Scînteia Tineretului, ianuarie 1972 (Anul 28, nr. 7038-7062)

1972-01-24 / nr. 7056

„SCINTEIA TINERETULUI" pag. 2 Cite ceva despre DUMI­TRU PRICEPUTU, secretarul comitetului U.T.C. din co­muna însurăţei, judeţul Bră­ila, auzisem încă înainte de a-l cunoaşte personal. La se­diul C.A.P. „Griviţa Roşie“, unde lucrează, adresasem cî­­torva tineri o rugăminte : „povestiţi-mi, le spusesem, ceea ce consideraţi mai im­portant in legătură cu reali­zările organizaţiei voastre, cu ceea ce socotiţi caracte­ristic colectivului de utecişti din care faceţi parte". Păre­rile lor, deşi păreau să nu aibă nimic deosebit, să evoce situaţii obişnuite, mă sur­prindeau prin faptul că în retrospectiva activităţii or­ganizaţiei era mereu menţio­nat numele secretarului co­mitetului comunal, „îl avem şi pe Dumitru Priceputu“. Cuvintele rostite de unul din­tre tineri au deschis capitolul acelor fapte care m-au în­demnat să privesc mai în­deaproape personalitatea a­­celuia a cărui prezenţă ute­­ciştii o situau în rindul celor mai reprezentative argumen­te pozitive ale vieţii organi­zaţiei ; să înţeleg realitatea in care devenise posibil ca raporturile dintre secretarul U.T.C. şi membrii colectivu­lui să fie concentrate în a­­ceastă formulare neaştep­tată. Am continuat mai apoi dialogul despre elementele acestei realităţi chiar cu cel vizat. La 23 de ani, biografia teh­nicianului agricol DUMITRU PRICEPUTU este foarte biogată sub aspectul activi­tăţii profesionale şi politice, înainte de a răspunde soli­citării mele de a-mi împăr­tăşi cîteva din rezultatele muncii lui a dorit, insă, să facă o precizare utilă pentru înţelegerea exactă a semni­ficaţiei pe care el însuşi le-o acordă. „Tot ceea ce aş putea spu­ne despre mine nu poate fi despărţit de efortul colectiv, de tovarăşii mei de muncă şi organizaţie. Eu nu sunt singurul autor al bunelor rezultate despre care se vor­beşte, în aceeaşi măsură cei­lalţi tineri din cooperativa unde lucrez, din organizaţia comunală U.T.C., au dreptul să se considere la fel. Fără sprijinul lor ele nu ar fi fost posibile. De aceea, rezulta­tele cuprinse in biografia mea sunt si ale organizaţiei, îmi aparţin mie dar şi tutu­ror celorlalţi tineri.“ , Îl avem şi pe DUMITRU PRICEPUTU“ Nu cu multă vreme în urmă DUMITRU PRICEPU­TU a fost ales preşedinte al cooperativei „Griviţa Roşie“. Faptul că i-a fost­­ încredin­ţat acest dificil mandat vine ca o recunoaştere a succese­lor pe care le-a obţinut pe parcursul mai multor ani de muncă asiduă, din momentul cînd a terminat şcoala de tehnicieni la Odobeşti şi a venit să lucreze in coopera­tivă. De atunci, fiecare an, începînd cu 1966, i-a adus o nouă treaptă de afirmare. In rindul celor mai des amin­tite sînt rezultatele din 1969 şi 1970 ale fermei pe care a condus-o pînă de curind. Astfel, pentru producţia de struguri obţinută în sectorul viticol, C.A.P. „Griviţa Roşie“ s-a clasat pe locul I între cooperativele din judeţul Brăila şi a cîştigat locul II pe ţară. Iar aici un amănunt se adaugă de la sine : un procent de 70 la sută dintre cooperatorii care lucrează în ferma respectivă il formează tinerii, uteciştii. Acelaşi itinerariu, şi cu rezultate la fel de frumoa­se, se constată şi in activita­tea depusă în cadrul orga­nizaţiei U.T.C. înainte de a deveni reprezentantul tutu­ror uteciştilor din comuna însurăţei, DUMITRU PRICE­PUTU a fost purtătorul de cuvînt al celor din sectorul viticol, din ferma de care a­­minteam, apoi al celor din cooperativa agricolă de pro­ducţie. Pentru ca anul tre­cut, la cel de al IX-lea Con­gres al organizaţiei noastre, să fie ales membru al Comi­tetului Central al Uniunii Ti­neretului Comunist. Este, aşa cum ne spunea el însuşi, o încununare a biografiei lui de pînă acum. O biografie în care efortul sirguincios, dorinţa materializată de a fi mereu un exemplu de dăru­ire şi-au găsit consacrarea in încrederea deplină pe care cei din jurul său, nu numai , tineri, i-o acordă Din acest punct de vedere, capacitatea sa de mobilizare, de antre­narea