăturile ar­heologice le-au scos la iveală din adîncurile pămîntu­lui care le-a păstrat pes­te secole. Prime­le mărturii sigu­re ale manifes­tărilor umane găsite pe terito­riul actual al Capitalei apar­ţin epocii paleo­litice — citim pe o inscripţie. O hartă ce aco­peră un perete indică locurile din Bucureşti unde au fost efectuate rodnice săpături arheologice. Multe din ele au scos la iveală urme aparţinînd paleoliticului. Semne ale vieţii neolitice, pur­­tînd amprenta mileniului al IV- lea înaintea erei noastre, au fost găsite în Dudeşti-Cioplea, Fun­­denii-Doamnei şi în Comuna Roşu-Militari. La Dămăroaia, Pi­pera, Radu-Vodă s-au scos la iveală obiecte ce aparţineau aşe­zărilor geto-dacice. Priveşti cu o emoţie greu de stăpînit, un frag­ment dintr-o cupă dacică orna­mentată. Printre alte motive or­namentale poate fi văzut un om avînd deasupra capului discul soarelui, iar în stingă lui un peşte Secolele I—III al erei noastre ne-au lăsat monete roma­ne, statuiete, arme, obiecte de u­z casnic. In secolele următoare descope­ririle arheologice pe teritoriul bucureștean constată în repetate rînduri așezări umane. Săpătu­rile de la Fundenii­ Doamnei din 1958 au scos la iveală un cuptor de lut pentru ars vase, păstrat din secolul IV. Numeroase dovezi se referă la conlocuirea cu gru­purile slave, mai ales după se­colul X­V.­ S­ălile muzeului ne reamintesc padini mai mult sau mai puţin cunoscute din istoria patriei. Un panou glâsuieşte des­pre faptul că cea mai veche ca­pitală a Ţării Romineţii a fost Argeşul. In 1330 Argeşul, fiind pustiit in luptele ce au avut loc, Basarab şi-a mutat scaunul dom­nesc la Câmpulung pentru ca Vlaicu Vodă, spre sfirşitul seco­lului, să readucă reşedinţa la Ar­geş. Un secol mai tîrziu găsim Tirgovişte ca oraş de scaun. Vlad Ţepeş, dornic să opună rezistenţă turcilor care se aflau la Giurgiu şi Turnu, înalţă pe malul Dîmbovi­ţei cetatea cu numele de Bucu­reşti. Pe vremea aceea ce­tatea era denumită uneori Bucu­reşti, alteori cetatea Dîmboviţei. În muzeu, se aminteşte faptul că despre o cetate a Dîmboviţei se pomenea în secolul XIV in le­gătură cu pârcălabul Dragomir. Săpăturile arheologice efectuate în ultimii a­ni n-au putut permite deocamdată să se stabilească exi­stenţa unei cetăţi din secolul XIV. Ceea ce s-a găsit se referă la spo­radice aşezări omeneşti pe actua­lul teritoriu al Bucureştiului. Un document de o mare valoare se oferă privirilor. Este facsimilul unui hrisov dat de Vlad Ţepeş la 20 septembrie 1459 — adică acum 500 de ani — în „cetatea Bucu­reşti“. Vlad Ţepeş a atribuit Bucureştiului nu numai o impor­tanţă strategică, ci şi una econo­mică. Dezvoltarea oraşului în pe­rioada următoare este strîns le­gată de faptul că pe aci trecea drumul comercial din Transilva­nia spre Dunăre şi Balcani. Radu cel Frumos este cel care statorni­ceşte in cetatea Bucureştiului ca­pitala domnească. Bucureştiul, deşi pustiit de turci in vremea lui Mihai Viteazul, cu­noaşte mai apoi o dezvoltare de­stul de rapidă. In vremea lui Brîncoveanu — e adevărat, cu preţul suferinţelor celor mulţi — oraşul se îmbogăţeşte cu monu­mente religioase, palate şi căi de comunicaţie. Din această perioadă există Podul Mogoşoaiei care lega palatul domnesc din oraş de do­meniul feudal de la Mogoşoaia. P­rimele ateliere manufactu­riere apar în secolul al XVIII-lea. E interesant că odată cu acestea se înregistrează şi — cum le numesc contempo­ranii — ..conflicte de muncă“. De altfel, cronicile secolului ara­tă că „prin ţară şi în Bucureşti gemea norodul de aceste biruri grele“. Dorinţa de dreptate a poporu­lui şi-a găsit expresie în mişca­rea lui Tudor Vladimirescu. In muzeu se află ciorna originală a unei proclamaţii scrisă de Tudor Vladimirescu în ianuarie 1821. „Pînă cînd să le fim robi ?