Scînteia Tineretului, iulie 1967 (Anul 23, nr. 5634-5659)

1967-07-01 / nr. 5634

Se spune că, uneori, in zile de-o mare limpezime, se vede, din înaltul munţilor, marea... De la peste 2 500 de metri, de pevîrfurile Făgăraşilor, vezi cununa de piatră şi zăpezi a pămîntului. De-acolo, de sus, se aud vuietul Orgei Mari şi Ţimbalele Pietrei Craiului , răspund Detunatele Ţării Moţilor şi lacurile de cleştar ale Masivului Retezat , se-ncîntă, pietroase, neînduplecate, Babele şi din alt vîrf de ţară, Dochia îşi spune legenda. Se întîlnesc, înalt, acolo unde cent devine mit şi povestea— limita, Negoţul şi Moldoveana, trei munţi asemeni celor trei păstori din „Mioriţa"... Auzi, peste întinderi, de piatră, vin căprioarele; înstelează steiul copita caprelor negre ; rişii cu blana înflorată şi-ascund pasul moale în adâncuri de iarbă şi cetină ; se strigă cocoşii de munte la luptă şi-n tainiţe cunoscute doar de oamenii munţilor, se-aude boncănitul cerbilor. Sună cornul de vânătoare, la Zhoina Neagră. E-aici, rămas întreg, un tărâm al sălbăticiei, al puterii şi frumuseţii — o lume a codrilor voevodali şi-a izvoarelor ascunzînd în limpezimi, neamul păstrăvilor şi al losstriţelor. Şi nu sunt frumuseţi fără poveste, nu sínt flori sau locuri fără nume. In toate aceste lumi de taină, oamenii au aduis poteca, focul, cîntecul şi basmul. Toate ţin de o singură istorie şi inima, şi Mihail Sadoveanu, a ştiut s-o înțeleagă şi pe una şi pe cealaltă cuprinzîndu-le într-o epopee nemuritoare. Se spune că din înaltul munţilor vezi marea... De la înălţimea Omului, vezi frumuseţile pămîntului acesta, pînă la marea cea mareii Răsăritul soarelui ne găseşte pe un alt vîrf, în alt ţinut al ţării. Târgul de fete, de pe Muntele Găina. In amintirea legendei, fetele din Ţara Moţilor, din Zarand şi din părţile Hunedoa rei, buciumă spre patru zări, începutul zilei de tirg. Miezul verii. E gemen cînd se seceră griul, în văi, cînd se-mplineşte şi se limpezeşte cîntecul, in trunchiul arborilor de rezonanţă , vremea cînd se-nalţă, pe grinda de sus a caselor noi, virful de brad, simbolul vieţii şi rodniciei, la noi , vremea cînd fetele şi flăcăii, de peste zări şi ape, se întîlnesc pe virfuri de munte, la tîrgun, să se cunoască, întru întemeierea altor familii. Un munte viu de oameni, un amfiteatru tăiat in piatră şi cer , poate „curţile dorului“ unde se întîlnesc iubirile şi cântecele, la praznicul verii începe tîrguetelor, încep horele. Portul popular din trei ţinuturi îşi înfloreşte grădinile ţesăturile cu fluturii, cu creanga de brad, savant stilizată, chenarele geometrice şi efuziunea florilor multicolore; penele de păun, la pălării, şerparele de piele, iile, traistele, maramele înlunate Şi dincolo de locul horelor, îşi rânduiesc produsele meşterii. Aici sunt olarii, cu blidele, ulcioarele, oalele şi figurinele de lut ars. Centre vestite în ceramică, sate care şi-au câştigat faima la noi, păstrătorii unei bogate tradiţii, aduc la aceste expoziţii un aer liber minunile lor modeste, modelate, smălţate cu măiestrie. Motivele geometrice, florile, culorile armonizate cu un bun gust instinctiv se-mperechează în lutul ars, în ţesătură, în cîntecul de frunză verde şi dor al acestui pământ. Tulnicele, buciumele, obiectele cioplite in lemn de ciubărarii Ţării Moţilor, sunt aşezate alături de alte produse tradiţionale ale gospodăriilor ţărăneşti. Vin, la tîrgurile acestea, cioplitorii porţilor şi troiţelor maramureşene, iconarii , urmaşii zugravilor Voroneţului şi Suceviţei , fluieraşii, ţesătoarele, olarii, ciubărarii — toate meşteşugurile străvechi îşi trimit produsele Zilele târgurilor au rămas înscrise cu roşu, la loc de cinste, în calendarul anotimpurilor muncii, şi sunt sărbătorile liliacului, narciselor, sărbătorile recoltei, tîrgurile