celorlalţi la efort, de a fi un focar de iniţiativă şi energie, a avut un rol hotă­­ritor. De altfel, cele cîteva rezultate pe care le-am con­semnat nu fac altceva decit să le exemplifice eficienţa pentru afirmarea lui perso­nală şi a organizaţiei pe care o reprezintă. TRAIAN GÎNJU CURSURILE AGROZOOTEHNICE (Urmată din pag. I) fost înscrişi la cursuri numai cei care au efectuat minimum de norme convenţionale nu sprijină, ci dărimă complet o demonstra­ţie şi aşa şubredă. De ce tot cei care sunt mai buni, mai harnici, care ştiu deci mai multe, să vină la cursuri şi nu in primul ritul cel mai dinspre coadă ? Logic, nu ar trebui aşa ? La aceste cursuri nu se transmit numai şi numai nişte cunoştinţe, ci se for­mează şi anumite convingeri, se înlătură unele fisuri, se sudează un colectiv. Insă, înainte de toa­te, obligativitatea participării nu trebuie discutată. Fireşte, ne-am întrebat şi care este situaţia participării tinerilor, cunoscut fiind faptul că organi­zaţia U.T­ C are, printre alte sarcini, şi pe aceea de a mobili­za pe toţi tinerii din C.A.P. la cursurile agrozootehnice, de a se interesa de modul de asimilare a noilor cunoştinţe predate. Şi de­sigur, am fost destul de surprinşi cînd Maricica Istrate, secretara comitetului U.T.C. pe C.A.P. Barcea, nu a putut să ne furni­zeze nici un element de informa­ţie ca dovadă a preocupării pen­tru această chestiune. A trebuit să-i relatăm noi adevărata situa­ţie (din 218 utecişti cooperatori frecventează cursurile numai 75), deşi dumneaei, fiind şi contabi­lă la C.A.P., este zilnic în apro­pierea surselor de informaţie, în mijlocul tinerilor. În cel de al doilea popas, la C.A.P. Unirea din comuna Nico­­reşti, judeţul Galaţi, chestiunea participării nu poate fi deocam­dată edificată. Sesizăm insă o bună, adecvată organizare a cursurilor. Dacă anul trecut au fost doar două cercuri, anul a­­cesta sunt cinci. Brigăzile fiind mixte şi cercurile au un caracter mai complex, în fiecare fermă funcţionînd cite unul, eforturile spre mobilitate, spre adaptare strinsă la probleme ridicate de practică, fiind peste tot vizibile. Tematica este judicios întocmită. — Nu vrem să facem teorie de dragul teoriei, ne spune Şte­fan Vulpe, preşedintele C.A.P. Unirea. Anul acesta abordăm unele teme cu totul noi pentru cooperatorii noştri cum ar fi : irigarea viei, ierbicidarea la po­rumb sau unele culturi noi, pri­ma dată produse aici, ca soia şi sorgul. Temele rezultă In spe­cial din necesitatea de a ţine pasul cu transformările pe care le aduce progresul tehnic in lucrările agricole. Asta de fapt şi diferenţiază cursurile agro­zootehnice de anul acesta faţă de cele de anul trecut, asigu­­rind, totodată, pentru cursanţi elementul de atractivitate ne­cesar. Insă şi aici cuprinderea coope­ratorilor lasă de dorit. Din 426 de braţe active sunt înscrise în cercuri numai 210, adică nici ju­mătate. Cum cursurile de abia de acum vor începe (pînă acum lectorii au lucrat la „Casa agro­nomului“) este de aşteptat să se ia măsuri pentru ca toţi coope­ratorii să beneficieze de cunoştin­ţele ce se vor preda la cursuri. Aceleaşi măsuri, deşi aici e cam tîrziu, trebuie luate şi la C.A.P. Barcea. Fiindcă aceste măsuri vizează nu doar însuşirea în sine a unor cunoştinţe teoretice, ci fac parte dintr-un sistem mult mai larg care urmăreşte pregă­tirea optimă a recoltelor viitoare. Şi atunci cînd e vorba de recol­tă, fiecare lucru trebuie făcut la timpul său. Turişti sau vandali? Ce poate fi mai plăcut la sfirşitul unei săptămini de­cit o excursie, sus la munte ? Aer ozonat, crestele munţi­lor poleite de zăpadă, toate contribuie la reconfortare. De aceea cred că tinerii de la Fabrica de conserve şi mezeluri din Bucureşti şi-au ales, pentru două zile, ca­bana „Voina“ de la poalele munţilor Ezer-Păpuşa. 