Scînteia Tineretului, decembrie 1966 (Anul 22, nr. 5454-5480)

1966-12-01 / nr. 5454

AZI ARTICOLE © ÎNSEMNĂRI © MICROPOILETOANE MiaoFomo. Sínt tot intr-un personal. De data aceasta nu mai călă­toresc singur ■ în comparti­ment. Tovarăşii mei sint doi copii cu mama și tata, un bă­­trînel cu mustaţă şi un tînăr, să tot aibă vreo 28 de ani. — Vă rog să mă credeţi — începu tînărul — că pe prima nevastă — blondă, brună, şa­tenă, vulpe argintie — în tren am cunoscut-o. Nu i-am înşi­rat toate culorile părului, că se vopsea în fiecare zi. Odată a fost şi gri. Bleumarin nu a fost însă niciodată. Tocmai de aceea am îndrăgit-o şi tot de aceea am divorţat după 6 luni. Auzi, toată ziua dăi cu „To­nal", „Perhidrol", „Imedia", încît îmi transformase casa in vopsitorie chimică, iar eu eram responsabil, lucrător, ucenic etc. » DE FEMEIE. Cu a doua, tot în tren am făcut cunoştinţă. Ce să-i faci, muncă de teren. De asta am divorţat după patru luni. Mo­tivul ? Inchipuiţi-vă: în fie­care săptămînă trebuia să-i duc pantofii la cizmar. Călca puţin pe dreapta cu dreptul şi pe stînga cu stîngul. Vă daţi seama că o asemenea căsni­cie nu mai putea continua.. Despre a treia nevastă nu vă mai povestesc. E prea dure­ros să-mi mai amintesc ce mi-a făcut. Eu am părăsit do­miciliul, iar ea, ea domnilor, nu a venit după mine. E drept nu i-am spus unde am plecat, dar dacă mă iubea venea și la capătul pămîntului. Deodată se schimbă la față, deschide ușa și invită o tînără pe locul rămas liber. — Vă rog, stați ca la dum­neavoastră acasă, vi-l ofer fără filodermă. Sau dacă cer ceva, în nici un caz nu vreau inima dumneavoastră. Poate doar ventricolul sting. Apoi a început să îi turuie gura cîte în lună și-n stele, cum că el ar fi un fel de Ro­meo, dar nu a găsit încă Ju­­lieta dorită. — Pe mine chiar Julieta mă cheamă, spune fata. — Vai mie. A fi sau a nu fi... pardon, asta e din Hamlet. Providența v-a scos în calea mea. Bătrînul de lingă fereastră murmură pe sub mustăți: „Săracu’, păcat de el, e băiat tînăr". Cînd am ajuns în staţia Chi­­tila a invitat-o pe tînără res­pectuos pe hol să admire îm­preună porumbul, sfecla de zahăr etc. La Săbăreni vine singur în compartiment să-şi ia o ţi­gară. — Merge strună — spune el — fata e nemăritată şi are şi buletin de Bucureşti. A ieşit din nou. La Ciocă­neşti vine iar: —Ne înţelegem de minune. Ce caracter, ce gospodină, ce mamă... scuzaţi... fără mamă. Parcă n-ar fi... vorba cîntecu­­lui: două rîndunici, patru mari şi... multe mici. Iar pleacă, dar la Bîldana, iar vine. — Ura! Luni facem anali­zele ! Şi s-a dus. La Conteşti vine radios de parcă sosea de la ofiţerul stării civile. — Gata. Sîmbătă cununia oficială ! Ce coincidență , toa­te nevestele le-am cunoscut în tren. Cu aceasta o să am un cămin fericit. Are două camere, antreu baie, hol, bu­cătărie şi acces la... pensia ba­bacului. Bătrînul se ridică și pomi spre uşă. — Coborîți ? l-am întrebat. — Nu! Merg în alt vagon. Pînă la Ghergani, ăsta e în­ stare să facă nunta în tren. Și, în sfîrșit. Conteştii. Tî­nărul intră din nou în com­partiment. Era abătut. — Am terminat și cu ea. Ce fete nestatornice în dra­goste ! Ce stație e aici ? — Conteşti! — am răspuns. — Nu-i nimic pînă la Titu îmi găsesc eu femeia ideală, pe care n-am s-o părăsesc toată viaţa. (Pînă la Titu mai era... o staţie). Ca la o comandă, toţi ne-am ridicat de pe bancă şi am ple­cat în alt vagon. Tuturor, tî­nărul ne călcase pe nervi. GH. NEAGU P. S. Pentru a vă convinge că cele povestite nu sînt ro­dul