Scînteia Tineretului, septembrie 1963 (Anul 19, nr. 4445-4469)

1963-09-01 / nr. 4445

Centre de îndrumare pentru candidaţii la studenţie prima întîlnire cu ■facultatea... Ochii caută curioşi în dreapta şi în stin­gă. Cu sfiala ca­racteristică acestui eveniment sunt ur­cate pentru prima dată impu­nătoarele scări ale lăcaşului în care timp de cinci ani de acum înainte se vor pune bazele pre­gătirii superioare de specia­litate (fotografia nr. 1). La in­trare, un afiş îndreaptă paşii fiecărui nou venit: „Centrul de îndrumare a candidaţilor este la sediul U.T.M.“. Aici te întîmpină feţe zimbitoare, a­­mabile. Şi cum conversaţia se înfiripă repede, candidatul tre­ce peste stînjeneala iniţială şi întrebările curg... La centrul de îndrumare a candidaţilor de la Universita­tea din Bucureşti l-am întilnit pe tov. Ion Fruja, preşedintele consiliului asociaţiilor studen­ţilor discutînd cu un grup de candidaţi la facultăţile de ştiinţe şi filozofie. — Vin la centrul de îndru­mare — ni se adresează tov. I. Fruja — numeroşi candidaţi cu cele mai diferite probleme. Mulţi sunt tineri din diferite regiuni ale ţării care vin, prin noi, pentru prima dată in con­tact cu universitatea şi chiar cu Bucureştiul. Cadrele didac­tice şi studenţii care fac de permanenţă la centru sunt bine pregătiţi să răspundă tuturor întrebărilor. Candidaţii cer de la noi sfaturi şi ele trebuie să fie competente. In afara nume­roaselor nelămuriri cu privire la profilul facultăţilor univer­sităţii şi la programa analitică a examenelor avem de răspuns şi la unele probleme de ordin administrativ cu privire la ca­zare, masă, vizită medicală, completarea actelor necesare înscrierii etc. Aici ei pot con­sulta prospecte şi broşura... Admiterea în invăţămintul su­perior (fotografia 2). Centrul nostru şi-a dovedit necesitatea şi el a fost şi este, în­deosebi în aceste zile din preajma exa­menelor de admitere, foarte util tinerilor candidaţi. La Institutul de construcţii, în clădirea rectoratului din B-dul Tolbuhin nr. 80, sala nr. 20 a fost transformată în centru de îndrumare şi de în­scriere a candidaţilor. Aran­jată corespunzător unei săli de primire, ea are totul pentru a introduce pe candidat în at­mosfera institutului, să-i facă cunoştinţă cu ceea ce nu ştie încă despre viitorul lui loc de învăţătură. Panouri mari îi prezintă aspecte din laboratoa­rele şi sălile de curs ale insti­tutului, din practica pe marile şantiere, din cămine, centre, săli de sport. Un ultim panou prezintă măreţele construcţii industriale şi civile din patria noastră la care şi-au adus con­tribuţia şi absolvenţii institu­tului.... Imagini concludente ale vieţii studenţeşti şi ale perspectivelor viitoare pe care le prezintă Institutul de con­strucţii. Invitaţia este ispititoa­re. Dovadă: alături, centrele de înscriere la examenul de ad­mitere sunt foarte solicitate. Centre asemănătoare s-au constituit şi la Institutul poli­tehnic şi la alte institute din Capitală şi din ţară. Zadarnic însă au căutat un centru de îndrumare la Casa de cultură a studenţilor sau la Institutul de petrol, gaze şi geologie. La Casa de cultură a studenţilor, unde anul trecut a funcţionat cu bune rezultate un centru de îndrumare a candidaţilor pentru toate institutele din Capitală, deschiderea lui intîr­­zie iar la Institutul de