de toamnă, sărbătorile folclorice ale cântecului dansului, şi portului frecare din ele string intr-un ţinut, pe un vîrf de munte, pe firul unei ape sau in inima oraşelor tot ce are mai viu, mai bogat şi mai original nu porul nostru , folclorul, meşteşugurile, produsele. Mikeal vă evită Muzeul regional din Tg. Mure, a obişnuit locuitorii oraşului — şi nu numai pe ei — cu invitaţii deosebit de atractive pentru petrecerea orelor libere. Recent, în- tr-una din săli s-a deschis expoziţia „Aspecte din arta populară din regiune“. Exponatele — costume populare, broderii şi covoare — atestă talentul şi dragostea de frumos dezvoltată de a lungul anilor in bogata zonă folclorică de pe cursul superior al văilor Mureşului, Oltului şi Tîrnavelor. Ele sunt în acelaşi timp şi ade- vărate manuale de măiestrie artistică, de sensibilitate ce stau deschise spre învăţătură vizitatorului. O a doua expoziţie — în pregătire — va cuprinde interesante mărturii despre epoca dacică, prin prezentarea unui bogat material arheologic descoperit cu ocazia unor săpături la Sîntina şi Cristeşti Mureş, vase ceramice, unelte de lucru, fotocopiile tezaurului dacic de la Sincrăieni-Ciuc. ION RAUREANU corespondent voluntar CHI îN SEM NĂRI •ARTICOLE •I N T E R V I U R I ŢARA IVÎSORIŢEI de FLORENŢA ALBU ...Se-ncrurrtă pietroase, Neînduplecate,' *'• :le Foto : AGERPRES Nise pare inutil să argumentăm necesitatea cunoaşterii istoriei de către poporul căruia ea îi aparţine. Dar niciodată ca acum — tovarăşe Giurescu — nu mi se pare că această sarcină care vă aparţine din toate timpurile dumneavoastră, istoricilor, nu a fost de o mai stringentă actualitate. Şi nu este vorba numai de aspectul obiectiv al problemei, dar însuşi interesul publicului larg a crescut enorm. Faceţi parte din colegiul redacţional al revistei „Magazin istoric“ şi aţi văzut cu cită repeziciune revista dispare de pe piaţă. Iată de ce, obiectul discuţiei noastre — istoria, munca de cercetare, cum înţelegeţi dumneavoastră, istoricii, să satisfacem această curiozitate cu implicaţii mult mai adinei — mi se pare deosebit de actual. Aş vrea să cunosc cîteva din opiniile dumneavoastră de tînăr cercetător. — Desigur sarcina nu este uşoară. Cu atît mai mult cu cît şcoala românească de istorie, în tradiţia ei, s-a ridicat nu odată la un înalt nivel, european, de cercetare. Datoria noastră este ca asimilînd tot ce este de valoare la marii înaintaşi să dăm o imagine cuprinzătoare a istoriei, bogată şi de o mare demnitate, a poporului nostru. Cred că una din primele necesităţi care se impun, sunt tocmai aceste cărţi, pe perioade sau epoci istorice, sau de sinteză, care să ajungă la publicul larg, să-l informeze şi să-l instruiască, făcînd opera de înaltă educaţie. Din păcate, nu odată aici se comite o gravă confuzie, înţelegîndu-se prin popularizare — simplificare şi cunoaştere aproximativă. Există ideea greşită că poţi fi mai mult sau mai puţin bine pregătit pentru a scrie astfel de cărţi. Dar extrema claritate în expunere şi forţa evocatoare şi emoţională a povestirii — care sunt condiţii indispensabile reuşitei, nu pot fi obţinute decit printr-o cercetare foarte temeinică a izvoarelor, printr-o îndelungă reflexie asupra informaţiilor şi, apoi, prin redactare — nu odată repetată. Căci esenţialul este simplificarea expresiei, evitarea formulărilor şi mai ales a sructurilor şablon, a explicaţiilor mecanice, simpliste, în istorie, ca de altfel în orice alt domeniu de cercetare, elementul personal, interesul, pasiunea, dragostea de meserie joacă un ml deosebit, au o mare pondere în învingerea dificultăţilor. Acestea nu linsesc. Iată, dispunem de excelente biblioteci, de bogate fonduri de arhivă, de documente. Dar ne linsesc unele avantaje ale tehnicii moderne, uzitate în foarte