“ — scria Tudor, referindu-se la asu­pritorii norodului. Sînt preţioase, de asemenea, mărturiile despre participarea ma­selor la revolu­ţia din 1848. Un document se re­feră la „puştile şi pistoalele lua­te de norod la 19 iulie cînd a nă­pustit în prăvă­lia de lingă bi­serica Creţules­­cu“. Un colţ al expoziţiei este dedicat Unirii. Se găsesc aci obiecte ale lui Vodă Cuza şi numeroase do­cumente ale vre­mii. Bucureştiul se dezvolta mereu. Oraşul era însă o imagine a unei orânduiri sociale nedrepte. Apăreau străzi elegante, cu clă­diri confortabile, în vreme ce mahalalele zăceau într-o înfioră­toare mizerie. Oraşul oferea con­traste zguduitoare, contraste pe care le descifrăm prin interme­diul documentelor ce sălăşluiesc în muzeu. Cresc rîndurile clasei muncitoare şi odată cu aceasta muncitorimea se organizează. Iată o tăietură dintr-un ziar din secolul trecut. Cîteva rînduri des­pre o grevă a croitorilor: „Cauza este pretenţiunea de a se mai ri­dica preţul muncii şi a se reduce orele de lucru“. Anii de mai tîr­­ziu sînt martorii unor puternice lupte muncitoreşti. Grevele se ţin lanţ — muncitorii nu mai pot suporta mizeria. Se naşte parti­dul clasei muncitoare. Burghezia răspunde cu gloanţe. Documente­le din muzeu sunt adevărate acte de acuzare la adresa exploatato­rilor. Un dosar de o simplitate răscolitoare. Dosarul ce Certifică moartea lui Vasile Roaită. O hîrtie colorată în franceză, este o acţiune emisă la Bruxelles de către societatea ce deţinea tram­vaiele bucureştene. Un contract în limba engleză : concesionarea telefoanelor unei societăţi ameri­cane. O­amenii muncii au pus capăt însă vremii aceea. Sub con­ducerea partidului comuniş­tilor, ei au înfăptuit insurecţia armată de la 23 August şi au fău­rit puterea populară. Retrăieşti a­­lături de fotografii amintirea ace­lor zile glorioase pe care nu le vom uita niciodată. Acum Bucu­reştiul cunoaşte cea mai minuna­tă perioadă a existenţei sale. Bucureştiul socialist este capitala unei ţări in plină înflorire, un oraş modern a cărui faimă s-a dus pe toate continentele. La cea de a 500-a aniversare a lui, Bucu­reştiul este mai tânăr decit otr cinci. Iar despre aceasta muzeul ne oferă variate şi interesante in­agini, frînturi din prezentul scumpei noastre capitale. EUGENIU OBREA umsurogul — $ps»e T­os se aşterneau întinderile­­ nesfîrşite ale Mediteranei.­­ Apa părea o imensă spinare de crocodil, cu solzii lucind orbitor în bătaia razelor soarelui. Pîcla opacă care îngusta orizontul se destrăma pe măsură ce soarele cobora spre asfinţit. Pe Mediterană se pregătea amur­gul, în avion pasagerii aşteptau cu emoţie unul din cele mai mă­reţe spectacole ale naturii. Soarele începuse să-şi resoarbă razele-i orbitoare, să le recheme şi să le închidă în sine. Şi pe mă­sură ce văzduhul pălea, astrul zilei se aprindea pe dinăuntru. Dea­supra apelor mării, la orizont, a­­tîrna acum o monetă veche egip­teană de aur. Apoi păru că pluteşte un rege antic însuşit un faraon aflat în culmea măreţiei şi puterii. Un magnific monarh al Mediteranei, care atunci cînd toată firea îl pri­vea cu admiraţie mută, luă deo­dată o hotărire neaşteptată, sălba­tică, îmbrăţişînd încă odată întin­derea apelor, coborî cu întregul său alai încet, solemn, în mormintul deschis la orizont, la marginea lumii. îl urmăream cu respiraţia tăiată, ochii se dilatau dornici să prindă fiecare amănunt, să înre­gistreze fiecare clipă. Marele rege al aștrilor intra în mormint. Cînd nu i se mai văzu decit vîrful coifu­lui aurit, de sub ape, din străfun­dul mormînt marin, izbucni marele imn de aur. De o mie­ de ori mai puternic, mai măreț, izbucniră de sub ape, pe întregul semicerc