Scînteia Tineretului, decembrie 1966 (Anul 22, nr. 5454-5480)
1966-12-01 / nr. 5454
AZI ARTICOLE © ÎNSEMNĂRI © MICROPOILETOANE MiaoFomo. Sínt tot intr-un personal. De data aceasta nu mai călătoresc singur ■ în compartiment. Tovarăşii mei sint doi copii cu mama și tata, un bătrînel cu mustaţă şi un tînăr, să tot aibă vreo 28 de ani. — Vă rog să mă credeţi — începu tînărul — că pe prima nevastă — blondă, brună, şatenă, vulpe argintie — în tren am cunoscut-o. Nu i-am înşirat toate culorile părului, că se vopsea în fiecare zi. Odată a fost şi gri. Bleumarin nu a fost însă niciodată. Tocmai de aceea am îndrăgit-o şi tot de aceea am divorţat după 6 luni. Auzi, toată ziua dăi cu „Tonal", „Perhidrol", „Imedia", încît îmi transformase casa in vopsitorie chimică, iar eu eram responsabil, lucrător, ucenic etc. » DE FEMEIE. Cu a doua, tot în tren am făcut cunoştinţă. Ce să-i faci, muncă de teren. De asta am divorţat după patru luni. Motivul ? Inchipuiţi-vă: în fiecare săptămînă trebuia să-i duc pantofii la cizmar. Călca puţin pe dreapta cu dreptul şi pe stînga cu stîngul. Vă daţi seama că o asemenea căsnicie nu mai putea continua.. Despre a treia nevastă nu vă mai povestesc. E prea dureros să-mi mai amintesc ce mi-a făcut. Eu am părăsit domiciliul, iar ea, ea domnilor, nu a venit după mine. E drept nu i-am spus unde am plecat, dar dacă mă iubea venea și la capătul pămîntului. Deodată se schimbă la față, deschide ușa și invită o tînără pe locul rămas liber. — Vă rog, stați ca la dumneavoastră acasă, vi-l ofer fără filodermă. Sau dacă cer ceva, în nici un caz nu vreau inima dumneavoastră. Poate doar ventricolul sting. Apoi a început să îi turuie gura cîte în lună și-n stele, cum că el ar fi un fel de Romeo, dar nu a găsit încă Julieta dorită. — Pe mine chiar Julieta mă cheamă, spune fata. — Vai mie. A fi sau a nu fi... pardon, asta e din Hamlet. Providența v-a scos în calea mea. Bătrînul de lingă fereastră murmură pe sub mustăți: „Săracu’, păcat de el, e băiat tînăr". Cînd am ajuns în staţia Chitila a invitat-o pe tînără respectuos pe hol să admire împreună porumbul, sfecla de zahăr etc. La Săbăreni vine singur în compartiment să-şi ia o ţigară. — Merge strună — spune el — fata e nemăritată şi are şi buletin de Bucureşti. A ieşit din nou. La Ciocăneşti vine iar: —Ne înţelegem de minune. Ce caracter, ce gospodină, ce mamă... scuzaţi... fără mamă. Parcă n-ar fi... vorba cîntecului: două rîndunici, patru mari şi... multe mici. Iar pleacă, dar la Bîldana, iar vine. — Ura! Luni facem analizele ! Şi s-a dus. La Conteşti vine radios de parcă sosea de la ofiţerul stării civile. — Gata. Sîmbătă cununia oficială ! Ce coincidență , toate nevestele le-am cunoscut în tren. Cu aceasta o să am un cămin fericit. Are două camere, antreu baie, hol, bucătărie şi acces la... pensia babacului. Bătrînul se ridică și pomi spre uşă. — Coborîți ? l-am întrebat. — Nu! Merg în alt vagon. Pînă la Ghergani, ăsta e în stare să facă nunta în tren. Și, în sfîrșit. Conteştii. Tînărul intră din nou în compartiment. Era abătut. — Am terminat și cu ea. Ce fete nestatornice în dragoste ! Ce stație e aici ? — Conteşti! — am răspuns. — Nu-i nimic pînă la Titu îmi găsesc eu femeia ideală, pe care n-am s-o părăsesc toată viaţa. (Pînă la Titu mai era... o staţie). Ca la o comandă, toţi ne-am ridicat de pe bancă şi am plecat în alt vagon. Tuturor, tînărul ne călcase pe nervi. GH. NEAGU P. S. Pentru a vă convinge că cele povestite nu