multe ţări, care ar scurta sensibil procesul de informare — ca, de pildă, posibilitatea de a face fotocopii după documentele, cărţile care te interesează. Vă închipuiţi ce mare cîştig de timp s-ar obţine dacă ai putea să iei cu tine aceste fişe de studiu, fără să fie nevoie să le scrii de mină. Şi este doar un exemplu. — Sînteţi un tînăr cercetător. Aş dori să ne spuneţi cum aţi fost primit, în ce măsură vi s-a acordat credit şi ajutor de-a dreptul în începuturile activităţii dumneavoastră, într-un cuvînt, cum v-aţi început munca... — Greu, foarte greu. — Nu înţeleg, de ce ? — Nu ştiu — sau mai bine-zis, îmi place să cred că în munca ştiinţifică nu poate fi vorba decit de bună credinţă. Dar există o inexplicabilă rezistenţă la pătrunderea numelor noi, tinere, în munca de cercetare, mi-au trebuit ani de zile ca să scap de întrebarea „dar unde aţi mai publicat ?*" deşi, evident, trebuia să încep, ca să amintece DINU C. GÎURESCU ne vorbeşte despre :Mim CERCETĂRILOR DE ISTORIE ROMÂNEASCĂ dente. Şi aici nu este vorba numai de mine. Nu constituie, din păcate, unanimitatea cei care acordă credit tinerilor. Deşi şi numai numirea teoretică a opoziţiei, antitezei între cercetătorii tineri şi cei din generaţiile anterioare mi se pare falsă, nocivă chiar, în momentul cînd vom obţine ca toţi cercetătorii tineri să se integreze continuu în revistele de specialitate, să apară în mod firesc alături de ceilalţi, în momentul acela progresul cercetării va înregistra un ritm superior. Legea numerelor mari arată că cu cît vor fi mai mulţi cei care scriu, chiar cu riscul ca cincimi să nu fie cercetători de talie, cu atît vom putea deosebi mai uşor pe cei care vor împinge înainte cercetarea, în fiecare generaţie. De fapt, fiecare generaţie are un mod de a recompune datele istoriei, chiar dacă dominantele rămîn aceleaşi. Părerea mea este că revistele de specialitate ar trebui să aibă în permanenţă un spaţiu de loc neglijabil acordat tinerilor. Acest credit nu se acordă, uneori din excesivă prudenţă, din nepăsare alteori şi — de ce n-am spune-o — cîteodată din teama de concurenţă. Or, singura întrecere posibilă este o confruntare deschisă, pe teme majore de cercetare, emulaţia creatoare, în care să se pună faţă-n faţă opiniile divergente, fundamental divergente uneori, să fie publicate în paralel punctele de vedere diferite — din care să rezulte adevărul. Este singurul mod de a gîndi, şi a lucra ştiinţific. — Aceste discuţii nu se organizează totuşi ? — Discuţii pe o anumită temă s-au organizat, dar există o anumită reţinere în a ataca unele lucruri de fond. Ar fi utilă, de pildă, o discuţie riguros ştiinţifică despre problema centralizării statelor feudale româneşti sau despre caracterul intervenţiei României în primul război mondial, sau o discuţie despre legătura între baza economică şi structura socială şi manifestările din suprastructură, legătură, interpretată uneori simplist, ca nemijlocită, cînd de fapt ea este mediată şi mai greu sesizabilă. Teme sînt multe, şi elucidarea acestor probleme înseamnă a feri cercetarea istorică de erori în lanţ. — Gustul, dragostea pentru istorie şi înţelegerea ei, mi se pare că toate acestea se împlinesc în perioada de studiu. In ce măsură credeţi că manualele de istorie satisfac exigenţele unei atari misiuni? — Cred că învăţămîntul are un rol fundamental pentru fixarea unor idei, unor jaloane esenţiale. Cunoştinţele, informarea elevilor şi studenţilor mi se par insuficiente. Se resimte lipsa unor tratate generale, a unor sinteze reduse ca proporţii, care în forme foarte atrăgătoare să redea momentele importante ale istoriei. Stilul lucrărilor de istorie trebuie mult îngrijit şi rămîne un deziderat major acela de a ieşi dintr-un anumit vocabular tip. Ţinta ar fi ca o