petrol, gaze şi geologie candidaţii bat din uşă în uşă pînă să desco­pere pe cineva care să poată să le dea informaţii complete şi competente. Este necesar ca, îndeosebi acum în preajma examenului de admitere, când în Capitală sosesc numeroşi candidaţi din toate colţurile ţării, centrele de îndrumare a candidaţilor să-şi îmbunătăţească activitatea, să ajute la buna orientare a vii­torilor studenţi. IONEI* VLADIMIR „MARSIS DRUM" filmul „M­are­le drum" este rezultatul e elaborării cineaştilor sovietici şi ceho­slovaci in regia lui Iuri Ozerov. Biografia marelui scriitor ceh Jaroslav Hasek, auto­rul nemuritorului ro­man „Peripeţiile bra­vului soldat Svejk..“ formează subiectul Ul­mului. Bazat pe fapte autentice, Ulmul recon­stituie o perioadă de şapte ani din viaţa scriitorului şi anume epoca frămintată din­tre anii 1914—1921 în Rusia, înfăţişînd şi momentul cunoştinţei dintre Ilaşek şi mode­lul viitorului erou al romanului său, Josef Straslipka, alias Svejk. Distribuţia Ulmului este bogată în actori cunoscuţi şi apreciaţi: actorul sovietic Iuri Jakovlev, creatorul contelui Mîşkin din Ulmul „Idiotul", acto­rul cehoslovac Rudolf Hru­şinski, interpretul strălucit a lui Svejk în filmele „Bravul soldat Svejk". „NORI ALBI" cărei părinţi au fost împuşcaţi de nemţi. Chiar dacă Zuzka, fe­­tiţa de 12 ani, nu va apuca aceste timpuri, fiind ucisă, Ulmul Ii Întăreşte convingerea că trebuie oprită in viitor mina criminală care seceră vieţi ome­neşti nevinovate. Interpretul partiza­nului Petr este actorul cehoslovac Ivan Mis- Irik, cunoscut din ro­lurile principale în fil­mele : „Cei 44“, „Ro­meo, Julieta şi Întune­ricul", „Principiul su­prem“ şi „Concertul mult visat". Lupta partizanilor slovaci împotriva hit­­leriştilor a inspirat pe scenaristul J. Spitzer şi regizorul Ladislav Helge în crearea Ul­mului „Nori albi". Filmul are ca temă prietenia dintre un partizan și o fetiță a „NI­C­O­N­i­1­1­A" în filmul „Escondi­­da“, producţie a stu­diourilor mexicane, in regia lui R. Calvadon, este înfăţişată poves­tea de dragoste dintre doi tineri, pe fundalul luptelor ţăranilor me­xicani din 1911. Con­diţiile mizere ale ţără­nimii mexicane se in­terpun între cei doi Îndrăgostiti impiedi­­cind realizarea iubirii lor. Filmul „Escondido" aduce pe ecran, alături de Maria Felix și un alt cunoscut actor me­ via“, care a mai apărut xican, Pedro Armen- pe ecranele noastre dariz, partenerul Ma­ şl in filmul „Amanţii m­ei Felix din „Maclo­ din Toledo". „ULTIMUL TREN Filmul „Ultimul tren din Gun HUI" nu pune accentul pe latura sen­zaţională ci pe conflic­­tul psihologic şi social. Regizorul Ulmului John Sturges, creator şi al Ulmului „Bătri­­nul şi marea" aduce într-o confruntare dra­matică pe omul care luptă pentru a aplica legea Împotriva unui criminal cu bogătaşul care se Împotriveşte şi in faţa căruia toate legile şi autorităţile se dovedesc neputincioa­se. Din distribuţia Ul­mului fac parte Kirk Douglas, cunoscut din filmele „Ulise“, „Van Gogh", „Vikingii“ şi „Discipolul diavolului“ şi Anthony Quinn, cu­noscut de asemenea din filmele „Ulise", „Van Gogh" și „Um­bre albe". Maşină electronică de calcul pentru planificarea meniurilor La un congres internaţional de alimentaţie o maşină elec­tronică de calcul a demonstrat cum în numai 20 secunde poate să compună un