86 de persoane au călătorit confor­tabil spre peisajul montan aflat la 950 m altitudine. Pînă aici totul a fost normal. Veselie, animaţie, aşa cum este în excursie. Cina însă s-a prelungit foarte mult, mesele au devenit supraîn­cărcate de sticle cu băutură, limbile au Început să se În­curce, iar spectacolul s-a de­gradat cu totul. Din grup s-au desprins cîţiva „instru­mentişti“ şi astfel sala liniş­tită, civilizată de restaurant, s-a transformat intr-un fel de menajerie. Intervenţia os­pătarilor s-a dovedit inutilă. Şeful cabanei, alţi turişti care se aflau în restaurant sau ho­tel au rămas stupefiaţi în faţa acestei panorame. Pe la orele unu noaptea „saxo­fonistul“ urcat pe două sca­une se prăbuşeşte pe podea iar muştiucul saxofonului îi face o rană în frunte, care sîngerează abundent. Abia a­­cum grupul scandalagiilor începe să se destrame. Dar la etajul II al hotelului zar­va continuă perturbînd pe ceilalţi turişti. Un tînăr in­troduce probabil cheia invers în yală. Aceasta nu cedează şi „operativ", tînărul forţea­ză uşa, strică broasca, rupe canatul, crapă placajul uşii şi intră în cameră. Trist este şi faptul că la predarea ca­merelor se constată lipsa u­­nor pături şi prosoape. Cum de este posibil acest lucru ? Cunoaşte oare organizaţia U.T.C. de la fabrica respec­tivă rezultatele acestei ex­cursii ? Poate c-ar trebui să fie traşi la răspundere nu numai tinerii ci şi cei doi ghizi care s-au recomandat Polzan şi Ghelb­ociu care au însoţit grupul. Frumuseţile zonei Muscelu­lui vă invită să le vizitaţi. Cabana „Voina" vă stă la dispoziţie cu tot confortul. Dar un astfel de „sfîrşit de săptămînă" nu-i dorim nici noi, nici ceilalţi iubitori ai turismului. ION PETREANU şeful Filialei hoteluri, res­taurante şi turism Cîmpulung Muscel Un club scos la licitaţie! Sunt secretarul organizaţiei U.T.C. din atelierul mecanic al Uzinei „1 Mai“ din Baia Mare, uzină care recent a sărbătorit 125 de ani de ac­tivitate. Mă adresez redac­ţiei într-o problemă in care întîmpinăm serioase greutăţi şi anume posibilitatea de a ne petrece plăcut şi instruc­tiv timpul liber. Multă vre­me tinerii noştri au benefici­at de un club dotat cu săli de şah, tenis de masă, sală de festivităţi, bibliotecă. Ac­tiva aici un colectiv artistic care cuprindea fanfară mun­citorească, brigadă artistică de agitaţie, formaţie de mu­zică populară românească. Tinerii din uzină, cei din cartierul Ferneziu, veneau cu drag la club. Şi toate au fost bune pînă cînd uzina noastră s-a unit cu Combinatul chi­­mico-metalurgic. Din acel moment activitatea culturală a încetat. Biblioteca, formaţia artistică s-au desfiinţat. Ori­cit de ciudat ar părea, in­strumentele muzicale au fost vindute la licitaţie, materia­lele sportive au dispărut fără urmă. La plenara orga­nizaţiei U.T.C. pe platformă, factorii conducători din uzină ne-au asigurat că se vor lua măsuri şi clubul se va re­deschide. Cum s-ar zice... simple promisiuni. La plena­ra organizaţiei U.T.C. pe Combinat delegaţii au ridicat din nou această problemă. De data asta răspunsul pre­şedintelui comitetului sindi­cal pe combinat a fost : „Dacă vreţi club, să vă fa­ceţi !“. Ca şi cum clubul ar fi o problemă personală. In cu­rind vom aniversa semicen­tenarul creării organizaţiei noastre de tineret. Ne-am propus o seamă de acţiuni. Problema clubului este deo­sebit de stringentă pentru noi. Dar, aşa cum v-am spus preşedintele sindicatului nu înţelege acest lucru simplu. Sfătuiţi-ne, ce s-ar putea face. IOAN GHIRASIM muncitor, Baia Mare N.R. Este desigur trist dacă situaţia se prezintă in­tr-adevăr aşa cum o relataţi dumneavoastră, stimate co­respondent. Dar singurul sfat pe care vi-l putem da este acesta : aveţi puţintică răb­dare. Pin? va înţelege preşe­dintele sindicatului vostru care-i sînt îndatoririle, pînă ii vor veni în ajutor orga­nele municipale sau chiar pînă la... viitoarele alegeri de sindicat. PLECAREA TOVARĂŞULUI ŞTEFAN PETERFI LA FUNERALIILE REGE­LUI FREDERIK AL IX-LEA AL DANEMARCEI Duminică a plecat spre Copen­haga vicepreşedintele Consiliului de Stat, ştefan Peterfi, reprezen­tant personal al preşedintelui Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu, la funeraliile regelui Frederik al IX-lea al Danemarcei. La