sînt rodul imaginaţiei vă dau numele tînărului cu pricina : Marin O. din Beclean. Dar vă rog să nu mai spuneţi la nimeni, să nu afle viitoarea soţie din., cursa de Piteşti. Recent au fost iniţiate noi acţiuni de lărgire a producţiei şi desfacerii laptelui, a produselor lactate proaspete şi a brînzeturilor. A crescut numărul locurilor de desfacere a laptelui în toată ţara, au fost create în cele mai mari oraşe magazine de prezentare. O dată cu creşterea volumului desfacerii se impun o seamă de îmbunătăţiri organizatorice, de perfecţionări, atît în circuitul industrial al laptelui, dar mai ales în cel comercial. Ce mai trebuie făcut ca măsurile stabilite să aibă o eficienţă maximă ? Iată obiectivul anchetei noastre, desfăşurată în Capitală, timp de mai multe zile. „OCHIURI“ INEGALE IN REŢEAUA DE DESFACERE La direcţia comercială a Sfatului popular al Capitalei am stat de vorbă cu tovarăşii Ilie Teodorescu, şeful serviciului comerţ produse alimentare şi Ion Berevoianu, adjunctul şefului de serviciu. „ S-au luat măsuri — ne-au spus dînşii — ca reţeaua de distribuţie a laptelui să crească. Numărul locurilor de desfacere a acestor sortimente principale a crescut de la 617, cite erau în luna septembrie, la circa 830 în prezent şi reţeaua se va dezvolta în continuare. Consemnînd aceste măsuri al căror efect s-a făcut imediat simţit — cantitatea de lapte distribuită zilnic cetăţenilor Capitalei marcînd, în mai puţin de două luni, o creştere de 50 la sută — să urmărim dacă sistemul de desfacere, aşa cum este conceput în prezent, asigură cadrul corespunzător pentru o bună deservire a populaţiei. La întrebarea noastră, tovarăşul Mihai Marinescu, şeful serviciului desfacere al Fabricii de produse lactate Bucureşti, ne-a răspuns : „Aria de desfacere a laptelui nu este sincronizată cu mişcările demografice din Capitală. Reţeaua comercială, nu numai în ceea ce priveşte laptele, se menţine în general pe vechile vaduri“. Privită deci, în strictă interdependenţă de mişcarea populaţiei, organizarea sistemului de desfacere trebuie să răspundă la trei cerinţe fundamentale : amplasarea centrelor pe cartiere să ţină seama de densitatea locuitorilor, repartizarea cantităţilor de lapte la unităţi să fie făcută pe baza unui studiu temeinic al solicitărilor acestora, iar orarul magazinelor să fie stabilit în funcţie de timpul afectat de cumpărători pentru aceste operaţiuni. Ce am constatat pe teren. Măsurile luate recent de Sfatul popular al Capitalei ţin în general seama de aceste cerinţe. Chestiunea nu este însă rezolvată, în cartierul Străuleşti, de exemplu, pe o distanţă de numai 250 de metri sunt amplasate trei centre de distribuţie. In schimb, de la capătul tramvaielor 6 şi 20, pînă la microraionul din jurul Casei de cultură (fost cinema înfrăţirea între popoare) nici un punct de vînzare, în „centrul de greutate“ al cartierului Pajura — la magazinul de legume şi fructe nr 61 — lume la rînd. Cele aproape 100 de sticle cu lapte şi 60 de borcane cu iaurt s-au vîndut de parcă le-ar fi bătut vîntul. In schimb, la ora 9:30 în aceeaşi zi, la magazinul alimentar cu autoservire „Pajura — 1“, aflat la circa un kilometru depărtare, lapte la discreţie. In Piaţa Chibrit — un singur magazin de specialitate, la cîteva sute de apartamente. In ziua de 26 noiembrie, la „Ciuperca“ din Bd. 1 Mai îţi trebuiau 25 de minute pînă să iei un litru de lapte. De ce ? Pentru că un singur centru deserveşte circa 2 000 de familii, în