lucrare de istorie să fie o operă literară — poate asta asigură durabilitatea cronicarilor, dincolo de informaţie şi interpretare, harul şi farmecul deosebit al limbii lor. Ar treimi să depăşim prejudecata şi reţinerea că un stil colorat şi încercarea de a reînvia o anume atmosferă sunt proprii numai unei lucrări literare. — Poate... literaturizez, dar cred că trebuie să scrii cu dragoste istoria. Şi cu pietate. Mă gîndeam dacă nu cumva Sadoveanu cu a sa „Zodie a cancerului" v-a îndemnat să scrieţi „Ion Vodă cel Viteaz“. — Şi cu „Fraţii Jderi“. Da, dar indirect. Prin marea forţă de evocare, irezistibila emoţie pe care o degajă cartea, chiar dacă marele scriitor şi-a permis unele licenţe faţă de istorie. Am scris „Ion Vodă cel Viteaz“ — de altfel, mi-am depus şi lucrarea de doctorat, cu acelaşi subiect, dar amplificat şi cu o sumă de documente inedite lucrare în care, reflectînd asupra temei, am adus unele interpretări noi sau unele rezolvări, mai ales asupra aspectelor interne ale domniei — am scris-o deci, pentru că găsesc că domnia lui Ion Vodă a fost o manifestare de forţă, de vitalitate şi dorinţă de a trăi şi a-şi apăra drepturile fundamentale, al poporului nostru. Am încercat să recompun imaginea acestei domnii, ecou european pe care l-au avut evenimentele din 1574. — Alte proiecte ? — Voi continua, împreună cu Mircea Maliţa şi Virgil Cîndea volumul II al „Istoriei diplomaţiei româneşti“-, care va cuprinde momente din veacul al XIX-lea, pînă la primul război mondial. De fapt, nu este o istorie a diplomaţiei, ci numai o spicuire a unor evenimente-cheie, spicuire care să pregătească o istorie completă a diplomaţiei româneşti. Pregătesc, de asemenea, o monografie a acelei luminoase figuri care a fost Mircea cel Bătrîn. — Istoria noastră are încă asemenea figuri luminoase. Aşteptăm de la dumneavoastră, istoricii — să ni le redăruiţi în pagini de autentică vibraţie emoţională şi adevăr. SMARANDA JELESCU La înălţime (Dansatori din ansamblul Ciprian Porumbescu-Suceava) Foto : AGERPRES „NUFĂRUL,“ FLOARE RARĂ... Cunoscuta spălătorie chimică de pe Calea Moşilor — a cărei operativitate variază după dorinţa clientului între 24 de ore şi 3 zile — purtînd sugestiv numele imaculat al nufărului, floare de apă, dă semne de ofilire Trei pătrimi din timpul de lucru al centrului oferă clienţilor posibili avertizarea deloc consolatoare : „capacitatea de lucru completă“. Dacă ai avut norocul totuşi să vii la timp, te aşteaptă un rînd masiv şi dacă şansa îţi surâde în continuare poţi ajunge în faţa salariatei care primeşte obiectele destinate curăţirii, după 45 de minute sau o oră Exodul însă nu s-a terminat. Ochii ageri ai funcţionarei examinează obiectele şi de foarte multe ori verdictul este inatacabil : „Spâlaţi-l acasă, eu,apă şi săpun Noi curăţim chimic şi aceste pete nu se scot în aparatele noastre“ Şi se mai spune că nufărul este o plantă de apă ! Fără glumă însă Poate fi aceasta scuză pentru o spălătorie modernă ? Universalitatea serviciilor de curăţitorie ar trebui să fie premiza obligatorie de la care să se plece în organizarea unei asemenea unităţi, pînă la ora aceasta unică în geografia bucureşteană Oare tehnica modernă se poticneşte neputincioasă în faţa posibilităţilor magice ale apei şi săpunului ? Se spune că Nufărul, acum floare rară, se va înmulţi cu o nouă unitate, a cărei capacitate de lucru va fi mult sporită. Se gîndeşte întreprinderea de industrie locală să rezolve problema apei şi săpunului, devenită după cum se pare, mai grea decit rezolvarea cuadraturei cercului cu care se chinuiesc matematicienii încă de pe vremea lui Thales? în ce ne priveşte, noi am prefera să nu mai plecăm acasă de la curăţitoria „Nufărul“ cu recomandarea „spălaţi-l cu apă şi săpun“ ci să primim de acolo