Scînteia Tineretului, iulie 1967 (Anul 23, nr. 5634-5659)

1967-07-22 / nr. 5652

(§) In acest număr • In paginile i în acest nu­măr 'Wf% Wj # în pagi­naji U Ci nne • în acest număr • în !» *}. paginile • In acest număr CARNET DE LUCRU ORGAN CENTRAL AL UNIUNII TINERETULUI COMUNIST ANUL XXIII SERIA II, NR. 5652 6 PAGINI 25 BANI SÎMBĂTĂ 22 IULIE 1967 Nu e muzeul satului, ci un colţ tihnit din staţiunea Olăneşti încorsetaţi de literele instrucţiunilor Absolvenţii şcolilor profesionale sunt cotaţi la acelaşi nivel La capătul celor 3 sau 4 ani de şcoală, ultimul examen — la care emoţiile sunt mai evidente — atribuie ucenicilor o mare calitate: muncitor calificat. Ne-am obişnuit cu sărbătoarea primirii absolvenţilor, şi , deşi se repetă de la an la an, mo­mentul este la fel de emoţionant. Ce se-ntîmplă cu proaspeţii muncitori, care este ritmul evo­luţiei lor — iată două proble­me pe care le-am urmărit în ca­drul anchetei întreprinse în rîn­­dul a peste 150 de tineri de la Uzinele de maşini electrice din Bucureşti. „Acomodare“ şi un examen care se repetă Cuvîntul „acomodare“ a inter­venit de multe ori în discuţiile purtate. Despre ce anume este vorba? La absolvire, elevii sus­ţin examen în faţa unei comisii formată din cadre competente ale­­ uzinei şi şcolii: probă teoreti­că şi practică. Apoi sunt reparti- I zaţi şi încadraţi, pentru 3 luni,­­ în aceeaşi categorie — a III-a — pentru... acomodare. Este greu­­ de presupus că dacă în anii de­­ şcoală n-ai reuşit să-ţi însuşeşti meseria în condiţiile cînd lucrezi I la acelaşi loc de muncă unde­­ ai făcut practica de ucenic vei deveni în „trei luni“ un bun I muncitor. Şi totuşi dacă aşa pre- j vede legea, aşa se face. — Credem — ne spuneau ma­ I joritatea tinerilor cu care am I discutat că această perioadă­­ nu-şi are sensul. Practica o efec- I tuăm în uzină sub îndrumarea * maiştrilor şi muncitorilor; în ul- . timpul trimestru sîntem reparti- I zaţi chiar la utilajele ce urmea­ză să ne fie încredinţate, atunci • de ce mai este nevoie de 3 luni I pentru acomodare? * Normal, ar trebui ca din pri- I ma zi a vieţii de muncitor ti- I nerii să intre în drepturile lor. — Acomodarea — preciza Ion I Petcu — duce la plafonare şi ne­­ lipseşte de elementul stimula­tiv. In şcoală am avut colegi­­ care absentau, trăgeau de cîte un­­ cinci ca să nu rămînă corigenţi sau repetenţi, dar la absolvire, toţi am fost cotaţi la acelaşi nivel „a treia“ şi cred că nu este logic. Propun ca în locul notelor de la examenul de ab­solvire, să se dea categoria de în­cadrare. Este examenul care a­­testă că sîntem calificaţi şi ca a­­tare... După trei luni absolvenţii tre­buie să susţină un nou examen, „pentru încadrarea definitivă“. LIDIA POPESCU Spre o altă tarla Foto: LICA IOSIF Dreptul de a interveni in viaţa altora Mă aflam într-o capita­lă de raion, acum vreo doi ani şi ceva. Am fost invitat la o şedinţă U.T.C. Nu m-am dus. Dacă, am greşit,­vă rog să-mi­ spu­neţi. Sincer. Urma să se discute si­tuaţia a doi tineri care se iubeau­­ sau se iubise­ră (nefiind la şedinţă n-am înţeles exact) şi care acum se aflau în conflict. Un conflict care îndurerase (legitim) pe tovarăşii lor de muncă, dornici să-i împace. Ale­seseră, această cale , cele două „părţi“ vor declara în , şedinţă de ce nu