Piaţa 7 Noiembrie, la unitatea de produse lactate nr. 9, sunt aduşi zilnic în jur de 1 400 litri de lapte dintre care 500 litri în bidoane. Un calcul sumar arată că numai pentru a vinde laptele vărsat, unui vînzător îi trebuie peste 5 ore, în situaţia că îi vine un cumpărător la mai puţin de un minut. Programul magazinului este însă de la ora 6 la 10 şi după amiază. Şi laptele stă în stradă... Nu mai vorbim că în Drumul Taberei sunt doar 3 centre şi 2—3 remizieri, iar cartierul numără cam tot atîţia cetăţeni cît Sibiul. (Oare la Sibiu sînt numai 3 centre de lapte ?) La fel în Balta Albă, pe Bd. Lacul Tei. In legătură cu aceste neajunsuri existente în organizarea sistemului de distribuţie am stat de vorbă cu mai mulţi cetăţeni, care au făcut propuneri în completarea observaţiei tovarăşului Marinescu, şi care se impun a fi luate în seamă de forurile în drept. • Reţeaua de desfacere a laptelui să cuprindă un număr cît mai mare de străzi; • Ca şi la farmacii, la fiecare magazin alimentar să existe un afiş cu adresele centrelor celor mai apropiate (atît de lapte cît şi de piftie) precum şi lista centrelor nou înfiinţate în apropiere. Pentru cele 200 de puncte de vînzare înfiinţate de curînd, nu s-a făcut nici un fel de publicitate. • Ministerul Comerţului Interior şi Direcţia Comercială a S.P.C. să găsească pîrghiile economice necesare pentru cointeresarea lucrătorilor săi în vederea creşterii numărului de abonamente la domiciliu. N-ar fi rău dacă s-ar apela la experienţa organizaţiilor comerciale din Cluj şi Turda care, la un număr de locuitori de aproximativ 8 ori mai mic decit Bucureştiul, au de două ori mai mulţi abonaţi. HARTA BUCUREŞTIULUI ŞI AXIOMA... „Drumul cel mai scurt între două puncte este linia dreaptă“. Acest adevăr este infirmat de cei care distribuie produsul ce formează tema anchetei noastre. Vom începe printr-un exemplu şi vom porni tot din cartierul Străuleşti. La cele două unităţi „Alimentara“, laptele şi iaurtul sunt transportate cu aceeaşi maşină. La centrul din mijloc vine altă maşină. De ce ? Pentru că unităţile întreprinderilor de alimentaţie publică locală (IAPL) şi cele ale trusturilor locale de cofetării şi răcoritoare (TLCR) formează rute separate. Drumurile distribuitorilor se încrucişează astfel de cîteva ori, distribuţia laptelui şi colectarea ambalajelor durează ore întregi („Douăzeci de ore o tură — atît lucrează o echipă“, a precizat directorul Fabricii de produse lactate Bucureşti, tovarăşul ing. Tudorel Lenţoiu). Uneori, distribuţia laptelui întîrzie foarte mult. La 9 noiembrie, ora 13:45, l-am întîlnit la centrul de răcoritoare de pe strada Brezoianu colţ cu str. Constantin Miile, pe tînărul distribuitor Marian Abramovich Se apropia de cea de a 20-a oră de serviciu şi nu terminase treaba. Am avut 44 de unităţi IAPL şi 32 unităţi ale TLCR ne-a declarat el. Din cauza întîrzierii nu am putut livra 22 de navete cu lapte, dintre care numai 15 la centrul de răcoritoare de pe şoseaua Chitilei. Aici trebuia să fim la ora 5, dar am ajuns la 7,45, cînd intrase în inventar. Avem în faţă şi traseul din ziua respectivă. Am citit pe sărite : IAPL — Pajura, Crîngaşi, Aleea Alexandru, Ştefan cel Mare... , TLCR — Bucureştii Noi, Prelungirea Ferentari, Şos. Giuleşti — Blocul 1, Chitila, Şoseaua Alexandriei Piaţa Kogălniceanu... Mai este de mirare, în condiţiile unei asemenea organizări a transportului, că unele centre n-au la timp cantităţile de lapte necesare