Scînteia Tineretului, iulie 1967 (Anul 23, nr. 5634-5659)
1967-07-22 / nr. 5652
(§) In acest număr • In paginile i în acest număr 'Wf% Wj # în paginaji U Ci nne • în acest număr • în !» *}. paginile • In acest număr CARNET DE LUCRU ORGAN CENTRAL AL UNIUNII TINERETULUI COMUNIST ANUL XXIII SERIA II, NR. 5652 6 PAGINI 25 BANI SÎMBĂTĂ 22 IULIE 1967 Nu e muzeul satului, ci un colţ tihnit din staţiunea Olăneşti încorsetaţi de literele instrucţiunilor Absolvenţii şcolilor profesionale sunt cotaţi la acelaşi nivel La capătul celor 3 sau 4 ani de şcoală, ultimul examen — la care emoţiile sunt mai evidente — atribuie ucenicilor o mare calitate: muncitor calificat. Ne-am obişnuit cu sărbătoarea primirii absolvenţilor, şi , deşi se repetă de la an la an, momentul este la fel de emoţionant. Ce se-ntîmplă cu proaspeţii muncitori, care este ritmul evoluţiei lor — iată două probleme pe care le-am urmărit în cadrul anchetei întreprinse în rîndul a peste 150 de tineri de la Uzinele de maşini electrice din Bucureşti. „Acomodare“ şi un examen care se repetă Cuvîntul „acomodare“ a intervenit de multe ori în discuţiile purtate. Despre ce anume este vorba? La absolvire, elevii susţin examen în faţa unei comisii formată din cadre competente ale uzinei şi şcolii: probă teoretică şi practică. Apoi sunt reparti- I zaţi şi încadraţi, pentru 3 luni, în aceeaşi categorie — a III-a — pentru... acomodare. Este greu de presupus că dacă în anii de şcoală n-ai reuşit să-ţi însuşeşti meseria în condiţiile cînd lucrezi I la acelaşi loc de muncă unde ai făcut practica de ucenic vei deveni în „trei luni“ un bun I muncitor. Şi totuşi dacă aşa pre- j vede legea, aşa se face. — Credem — ne spuneau ma I joritatea tinerilor cu care am I discutat că această perioadă nu-şi are sensul. Practica o efec- I tuăm în uzină sub îndrumarea * maiştrilor şi muncitorilor; în ul- . timpul trimestru sîntem reparti- I zaţi chiar la utilajele ce urmează să ne fie încredinţate, atunci • de ce mai este nevoie de 3 luni I pentru acomodare? * Normal, ar trebui ca din pri- I ma zi a vieţii de muncitor ti- I nerii să intre în drepturile lor. — Acomodarea — preciza Ion I Petcu — duce la plafonare şi ne lipseşte de elementul stimulativ. In şcoală am avut colegi care absentau, trăgeau de cîte un cinci ca să nu rămînă corigenţi sau repetenţi, dar la absolvire, toţi am fost cotaţi la acelaşi nivel „a treia“ şi cred că nu este logic. Propun ca în locul notelor de la examenul de absolvire, să se dea categoria de încadrare. Este examenul care atestă că sîntem calificaţi şi ca atare... După trei luni absolvenţii trebuie să susţină un nou examen, „pentru încadrarea definitivă“. LIDIA POPESCU Spre o altă tarla Foto: LICA IOSIF Dreptul de a interveni in viaţa altora Mă aflam într-o capitală de raion, acum vreo doi ani şi ceva. Am fost invitat la o şedinţă U.T.C. Nu m-am dus. Dacă, am greşit,vă rog să-mi spuneţi. Sincer. Urma să se discute situaţia a doi tineri care se iubeau sau se iubiseră (nefiind la şedinţă n-am înţeles exact) şi care acum se aflau în conflict. Un conflict care îndurerase (legitim) pe tovarăşii lor de muncă, dornici să-i împace. Aleseseră, această cale , cele două „părţi“ vor declara în , şedinţă de ce nu se mai înţeleg, iar participanţii îşi vor da părerea. Motivele pentru care n-am vrut să particip reies. cred. din dialogul de mai jos. purtat cu secretarul . Cei de la şedinţă sunt: toţi. prieteni cu „împricinaţii“ ? — Unii da, alţii nu... Şi cunosc ei cauzele, în intimitatea lor ? — Le vor afla în şedinţă. — Credeţi că acolo se poate vorbi orice ? — De ce nu, noi alcătuim cu totii, o mare familie, si n-avem secrete... întrucît eu credeam că în relaţiile de natură afectivă pot exista secrete chiar, si d intr-o mică familie, nu numai intr-una mare, m-am abtinut de la curiozitatea de a vedea cum se discută public lucruri atit de delicate. Mai ales, imaginîndu-mi că se vor găsi lesne vorbăreţi (cum să nu găseşti?...) -care, după superficiala „documentare“, vor fi gata să tragă concluzii, să ofere lecţii de morală, principii — dar ce să nu ofere ?... Poate am greşit, atunci Dar sigur aş greşi acum, dacă m-aş grăbi cu o concluzie :nu interveniţi în viata altora... Lăsati-i să-şi rezolve problemele singuri, menajati-le tainele...