al orizontului, flăcările de aur. Totul, topit sub ape într-un misterios proces, renăştea în această inunda­ţie de pulbere de aur care se înălţa la capătul apelor. La orizont. Şi acest miraculos spectacol dură aproape o oră. Aproape o oră a purtat Mediterana superba coroană de aur portocaliu-violet. Apele s-au înnegrit, devenind ca smoala, solzii de crocodil s-au estompat şi au dispărut în noapte, dar la ori­zont, pe cer, a rămas nemişcată brăţara de aur egiptean. Apoi la fereastra avionului apă­ru colţul fin al unui condur de ar­gint, parcă scăpai în fugă de o palidă prințesă cartagineză, care a alergat pe bolta întunecoasă vră­jită de ispita portocalie de la ori­zont. ...Dar iată în sfîrşit ţărmul afri­can tivit de luminile de neon ale Alexandriei. în golf, steluţele va­poarelor sînt pulverizate pe un cer răsfrînt. Continentul african mi se păru o imensă piele de leopard aşter­nută la marginea Mediteranei. J^scullamot pulsul lumii arabe De mai multe zile călătoream pe pămîntul străvechi al Egiptului. Prin ţinuturile care au fost unul din leagănele civilizaţiei omeneşti. Pe valea legendară a Nilului. Prin necuprinsele ape galbene ale de­şertului. De-a lungul marelui Ca­nal de Suez. Pe plăjile liniştite ale Mediteranei, care numai cu 2 ani în urmă au fost răscolite de una dintre cele mai ruşinoase invazii ale barbarilor secolului XX. Peste tot. Orientul mi se desvă­­luia spontan, fără rezerve, în tot pitorescul său, în toată contradic­toria sa diversitate, în tot Ceea ce are el mai dulce şi mai amar, mai romantic şi mai grotesc, în com­plexa interferare a ceea ce poartă semnele trecutului şi a ceea ce a­­parţine viitorului, în vulcanica par­ticipare a poporului arab — rasco­­lit de furtuna luptei pentru inde­pendenţa naţională — la viaţa po­litică a lumii. Are cumplita ţară na­­ţională antiimperialistă, de care cu greu se vor putea goli vreodată inimile arabilor, în arzătoarele as­piraţii care au întinerit milenarul popor al Egiptului. La Cairo — capitala Republicii Arabe Unite — am auzit bătînd vi­guros, pulsul lumii arabe. De cite ori mîna crispată pe cuţit a colo­nialiştilor se întinde peste Medite­rană, spre un piept arab, la Cairo se aude primul strigăt de revoltă şi de minte. Prima ripostă soli­dară. Cînd coroana dinastiei haşe­­mite din Irak s-a prăbuşit in praf, iar dosarele pactului de la Bag­dad au ars in vîlvătăile palatelor regale, primii soli de prietenie ai poporului răsculat, spre Cairo au plecat. Am văzut Cairo primindu-i cu căldură, cu sentimente frăţeşti, felicitîndu-i pentru victoria care era a tuturor arabilor. Am văzut de asemeni Bagdadul după revo­­luţia de la 14 iulie, pavoazat — pe străzile unde domnea armata şi poporul răsculat — cu portretele conducătorilor de la Cairo alături de cele ale conducătorilor guvernu­­lui irakian. Cairo a fost prima capitală arabă care i-a înfruntat pe imperialişti, ea este în acest sens un pionier al luptei arabilor pentru indepen­denţă. Am cutreierat pe străzile învă­luite în boarea umedă a Nilului în seara zilei de 23 iulie — ziua „Săr­bătorii revoluţiei“, în seara prece­dentă o jumătate de milion de a­­rabi manifestaseră în pieţele Cai­­ro-ului cu exuberanţa, cu vehemen­ţa specific orientală, pentru cauza independenţei naţionale, împotriva colonialiştilor ale căror convoaie de război se îndreptau atunci ame­ninţătoare spre Beirut şi spre Aman. Acum, pe străzi, prin pieţe, a­­rabii îşi gustau tihnit în paşnica seară subtropicală, simbolica săr­bătoare, în piaţa muzeului naţio­nal dansau după tactul melanco­lic al instrumentelor populare, în iarba parcului, pe care jucau re­flexele marilor reclame cu neon multicolor, în plin centru, stăteau tolăniţi bărbaţi, femei, copii, ală­turi