vînzării! Oare nu se poate simplifica acest sistem de aprovizionare a centrelor ? — Ne-am frămîntat mult timp pînă am găsit unele soluţii, poate nu cele mai bune, dar deocamdată utile, ne spunea tovarăşul Mihai Marinescu. în continuare punem la punct o acţiune ceva mai mare. Pentru a simplifica distribuţia, am studiat posibilitatea transportului radial şi crearea unei grupe de verificare a actelor. In curînd voi înainta conducerii un memoriu în care voi pleda pentru cuprinderea în aceeaşi rută a tuturor unităţilor de desfacere a laptelui. Deci, problemă......se coace“. De-ar dura acest „proces tehnologic“ cît mai puţin timp ! UN „IDEAL“ POSIBIL: LAPTE CÎT MAI PROASPĂT — Laptele şi produsele lactate proaspete sînt cele mai „vii“ alimente. Ele au un indice de perisabilitate ridicat şi de aceea trebuie privite de comerţ cu atenţia cuvenită — acestea au fost primele cuvinte ale tovarăşului Mircea Costescu, directorul comercial al fabricii, în discuţia avută cu noi. La care adăugăm : cu aceeaşi atenţie ar trebui privită problema prelucrării laptelui şi de Ministerul Industriei Alimentare. Să mergem pe firul procesului tehnologic. Pentru prelucrare şi livrare se colectează lapte din regiunea Bucureşti, precum şi din regiunile Oltenia, Galaţi, Mureş-Autonomă Maghiară şi chiar din regiunea Cluj. ■ 1 Deci, este livrat lapte mai proaspăt, din regiunea Bucureşti, şi mai puţin proaspăt din celelalte părţi ale ţării. Ce propuneri există în acest sens ? • Laptele colectat în regiunea Bucureşti să fie folosit numai ca lapte proaspăt de consum. • Laptele fiind o emulsie în care apa predomină, nu are rost să se transporte zilnic de la Cluj sau Craiova zeci de tone de apă. Ar fi mai raţional dacă produsele prelucrate — în special brînzeturile proaspete (la 1 kg de brinză sînt folosiţi 8 litri de lapte) — ar fi livrate direct de la centrele regionale, în acest scop urmînd să fie transferate acolo o serie de utilaje. în cursul anchetei noastre am discutat cu multe gospodine. Ne-am deplasat şi la întreprinderea textilă „Dacia“, unde lucrează foarte multe femei cu copii. Din discuţii au reieşit şi alte propuneri : • Ar fi foarte bine dacă măcar o treime din laptele distribuit ar fi pus în vînzare în după amiaza zilei de fabricaţie, începînd de la orele 17. • Să se studieze posibilitatea livrării laptelui şi în ambalajele de 0,5 1 şi 0,25 1. • Ar fi util ca pentru uşurarea activităţii gospodăreşti a cetăţenilor aflaţi în serviciu dimineaţa şi care îşi fac de regulă cumpărăturile după orele 14—15, paralel cu distribuţia dupăamiază să se studieze şi posibilitatea folosirii ambalajelor nerecuperabile pentru lapte. In sfîrşit, venim în întîmpinarea unei doleanţe a colectivului Fabricii de produse lactate, care are greutăţi din cauza lipsei ambalajelor, mai ales a borcanelor mici pentru iaurt. Credem că este cazul să fie pus în aplicare protocolul cu privire la recuperarea prin centrele de lapte a zecilor de mii de sticle şi borcane aflate în plus la cetăţeni, protocol încheiat la 15 octombrie între forurile competente din Ministerul Industriei Alimentare şi Ministerul Comerţului Interior. Creşterea rapidă a cantităţilor de lapte şi produse lactate proaspete, a ridicat după cum „am văzut, o seamă de probleme. Specialiştii, vînzătorii, consumatorii au făcut propuneri valoroase pe care le supunem studiului forurilor în drept. ANGELA DJIGOLA Ing. ARTUR IOAN Vedere parţială a Institutului de mine din Petroşeni