meniu pentru orice fel de ocazie. Ma­şina alege din „memorie“ ordi­nea şi felurile de mîncare după ce se completează în prealabil un formular prin care se răspunde dacă invitaţii fac parte din familie, sunt prieteni sau cunoştinţe şi ce specific „naţional” au. Pe baza da­telor completate in formular, maşina tipăreşte meniul, enu­­merînd şi cantităţile necesare preparării lui. Un înaintaş al muzicii I­n primăvara anului 1930 afi­şele Operei din Bucureşti anunţau premiera unei ope­re comice, de Tudor Flondor, re­văzută şi orchestrată de către maestrul Mihail Jora. Succesul do­­bîrţdit de această creaţie originală avea darul nu numai de a fi îmbo­găţit repertoriul primei scene li­rice din Capitală, ci mai ales me­ritul de a fi scos la iveală numele unui compozitor român din veacul trecut despre care putini ştiau ce a scris, unde a trăit şi ce valoare artistică se ascunde in moştenirea sa muzicală. Tudor Flondor (1862—1908) a fost alături de Ciprian Porumbes­­cu unul din cei mai de seamă re­prezentanţi ai operetei româjieşti de la sfirşitul secolului trecut Multe din ,,Reuniunile muzicale“ din Ardeal şi Banat l-au jucat cu un răsunător succes opereta ,,Moş Ciocirlan", ultima sa creaţie. Dar cine nu a rămas cucerit de poe­tica atmosferă mai pu­ţin inspiratului cor bărbătesc „Som­noroase păsărele“ ? Dincolo însă de aceste lucrări care i-au adus un binemeritat pres­tigiu in istoria mujicii romîneşti, Tudor Flondor rămâne autorul unui buchet de coruri bărbăteşti, inspi­rate din cintecul popular, precum şi al vodevilurilor „Rămăşagul“, „Florin şi Florica“, „Nunta ţără­nească" , „Liţa Pescărită“, „Cinel- Cinel” etc. Ferm convins că folclorul tre­buie să stea la baza genului liri­­co-dram­aţie, Tudor Flondor a do­vedit — într-o perioadă cinci ase­menea idei păreau „îndrăzneţe“ —, că aria, ansamblul şi baletul pot fi clădite pe intonaţii populare. El a mers chiar la rădăcina sevei folclorice, a introdus în muzica cultă ritmuri populare şi măsuri neobişnuite pînă atunci şi a cău­tat să împrumute orchestraţiei cu­loare de taraf popular. Azi, cind s-au împlinit 55 de ani de la moartea sa, merită să relevăm numele unui talent care face cinste muzicii românești din trecut. VIOREL COSMA Stiloul atomic va Înlocui cerneala ? De peste 3 000 de ani tehnica scrisului aşteaptă o transforma­re revoluţionară. Recent, s-au propus două noi procedee care n-au absolut nici o legătură cu tehnica folosită in trecut. Pri­mu­l procedeu Înlocu­ieşte pentru cir un mi­nuscul vibrator cu ul­trasunete alimentat de un curent electric şi care are la capăt un viri eonic. Acest virt îşi lasă urma pe hirtie şi poate imprima cu uşurinţă mai multe copii cu ajutorul hr­­tiei de carbon. Trebuie însă menţionat că urma originală nu este prea vizibilă. Celălalt procedeu foloseşte o hirtie tra­tată, a cărei suprafaţă se colorează instanta­neu sub acţiunea elec­tricităţii. Contrar celor ce s-ar putea crede, realizarea acestei hîr­­tii nu cere prea mari cheltuieli şi in caz că ea ar fi fabricată în cantităţi mari preţul ei de cost nu ar fi mai mare decit acela al hirtiei obişnuite. „Sti­loul“ ar confine o sur­să de electricitate care va fi transmisă hirtiei prin intermediul unei peniţe speciale. S-a proiectat chiar şi rea­lizarea unor stilouri cu generatoare atomi­ce „Prometeu“ care, avind o mărime obiş­nuită, ar putea func­ţiona timp de cinci ani. La fiecare din cei 25 de viţei pe care li îngrijeşte, tinăra Ioana Băbăleanu, de la G.A.S. Mogoşoaia, regiunea Bucureşti, obţine zilnic un spor de greu­tate de 900 grame, în loc de 800 grame, dit este planificat. Foto : AGERPRES Peste 100 DC Mi, toate b­olile infecţioase vor putea fi vindecate Descoperitorul primului anti­dot împotriva paraliziei infan­tile, dr. Jonas Salk, a declarat că peste 100 de ani se vor pu­tea vindeca toate bolile de care suferă in prezent omeni­rea. La o expunere ţinută la Universitatea Loyala din Chi­cago, dr. Salk a afirmat că toate bolile infecţioase şi ma­joritatea celorlalte boli vor pu­tea fi împiedicate sau vinde­cate, fără pericol pentru viaţă, pînă în anul 2000. C­ava, să ■n citit nu de mult o statistică grăi­toare. In Uniunea Sovietică numărul miopilor a scăzut astăzi de cîteva ori faţă de cel de acum 30 şi 40 de ani. Explica­ţia ? Iluminarea mai bună în şcoli, instituţii şi uzine, apli­carea strictă a măsurilor pen­tru o bună igienă a ochilor. Grija pentru ochi trebuie să înceapă încă de pe cînd a­­ceştia sunt perfect sănătoşi. Copiii din şcolile elementare, mai tirziu elevii din şcolile medii, ucenicii, studenţii etc. trebuie să se obişnuiască a citi numai la masa de lucru. Citi­tul în pat este nesănătos, prin­tre altele pentru că ochii iau o poziţie nefiziologică, muşchii lor trebuie să rămînă contrac­taţi multă vreme şi aceasta provoacă o grabnică apariţie a oboselii. In afară de acea­sta, în pat de obicei lumina este mai mică şi aceasta ne face să apropiem mai mult cartea de ochi, ceea ce provoa­că obosirea lor rapidă. Nu se recomandă nici cititul in auto­buz, tramvai sau alte mijloace de transport, deoarece frecven­tele scuturături reprezintă schimbări de poziţie ale căr­ţii care obosesc iute muşchii o­­chilor. In timpul ci­titului sau al scrierii lecţii­lor, ochii tre­buie să se afle la 35—40 cm de carte sau ca­iet. Unii cred că apropiin­­du-se mai mult, văd mai bine — dar aceasta duce la ooo­­sirea vederii în urma e­­forturilor deosebite cerute mușchilor oculari. Ochiul nos­tru poate fi ajutat, punînd cartea pe un suport, astfel in­cit planul ei să fie aproxima­tiv paralel cu planul frunţii. Cercetări ştiinţifice efectuate la noi în ţară şi in alte părţi, în industrie, au arătat că, cu cit iluminarea locului de mun­că este mai bună, cu o lumi­nă mai puternică, cu atît creşte şi productivitatea muncii. De la aceasta fac excepţie cazu­rile cînd se lucrează cu mate­riale care dau reflexe puter­nice, care au deci o strălucire mare. Aşadar, să nu ne ferim de lumină. Iluminarea insuficien­tă provoacă apariţia rapidă a oboselii, a miopiei. Este im­portant însă ca razele soarelui sau ale becului electric să nu ne izbească direct ochii, ci să ajungă doar pe obiectul pe , care-l privim. De­ aceea este absolut necesară instalarea la lămpi a unor bune abajururi, sau folosirea luminii indirecte (razele luminoase izbesc plafo­nul și apei se reflectează di­fuz în încăpere). De asemenea, cei ce scriu sau citesc trebuie să fie atenţi la calitatea hir­tiei cărţii sau caietului; dacă este vorba de o hirtie foarte strălucitoare (tip cromo) ilu­minarea utilizată va trebui să fie scăzută. Direcţia din care soseşte lu­mina are şi ea o anumită