îmbrăcămintea imaculată, ca floarea ce-i stă pe blazon. ATANASIE TOMA de MIOARA CREMENE Scumpă prietenă Valentina. E straniu, abia ne-am cunoscut şi totuşi te pot numi astfel !... „Scumpa mea prietenă“, de cînd ţi-am primit scrisoarea mă gândesc adeseori la seriozitatea rândurilor tale. Mă bucur că la începutul drumului meu de poştaş ne-am putut întâlni. De mult, înainte de a se cunoaşte, oamenii obişnuiau să-şi trimită unul celuilalt portretul Dar o scrisoare este mult mai mult decât atât: subţirimea scrisului, alegerea cuvintelor, unele expresii, câteodată involuntare greşeli, zugrăvesc pe hârtie ceea ce pe pânză se izbuteşte mai rar şi mai greu. Există un inefabil al paginilor puse în plic ; ceea ce se află cuprins în rânduri, printre rânduri si chiar in cele mai mărunte interstiţii dintre litere, făureşte pînă la urmă prietenia, mai posibilă decât printr-o simplă întâlnire. Cu atît mai mult rindurile venite de la tine sânt surprinzător de plăcute. Totuşi — trebuie să ţi-o spun deschis şi de la început — nu tot ce am aflat in ele, despre tine (dincolo de greutăţile prin care treci), a putut să mă bucure. îmi spui : „...Sînt învăţătoare şi in oraşul acesta de munte ce aş putea face altceva în timpul liber decit să citesc, sau să adun laolaltă pagini lingă pagini. Cu toate acestea, sincer vorbind, nu m-aş fi adresat dumneavoastră dacă nu aş fi avut nevoie de înţelegere şi sfaturi Am citit în ziar că Prin articole şi sfaturi au fost ajutaţi mulţi tineri care au ajuns în situaţa nedorite. lată-mă, deci. Fiindcă într-o astfel de situaţie sunt şi eu...“. Mai departe scrii: „...întâmplările prin care trec pot părea banale. Fac parte dintr-o familie cu copii numeroşi şi părinţii m-au crescut greu. îmi câştig acum existenţa singură — dar locuiesc împreună cu ei şi încerc să-i ajut, deşi, adeseori nu mai avem aceleaşi păreri. Principala neînţelegere între noi e pricinuită de faptul că ei se grăbesc să mă vadă măritată Intr-un fel e firesc, sunt fiica cea mai mare. Acum o oarecare vreme a fost repartizat în localitatea noastră un medic tînăr care mi-a spus că doreşte să-şi întemeieze o familie. Cu timpul ne-am împrietenit, incit în cancelarie şi în oraş colegii, prietenii se obişnuiseră să ne întâlnească împreună şi ne credeau logodiţi. Eu eram mulţumită, deşi pe de altă parte mă miram cînd pleca, adeseori, la Bucureşti, fără să aibă motive întemeiate, şi mai ales fără să-mi propună vreodată să-l însoţesc ..Fără intenţie rea, ci gîndindu-mă la trăinicia căsătoriei noastre, m-am interesat. Am aflat repede că el îmi ascundea ceva foarte însemnat : o colegă, o dragoste „fostă“ — cum susţinea — dar prezentă totuşi de vreme ce continuau să se vadă. Mai exista deci cineva, cineva care, presupun, credea în cuvintele lui, aşa cum făcusem şi eu, o fată pe care o minţea la rindul ei ascunzîndu-i existenţa mea şi căreia eu, îi făcusem un rău nevoit...“ „.„Nu ştiu cum ar fi acţionat altcineva în locul meu“, continuă scrisoarea Eu insă am hotărât să nu- Am făcut bine ! Am făcut rău ? Altcineva poate în locul meu ar fi socotit necunoscuta din Bucureşti o rivală şi ar fi căutat să se lupte. Pentru mine, acest mod de a proceda este sub demnitatea mea. Dar purtîndu-mă aşa cum îmi e firea m-am izbit de suferinţa celor din familie („partida“ li se păruse fericită. Părinţii spun „te - ai compromis le-ai făcut de ris") Acestea sunt mentalităţile provinciei, întâlnesc, de asemenea zîmbete ironice la mulţi cunoscuţi. Le pot da tuturor explicaţii ? Cred că ar fi mai bine să încerc să obţin un transfer, ca să ies, plecând, dintr-o situaţie neplăcută, înjositoare...