imaginaţiei vă dau nu­mele tînărului cu pricina : Marin O. din Beclean. Dar vă rog să nu mai spuneţi la ni­meni, să nu afle viitoarea so­ţie din., cursa de Piteşti. Recent au fost iniţiate noi acţiuni de lărgire a producţiei şi desfacerii laptelui, a produse­lor lactate proaspete şi a brînzeturilor. A cres­cut numărul locurilor de desfacere a lapte­lui în toată ţara, au fost create în cele mai mari oraşe magazine de prezentare. O dată cu creşterea volumului desfacerii se impun o seamă de îmbunătăţiri organiza­torice, de perfecţionări, atît în circuitul in­dustrial al laptelui, dar mai ales în cel comer­cial. Ce mai trebuie făcut ca măsurile stabilite să aibă o eficienţă maximă ? Iată obiectivul anchetei noastre, desfăşurată în Capitală, timp de mai multe zile. „OCHIURI“ INEGALE IN REŢEAUA DE DESFACERE La direcţia comercială a Sfatului popular al Capitalei am stat de vorbă cu tovară­şii Ilie Teodorescu, şeful ser­viciului comerţ produse ali­mentare şi Ion Berevoianu, adjunctul şefului de serviciu. „ S-au luat măsuri — ne-au spus dînşii — ca reţeaua de distribuţie a laptelui să crească. Numărul locurilor de desfacere a acestor sortimente principale a crescut de la 617, cite erau în luna septembrie, la circa 830 în prezent şi re­ţeaua se va dezvolta în con­tinuare. Consemnînd aceste măsuri al căror efect s-a făcut ime­diat simţit — cantitatea de lapte distribuită zilnic cetăţe­nilor Capitalei marcînd, în mai puţin de două luni, o creştere de 50 la sută — să urmărim dacă sistemul de desfacere, aşa cum este conceput în pre­zent, asigură cadrul corespun­zător pentru o bună deservire a populaţiei. La întrebarea noastră, tova­răşul Mihai Marinescu, şeful serviciului desfacere al Fabricii de produse lactate Bucureşti, ne-a răspuns : „Aria de des­facere a laptelui nu este sin­cronizată cu mişcările demo­grafice din Capitală. Reţeaua comercială, nu numai în ceea ce priveşte laptele, se menţi­ne în general pe vechile va­duri“. Privită deci, în strictă inter­dependenţă de mişcarea popu­laţiei, organizarea sistemului de desfacere trebuie să răs­pundă la trei cerinţe funda­mentale : amplasarea centre­lor pe cartiere să ţină seama de densitatea locuitorilor, re­partizarea cantităţilor de lapte la unităţi să fie făcută pe baza unui studiu temeinic al soli­citărilor acestora, iar orarul magazinelor să fie stabilit în funcţie de timpul afectat de cumpărători pentru aceste o­­peraţiuni. Ce am constatat pe teren. Mă­surile luate recent de Sfatul popular al Capitalei ţin în ge­neral seama de aceste cerinţe. Chestiunea nu este însă rezol­vată, în cartierul Străuleşti, de exemplu, pe o distanţă de numai 250 de metri sunt am­plasate trei centre de distri­buţie. In schimb, de la capătul tramvaielor 6 şi 20, pînă la microraionul din jurul Casei de cultură (fost cinema înfrăţirea între popoare) nici un punct de vînzare, în „centrul de gre­utate“ al cartierului Pajura — la magazinul de legume şi fructe nr 61 — lume la rînd. Cele aproape 100 de sticle cu lapte şi 60 de borcane cu ia­urt s-au vîndut de parcă le-ar fi bătut vîntul. In schimb, la ora 9:30 în aceeaşi zi, la maga­zinul alimentar cu autoservire „Pajura — 1“, aflat la circa un kilometru depărtare, lapte la discreţie. In Piaţa Chibrit — un singur magazin de spe­cialitate, la cîteva sute de a­­partamente. In ziua de 26 no­iembrie, la „Ciuperca“ din Bd. 1 Mai îţi trebuiau 25 de mi­nute pînă să iei un litru de lapte. De ce ? Pentru că un singur centru deserveşte circa 2 000 de familii, în Piaţa 7 