plecare, de la aeroportul O­­topeni, vicepreşedintele Consiliu­lui de Stat a fost salutat de Con­stantin Stătescu, secretarul Con­siliului de Stat, Vasile Gliga, ad­junct al ministrului afacerilor ex­terne, funcţionari superiori din M.A.E. A fost prezent, de asemenea, ambasadorul extraordinar şi ple­nipotențiar al Danemarcei în România, Torben Busch-Nielsen. CRONICA U. T. C. Ieri a plecat spre Varşovia o delegaţie a Uniunii Tineretului Comunist alcătuită din tovarăşii Ion Popescu, secretar al C.C. al U.T.C. şi Gheorghe Trif, pre­şedintele Consiliului Tineret Sătesc de la Comitetul judeţean Satu-Mare al U.T.C., care va participa la o reuniune pe tema „Tineretul şi progresul tehni­­co-ştiinţific in agricultură“. Duminică dimineaţa a părăsit Capitala indreptîndu-se spre Varşovia delegaţia Uniunii Aso­ciaţiilor Studenţilor din Româ­nia formată din tovarăşii Gheor­ghe Şoima, vice-preşedinte al Consiliului U.A.S.R., Dan Birliba, secretar al Consiliului U.A.S.R., şi Nicolae Daravoinea, membru al Comitetului Execu­tiv al U.A.S.R., reprezentant permanent al U.A.S.R. la U.I.S. care urmează să participe la Seminarul internaţional stu­denţesc pe problemele secu­rităţii şi cooperării europene şi la şedinţa Comitetului Execu­tiv al Uniunii Internaţionale a Studenţilor de la Varşovia. „Aviz tuturor părinţilor cu bun simţ: HUGO ŞI IOSEFI­­NA este filmul pe care copiii voştri nu trebuie să-l piardă“. „Rar se întimplă ca un film să te facă atît de fericit" — iată numai două din elogiile criticii de film suedeze la a­­dresa ecranizării regizorului Kjell Grede după o nu mai pu­ţin cunoscută carte destinată copiilor de poeta şi prozatoa­rea Maria Gripe. Dacă mai adăugăm şi cele cîteva distinc­ţii obţinute la festivalurile in­ternaţionale, interesul pentru filmul HUGO ŞI IOSEFINA ajunge la o cotă maximă. Şi dacă nu ne sperie cuvin­­tul, atunci să spunem de la în­ceput că filmul este o capodo­peră. Inspirat din universul copilăriei, mai exact de priete­nia dintre o fetiţă şi un băiat de 7 ani care se cunosc petre­­cîndu-şi vara de dinaintea pri­mului an de şcoală intr-un peisaj fastuos, filmul este o baladă cinematografică deopo­trivă dedicată minunii de a fi copil cit şi splendorilor naturii septentrionale. HUGO ŞI IOSEFINA nu are propriu-zis un subiect, la cele de mai sus putem adăuga doar cunoştinţa lor protectoare, pe grădinarul Gudmarsson, care devine pentru ei un personaj de basm ce-i conduce într-o lume de miracol. Natura în acest film nu este, ca intr-o posibilă ecranizare după cu­noscuta operă sadoveniană „Dumbrava minunată", un re­fugiu, ci un spaţiu intim de unde eroii vor pleca în timp, reîntoarcerea fiind imposibilă. Fost asistent al marelui ci­neast Ingmar Bergman, regi­zorul Kjell Grede este un re­prezentant tipic pentru realis­mul psihologic al şcolii cine­matografice suedeze. Lirismul sobru, supralicitarea atenţiei pentru delicateţea gestului fi­resc, adică tot ceea ce înseam­nă pentru noi filmul suedez e regăsit aici în povestea lumi­noasă a unei prietenii intre doi copii. Dincolo de calităţile lui şi de obişnuita recomandare, „un film pentru toate vîrstele". • Hugo si Iosefina » • Trenul HUGO ŞI IOSEFINA este un eveniment cinematografic care aduce nota unui optimism a­­parte. TRENUL — o altă ecrani­zare, după un roman intitulat „Frontul artei", este evocarea unui moment spectaculos din lupta rezistenţei franceze îm­potriva ocupanţilor hitlerişti: sabotarea sustragerii dintr-un muzeu francez, imediat după ziua cea lungă a debarcării din Normandia, a unor tablo­uri celebre de către trupele de ocupaţie aflate in retragere. Naraţiune cinematografică a­­lertă (unul din regizorii filmu­lui este John Frankenheimer, autorul filmului „Marele pre­miu“), TRENUL are în subi­ectul său un moment emoţio­nant ce depăşeşte cu mult ne­prevăzutul luptei dintre pa­trioţii francezi şi hitlerişti. Fe­roviarii care transportă un inestimabil tezaur cultural a­­parţinind poporului francez sunt nişte oameni care nu cu­nosc pictura, nişte oameni