Foto : VIRGIL ONOIU - Deva PITEŞTI (de la corespondentul nostru). Muzeul de artă al Republicii Socialiste România a deschis la Piteşti o expoziţie ce înmănunchează o selecţie din lucrările ce- Expoziţie de pictură la Piteşti tor mai reprezentativi pictori din a doua jumătate a secolului al XIX- lea. Sunt prezente lucrări ale lui Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Ion Andreescu, Gheorghe Tattarescu, Dimitrie Stahi şi Sava Henţia. Expoziţia are menirea să prezinte publicului piteştean lucrările valoroase ale acestor mari artişti, lucrări mai puţin cunoscute şi să faciliteze un contact mai amplu cu creația artistică românească. TEATRUL STUDENŢESC POATE 11 0 SCENĂ PROPRIE Ecaterina Oproiu Nu confund tinereţea biologică cu tinereţea spirituală, dar consider că în rîndurile tinerilor noştri colegi care sunt astăzi pe băncile facultăţilor există un ferment novator pe care unele colective teatrale — cred eu — ar putea să-l invidieze. Există fireşte şi un fel de avangardism lipsit de conţinut, în care anti-conformismul este o pantomimă. Există însă o mare cantitate de inteligenţă creatoare, de capacitate de a exprima o stare de spirit specifică unei generaţii şi unei epoci. Experienţa mea de dramaturg debutant m-a pus în faţa unor colective studenţeşti de o maturitate nesperată. Ce m-a impresionat mai ales a fost prospeţimea acestor echipe tinere care au refuzat să-şi imite confraţii consacraţi, a fost curajul de a avea „o viziune proprie", capacitatea de a interpreta un text dintr-un unghi inedit şi profund. Ce au făcut studenţii de la Arhitectură, pe de o parte, şi studenţii din colectivul de teatru al Centrului universitar Bucureşti, pe de altă parte, din „Nu sunt Turnul Eiffel" — nu se poate compara cu ceea ce a dat nici un colectiv profesionist. Nu discut aici cine a fost „mai bun“ sau... „cel mai bun". Aici e vorba de viziune, de stil, de capacitatea de a asimila un text şi de a-l reda conform unei optici proprii, sincere şi originale. Studenţii arhitecţi (regizor Petre Pufan) au făcut din piesă o dezbatere, un fel de proces literar, ardent şi lucid , studenţii din colectivul de teatru al Centrului universitar Bucureşti (regizor Andrei Şerban) au dezvoltat cu un fel de încăpăţînare anti-comică laturile dramatice ale textului şi ne-au pus în faţa unui spectacol de o gravitate totală, un spectacol care refuză poantele, şi în general orice truc la care autorii uzează nu de puţine ori ca să susţină bunăvoinţa şi buna dispoziţie a publicului. S-a vorbit despre necesitatea înfiinţării unui teatru studenţesc , cu stagiune permanentă, cu repertoriu propriu. Consider că acest lucru este impus, în primul rînd, de valoarea pe care a atins-o mişcarea teatrală de amatori în rîndul studenţilor. Dar crearea unei scene studenţeşti, care să valorifice talentele actoriceşti, mi se pare necesară nu numai pentru ca să se realizeze un debuşeu pentru talentele tinere. Eu sunt convinsă că o asemenea scenă mică va fertiliza şi scena mare, va fi un stimulent preţios în combaterea sclerozei spirituale şi în afirmarea unei arte teatrale contemporane nu cu maşina cu aburi, ci cu rachetele interplanetare. Un asemenea teatru — care eventual să colaboreze cu autori dramatici, cu tineri talentaţi din cenaclurile literare studenţeşti, cu regizori şi scenografi de prestigiu — ar fi o „punte de legătură" durabilă, între masa de studenţi şi arta spectacolului teatral. Alegînd fir cu fir, iau naştere