Noiembrie, la unitatea de pro­duse lactate nr. 9, sunt aduşi zilnic în jur de 1 400 litri de lapte dintre care 500 litri în bidoane. Un calcul sumar a­­rată că numai pentru a vinde laptele vărsat, unui vînzător îi trebuie peste 5 ore, în si­tuaţia că îi vine un cumpără­tor la mai puţin de un minut. Programul magazinului este însă de la ora 6 la 10 şi după amiază. Şi laptele stă în stradă... Nu mai vorbim că în Drumul Taberei sunt doar 3 centre şi 2—3 remizieri, iar cartierul numără cam tot atî­­ţia cetăţeni cît Sibiul. (Oare la Sibiu sînt numai 3 centre de lapte ?) La fel în Balta Albă, pe Bd. Lacul Tei. In legătură cu aceste ne­ajunsuri existente în organiza­rea sistemului de distribuţie am stat de vorbă cu mai mulţi cetăţeni, care au făcut propu­neri în completarea observa­ţiei tovarăşului Marinescu, şi care se impun a fi luate în seamă de forurile în drept. • Reţeaua de desfa­cere a laptelui să cu­prindă un număr cît mai mare de străzi; • Ca şi la farmacii, la fiecare magazin alimen­tar să existe un afiş cu adresele centrelor celor mai apropiate (atît de lapte cît şi de piftie) precum şi lista centre­lor nou înfiinţate în a­­propiere. Pentru cele 200 de puncte de vînzare înfiinţate de curînd, nu s-a făcut nici un fel de publicitate. • Ministerul Comer­ţului Interior şi Direc­ţia Comercială a S.P.C. să găsească pîrghiile e­­conomice necesare pen­tru cointeresarea lucră­torilor săi în vederea creşterii numărului de abonamente la domici­liu. N-ar fi rău dacă s-ar apela la experienţa or­ganizaţiilor comerciale din Cluj şi Turda care, la un număr de locui­tori de aproximativ 8 ori mai mic decit Bucu­­reştiul, au de două ori mai mulţi abonaţi. HARTA BUCUREŞTIULUI ŞI AXIOMA... „Drumul cel mai scurt între două puncte este linia dreap­tă“. Acest adevăr este infirmat de cei care distribuie produsul ce formează tema anchetei noastre. Vom începe printr-un exem­plu şi vom porni tot din car­tierul Străuleşti. La cele două unităţi „Alimentara“, laptele şi iaurtul sunt transportate cu a­­ceeaşi maşină. La centrul din mijloc vine altă maşină. De ce ? Pentru că unităţile între­prinderilor de alimentaţie pu­blică locală (IAPL) şi cele ale trusturilor locale de cofe­tării şi răcoritoare (TLCR) for­mează rute separate. Drumu­rile distribuitorilor se încru­cişează astfel de cîteva ori, distribuţia laptelui şi colecta­rea ambalajelor durează ore întregi („Douăzeci de ore o tură — atît lucrează o echipă“, a precizat directorul Fabricii de produse lactate Bucureşti, tovarăşul ing. Tudorel Len­­ţoiu). Uneori, distribuţia laptelui întîrzie foarte mult. La 9 no­iembrie, ora 13:45, l-am întîlnit la centrul de răcoritoare de pe strada Brezoianu colţ cu str. Constantin Miile, pe tînărul distribuitor Marian Abramo­vich Se apropia de cea de a 20-a oră de serviciu şi nu terminase treaba.­­ Am avut 44 de uni­tăţi IAPL şi 32 unităţi ale TLCR ne-a declarat el. Din cauza întîrzierii nu am putut livra 22 de na­vete cu lapte, dintre care numai 15 la centrul de răcori­toare de pe şoseaua Chitilei. Aici trebuia să fim la ora 5, dar am ajuns la 7,45, cînd in­trase în inventar. Avem în faţă şi traseul din ziua respectivă. Am citit pe sărite : IAPL — Pajura, Crîn­­gaşi, Aleea Alexandru, Ştefan cel Mare... , TLCR — Bucu­reştii Noi, Prelungirea Feren­tari, Şos. Giuleşti — Blocul 1, Chitila, Şoseaua Alexandriei Piaţa Kogălniceanu... Mai este de mirare, în condiţiile unei asemenea organizări a tran­sportului, că unele centre n-au la timp cantităţile de lapte ne­cesare