simpli, patrioţi care ştiu însă că inamicul nu trebuie să ia din Franţa nimic, în timp ce comandantul convoiului ger­man, colonelul Waldheim, este un cunoscător rafinat al pic­turii, lucru care nu scuză cu nimic comportamentul său, a­­partenenţa la o armată care în retragere jefuieşte Franţa. In rest filmul mizează prea mult pe spectacular oferind situaţii „incredibile" din arse­nalul de serie al filmului de aventuri. Raportat la cea mai bună realizare închinată lup­tei Rezistenţei franceze, fil­mul lui Rene Clement „Bătă­lia căilor ferate", TRENUL nu poate avea nici o pretenţie tocmai datorită acestui decalaj intre o operă in care intensita­tea dramatică emoţionează prin profunzimea morală a personajelor (la Rene Clement) şi o alta, in filmul de faţă, în care aceeaşi intensitate drama­tică frapează doar prin gestu­rile de suprafaţă. Oricum, TRENUL este un film care include în distribu­ţia sa un mare număr de ac­tori de reputaţie internaţiona­lă, lucru care îl „salvează“ în parte : Michel Simon (intr-un rol episodic), Burt Lancaster, Paul Scofield, Jeanne Moreau, Suzanne Flon etc. TUDOR STANESCU 113 ani de la Unirea Principatelor Române MANIFESTĂRI ÎN ÎNTREAGA ŢARĂ Aniversarea a 113 ani de la Unirea Principatelor Române pri­lejuieşte în aceste zile, in întreaga ţară, un mare număr de ma­nifestări cultural-artistice prin care poporul nostru cinsteşte ac­­tul de la 24 ianuarie 1859 şi pe făuritorii lui. • LA CASA DE CULTURA a municipiului Iaşi a avut loc un simpozion închinat Unirii prin­cipatelor române, iar la Casa de cultură a tineretului şi studenţi­lor a fost prezentat un spectacol de teatru şi film dedicat ace­­­luiaşi eveniment. La Huşi , o­­raşul în care s-a născut domni­torul Al. I. Cuza — a fost verni­sată duminică dimineaţa o inte­resantă expoziţie intitulată Uni­rea principatelor Române. • UN SIMPOZION închinat zilei de 24 ianuarie, a avut loc la Casa municipală de cultură din Cluj. Despre acest eveni­ment de seamă in istoria ţării noastre a vorbit profesorul Au­rel Dumbrăveanu. Manifestări dmsacrate aceluiaşi eveniment au avut loc la casele de cultură din municipiile Dej şi Turda, la căminele culturale şi cluburile din judeţ. •­IN HOLUL BIBLIOTECII „Theodor Aman“ din Craiova a fost organizată o expoziţie de cărţi care reuneşte numeroase opere literare şi ştiinţifice de­dicate actului Unirii. Cu acelaşi prilej, la clubul Uzinei „7 No­iembrie“ din Craiova s-a des­făşurat o şezătoare literară la care şi-au dat concursul mem­brii cenaclului literar „Bluze al­bastre“ şi formaţiile artistice de amatori ale întreprinderii. • SĂRBĂTORIND ziua de 24 ianuarie, oamenii muncii din în­treprinderile şi instituţiile ora­şului Galaţi, elevi, studenţi şi militari ai forţelor noastre ar­mate, au luat parte la festivită­ţile organizate la statuia fostului pîrcălab de Covurlui, Al. I. Cuza şi la statuia lui Costache Negri, unde au fost depuse coroane şi buchete de flori. De asemenea, la statuia dom­nitorului Cuza, aflată in piaţa grădinii publice a Galaţiului, ce­tăţenii oraşului s-au prins In tradiţionala „Horă a Unirii“. In aceeaşi zi, la Casele de cul­tură şi căminele culturale din judeţul Galaţi au avut loc con­ferinţe, urmate de programe artistice. In expoziţia recent deschisă în holul Institutului de artă teatrală din Tg. Mureş. Foto: AL. PRUNDEANU Cauzele sunt şi la noi acasă Prof. MIRCEA MUNTEANU Petroşani Oricât de parţială, chiar unila­terală ar fi această constatare, ea include o realitate căreia cred că încă nu i se dă atenţia cu­venită : o dată cu pătrunderea lumii la noi în casă prin imagi­nile televiziunii, mulţi dintre noi am pierdut din contactul cu viaţa artistică şi chiar sporti­vă, am renunţat, în parte sau de tot, la utilizarea unor „ca­nale“ tradiţionale. Alăturind şi efervescenţa, dinamismul caracteristic tuturor sectoa­relor de activitate, dar şi im­plicaţiile evidente asupra uzu­rii nervoase, noi credem că şi în aceasta rezidă una din explica­ţiile unei anumite tendinţe de retragere în intimitatea căminu­lui propriu, prilej de refacere psihică şi fizică, de deconectare şi instruire în faţa micului e­­cran. E o realitate ce nu poate fi ignorată şi care explică într-o oarecare măsură cvasi-divorţul, în unele locuri mai accentuat, în altele nu, de manifestările artis­tice, lirice şi dramatice Cele semnalate de Corvin Alexe in articolul „A dispărut «intelectualul de provincie» ?