“ Nu. Nu despre aceasta e vorba. De cînd e lumea, oamenii — mai ales cei tineri — au simtit nevoia să ceară sfaturi în afară, pentru problemele lor proprii. Uneori recurg la părinţi. Alteori la prieteni. Iar tovarăşul de muncă, colegul, prin prezenţa lui zi de zi în preajma ta, este destinat, poate, mai mult ca alţii, să-ţi devină confident, fiindcă ai avut timp să-l cunoşti bine, să-ţi dai seama dacă şi cit poţi conta pe el... Atunci ? Unde era greşeala iniţiatorilor şedinţei ? Cred că era un şir de greşeli. Mai întti, mi-e imposibil să-mi imaginez confidenţe în colectiv. Şedinţa poate fi, eventual, un fel de judecată... Chiar dacă nu în accepţia rigidă şi severă a termenului, a discuta cu asistenţă înseamnă a judeca... Să judeci ce ? Să zicem o comportare brutală, huliganică, o sfidare a unor norme de morală publică ? Normal !... In asemenea cazuri, nu de studiul complex al problemei, nu de nuanțe si persuaziune se simte nevoia în primul rînd, cit mai degrabă, de o atitudine hotărîtă, cenzuratoare... Dar atunci cînd este vorba de rapor-IONEL HRISTEA (Continuare în pag. a V-a) Locomotiva electrică românească gata pentru prima cursă Amănunte în pag. V Vizita în Olanda a preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ion Gheorghe Maurer HAGA — Trimisul special Agerpres Mircea Moarcăş, transmite : In continuarea vizitei oficiale în Olanda, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, Ion Gheorghe Maurer, însoţit de Corneliu Mănescu, ministrul afacerilor externe, şi de celelalte persoane oficiale române, a luat parte joi la un dejun oferit de ministrul de externe al Olandei, Joseph Luns, la reşedinţa acestuia. Au participat primul ministru al Olandei, Piet de Jong, precum şi funcţionari superiori din Ministerul Afacerilor Externe al Olandei. După-amiază, la Ministerul Afacerilor Externe al Olandei, a avut loc semnarea unor documente oficiale, la care au fost de faţă cei doi prim-miniştri, miniştrii de externe, precum şi membrii celor două delegaţii participante la convorbiri. Corneliu Mănescu şi Joseph Luns au semnat Acordul privind cooperarea economică, industrială şi tehnică precum şi un Acord veterinar între cele două ţări. Totodată, a avut loc schimbarea instrumentelor de ratificare a Acordului cultural, semnat la Bucureşti la 13 ianuarie 1967. După semnarea documentelor, ministrul de externe olandez a declarat: Constat cu satisfacţie că semnînd aceste acorduri, am păşit într-o nouă etapă a relaţiilor dintre ţările , noastre. îmi exprim bucuria că am putut semna aceste documente cu prilejul vizitei în Olanda a premierului Maurer. Sunt convins — a încheiat, el — că prezenţa la Haga a înalţilor oaspeţi români va da acestor documente o şi mai mare importanţă. Ministrul de externe român şi-a exprimat, la rîndul său, (Continuare in pag. a Vl-a) Obligatoriu şi nesilit de nii talitatea procesului instructiv-educativ stabileşte, în ultimă instanţă, valoarea raporturilor şcolii cu ea însăşi. Generalizarea învăţămîntului a dat o nouă semnificaţie scopului şi dimensiunilor şcolii. Succesele actuale ale şcolii, experienţa valoroasă acumulată de colectivele de cadre didactice sunt insă, la o analiză atentă, predispuse uneori stagnării, dacă nu să se spună că sunt puţini căci ăsta e adevărul scăderii plafonului calitativ al instrucţiei şi educaţiei. Documentul obligativităţii învăţămîntului, document de mare încredere acordat şcolii, nu a prevăzut în coloanele sale şi sancţiunea pentru familiile care, cu o dureroasă lipsă de discernămînt, închid propriilor lor copii drumul spre viaţă. Au apărut neşcolarizaţii, copii de vîrstă şcolară, înscrişi în cataloagele claselor, dar rămaşi în afara şcolii. Sesizările noastre au în vedere un număr infim de elevi aflaţi în această situaţie dar a căror prezenţă reclamă anumite măsuri, ei influenţind negativ — după cum vom arăta — chiar procesul de învăţămînt desfăşurat în unele şcoli din mediul sătesc. De foarte multe ori, inerţia unor asemenea familii, eforturile extraşcolare ale şcolii, compromisurile fac din problema şcolarităţii problema nr. I a şcolii, trec procesul de învăţămînt pe planul al doilea. Dincolo de porţile şcolii, elevii-fantomă deformează imaginea ei... In pag. a 3-a O NOUĂ ANCHETĂ A ZIARULUI NOSTRU La Vlădeni, raionul Ploieşti, anul şcolar trecut a început cu cîteva