vînzării! Oare nu se poate simplifica acest sistem de aprovizionare a centrelor ? — Ne-am frămîntat mult timp pînă am găsit unele so­luţii, poate nu cele mai bune, dar deocamdată utile, ne spu­nea tovarăşul Mihai Mari­nescu. în continuare punem la punct o acţiune ceva mai mare. Pentru a simplifica dis­tribuţia, am studiat posibili­tatea transportului radial şi crearea unei grupe de verifi­care a actelor. In curînd voi înainta conducerii un memo­riu în care voi pleda pentru cuprinderea în aceeaşi rută a tuturor unităţilor de desfacere a laptelui. Deci, problemă......se coace“. De-ar dura acest „proces teh­nologic“ cît mai puţin timp ! UN „IDEAL“ POSIBIL: LAPTE CÎT MAI PROASPĂT — Laptele şi produsele lac­tate proaspete sînt cele mai „vii“ alimente. Ele au un in­dice de perisabilitate ridicat şi de aceea trebuie privite de co­merţ cu atenţia cuvenită — a­cestea au fost primele cuvinte ale tovarăşului Mircea Coste­­scu, directorul comercial al fabricii, în discuţia avută cu noi. La care adăugăm : cu aceeaşi atenţie ar trebui privită pro­blema prelucrării laptelui şi de Ministerul Industriei Alimen­tare. Să mergem pe firul proce­sului tehnologic. Pentru prelu­crare şi livrare se colectează lapte din regiunea Bucureşti, precum şi din regiunile Olte­nia, Galaţi, Mureş-Autonomă Maghiară şi chiar din regiu­nea Cluj. ■ 1 Deci, este livrat lapte mai­ proaspăt, din regiunea Bucu­reşti, şi mai puţin proaspăt din celelalte părţi ale ţării. Ce propuneri există în acest sens ? • Laptele colectat în regiunea Bucureşti să fie folosit numai ca lapte proaspăt de consum. • Laptele fiind o e­­mulsie în care apa pre­domină, nu are rost să se transporte zilnic de la Cluj sau Craiova zeci de tone de apă. Ar fi mai raţional dacă pro­dusele prelucrate — în special brînzeturile proaspete (la 1 kg de brinză sînt folosiţi 8 litri de lapte) — ar fi livrate direct de la centrele re­gionale, în acest scop urmînd să fie transfera­te acolo o serie de uti­laje. în cursul anchetei noastre am discutat cu multe gospo­dine. Ne-am deplasat şi la în­treprinderea textilă „Dacia“, unde lucrează foarte multe fe­mei cu copii. Din discuţii au reieşit şi alte propuneri : • Ar fi foarte bine dacă măcar o treime din laptele distribuit ar fi pus în vînzare în după amiaza zilei de fabrica­ţie, începînd de la orele 17. • Să se studieze posi­bilitatea livrării laptelui şi în ambalajele de 0,5 1 şi 0,25 1. • Ar fi util ca­­ pen­tru uşurarea activităţii gospodăreşti a cetăţeni­lor aflaţi în serviciu di­mineaţa şi care îşi fac de regulă cumpărăturile după orele 14—15, para­lel cu distribuţia după­­amiază să se studieze şi posibilitatea folosirii ambalajelor nerecupe­rabile pentru lapte. In sfîrşit, venim în întîm­­pinarea unei doleanţe a colec­tivului Fabricii de produse lac­tate, care are greutăţi din ca­uza lipsei ambalajelor, mai ales a borcanelor mici pentru iaurt. Credem că este cazul să fie pus în aplicare proto­colul cu privire la recuperarea prin centrele de lapte a zecilor de mii de sticle şi borcane aflate în plus la cetăţeni, pro­tocol încheiat la 15 octombrie între forurile competente din Ministerul Industriei Alimen­tare şi Ministerul Comerţului Interior. Creşterea rapidă a cantită­ţilor de lapte şi produse lactate proaspete, a ridicat după cum „am văzut, o seamă de proble­me. Specialiştii, vînzătorii, con­sumatorii au făcut propuneri valoroase pe care le supunem studiului forurilor în drept. ANGELA DJIGOLA Ing. ARTUR IOAN Vedere parţială a Institutului de mine din Petroşeni