minunatele motive olteneşti Foto : FLORIAN ROŞOGA După terminarea stagiului (Urmare din pag. I) la liceu. Am vrut să dau un concurs pentru învăţămîntul superior dar, poate n-o să mă credeţi, elevii „mei" m-au reţinut. Nu ştiam cu cine vor rămîne după plecarea mea. Uneori mă mai amăgesc gîndindu-mă că peste 3—4 ani aş putea, oricum, încerca. Dar s-ar putea ca atunci alte serii de elevi să mă „ţină pe loc". E un fel de a numi dragostea lor. Elevii „mei" nu se vor termina niciodată". Iar colegul său cu mai multă experienţă, care a trecut deja în urmă cu ani de zile prin aceste „reţineri“, tovarăşul Nicolae Costea, a trebuit să-mi relateze o bună parte din biografia sa ca să-mi arate ce satisfacţii i-au oferit anii petrecuţi aici şi profesia. Primul său an de învăţămînt a fost anul atît de zbuciumat 1948. Era, pe atunci, unul din primii utecişti ai comunei, la care s-au adăugat pe rînd alte „superlative" , printre cei mai vechi instructori de pionieri, printre cei mai vechi secretari ai U.T.C. Lungul şir de activităţi pe care trebuia să le desfăşoare nu numai ca învăţător, ci şi ca tînăr răspunzător de toţi ceilalţi tineri ai comunei au însemnat zile şi nopţi întregi de griji, de frămîntări, de muncă pentru care nu mai ajungea timpul. Acum, totul a devenit o simplă amintire, uneori poate şi aceea cam ştearsă din loc în loc. Au rămas, în schimb, cîteva lucruri care reflectă în bună măsură ceea ce a realizat dînsul în anii aceia şi constituie dovada preţuirii lor , două Diplome de Onoare ale C.C. al U.T.C., precum şi Medalia Muncii, primită anul trecut. Despre aceste „satisfacţii morale“ actualul director adjunct al liceului din comună vorbeşte cu o nouă satisfacţie, care se simte în dosul frazelor simple, enunţiative: „Aceste mari bucurii care mi s-au făcut contează mult mai mult decît orice răsplată materială. Din aceea n-ar mai fi rămas nimic pînă acum, pe cînd acestea mă vor însoţi pînă la sfîrşitul vieţii, dovedindu-mi mereu că munca mea a fost cît de cît folositoare“. Toate aceste destăinuiri sînt tot atîtea argumente ce pledează pentru continuitate în munca pe care tînărul şi-o alege singur. Anii petrecuţi ca medic, inginer sau profesor la ţară, stabilitatea în timp şi hotărîrea la fel de vie de a face numai „lucruri mari“ sînt cele care dau o altă perspectivă propriei tale profesii. Odată venit în comună şi nu cu gîndul plecării, te poţi ocupa în linişte, într-adevăr de „lucrurile mari“, fără să le amîni de la un an la altul pentru că în fiecare an încerci să evadezi şi fiindcă lucrurile mari nu pot fi făcute într-un singur an. Mai mult decît atît, mulţi dintre interlocutori mi-au relatat exemple ale unor colegi care au renunţat la toate planurile lor din studenţie în schimbul unui loc mai călduţ şi de fiecare dată vedeam că celălalt nu înţelege pur şi simplu cum de a fost posibilă o asemenea renunţare. „Un singur coleg n-a rămas în agricultură. E director de şcoală pe undeva pe lîngă Apahida“. Apoi, cu o ridicare de umeri : „Mie unuia nu mi-a plăcut niciodată munca sedentară“. „Unul din colegii mei lucrează acum la o bibliotecă regională. Regretă mereu că a plecat din învăţămînt“. „Eu am ştiut dinainte ce profesie mi-am ales, însă unii ajung agronomi prin forţa lucrurilor şi abia după ce termină facultatea îşi dau seama — în ce-i priveşte — de greşeală. Cineva îmi scria că are de gînd să urmeze o altă facultate fiindcă nu i-a plăcut agronomia. Măcar de data asta s-o fi gîndit mai bine ce va urma...