im­portanţă, în atelier sau uzină, sursa de­ lumină trebuie astfel aşezată incit mîinile noastre să nu arunce umbră asupra obiectului şi nici razele lumi­noase să nu ajungă di­rect în ochi. Cînd scriem, lu­mina va veni din stingă — din acelaşi motiv. Important este insă să ne ferim şi de contraste mari, de la lumină la umbră. Dacă sin­tem­ obligaţi să trecem cu pri­virea de la un loc mai lumi­nat la altul mai întunecat, o­­chiul trebuie să se adapteze şi, în această perioadă, sensi­bilitatea sa devine mai scăzu­tă un anumit timp. De aceea, în industrie nu se foloseşte doar iluminatul local (adică doar la locul de muncă) ci şi cel general, adică se iluminea­ză şi întreaga încăpere de lu­cru. La fel, cînd citim sau ne pregătim lecţiile, este bine ca în restul camerei să nu fie întuneric deplin. Pentru a ne feri de lumina prea puternică, se folosesc o­­chelari de protecţie. Adeseori este necesar să purtăm oche­lari cu lentile colorate vara, cînd razele soarelui au o mare intensitate luminoasă, mai ales la mare (din cauza reflexiei puternice), pe munte, sau la zăpadă. In industrie, în anu­mite cazuri, de exemplu la sudură — unde se produce o mare cantitate de raze ultra­violete — este obligatorie pur­tarea ochelarilor din sticlă foarte închisă la culoare. Am văzut însă, cîteodată, un spec­tacol ciudat: un sudor care lucra după toate regulile, în­conjurat de doi-trei ucenici care se uitau fără grijă, cu o­­chii liberi, la ce făcea meşte­rul ! în seara aceea, tinerii mei au simţit usturimi în ochi şi două-trei zile după aceea le-au lăcrămat ochii, au făcut o „conjunctivită“. Nu priviţi deci direct la flacăra de sudu­ră, este periculos pentru ochi! Să revenim, însă, la igiena vederii celui ce învaţă. Ochiul oboseşte în timpul cititului cu atît mai mult, cu cit lumina este mai slabă şi literele căr­ţii sînt mai mici şi mai puţin negre (mai cenuşii). S-a ară­tat că o hirtie uşor gălbuie, tipărită cu litere foarte negre, este cea mai odihnitoare la lectură. O recomandare : o­chiul se repauzează în timpul lecturii dacă, din cind în cînd, părăseşte cartea. In aceste momente este bine să privim prin fereastră către un punct îndepărtat. Aceasta are drept rezultat relaxarea muscula­turii ochilor. In sfîrşit, o ultimă recoman­dare : cînd vederea oboseşte mai repede decit de obicei, sau dacă aveţi dureri de cap după o lectură sau o muncă migăloasă, s-ar putea întîm­­pla ca de vină să fie ochii, care nu mai sînt adaptaţi pen­tru distanţa respectivă. Se poate să fi apărut o miopie sau o altă boală. In cazul a­­cesta, prezentaţi-vă la un con­trol la oculist. Adeseori, luată din timp, o astfel de tulbura­re se poate vindeca prin pur­tarea cîteva luni a ochelarilor cei mai potriviţi. Urmînd aceste cîteva sfa­turi, ne vom cruţa vederea şi ne vom asigura un bun şi în­delungat ajutor din partea o­­chilor — organe atît de pre­ţioase. Dr. LEONID PETRESCU OCHILOR Mihai Beniuc:COARDELE TIMPULUI" „Pe coardele timpului” con­tinuă mai vechiul dialog al lui Mihai Beniuc cu trecutul, pre­zentul şi viitorul, cu viaţa şi cu moartea, cu prietenii şi cu duşmanii, relevîndu-ni-l şi de astădată în ipostaza poetului filozof, preocupat să sublinieze semnificaţiile de ordin general ale fenomenelor, cauzalitatea lor finală, sensul şi substanţa lor. Viziunea rămîne, fireşte, aceea