Foto : VIRGIL ONOIU - Deva PITEŞTI (de la corespondentul no­stru). Muzeul de artă al Republicii Socialis­te România a des­chis la Piteşti o expoziţie ce înmă­nunchează o selec­ţie din lucrările ce- Expoziţie de pictură la Piteşti tor mai reprezenta­tivi pictori din a doua jumătate a secolului al XIX- lea. Sunt prezente lucrări ale lui Ni­colae Grigorescu, Theodor Aman, Ion Andreescu, Gheor­­ghe Tattarescu, Di­­mitrie Stahi şi Sava Henţia. Expoziţia are me­nirea să prezinte publicului piteştean lucrările valoroase ale acestor mari artişti, lucrări mai puţin cunoscute şi să faciliteze un con­tact mai amplu cu creația artistică ro­mânească. TEATRUL STUDENŢESC POATE 11 0 SCENĂ PROPRIE Ecaterina Oproiu Nu confund tinereţea biolo­gică cu tinereţea spirituală, dar consider că în rîndurile tinerilor noştri colegi care sunt astăzi pe băncile facultăţilor există un ferment novator pe care unele colective teatrale — cred eu — ar putea să-l invi­dieze. Există fireşte şi un fel de avangardism lipsit de con­ţinut, în care anti-conformis­mul este o pantomimă. Există însă o mare cantitate de inte­ligenţă creatoare, de capacita­te de a exprima o stare de spirit specifică unei generaţii şi unei epoci. Experienţa mea de dramaturg debutant m-a pus în faţa u­­nor colective studenţeşti de o maturitate nesperată. Ce m-a impresio­nat mai ales a fost prospeţi­mea acestor echipe tine­re care au refuzat să-şi imite confraţii consacraţi, a­­ fost curajul de a avea „o vi­­­ziune proprie", capacitatea de a interpreta un text dintr-un unghi inedit şi profund. Ce au făcut studenţii de la Arhitec­tură, pe de o parte, şi studenţii din colectivul de teatru al Cen­trului universitar Bucureşti, pe de altă parte, din „Nu sunt Turnul Eiffel" — nu se poate compara cu ceea ce a dat nici un colectiv profesionist. Nu discut aici cine a fost „mai bun“ sau... „cel mai bun". Aici e vorba de viziune, de stil, de capacitatea de a asimila un text şi de a-l reda conform u­­nei optici proprii, sincere şi o­­riginale. Studenţii arhitecţi (regizor Petre Pufan) au făcut din piesă o dezbatere, un fel de proces literar, ardent şi lu­cid , studenţii din colectivul de teatru al Centrului univer­sitar Bucureşti (regizor Andrei Şerban) au dezvoltat cu un fel de încăpăţînare anti-comică laturile dramatice ale textului şi ne-au pus în faţa unui­ spec­tacol de o gravitate totală, un spectacol care refuză poantele, şi în general orice truc la care autorii uzează nu de puţine ori ca să susţină bunăvoinţa şi buna dispoziţie­­ a publicului. S-a vorbit despre necesita­tea înfiinţării unui teatru stu­denţesc , cu stagiune per­manentă, cu re­pertoriu pro­priu. Consider că acest lucru este impus, în primul rînd, de valoarea pe care a atins-o miş­carea teatrală de amatori în rîndul studenţilor. Dar crearea unei scene studenţeşti, care să valorifice talentele actoriceşti, mi se pare necesară nu numai pentru ca să se realizeze un debuşeu pentru talentele tine­re. Eu sunt convinsă că o ase­menea scenă mică va fertiliza şi scena mare, va fi un stimu­lent preţios în combaterea sclerozei spirituale şi în afir­marea unei arte teatrale con­temporane nu cu maşina cu aburi, ci cu rachetele inter­pla­netare. Un asemenea teatru — care eventual să colaboreze cu autori dramatici, cu tineri ta­lentaţi din cenaclurile literare studenţeşti, cu regizori şi sce­nografi de prestigiu — ar fi o „punte de legătură" durabilă, între masa de studenţi şi arta spectacolului teatral. Alegînd fir cu fir, iau naştere