se mai înţeleg, iar partici­panţii îşi vor da părerea. Motivele pentru care n-am vrut să particip re­ies. cred. din dialogul de mai j­os. purtat cu­­ secre­tarul . Cei de la şedinţă sunt: toţi. prieteni cu „îm­pricinaţii“ ? — Unii da, alţii nu... Şi cunosc ei cauzele, în intimitatea lor ? — Le vor afla în şe­dinţă. — Credeţi că acolo se poate vorbi orice ? — De ce nu, noi alcă­tuim cu totii, o mare fa­milie, si n-avem secrete... întrucît eu credeam că în relaţiile de natură afectivă pot exista secrete chiar, si d intr-o mică fa­milie,­ nu numai intr-una mare, m-am abtinut de la curiozitatea de a vedea cum se discută public lucruri atit de delicate. Mai ales, imaginîndu-mi că se vor găsi lesne vor­băreţi (cum să nu gă­seşti?...) -care, după su­perficiala „documentare“, vor fi gata să tragă con­cluzii, să ofere lecţii de morală, principii — dar ce să nu­ ofere ?... Poate am greşit, atunci Dar sigur aş greşi acum, dacă m-aş grăbi cu o con­cluzie :­­nu interveniţi în viata altora... Lăsati-i să-şi rezolve problemele singuri, men­ajati-le tai­nele...“ Nu. Nu despre aceasta e vorba. De cînd e lumea, oamenii — mai ales cei tineri — au simtit nevoia să ceară sfaturi în afară, pentru problemele lor proprii. Uneori recurg la părinţi. Alteori la prie­teni. Iar tovarăşul de muncă, colegul, prin pre­­zenţa lui zi de zi în preajma ta, este destinat, poate, mai mult ca alţii, să-ţi devină confident, fiindcă ai avut timp să-l cunoşti­­ bine, să-ţi dai seama dacă şi cit poţi conta pe el... Atunci ? Unde era gre­şeala iniţiatorilor şedin­ţei ? Cred­ că era un şir de greşeli. Mai întti, mi-e imposibil să-mi imaginez confidenţe în colectiv. Şe­dinţa poate fi, eventual, un fel de judecată... Chiar dacă nu în accepţia rigidă şi severă a termenului, a discuta cu asistenţă în­seamnă a judeca... Să ju­deci ce ? Să zicem o com­portare brutală, huligani­că, o sfidare a unor nor­me de morală publică ? Normal !... In asemenea cazuri, nu de studiul complex al problemei, nu de nuanțe si persuaziune se simte nevoia în primul rînd, cit mai degrabă, de o atitudine hotărîtă, cen­­zuratoare... Dar atunci cînd este vorba de rapor-IONEL HRISTEA (Continuare în pag. a V-a) Locomotiva electrică românească gata pentru prima cursă Amănunte în pag. V Vizita în Olanda a preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ion Gheorghe Maurer HAGA — Trimisul special Agerpres Mircea Moarcăş, transmite : In continuarea vi­zitei oficiale în Olanda, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, Ion Gheorghe Maurer, însoţit de Corneliu Mănescu, minis­trul afacerilor externe, şi de celelalte persoane oficiale ro­mâne, a luat parte joi la un dejun oferit de ministrul de externe al Olandei, Joseph Luns, la reşedinţa acestuia. Au participat primul ministru al Olandei, Piet de Jong, pre­cum şi funcţionari superiori din Ministerul Afacerilor Ex­terne al Olandei. După-amiază, la Ministerul Afacerilor Externe al Olan­dei, a avut loc semnarea unor documente oficiale, la care au fost de faţă cei doi prim-mi­­niştri, miniştrii de externe, precum şi membrii celor două delegaţii participante la con­vorbiri. Corneliu Mănescu şi Joseph Luns au semnat Acor­dul privind cooperarea econo­mică, industrială şi tehnică precum şi un Acord veterinar între cele