“ Medicii cu care am stat de vorbă în legătură cu necesitatea ca prezenţa lor să aibă continuitate în timp, în primul rînd în mediul sătesc au realizat, fără s-o ştie, un adevărat dialog. Exigenţele pe care satul le ridică în profesia lor sunt mai mari de la un an la altul şi tocmai de aceea se impune, la medici poate mai mult decît la alţii, o stabilitate mai mare în timp. Vom încerca să reproducem dialogul cu cît mai multă fidelitate, introducînd doar unele cuvinte de legătură între replici, necesare şi ele tot pentru „continuitate“. — Poate mai mult decît în orice altă parte cunoştinţele teoretice ale unui medic se verifică şi se completează în fiecare zi prin practică (doctoriţa Maria Dancău — Scăieni). — Şi satul este, de fapt, mediul care-l solicită cel mai mult pe medic în această verificare neîntreruptă, pe care o face singur, fără să aibă alături profesorul (soţii Serafim). — Nimic mai adevărat. Eu, de pildă, mi-am dorit iniţial să lucrez la o staţiune de însămînţări artificiale. Dar acolo aveai pe cine arunca vina în cazul unei nereuşite, aici port singur răspunderea pentru ceea ce fac (doctorul veterinar Octavian Enică). — Cu toate acestea aş vrea să obiectez că medicul de la ţară este, prin natura împrejurărilor, oarecum universal. Cel de la oraş se specializează mai uşor într-o ramură şi acest lucru permite perfecţionarea (Gheorghe Patru). — Nu pot fi de acord cu colegul meu. Graba de a se specializa pe care am observat-o la tineri, mai ales, mi se pare sinonimă cu dorinţa de a pătrunde în oraş. Eu unul din cauza asta am refuzat să plec din comună , numai aici, cred, mai poţi face într-adevăr medicină generală (Liviu Paşca). După ce asişti la o asemenea convorbire, pare cu atît mai stridentă o atitudine care vrea neapărat să facă notă aparte: în maşina cu care veneam de la Mănăştur la Baia Mare, o tînără, tehniciană farmacistă, murea de bucurie că a scăpat de Mănăştur, unde stătuse numai doi ani („fără o lună !“ — a precizat ea). „Mai am numai patru zile de stăt şi parcă trec mai greu decît cei doi ani. N-oi mai da prin Mănăştur nici măcar în trecere“. Interesant este amănuntul că nu părăsea Mănăşturul pentru vreun oraş, ci se transferase tot într-o comună, la Seini. Dar Seini e la cîţiva kilometri de Baia Mare şi în raza administrativă a oraşului, după alţi „doi ani fără o lună“, mai ştii... cîte nu se pot întîmpla! „Eu una, se destăinuia mai departe tînără tehniciană celor din jur, aş introduce o altă regulă : tînărului care abia a ieşit din şcoală i-aş da un post ca lumea, să se bucure şi el de viaţă. Iar la ţară să se ducă cei mai în vîrstă, care şi-au trăit traiul“. Ascultînd-o, stăteam şi mă minunam de unde s-or fi ivit asemenea idei în capul acela care n-avea poate nici 20 de ani. în cei doi ani în care a stat la Mănăştur a avut în preajma sa un colectiv de intelectuali de la care n-a izbutit să înveţe nimic. Medicul, inginerul agronom şi soţia sa — profesoară, farmacista şi ceilalţi alcătuiesc împreună, numai cu anii petrecuţi acolo, o vîrstă respectabilă de om. Dacă ar fi auzit părerile tinerei care îi părăsea atît de uşor s-ar fi simţit, probabil, jigniţi. Sau, poate, mai curînd nici n-ar fi băgat-o în seamă, însăşi prezenţa lor neîntreruptă în comuna aceea din inima Maramureşului constituie cea mai potrivită replică. Întreprinderea Eprubeta“ din Capitală. Se lucrează la gradarea termometrelor şi a altor aparate de laborator Fotd AGERPRES