minunatele motive olteneşti Foto : FLORIAN ROŞOGA După terminarea stagiului (Urmare din pag. I) la liceu. Am vrut să dau un concurs pentru învăţămîntul superior dar, poate n-o să mă credeţi, elevii „mei" m-au reţinut. Nu ştiam cu cine vor rămîne după plecarea mea. Uneori mă mai amăgesc gîn­­dindu-mă că peste 3—4 ani aş putea, oricum, încerca. Dar s-ar putea ca atunci alte serii de elevi să mă „ţină pe loc". E un fel de a numi dragostea lor. Elevii „mei" nu se vor termina nicioda­tă". Iar colegul său cu mai multă experienţă, care a tre­cut deja în urmă cu ani de zile prin aceste „reţineri“, tovarăşul Nicolae Costea, a trebuit să-mi relateze o bună parte din biografia sa ca să-mi arate ce satisfacţii i-au oferit anii petrecuţi aici şi profesia. Primul său an de învăţămînt a fost anul atît de zbuciumat 1948. Era, pe atunci, unul din primii ute­­cişti ai comunei, la care s-au adăugat pe rînd alte „super­lative" , printre cei mai vechi instructori de pionieri, printre cei mai vechi secre­tari ai U.T.C. Lungul şir de activităţi pe care trebuia să le desfăşoare nu numai ca învăţător, ci şi ca tînăr răs­punzător de toţi ceilalţi ti­neri ai comunei au însemnat zile şi nopţi întregi de griji, de frămîntări, de muncă pentru care nu mai ajungea timpul. Acum, totul a deve­nit o simplă amintire, une­ori poate şi aceea cam ştear­să din loc în loc. Au rămas, în schimb, cîteva lucruri care reflectă în bună măsu­ră ceea ce a realizat dînsul în anii aceia şi constituie do­vada preţuirii lor , două Di­plome de Onoare ale C.C. al U.T.C., precum şi Medalia Muncii, primită anul trecut. Despre aceste „satisfacţii morale“ actualul director adjunct al liceului din comu­nă vorbeşte cu o nouă satis­facţie, care se simte în dosul frazelor simple, enunţiative: „Aceste mari bucurii care mi s-au făcut contează mult mai mult decît orice răspla­tă materială. Din aceea n-ar mai fi rămas nimic pînă a­­cum, pe cînd acestea mă vor însoţi pînă la sfîrşitul vieţii, dovedindu-mi mereu că munca mea a fost cît de cît folositoare“. Toate aceste destăinuiri sînt tot atîtea argumente ce pledează pentru conti­nuitate în munca pe care tî­nărul şi-o alege singur. Anii petrecuţi ca medic, inginer sau profesor la ţară, stabili­tatea în timp şi hotărîrea la fel de vie de a face numai „lucruri mari“ sînt cele care dau o altă perspectivă pro­priei tale profesii. Odată ve­nit în comună şi nu cu gîn­­dul plecării, te poţi ocupa în linişte, într-adevăr de „lu­crurile mari“, fără să le a­­mîni de la un an la altul pentru că în fiecare an în­cerci să evadezi şi fiindcă lucrurile mari nu pot fi fă­cute într-un singur an. Mai mult decît atît, mulţi dintre interlocutori mi-au relatat exemple ale unor colegi care au renunţat la toate planu­rile lor din studenţie în schimbul unui loc mai căl­duţ şi de fiecare dată vedeam că celălalt nu înţelege pur şi simplu cum de a fost po­sibilă o asemenea renunţare. „Un singur coleg n-a rămas în agricultură. E director de şcoală pe undeva pe lîngă Apahida“. Apoi, cu o ridicare de umeri : „Mie unuia nu mi-a plăcut niciodată mun­ca sedentară“. „Unul din co­legii mei lucrează acum la o bibliotecă regională. Regre­tă mereu că a plecat din în­văţămînt“. „Eu am ştiut dinainte ce profesie mi-am ales, însă unii ajung agro­nomi prin forţa lucrurilor şi abia după ce termină facul­tatea îşi dau seama — în ce-i priveşte — de greşeală. Cineva îmi scria că are de gînd să urmeze o altă fa­cultate fiindcă nu i-a plă­cut agronomia. Măcar de data asta s-o fi gîndit mai bine ce va urma...