de resturi de mîncare şi de sticle goale, şi totul avea o notă autentică de sărbătoare populară, totul vorbea de simplitate caldă cu care poporul îşi trăieşte marile sale zile. „Sărbătoarea revoluţiei", ziua care simbolizează abolirea primei monarhii în lumea arabă şi pri­mul pas spre scuturarea jugului co­­lonial, găseşte ecou în conştiinţa tu­turor arabilor. Nouă europenilor­­ ne era desigur greu să deosebim în masa de galabii multicolore, tur­banul de Damasc, humusul de Bagdad sau tichia de Beirut. Dar se afla acolo şi chipul smead, cu ochii neobişnuit de mari, al siria­nului, şi obrazul cu pieliţa­­ilbă al libanezului, şi mustăcioara neagră ca smoala a irakianului. Erau acolo pe străzile Cairo-ului solii întregii lumi arabe, veniţi, de la sute şi sute de kilometri, pentru a da sărbătorii revoluţiei“ de la Cairo, proporţiile şi aureola unei victorii comune împotriva trecu­tului, împotriva epocii condamnate de istorie a colonialismului. «4P • dom­ineului«« Cînd ceaţa dimineţii dezvăluie obrazul cenuşiu, somnoros al Nilu­lui, cei dinţii care inaugurează noua zi de muncă sînt bătrînii pes­­cari. Oamenii, al căror ur­ii cămin e însăşi bărcuţa în care acum în­cearcă anevoie, cu braţele lor sla­be, să taie pieptul mătăhălos al apei, în hainele lor mohorîte, cu chipul ascuns în bărbile mari in­­cîlcite, cu bietele lor undiţe, sînt icoana dureroasei resemnări a o­­mului care nu îndrăzneşte să mai ce­ru aproape nimic de la viaţă. Din loc în loc, îngropate în apă­­— aşa cum pot fi uneori văzute pe uscat vechi schelete metalice în­fundate pe jumătate în pămînt — încremenesc greoaie, primitive ambarcaţiuni fluviale încărcate cu baloturi de bumbac. Aplecate într-o parte, diforme, par în fiecare clipă gata să se scufunde, dar ele îşi aşteaptă săptămîni întregi rîndul pentru a se urni apoi pe drumurile fără sfîrşit ale Nilului. Apoi se trezeşte bazarul, maha­laua aurarilor, argintarilor, arăma­­rilor, a şlefuitorilor de chihlim­bar. A celor care cu mîinile lor uscăţive, măslinii, cu mîinile lor vrăjite, fac faima talentului arab. Pe străduţele înguste ca nişte gan­guri răsună — în ritmuri şi cadenţe care se suprapun, se completează, se armonizează într-un bizar con­cert—răpăiala ciocănelelor care în­crustează firul subţire, în splendide desene, pe marile tipsii de aramă şi de argint, pe burtoasele ulcioare şi amfore de metal. Totul este o originală combinaţie de atelier de arte şi de comerţ oriental. Şi, în sfîrşit, se ridică obloanele pe arterele comerciale ale oraşu­lui. Năvălesc pe străzi vînzătorii de mango, de trisuchi, de banane, de smochine, de pepeni şi de stru­guri, sacagii cu sucuri răcoritoare, începe vacarmul ţipetelor negusto­rilor, forfota neostoită a cumpără­torilor, a trecătorilor. A celor cu treabă şi a celor — şi mai mulţi — fără treabă. Nimic nu poate fi mai aderent, mai tenace, mai perseverent şi mai inepuizabil ca vînzătorul ambu­lant din Cairo. Ai făcut imprudenţa să priveşti în treacăt, poate numai cu coada ochiului, spre mica tarabă de pe trotuar ? Vînzătorul ambulant te-a văzut şi din clipa aceea ai devenit iremediabil clientul său. Poţi să te prefaci dintr-o dată mai sever ca un patriarh, poţi să devii mai in­diferent ca un surdo-mut, poţi să te enervezi, să te răsteşti, să ţipi, cred că poţi să-l şi loveşti cu ciomagul. Vînzătorul ambulant te va însoţi netulburat, zîmbitor, cu ochii strălucind de speranţă, con­­vingindu-te de zeci de ori de ca­lităţile unice ale mărfii sale, te va însoţi cinci­zeci, o sută de metri, pînă ce exasperat, înspăimîntat că nu vei mai scăpa de el niciodată, vei cumpăra totuşi o caramea sau un pieptăn de cîţiva piaştri. Cum s-ar putea vinde altfel a­­tîţia piepteni şi atîtea