“ Nu, dragă Valentina, oricât de prietenă ţi-aş fi nu pot să-ţi dau dreptate şi să socotesc că ai face bine să pleci. Există la tine un ciudat amestec de curaj şi teamă, de hotărâre şi de fugă in faţa răspunderii. Şi dacă am dat publicităţii fragmente din scrisoarea ta, este pentru că adeseori oamenii acţionând cu seriozitate se sperie de gravitatea propriilor lor gesturi. Să fugi, să te laşi gonită de ceea ce singură socoteşti că sunt mentalităţi vechi, prejudecăţi retrograde P Nimeni nu putea să-ţi impună să mpi cu atîta severitate, dar de vreme ce ai avut acest curaj, nu crezi că el te obligă să rămâi o calmă în faţa răspunderii P Ai procedat bine, ai procedat rău P Fără îndoială, doar dragostea adevărată poate fi atît de intransigentă. Chiar felul în care ai decis îţi demonstrează sentimentele pentru omul în stare să te mintă. De aceea cred că totul nu e pierdut. Dacă îmi este permis să-mi spun părerea, prevăd că demnitatea îţi va aduce mai sigur cîştig de cauză. Totuşi, dacă nu se va întâmpla astfel, dacă nu atît fata necunoscută din Bucureşti cît minciuna spusă, vă va împiedica să vă continuaţi calea începută împreună, tot consider că după ce ai făcut nişte paşi hotărâţi de propria ta judecată, nu te poţi lăsa împinsă la cei următori de prejudecăţile altora. POATE DESPRE DEMNITATE n PREMISE ALE CULTURII» Cultura filozofică reprezintă o condiţie indispensabilă formării profilului spiritual complex al ritmului socialismului. Şi de aceea, constatarea faptului că sub acest aspect pregătirea de cultură generală a tineretului nostru lasă încă mult de dorit, nu trebuie privită cu indiferenţă. Problemele de ontologie, episztemologie, logică, constituie încă pentru o parte însemnată din intelectualitatea tînără noţiuni necunoscute. Acest fapt trebuie să ne dea de gîndit, întrucît filozofia nu este numai o ştiinţă ce trebuie lăsată pe seama specialiştilor ci şi un sfătuitor înţelept, care ne ajută să înţelegem sensul vieţii şi s-o trăim autentic. Nu sînt, şi nu vor deveni niciodată anacronice — oricîte răspunsuri ar fi primit în decursul istoriei — întrebările ce iscodesc esenţa omului, sensul vieţii, sau esenţa adevărului, problema libertăţii şi responsabilităţii umane. Problema culturii filozofice, formarea unui public cititor de filozofie competent şi larg informat, constituie, de aceea, una din principalele sarcini ale stadiului actual de desăvîrşire a revoluţiei socialiste în domeniul culturii, începutul trebuie făcut în şcoală. Conţinutul cursului combinat de Economie politică şi Socialism ştiinţific ce se predă acum în şcoli nu poate constitui insuficientă măsură fundamentul teoretic al unor preocupări filozofice ulterioare. Odată cu trecerea la învăţămîntul general de 12 ani, este posibilă şi necesară introducerea unui curs de filozofie generală care să reprezinte o introducere în problematica filozofică tradiţională prilejuind în acelaşi timp un prim contact al elevului cu figurile reprezentative ale filozofiei universale. Urmele lăsate de omenire în istorie nu se descifrează doar pe cîmpul de luptă ci şi în arena duelurilor teoretice. Mi se pare la fel de dezolant să nu ştii cine a fost Aristotel, Kant sau Hegel ca şi ignorarea importanţei istorice a lui Alexandru Macedon sau a lui Napoleon. Curiozitatea pentru problemele „de ce"-ului filozofic trezite de şcoală sau de lectura proprie, trebuie însă alimentată şi cultivată printr-o literatură filozofică corespunzătoare Editurile de specialitate au făcut pînă acum prea puţin pentru a pune în circulaţie valorile reprezentative ale filozofiei marxiste şi nemarxiste contemporane, în mod paradoxal asupra operei şi importanţei lor s-au scris la noi numeroase exegeze sau chiar monografii întregi, în vreme ce lucrările originale care constituie obiectul acestor studii rămîn în continuare netraduse. în vederea stimulării gustului public pentru lectura filozofică, editurile ar trebui să acorde o atenţie