“ Medicii cu care am stat de vorbă în legătură cu necesi­tatea ca prezenţa lor să aibă continuitate în timp, în pri­mul rînd în mediul sătesc au realizat, fără s-o ştie, un a­­devărat dialog. Exigenţele pe care satul le ridică în pro­fesia lor sunt mai mari de la un an la altul şi tocmai de aceea se impune, la medici poate mai mult decît la alţii, o stabilitate mai mare în timp. Vom încerca să repro­ducem dialogul cu cît mai multă fidelitate, introducînd doar unele cuvinte de legă­tură între replici, necesare şi ele tot pentru „continuitate“. — Poate mai mult decît în orice altă parte cunoştinţele teoretice ale unui medic se verifică şi se completează în fiecare zi prin practică (doc­toriţa Maria Dancău — Scă­­ieni). — Şi satul este, de fapt, mediul care-l solicită cel mai mult pe medic în această ve­rificare neîntreruptă, pe care o face singur, fără să aibă alături profesorul (soţii Se­rafim). — Nimic mai adevărat. Eu, de pildă, mi-am dorit iniţial să lucrez la o staţiune de însămînţări artificiale. Dar acolo aveai pe cine arunca vina în cazul unei nereuşite, aici port singur răspunderea pentru ceea ce fac (doc­torul veterinar Octavian Enică). — Cu toate acestea aş vrea să obiectez că medicul de la ţară este, prin natura împrejurărilor, oarecum uni­versal. Cel de la oraş se spe­cializează mai uşor într-o ra­mură şi acest lucru permite perfecţionarea (Gheorghe Patru). — Nu pot fi de acord cu colegul meu. Graba de a se specializa pe care am obser­vat-o la tineri, mai ales, mi se pare sinonimă cu dorinţa de a pătrunde în oraş. Eu unul din cauza asta am refuzat să plec din comună , numai aici, cred, mai poţi face într-ade­văr medicină generală (Liviu Paşca). După ce asişti la o aseme­nea convorbire, pare cu atît mai stridentă o atitudine care vrea neapărat să facă notă aparte: în maşina cu care veneam de la Mănăştur la Baia Mare, o tînără, teh­niciană farmacistă, murea de bucurie că a scăpat de Mănăştur, unde stătuse nu­mai doi ani („fără o lună !“ — a precizat ea). „Mai am numai patru zile de st­ăt şi parcă trec mai greu decît cei doi ani. N-oi mai da prin Mănăştur nici măcar în tre­cere“. Interesant este amă­nuntul că nu părăsea Mănăş­­turul pentru vreun oraş, ci se transferase tot în­tr-o comună, la Seini. Dar Seini e la cîţiva kilometri de Baia Mare şi în raza ad­ministrativă a oraşului, după alţi „doi ani fără o lună“, mai ştii... cîte nu se pot în­­tîmpla! „Eu una, se destăi­nuia mai departe tînără teh­niciană celor din jur, aş in­troduce o altă regulă : tînă­rului care abia a ieşit din şcoală i-aş da un post ca lumea, să se bucure şi el de viaţă. Iar la ţară să se ducă cei mai în vîrstă, care şi-au trăit traiul“. Ascultînd-o, stăteam şi mă minunam de unde s-or fi ivit asemenea idei în capul acela care n-avea poate nici 20 de ani. în cei doi ani în care a stat la Mănăştur a avut în preaj­ma sa un colectiv de intelec­tuali de la care n-a izbutit să înveţe nimic. Medicul, in­ginerul agronom şi soţia sa — profesoară, farmacista şi ceilalţi alcătuiesc împreună, numai cu anii petrecuţi a­­colo, o vîrstă respectabilă de om. Dacă ar fi auzit părerile tinerei care îi părăsea atît de uşor s-ar fi simţit, pro­babil, jigniţi. Sau, poate, mai curînd nici n-ar fi băgat-o în seamă, însăşi prezenţa lor neîntreruptă în comuna aceea din inima Maramureşului con­stituie cea mai potrivită re­plică. Întreprinderea Eprubeta“ din Capitală. Se lucrează la grada­rea termometrelor şi a altor aparate de laborator Fotd­ AGERPRES

Next