zile mai devreme... la porţile celor 10 „cavaleri fără lege“. O comisie comunală de şcolarizare a cîştigat graţiile unora dintre ei. Au rămas dincolo de îndatoririle lor. 2. Pe trimestrul al treilea au dezertat încă doi elevi. Gavrilă Ioana a părăsit şcoala în ultimul trimestru al clasei a Vil-a. Ce spune familia ? Intr-una din zilele trecute am bătut, cu gestul devenit profesional oamenilor şcolii, la poarta cetăţeanului Gavrilă Gheorghe. Zîmbetul plin de satisfacţie al mamei explică drumul propriei sale fiice în anonimat. Ofer, totuşi, o „consolare“ şcolii : — La anul are să vină. Vrea ea... S-ar putea să aibă dreptate. Dar Gavrilă Ioana a depăşit de acum vîrsta şcolară. Munca cu familiile recalcitrante se numeşte, totuşi, muncă de lăimurire. Nu discutăm calitatea termenului. Dar de cele mai multe ori, tentativele muncii de lămurire duc la profunde nedumeriri. Familia „cavalerului fără lege“ are un orgoliu imens, fronda familiei îndelung vizitate ia forme foarte puţin cetăţeneşti. Brutalitatea lui Gheorghe Pandele din Vlădeni, faţă de directorul şcolii Stan Ştefan, merita sancţiunea unei legi severe. Dar, ca un nou „omagiu“ adus omului şcolii, forurile în drept au considerat că cele două părţi trebuie să-şi dea mina în faţa... comisiei de împăciuire. La Maia, raionul Urziceni comisia comunală de şcolarizare a redat claselor 6 din cei 14 neşcolarizaţi. La Liceul din Fierbinţi numărul neşcolarizaţilor, la clasele V—VIII, este cu doi mai mare decit cifra care apare în situaţia raionului . 5. După trimestrul al doilea al aceluiaşi an, situaţia statistică a secţiei regionale de învăţămînt Bucureşti operează cu două categorii : 1) Neşcolarizaţi a) la clasele I—IV — 88 ; căsătoriţi — 8 ; bolnavi — 56 ; depăşire vîrstă şcolară — 9 ; reavoinţă — 20. AL. DUMITRACHE (Continuare în pag. a Il-a) DECOLĂRI ŞI ATERIZĂRI PE „AEROPORTUL ODIHNEI Sezonul estival al litoralului a făcut ca fluxul şi refluxul mării să se transmită intr-un fel şi agenţiilor O.N.T. Omul venit la mare simte nevoia, după ce a depus primele jertfe pe altarul... soarelui, să revitalizeze odihna prin „primenirea aerului“, printr-o excursie. Ţara soarelui, care adună zilnic mii şi mii de oameni , este, oricit de paradoxal s-ar părea, un port din care pleacă zilnic, cu aceeaşi exactitate, fie in regiunea Dobrogea, fie in afara ei, fie peste hotare, zeci şi sute de litoranzi. Dacă am desena zilnic o hartă turistică a ţării bazată pe plecările şi sosirile din porturile odihnei — staţiunile Mării Negre am putea spune, precum românii altădată, că toate drumurile pleacă şi se reîntorc pe litoral. Limbajul cifrelor, cînd e vorba de odihnă, de multiplele ei ipostaze, se apropie de poezie şi nu se poate să nu-i gustăm plăcerile. Statisticile arată că in medie intr-un sezon estival vin pe litoral 280 000 de oameni. Aceleaşi statistici spun însă că, de-a lungul întregului sezon, de pe litoral se deplasează în excursii — în ţară şi în străinătate — intre 10—15 000 de oameni. Adică o adevărată întrecere pe care nimeni, în afară de statistici, n-o urmăreşte, intre fluxul şi refluxul mării şi fluxul şi refluxul excursioniştilor. O.N.T.-ul, hotărît, în sfirşit, să-şi manifeste prezenţa în secolul vitezei, a devenit un adevărat aeropoart al odihnei. Turistul străin, venit pe litoralul românesc, poate fi in decurs de 24 de ore oaspetele locurilor de domnie ale lui Ştefan cel Mare şi al faimoaselor sale ctitorii, poate fi oaspetele Ţării Oaşului, dar in acelaşi timp şi al Bucureştiului, Cairo-ului şi Instanbulului. Aeroportul odihnei este mereu deschis pentru sosiri şi plecări. Nici măcar buletinele meteorologice nu-l pot închide pentru că atunci cînd acestea anunţă ploaie se dublează capacitatea „carelor“ O.N.T. şi cresc cererile pentru Deltă. Pentru că, dacă nu orice excursie, Zeul soarelui este implorat pentru a fi cit mai generos, din cine are norocul să prindă o excursie pe ploaie în Deltă va fi pur şi simplu subjugat de frumuseţile pe care este in stare să le creeze natura prin punerea in mişcare — ca intr-un veritabil pastel — a întregii ei vieţi atit de liniştită pînă aici. In aprecierea frumuseţilor şi calităţilor litoralului nostru trebuie să luăm neapărat în consideraţie — alături de apă, soare şi nisip — C. PRIESGII AT. TOMA (Continuare in pag. a V-a)