două ţări. Totodată, a avut loc schimbarea instru­mentelor de ratificare a Acor­dului cultural, semnat la Bucureşti la 13 ianuarie 1967. După semnarea documente­lor, ministrul de externe olandez a declarat: Constat cu satisfacţie că semnînd a­­ceste acorduri, am păşit într-o nouă etapă a relaţiilor dintre ţările , noastre. îmi exprim bucuria că am putut semna aceste documente cu prilejul vizitei în Olanda a premieru­lui Maurer. Sunt convins — a încheiat, el — că prezenţa la Haga a înalţilor oaspeţi ro­mâni va da acestor documen­te o şi mai mare importanţă. Ministrul de externe român şi-a exprimat, la rîndul său, (Continuare in pag. a Vl-a) Obligatoriu şi nesilit de nii­ talitatea procesului instructiv-educativ stabileşte, în ultimă in­stanţă, valoarea raporturilor şcolii cu ea însăşi. Generalizarea în­­văţămîntului a dat o nouă semnificaţie scopului şi dimensiunilor şcolii. Succesele actuale ale şcolii, experienţa valoroasă acumulată de colectivele de cadre didactice sunt insă, la o analiză atentă, predispuse uneori stagnării, dacă nu să se spună că sunt puţini căci ăsta e adevărul scăderii plafonului calitativ al instrucţiei şi educaţiei. Documentul obligativităţii învăţămîntului, document de mare încredere acordat şcolii, nu a prevăzut în coloanele sale şi sancţiunea pentru familiile care, cu o dureroasă lipsă de dis­­cernămînt, închid propriilor lor copii drumul spre viaţă. Au apă­rut neşcolarizaţii, copii de vîrstă şcolară, înscrişi în cataloagele claselor, dar rămaşi în afara şcolii. Sesizările noastre au în vedere un număr­ infim de elevi aflaţi în această situaţie dar a căror prezenţă reclamă anumite măsuri, ei influenţind negativ — după cum vom arăta — chiar procesul de învăţămînt desfăşurat în unele şcoli din mediul sătesc. De foarte multe ori, inerţia unor asemenea familii, eforturile extraşcolare ale şcolii, compromisurile fac din problema şcolarităţii problema nr. I a şcolii, trec procesul de învăţămînt pe planul al doilea. Dincolo de porţile şcolii, elevii-fantomă deformează ima­ginea ei... In pag. a 3-a O NOUĂ ANCHETĂ A ZIARULUI NOSTRU La Vlădeni, raionul Ploieşti, a­­nul şcolar trecut a început cu cîteva zile mai devreme... la por­ţile celor 10 „cavaleri fără lege“. O comisie comunală de şcolari­zare a cîştigat graţiile unora din­tre ei. Au rămas dincolo de înda­toririle lor. 2. Pe trimestrul al trei­lea au dezertat încă doi elevi. Ga­­vrilă Ioana a părăsit şcoala în ultimul trimestru al clasei a Vil-a. Ce spune familia ? Intr-una din zilele trecute am bătut, cu gestul devenit profesional oamenilor şcolii, la poarta cetăţeanului Ga­­vrilă Gheorghe. Zîmbetul plin de satisfacţie al mamei explică drumul propriei sale fiice în ano­nimat. Ofer, totuşi, o „conso­lare“ şcolii : — La anul are să vină. Vrea ea... S-ar putea să aibă­ dreptate. Dar Gavrilă Ioana a depăşit de acum vîrsta şcolară. Munca cu familiile recalcitran­te se numeşte, totuşi, muncă de lăimurire. Nu discutăm calitatea termenului. Dar de cele mai multe ori, tentativele muncii de lămurire duc la profunde nedu­meriri. Familia „cavalerului fără lege“ are un orgoliu imens, fronda familiei îndelung vizitate ia forme foarte puţin cetăţeneşti. Brutalitatea lui Gheorghe Pan­dele din Vlădeni, faţă de direc­torul şcolii Stan Ştefan, merita sancţiunea unei legi severe. Dar, ca un nou „omagiu“ adus omu­lui şcolii, forurile în drept au considerat că cele două părţi tre­buie să-şi dea mina în faţa... co­misiei de împăciuire. La Maia, raionul Urziceni co­misia comunală de şcolarizare a redat claselor 6 din cei 14 ne­şcolarizaţi. La Liceul din Fierbinţi numă­rul neşcolarizaţilor, la clasele V—VIII, este cu doi mai mare decit cifra care apare în situaţia raionului . 