“, sunt dure dar adevărate, recla­­mind într-o mare măsură punc­te de sprijin de natura celui mai sus discutat. „Fenomenul petroşenean“, comun şi altor localităţi cu o mai mare tradiţie culturală, suportă însă şi alte cauze, obiective şi subiective. Astfel, trebuie spus, în primul rînd, că un teatru de provincie, exceptînd poate Naţionalele, tot mai greu asimilează absolvenţi şi ajunge la un moment dat să-şi completeze efectivul cu ac­tori mai puţin dotaţi şi uneori cu insuficiente studii, chiar me­dii, lucru ce afectează calitatea spectacolului şi determină re­zerva publicului faţă de repre­zentaţiile teatrale locale. O ana­liză ştiinţifică, nepărtinitoare, a acestui fenomen poate că ar fi necesară. Şi totuşi, la Petroşani au fost multe cazuri cînd au văzut lu­mina rampei şi spectacole cu autentice potenţe valorice („Pă­rinţi teribili“, „Avarul“, „Ştafe­ta nevăzută“ etc.) care îndreptă­ţeau invitaţia făcută şi numero­şilor intelectuali din Valea Jiu­lui, rămaşi însă in aceeaşi indi­ferenţă alarmantă. Nici rezonanţa unor nume cu­prinse in afişele ce anunţau descinderea în Petroşani a tru­pelor bucureştene, nu întotdeau­na asigurau „reţete“ scontate. Am văzut, e drept, săli pline, dar şi ştraifuri ce anunţau sus­pendarea spectacolelor. Se pare insă că o soartă mai vitregă o au îndeosebi spectacolele de ope­ră şi cele simfonice, intelectua-lul petroşenean demonstrând o anumită indiferenţă chiar faţă de prezenţe cu reputaţia unei artiste ca Teodora Lucaciu, fiică a acestor meleaguri. Un anume răspuns il mai poa­te da în ceea ce priveşte distan­ţarea publicului de spectacolul local şi nefericita poziţie a clă­dirii teatrului, cam urîtă, in vreme ce in centrul oraşului există o modernă şi impunătoa­re casă de cultură. Insă această realitate e un argument de care se agaţă mulţi din cei ce nu frecventează teatrul : situaţia a fost aceeaşi chiar şi cînd Tea­trul de stat din Petroşani pre­zenta spectacole In sala casei de cultură. După opinia mea, o influenţă nocivă asupra gustului estetic o au şi aşa-zisele şuşane­e, de sub egida Casei de cultură din Pe­troşani, şi din alte localităţi, la unele din ele participînd şi so­lişti cunoscuţi. Mai trebuie spus — dar nu numai spus ! — că instituţiile de învăţămint general, liceal şi universitar manifestă o insufi­cientă preocupare faţă de pregă­tirea, din acest punct de vede­re, a elevilor şi studenţilor. Dacă nici profesorii care pre­dau materii umaniste nu mani­festă pasiune şi înţelegere pen­tru artă, atunci cine este mai îndreptăţit să vegheze la contu­rarea profilului spiritual al ele­vului, să-l înveţe să iubească frumosul ? Cred, de asemenea, că şi activitatea organizaţiilor U.T.C. şi sindicale din instituţii şi întreprinderi ar trebui să ma­nifeste o preocupare mai atentă şi mult mai multă înţelegere faţă de calitatea, nivelul mani­festărilor cultural-artistice pe care le oferă oamenilor. In ultima vreme am aflat des­pre numeroase societăţi cultura­le înfiinţate dintr-o necesitate spirituală firească in oraşe dar şi în comune, cum ar fi cea din Romoş, judeţul Hunedoara. Poa­te că ar fi indicată şi pentru municipiul Petroşani o astfel de societate culturală care să im­pulsioneze viaţa cultural-artisti­­că a atit de numeroasei inte­lectualităţi din Petroşani, Lu­­peni, Vulcan, Petrila şi celelalte localităţi jiene, ai cărei repre­zentanţi să-şi antreneze colegii lor profesori, ingineri, medici, jurişti şi in frecventarea specta­colelor lirice şi dramatice. Deo­camdată însă se întimpină greu­tăţi şi in sensul desfăşurării activităţii cenaclului literar mu­nicipal ! Reţete şi presiuni nu-s indica­te. Sensibilitatea