sporită şi tipăririi unor lucrări de nivel mediu, pentru nespecialişti. Mă raliez intrutotul propunerii făcute, nu de mult, de Petru Pînzaru în paginile ziarului, de a se edita o colecţie de „Iniţiere, filozofică“ pentru publicul larg, cuprinzînd lucrări privind obiectul şi ramurile filozofiei, istoria ei, problematica ei de baza, funcţia ei social-culturală, curentele filozofiei contemporane etc. La fel de necesară ni se pare şi reeditarea lucrărilor filozofice şi eseistice ale lui V. D. Roşet, M. Ralea, sau T. Vianu, lucrări ce au contribuit substanţial la formarea culturii filozofice a intelectualităţii româneşti dintre cele două războaie. Efortul şcolii şi editurilor de a forma şi educa un public cititor de filozofie trebuie conjugat cu cel al autorilor din acest domeniu de a cuceri interesul publicului respectiv. Pentru a cîştiga o largă audienţă, cartea, de filozofie trebuie să fie, atît din punct de vedere al conţinutului cît şi al formei, accesibilă şi nespecialistului. Evident, nu negăm prin aceasta importanţa hotărîtoare a lucrărilor esenţiale ce rezolvă problemele la un înalt nivel teoretic, greu accesibil publicului larg, lucrări ce constituie baza cercetării ştiinţifice propriu-zise. Numai acestea însă, nu pot asigura larga circulaţie a ideilor filozofice în rindul publicului. Una dintre piedicile, nu tocmai mici, în calea unei mai largi răspîndiri a lucrărilor filozofice o constituie şi forma stilistică greoaie, anchilozată, plată, ce caracteriza pînă nu de mult o bună parte din lucrările cu conţinut filozofic, apărute la noi... Dar creaţie în ordinea filozofică, presupune şi un efort de înnoire a lexicului şi adesea a topicei limbajului de specialitate. Exemplul lui Lucian Blaga poate constitui în acest sens o temă de meditaţie. „Cită plasticitate — scria el — cite nuanţe şi cită savoare, ce adîncime şi ce perspective s-ar putea introduce în graiul filozofic românesc, dacă uneori, la locul potrivit, s-ar recurge iarăşi la cuvîntul într-adevăr românesc aşa cum îl dezvăluia pînă în rădăcini şi cum îl ridica în slava conştiinţei un Samoil Clain“. O analiză a peisajului filozofic românesc între cele două războaie mondiale ne relevă marea sa varietate stilistică care circumscria tradiţia stilului academic maiorescian (P. P. Negulescu, I Petrovici, T. Vianu 5-a.), discursul filozofic baroc al lui I. Pop — Florentin, stilul „scentist" al lui V D. Roşea, M. Florian, E. Sperantia, sau cel eseistic susţinut de M. Ralea. Efortul de educare şi formarea unui public larg, cititor de filozofie, e necesar să fie conjugat şi cu efortul de a da eleganţă, strălucire şi căldură personală studiilor şi cărţilor noastre de filozofie astfel încît, parcurgerea lor să nu fie, pentru cititor doar un prilej de satisfacere a curiozităţii intelectuale, ci şi unul de reală satisfacţie estetică în sensul celei mai bune tradiţii filozofice româneşti VICTOR MAŞER ÎN EDITURA POLITICA A APARUT: Gheorghe T. Ionescu ACTIVITATEA ORGANIZAŢIILOR DE PARTID IN SPRIJINUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE Lucrarea înfăţişază probleme importante referitoare la munca de partid din institutele de cercetări ştiinţifice. Pe baza experienţei organizaţiilor de partid din raionul 30 Decembrie, Bucureşti, broşura abordează multilateral aspectele esenţiale, problemele majore ale activităţii de partid, evidenţiază direcţiile în care acţionează, metodele folosite, rolul organizaţiilor de partid şi a comuniştilor din aceste unităţi de cercetare ştiinţifică. Tratarea diferitelor laturi ale muncii de partid se face potrivit condiţiilor specifice activităţii organizaţiilor de partid din cercetarea ştiinţifică. Autorul conturează complexitatea şi varietatea problemelor ce se ridică în munca de partid din acest sector.