5. După trimestrul al doilea al aceluiaşi an, situaţia statistică a secţiei regionale de învăţămînt Bucureşti operează cu două cate­gorii : 1) Neşcolarizaţi a) la clasele I—IV — 88 ; că­sătoriţi — 8 ; bolnavi — 56 ; de­păşire vîrstă şcolară — 9 ; rea­­voinţă — 20. AL. DUMITRACHE (Continuare în pag. a Il-a) DECOLĂRI ŞI ATERIZĂRI PE „AEROPORTUL ODIHNEI S­ezonul estival al li­toralului a făcut ca fluxul şi re­fluxul mării să se trans­mită intr-un fel şi a­­genţiilor O.N.T. Omul venit la mare simte ne­voia, după ce a depus primele jertfe pe alta­rul... soarelui, să revita­­lizeze odihna prin „pri­menirea aerului“, prin­­tr-o excursie. Ţara soa­relui, care adună zilnic mii şi mii de oameni , este, oricit de paradoxal s-ar părea, un port din care pleacă zilnic, cu a­­ceeaşi exactitate, fie in regiunea Dobrogea, fie in afara ei, fie peste ho­tare, zeci şi sute de lito­­ranzi. Dacă am desena zil­nic o hartă turistică a ţării bazată pe plecările şi sosirile din porturile odihnei — staţiunile Mării Negre am putea spune, precum românii altădată, că toate dru­murile pleacă şi se reîn­torc pe litoral. Limbajul cifrelor, cînd e vorba de odihnă, de multiplele ei ipostaze, se apropie de poezie şi nu se poate să nu-i gustăm plăcerile. Statisticile arată că in medie intr-un sezon es­tival vin pe litoral 280 000 de oameni. Ace­leaşi statistici spun însă că, de-a lungul întregu­lui sezon, de pe litoral se deplasează în excursii — în ţară şi în străină­tate — intre 10—15 000 de oameni. Adică o ade­vărată întrecere pe care nimeni, în afară de sta­tistici, n-o urmăreşte, in­tre fluxul şi refluxul mării şi fluxul şi re­fluxul excursioniştilor. O.N.T.-ul, hotărît, în sfirşit, să-şi manifeste prezenţa în secolul vite­zei, a devenit un adevă­rat aeropoart al odihnei. Turistul străin, venit pe litoralul românesc, poa­te fi in decurs de 24 de ore oaspetele locurilor de domnie ale lui Şte­fan cel Mare şi al fai­moaselor sale ctitorii, poate fi oaspetele Ţării Oaşului, dar in acelaşi timp şi al Bucureştiului, Cairo-ului şi Instanbulu­­lui. Aeroportul odihnei este mereu deschis pen­tru sosiri şi plecări. Nici măcar buletinele meteo­rologice nu-l pot închi­de pentru că atunci cînd acestea anunţă ploaie se dublează capacitatea „carelor“ O.N.T. şi cresc cererile pentru Deltă. Pentru că, dacă nu ori­ce excursie, Zeul soare­lui este implorat pentru a fi cit mai generos, din cine are norocul să prindă o excursie pe ploaie în Deltă va fi pur şi simplu subjugat de frumuseţile pe care este in stare să le creeze na­tura prin punerea in mişcare — ca intr-un veritabil pastel — a în­tregii ei vieţi atit de li­niştită pînă aici. In aprecierea frumu­seţilor şi calităţilor lito­ralului nostru trebuie să luăm neapărat în con­sideraţie — alături de apă, soare şi nisip — C. PRIESGII AT. TOMA (Continuare in pag. a V-a)

Next