artistică nu e „sensibilă“ la ele. E necesar un imbold interior, un dialog şi o preocupare generală a tuturor factorilor răspunzători ţinind seama, eventual, şi de cele spu­se mai sus. LUMINILE (Urmare din pag. I) dar“, acestora le prinde bine sacrificiul şi nopţile de „agonie“ de acum — ne răspunde Bădiţa I. Bibliografia la literatura uni­versală şi comparată este imensă , nu se poate studia în doi ani cantitatea de materie a acestui curs, fără să ai educaţie pentru un studiu continuu. — Aveţi emoţii ? — M-am obişnuit cu exame­nele, verificarea şi notarea stu­dentului nu este decit un impuls spre a se depăşi pe sine. Raidul nostru se apropie de sfîrşit. Ultima escală am făcut-o la camera 214 unde am cunoscut pe secretarul anului III — Română — Berbec Doru. — Cum vă apreciaţi activita­tea dumneavoastră individuală ? — Dincolo de aspectul ei pro­fesional, activitatea individuală are o finalitate autoeducativă. Numai astfel ne putem menţine obişnuinţa studiului, printr-o muncă ordonată, sistematică. în­totdeauna mi-a venit destul de greu să-mi apreciez și să-mi no­tez „activitatea" individuală, dar am crezut în ea. ...Este ora 24. In complexul „Regie", la multe ferestre este lu­­mină, la mese vezi chipuri cu­fundate în studiu. Semn că se a­­propie sesiunea. LUNI 24 IANUARIE 1972 Fără entuziasm şi vocaţie de animatori nu putem face nimic trainic! TEODOR MATEESCU Cluj Situaţia relatată în materialul „A dispărut intelectualul de pro­vincie 7“ este şi nu este singu­lară. înainte de a încerca să for­mulăm totuşi unele concluzii, voi rememora alte citeva obser­vaţii. Dese călătorii prin ţară in ultima vreme mi-au îngăduit constatări dintre cele mai toni­ce, dar şi dintre cele care stir­­nesc nedumeriri. Un teatru de provincie cum e, de pildă, cel din oraşul Sf. Gheorghe are sa­tisfacţia unor cifre pe care le-ar invidia colective „de marcă“, chiar din Capitală. Evidenţele teatrului amintit au înregistrat anul trecut la specacolele susţi­nute la reşedinţă şi în turnee, peste o sută de mii de specta­tori ! Mai poate fi vorba de un sens „clasic“ de provincie in acest caz ? Iată insă şi polul opus : într-una din serile stagiu­nii trecute, am numărat în sala Teatrului din Baia Mare, 47 de spectatori la reprezentaţia cu piesa „Lovitura“ de Sergiu Făr­­căşan. Directorul stătea in cum­pănă , să anuleze spectacolul, sau să oblige actorii să apară in faţa unei săli aproape goale ? Bineînţeles, n-a putut refuza intilnirea publicului, chiar atit de restrins, cu actorii şi piesa a fost jucată. „Suntem­ deprinşi cu asemenea compromisuri. Altfel, i-am pierde şi pe cei 47 de spec­tatori sau pe alţi ca ei“ — mi-a mărturisit directorul Iosif Căpoceanu. O seară mai tirziu, in sala unui club central din oraş, era programată o expune­re pe teme de istorie a cinema­tografiei, avindu-l ca invitat pe actorul Şerban Cantacuzino. Sala s-a dovedit neîncăpătoare, asistenţa surprinzător de activă, în momentul cind i s-a adresat invitaţia de a pune întrebări. A fost o seară lungă, cu un pu­blic angajat intr-un dialog ne­aşteptat de viu. Ipostaza era alta decit cea oferită iniţial de sala teatrului. La Calafat, orăşel dunărean în judeţul Dolj, există de cîtva timp un muzeu de istorie şi artă, pe la care vizitatorii se abat numai rareori. In comu­nele învecinate — Poiana Mare, Desa, Ciupercenii Noi, Maglavit, Golenţi — am întrebat elevi de la şcoli generale dacă-mi pot spune ceva despre muzeul din cel mai apropiat oraş. Mai toţi au fost tentaţi să-mi vorbească despre... Craiova. Au fost mi­raţi să afle că, intr-adevăr, şi Calafatul poate avea un muzeu. Tot prin comparaţie, alt exem­plu într-o comună din judeţul Sălaj , Valcăul de Sus. Şcolarii trăiesc abnegaţia constituirii u­­nui muzeu de istorie şi etnogra­fie cu piese strînse de ei. Au nu numai conştiinţa lucrului util, instructiv, frumos, ci şi mindria de a se şti urmăriţi, aşteptaţi de locuitorii Valcăului — părinţi, rude, cadre didactice, oaspeţi din împrejurimi. Prima Încăpere a devenit