caramele cite se află pe nenumăratele tarabe ale vînzătorilor ambulanţi ? Dar uneori, la colţul străzii te aşteaptă o nouă pasăre de pradă. Un binevoitor te smulge deodată energic din mîinile a trei ambu­lanţi care te dispută vehement, eliberindu-te şi depunîndu-te pe un trotuar neutru. Eşti gata să-i mulţumeşti cu recunoştinţă, dar „salvatorul“ care te-a şi luat afec­tuos de braţ, începe să te condu­că cu zel spre locul unde, în sfîr­­şit, „te poţi aproviziona fără nici un risc, la preţurile cele mai ief­tine11. Acolo se află propriul său magazin, pînă la care parcurgi uneori încă cîţiva kilometri. Am făcut odată imprudenţa să primesc sugestia unui asemenea „binevoitor“ căruia a trebuit să-i trec apoi în revistă toate cele cinci magazine aflate în proprie­tatea sa. Pe străzile comerciale totul e amestecat în chipul cel mai con­trastant. Alături de cafenelele în aer liber, unde oamenii stau pe scaune la fel ca la cinematograf, alături de elegante magazine de pantofi albi, întilnești zgomotoase și murdare potcovarii sau ganguri, unde sunt instalate primitive ate­liere de vulcanizare. Şi peste tot, pe afişe, panouri, firme, tronează silueta sveltă a u­­nei sticle. Profilul obsedant al unei sticle. Emblema lichidului cafeniu dulce-amar pe care poţi să-l cumperi la frizerie, în maga­zinul de confecţii sau chiar la pot­­covărie : „Coca-cola“. Pe străzile oraşului, în afară de miile de oameni cu meserii şi o­cupaţii îndeobşte cunoscute, se află o categorie destul de nume­roasă, extrem de inventivă, promp­tă, omniprezentă : „încasatorii de bacşişi“. Sunt întotdeauna Ungă portiera unui taxi, la uşa hotelu­lui, în magazin. Se oferă să se tocmească în locul tău în bazar, te călăuzeşte prin trei magazine, dacă vrei să-ţi cumperi un blok­­notes, este gata să-ţi arate Nilul pe care de altfel pînă atunci reu­şiseşi şi singur să-l contempli ore în şir. Te sancţionează elegant, a­­mabil, dar ferm. Trebuie să dai bacşişi pentru o imaginară scamă de pe haină, pentru o coaje de pepene pe care „inevitabil“ ai fi călcat, dacă n-ar fi fost înlăturată la timp. Pentru... (prietenii arabi mi-au făcut într-o zi o confidenţă spirituală)... chiar pentru impru­dența’ de a te fi lăsat privit mai insistent. ••• lu La amiază, cînd soarele face din apele Nilului o lentilă cu mii de focare care fulgeră raze lungi prin aer, străzile încep să se go­lească. Asfaltul devine o baltă de catran. Ghiaţa din borcanele vin­­zătorilor de sucuri se topește în cîteva clipe. Aerul îţi opăreşte plămînii, hainele se îmbibă de su­doare şi se lipesc pe trup. Ochii te ustură parcă arşi de con­judi­ vită. Strada se încinge ca o plită de cuptor. Acu­m e ora cînd intră în func­ţiune cu toată intensitatea, instala­ţiile de aer condiţionat, ventila­­toarele electrice. Acum răcoarea dobîndeşte semnificaţie socială. Devine un etalon al ierarhiei so­ciale ; creşte şi scade numai în raport direct proporţional cu gra­dul şi rangul social. E ora pauzei de prînz. La ,JShepeard’s Hotel“ nu poţi lua dejunul decît în jachetă. Este desigur vorba de eticheta rigidă a unei mari case care se respectă, dar totodată aceasta corespunde perfect temperaturii din austera sală de mese. Sunt prea multe ven­­tilatoare, este prea multă gheaţă, în pieţe, mulţi îşi iau la acea­stă oră dejunul frugal — o lipie umplută cu legume fierte — sub soarele torid. La ,Shepeard’s Hotel“, holul se umple de turişti, care se întorc din viligiatură. Cei mai mulţi sunt americani. O inundaţie de pasio­naţi amatori arheologi, numismaţi, egiptologi. Americanii sunt cu­noscuţi de altfel ca... înfocaţi „arabologi“. Studiază numismatica prin satele egiptene — unde am intîlnit cîţiva demonstrînd cu zel „primejdia comunistă“ şi „onesti­tatea yankee“ —, cercetează ur­mele trecutului, prin zonele ungle forţele armate ale R.A.U. fac exerciţii militare (autorităţile e­­giptene tocmai descoperiseră cîţiva asemenea viligiaturişti în zona Tahrir). Şi doar un îndrăgostit de anti­chitate îşi poate satisface cele mai rafinate exigenţe pe loc, în apro­pierea Cairo-ului pe valea celebră a regilor, printre piramidele mul­timilenare, sau chiar în Cairo, în sălile uriaşului muzeu naţional. Vizitînd acest muzeu ţie o uriaşă valoare istorică şi artistică, străbă­­tind sălile lungi străjuite de tru­purile de piatră ale faraonilor, ale preoţilor şi înalţilor dregători, ale delicatelor prinţese şi preote­­se antice, galeriile încadrate cu sarcofage de aur, de argint, de a­­banos, încăperile — ele înşile cu­ un muzeu — în care se află expu­să strălucitoarea bogăţie găsită în mormintul lui Tutanhamon — pierzi pentru un moment ordinea cronologică a secolelor. Priveşte vestigiile străvechiului „Misru şi mesajul lui e atît de clar, de in­teligibil, de apropiat prin frumu­seţea sa desăvîrşită, sufletului se­tos de frumos al omului oricărei epoci, încît totul pare că aparţine prezentului, iar prezentul trecutu­lui îndepărtat. Numai afară, în vuietul străzii Cairo-ului modern, trecutul şi prezentul se separă din nou, refăcînd scara imuabilă a istoriei, pe care noi oamenii, în diferite împrejurări, o urcăm și o coborîm cu fantezia noastră într-o singură clipă. ••• 9€at*«t Poate că în nici un moment al zilei, panorama Cairo-ului nu este atit de izbitor orientală ca în a­­murg. Cerul, imensă piatra de sa­fir, se termină la orizont în cu­lori de aur și de sînge. în această lumină feerică se profilează silue­tele fine, elegante ale palmierilor. Banderola portocalie — violet, se reflectă în apele Nilului laolaltă, cu primele lumini care se aprind pe cele două țărmuri, pe marile poduri, în capitala Republicii Arabe Unite începe viaţa de seară, încep să se aprindă florile de neon pe frontispiciul marilor magazine şi al marilor localuri de noapte. La Rontana, încep să apară colecţiile „robe-sac“. Limuzinele strident co­lorate ies din oraş urcind dealu­rile de calcar din care odinioară sclavii Egiptului au cioplit blocu­rile pentru piramide, şi­ se opresc la ,­Mokatam“. Singuraticul local de noapte este în acelaşi timp şi un excelent punct de observaţie pentru cel care vrea să admire tabloul multicolor al capitalei, în tonurile■ sale nocturne. Coborînd într-o asemenea noap­te de la Mokatam, din saloanele descoperite, învăluite în lumina clar obscură a lampioanelor de Se­rai, am trecut prin străzile de la periferia oraşului. Jos, pe peticile de iarbă împrejmuite cu pitice grilaje de lemn, dorm­eau, prăbu­şiţi de oboseală, extenuaţi după goana zilnică pentru existenţă, oa­menii­ nevoiaşi. Dormeau în stra­dă, sub cerul liber, din fericire atît de cald şi primitor. Sub cel m­ai ieftin aşternut al omului. Triste vestigii ale un­ei epoci ne­gre, ale unui trecut dureros, ale unor anomalii sociale. Actualul regim a luat o serie de măsuri de ameliorare. în zilele pe­trecute la Cairo, am fost martor al inaugurării unui grup cuvnte, moderne, construite de stat în învechitul cartier ruinat, aceste frumoase construcţii păreau o pată de lumină toeselă, optimistă, o spe­ranţă, un indiciu al unei vieţi mai bune care poate fi hărăzită oame­nilor, care nu e o himeră, ci un lucru posibil de realizat. Acesta era unul din rezultatele schimbărilor petrecute cu peste 6 ani în urmă, la 23 iulie, în Egipt. DUMITRU POPESCU Note de drum din Republica Arabă Unită (I) Muncitoare de la S.T.B., împreună cu familiile lor, demonstrând în 1914 pe străzile Bucureștiului mnean Blocuri de locuit construite de stat în Cairo

Next