a unui artist care sensi­bilizează mereu noţiunile, dîn­­du-le creator material şi încăr­cătură afectivă. Timpul, spaţiul, visul, amintirea, dragostea şi prietenia, viaţa şi moartea — categorii curente în lirica de totdeauna a lui Mihai Beniuc — devin astfel valori concrete, faţă de care poetul îşi mani­festă deschis atitudinea sa îna­intată, întreţinând colocvii de emoţionantă vibraţie artistică. Încadrat în literatura europea­nă contemporană, volumul ce apare, este, sub raportul aces­ta, o viguroasă replică artisti­că românească dată existenţia­lismului nebulos şi metafizic, filozofiei dizolvante a disperă­rii (în vogă în unele cercuri intelectuale burgheze occiden­tale) şi o patetică afirmare a umanismului socialist, a bucu­riei de a trăi şi a construi sub razele luminoase ale idealului comunist. „Pe coardele timpu­lui” este o laudă multiplă adu­să vieţii, forţelor sociale şi ideilor înaintate, o expresie vi­brantă a încrederii poetului în umanitate şi în viitorul ei fe­ricit şi, totodată, o fermă măr­turie a adversităţii totale faţă de purtătorii ideii de moarte, de distrugere deliberată prin război. Problematica aceasta răzbate, în întruchipări particulare din­tre cele mai diverse, întregul volum, cunoscînd totodată şi o mare varietate de expresie stilistică, prozodică şi de specii poetice abordate (vers clasic, vers liber, vers alb, monorimă, sonet, catren etc). Tempera­mental însă, Mihai Beniuc ră­mîne şi aici un romantic revo­luţionar, cel mai de seamă re­prezentant, de altfel, în poezia romînească al acestui mod de percepere artistică a realităţii şi de interpretare afectivă a ei. Trăsătura e definitorie, în ace­laşi timp Beniuc aduce unele laturi cu totul noi. E şi el un profet al timpurilor viitoare, dar contururile desenate aces­tora se întemeiază nu pe reve­rii şi iluzii, oricit ar fi ele de generoase, ci pe cunoaşterea profundă a dialecticii materia­liste, a sensului firesc al isto­riei şi a realităţilor prezentu­lui. De aceea, incolonîndu-şi visurile, ca pe nişte „bravi oşteni” le îndeamnă la drum spre apropiaţii ani cinci, „tim­pul sună fericit pe coarde", fiind contemporan cu „ziua păcii”, mai precis cu clipa în care armamentul va fi transfor­mat în scrum („Pe coardele timpului”). Şi tot de aceea, în­tr-o poezie de mare frumuseţe lirică „Stele peste genuni” scrie : Intre stele şi genuni !. Este­ al visurilor joc / — Păsări cu aripi de loc —­­/ Beat de viaţă, treaz de moarte, f Şi che­mat mereu departe / De năluci şi de minuni, f Tu deprinde-te să vezi ! Ce-i nălucă, ce-i mi­nune, f Unde-i stea, unde-i genune, I Cind prin zborul în zig-zag / Bezne şi lumini te-a­­trag / Şi te iută să visezi. / Iar cind crezi că nu se poate / Care singur tu să-ţi tai, / Ne­gurii să nu te dai / In cătuşe prins de-nfrîngeri / Năruindu-te subt plîngeri, / Ci dă stelelor dreptate”. Visul adevărat, aşa­dar, dă sens ascendent gîndirii noastre traducînd setea ome­nească de mai bine, de mai pur şi mai înalt, fiind sinonim oa­recum cu lumina nemuritoare, cu viaţa. „Din miezul visului”, notează Beniuc într-un alt poem („Ora visărilor”) „se-nalţă via­ţa / cu trunchiul puternic, / cu roadele faptelor, / cu ramuri ce pipăie, / plăpînde şi noi, / necunoscutul”. Visului, de alt­minteri, poetul îi închină nenu­mărate versuri, imaginea