neîndestulă­toare, desenele, planşele s-au extins pe pereţii holurilor şco­lii, apoi a trebuit să se mai găsească încă o încăpere pentru a găzdui generos inventarul co­lecţionat. Starea firească de aici de asimilare, de căutare şi valo­rificare, deci de propagare a unor mărturii de cultură mate­rială. Este premisa sigură şi ne­cesară a viitorului „intelectual de provincie“. De altfel, sensul rămâne în ultimă analiză, con­venţional, căci interesul de care se bucură anumite acţiuni--scoa­­te termenul de „provincie,'' din accepţia presupus peiorativă. La Oradea, de pildă, directorul tea­trului din localitate, Emanoil Lenghel, a izbutit să facă ,difin­ear toate manifestările aşaozitte „anexe“ ale instituţiei — recita­­luri­ de poezie, seri comemora­tive, montaje tematice — reuşite certe in ceea ce priveşte atrage­rea publicului. Esenţialăl este deci nu Iniţiativa in sine, ci modalitatea de a o exprima, de a o finaliza intr-un act convin­­gător, pe măsura înţelegerii ele­vate, dar neapărat prin virtutea comunicabilităţii directe. A sti­mula şi a menţine interesul pentru ceea ce obişnuit numim cultură in această formă şi, deci, a conferi unei mari mase de oa­meni cu preocupări diferite, în­suşirea de intelectuali — fie de capitală, fie de provincie — în­seamnă a propaga continuu va­lorile autentice. Misiunea aceasta cere entu­ziasm şi deopotrivă vocaţie. Una fără cealaltă se risipeşte in van asemenea unui glas in pustiu. Cere insă şi o largă adeziune. Actorul din Petroşani, autorul scrisorii, e lipsit, poate, tocmai de o asemenea adeziune. Bine­înţeles, că rezonanţa şi adeziu­nea la actul cultural nu se do­­bindesc printr-o operă de mece­nat solitar. Ar fi şi inadecvat condiţiilor de azi şi de scurtă strălucire. Statutul social de in­telectual, azi, are o altă cu­prindere, mult mai vastă şi idea­lul său uman se constituie in­tr-un proces de participare com­bativă la prefacerile timpului, ale ţării. „Faţa lumii se va schimba — spunea Tudor Vianu — cînd fiecare muncitor va do­­bindi conştiinţa unui artist". Aş înscrie cuvintele acestea­ pe fron­tispiciul fiecărei instituţii meni­te să propage cultura şi cu pre­cădere lingă numele fiecărui comitet judeţean al culturii şi educaţiei socialiste, pentru a face din stadiul potenţial al ne­voii generale de artă o realitate trainică, evidentă şi in locurile în care, deocamdată, mai sunt multe de făcut. P. S. îmi place să cred că rin­­durile acestea ajung la redacţie după cele cu antetul Comitetu­lui judeţean Hunedoara al Cul­turii şi Educaţiei Socialiste. NOTA REDACŢIEI. Şi nouă ne-ar fi plăcut să credem că un astfel de­ organism judeţean nu rămine insensibil la cele ce se petrec în raza sa de acţiune. Comitetul Culturii şi Educaţiei Socialiste de la Hunedoara, insă, are probabil treburi mai impor­tante în această perioadă. Vom face, totuşi, în aşa fel incit să aflăm ce gândesc tovarăşii de acolo, cum apreciază ei situaţia de la Petroşani şi, bineînţeles, nu numai de acolo. , PERSPECTIVA (Urmare din pag. I) târziu, că ele aduc între problemele „la ordinea zilei" însăşi configuraţia patriei noastre în deceniile următoare, ceea ce pune în faţa ochilor noştri, încă de pe acum, o imagine a societăţii în care vom trăi. Această afirmaţie nu este deloc o simplă metaforă, ci unul din adevărurile cu care vehicu­lează consecvent politica partidului nostru. E­ste evident, aşadar, că ceea ce apropie şi uneşte cele două evenimente între ele, adăugîndu-le un numitor comun, este elementul perspectivei, trăsătura de dina­mism şi vitalitate ce izvorăşte din obiectivele cercetării şi concluziile pe care ni le propun amîndouă, fiecare din alt unghi de vedere. Bilanţul pe care îl facem regulat, la sfîrşit de săptămână, în acest colţ de pagină şi-a depăşit şi de data aceasta caracterul de retrospectivă, proiectîndu-se intr-un domeniu care altă dată ţinea de literatura ştiinţifico-fan­­tastică. De-a lungul săptămânii trecute, intr-un moment sau altul al ei, ne-am gîndit cu toţii la anii 1980 şi 2000.

Next