reve­nind ca un leit-motiv în aproa­pe toate poemele, fiind asocia­tă cu lumina, cu astrele, cu viaţa, cu pacea, cu dragostea, cu ziua de mîine, cu ideea de progres. Romantismul beniu­­cian nu se relevă însă numai prin această dimensiune. El trăieşte, nu mai puţin, în con­cepţia tulburătoare despre func­ţia demiurgică a poetului, ca­pabil să stăpînească prin forţa inimii şi cîntecului său şi om şi Cosmos. Poezia „Inima căută­toare”, este în această direcţie, una dintre capodoperele liricii lui Mihai Beniuc, e elocventă. „Poetul se simte nu o dată „for­fotind de cînturi” ca în „Pic­torul de la Tomis” sau „De-ar fi s-adorm”, sugerind enorma bogăţie de impresii pe care i-o dăruieşte contactul anteri cu viaţa, dialogul neobosit cu oa­menii şi cu vremurile, bucuria de a fi contemporanul unor structurale prefaceri sociale şi al unor uluitoare moduri de manifestare ale geniului uman. Receptiv şi mobil, el îşi acordă lira pentru cele mai diverse şi mai înălţătoare melodii, vădind în ultimă instanţă profundul umanism ce-i caracterizează vi­ziunea, semn şi el al romantis­mului revoluţionar. Umanismul e, de altfel, o tră­sătură de bază a liricii lui Mi­hai Beniuc, subliniată ca atare în numeroase poeme mai vechi sau mai noi. Socotită drept „cea mai frumoasă ramură din poemul vieţii mele”, iubirea de oameni indică,­in poezia „Sunt” însăşi raţiunea existenţei uma­ne. Ea se materializează, între altele, în elogiul adus priete­niei („Nu pot lovi”) şi în va­loarea de substanţă acordată dragostei fără de care „viaţa pămîntească” ar fi inutilă („Rost”). Dar ea se concreti­zează firesc şi în forţa cu care poetul, apărînd omul, îi demas­că pe preoţii crimei : „Ucizi un om, dărîmi o Hirasimă, / N-o fi totuna, dar e crimă, crimă ■­ / Să nu-mi cîntaţi „Eroica Subli­mă”, / In slujba crimei arta mă deprimă. / Iar visul vostru ce vreţi decimă / Nu poate deş­tepta la mine stimă... / Nu vă iertăm! E hotărirea primă / Şi ultimă a noastră, spusă-n rimă, / Să nu mai fie-n lume nici o crimă”. („Să nu mai fie”). Evi­dent, formele de manifestare a Umanismului socialist in lirica emiTERMa lui Mihai Beniuc sunt multiple, depăşind ariile acestea. Ele a­­fectează, de fapt, însăşi viziu­nea poetică, dînd versului o încărcătură emoţională parti­culară, în dialogul artistului cu timpul şi cu vîrsta, cu viaţa şi cu moartea sau în setea lui de nemurire şi de absolut, ca şi în concluzia, de atîtea ori for­mulată şi în alte volume, „că-n lume altă viaţă nu-i” şi ca ur­mare trebuie s-o trăim din plin, capătă mereu consistenţă as­piraţiile spre mai bine şi mai înalt ale umanităţii. Aş vrea, în sfîrşit, să mai atrag atenţia cititorilor asupra cîtorva poeme de incontestabilă frumu­­seţe şi vigoare artistică. E vor­ba de poemele „Stea", „Zbor”, „Cititele nevăzute", „Scrisoare", „Streap-tease", „Dinspre mine", „Una singură", „Cîntec de­ dra­goste", „Nădejde", „Cheile”. Lectura lor, ca de altminteri a întregului volum, are darul să ne solicite intens participarea, făcînd să vibreze adine în noi coardele gîndirii și ale inimii. Dezvoltînd o problematică foarte diversă. „Pe coardele timpului“ ar merita o discuţie multilaterală corespunzătoare, fiind unul dintre cele mai in­teresante volume de versuri din seria dăruită pînă acum de Mi­hai Beniuc literaturii noastre. AUREL MARTINI

Next