Scînteia Tineretului, noiembrie 1989 (Anul 45, nr. 12569-15594)

1989-11-01 / nr. 12569

„SCâNTEIA TINERETULUI" pag. 2 Colocvii Lyceum Colocviul nostru de astăzi are la bază o idee de maximă valoare, argumentată convin­gător în magistrala Expunere prezentată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la recenta Plenară lărgită a C.C. al P.C.R., precum şi în Proiectul Programului-Directivă şi vi Tezele pentru Congresul al XIV-lea al partidului , dez­voltarea intensivă, multilate­rală a vieţii economico-socia­­le şi trecerea patriei la stadii superioare ale construcţiei so­cialiste se pot realiza numai cu oameni competenţi profe­sional şi, in egală măsură, ex­ponenţi ai unui ridicat nivel de cultură şi de conştiinţă pa­triotică, revoluţionară. Este o idee care se adresează în mo­dul cel mai direct elevilor, tinerilor care învaţă astăzi pentru a deveni mîine oa­menii de nădejde ai ţării. A­­cesta este îndemnul mobiliza­tor, reafirmat, din primele momente ale noului an de în­­văţămînt, da secretarul gene­ral al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu : „Trebuie să aşezăm ferm la bază învă­­ţămîntului — pe lingă cuceri­rile ştiinţei din toate domenii­le — materialismul dialectic şi istoric, concepţia socialismului ştiinţific despre lume şi viaţă, pentru a crea un tineret şi un popor cu înalte cunoştinţe, dar şi cu înalte trăsături revolu­ţionare, patriotice, care să asi­gure continuarea neabătută în viitor a procesului revoluţio­nar, victoria comunismului şi întărirea independenţei Româ­niei !“. Desura modul cum înţeleg ei să răspundă, activ şi entu­ziast, acestei chemări înflăcă­rate, ne vorbesc elevi de la Liceul de Filologie-Istorie „Unirea“ din Braşov. In cuvin­tele lor se regăsesc dovezi ale contribuţiei , la fundamentarea unei conştiinţe înaintate, prin onorarea cu responsabilitate a îndatoririlor ce le revin. Iar pentru ei, pentru toţi cei de vîrsta lor, prima îndatorire şi prima dovadă de conştiinţă patriotică şi revoluţionară este învăţătura de carte. „Nu e­­xistă astăzi obligaţie patrio­tică şi revoluţionară mai înal­tă decit aceea de a învăţa şi a învăţa, pentru toţi copiii şi întregul nostru tineret“. Cu­vintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la deschi­derea anului şcolar sînt pen­tru interlocutorii noştri, ca pentru toţi elevii ţării, înaltă deviză de acţiune. Flavia Scorţea, clasa a X-a D : „In primul rînd, la noi în liceu se învaţă carte. Li­ceul nostru, datorită rezulta­telor la învăţătură, este intre cele mai bune din judeţ“. Adelina Veşteşnean, clasa a XlI-a A, secretara comitetu­lui U.T.C. : „In felul acesta, continuăm îndelungata tradi­ţie, de aproape o sută de ani, a liceului. Ne preocupă mult ridicarea nivelului de cunoş­tinţe şcolare. Se vede o emu­laţie între noi, cu folos pen­tru fiecare în parte, ca şi pen­tru colectiv. Vedeţi, întrecerea pentru cea mai bună­ clasă şi, pe urmă, pentru cea mai bună şcoală ne mobilizează, nici unul nu vrem să ne lăsăm mai prejos, ne atragem unii pe alţii, ne ajutăm. Vă spun, toţi suntem­ sufletişti !“. Exemplul colectivului şi e­xemplul unuia sau al altuia din colectiv sunt cu efect ga­rantat. Anul trecut, o elevă din clasa a XlI-a, componen­tă a Soţului care a reprezentat ţara la olimpiada de limbă latină de la Roma, devenise aşa de apreciată şi de îndră­gită de colegi, incit două fete abia intrate în clasa a IX-a au avut ambiţie şi s-au pus atîta pe lucru, incit latina a devenit materia lor preferată. De la cei mari, cei mici în­cep să deprindă încredere şi conştiinţă de sine exact cînd au mai multă nevoie, adică imediat ce au intrat la liceu, atunci cînd parcă nu-şi găsesc locul şi au senzaţia că nu şi-l vor găsi niciodată între atîtea clase, coridoare, lecţii, colegi şi manuale. Adelina Veştemean : „Ca e­lev în ultimul an, ţi se in­­timplă uneori lucruri aşa de fireşti şi de emoţionante... Te opreşte pe coridor un coleg de a IX-a şi te întreabă «nu te supăra, cum pot să ajung la bibliotecă ?». Te simţi atunci altfel, ştii că cineva are ne­voie de tine, mergi cu el, ii arăţi, îl faci să nu se simtă singur. Sunt şi colegi­i care se obişnuiesc greu. O colegă, alt­fel foarte bună, veselă, era cam zglobie, nu-i era gîndul la şcoală. Am discutat foarte mult cu ea, fiecare ; nu mer­geam pe capul ei s-o judecăm, ci aşa, cînd apărea prilejul, o luam frumos, «hai tu, să ve­dem aşa şi asta, cum ar fi mai bine să facem» şi a început şi ea să se schimbe, într-a X-a se îndreptase mult, a luat treapta frumos şi de anul tre­cut a început să se pregăteas­că pentru facultate. Să ştiţi că ne bucurăm fiecare pentru reuşitele ei“. Mihaela Burduja, clasa a X-a B : „Mi-aduc aminte ce stingheri eram la început şi cum, incet-încet, ne-am obiş­nuit cu colectivul. Cercurile ştiinţifice şi de creaţie ne-au ajutat şi ele la aceasta. La cercul de literatură «Andrei Mureşanu», cînd am sărbăto­rit centenarul Eminescu, a fost aşa impresionant, ne-am strins cu toţii, elevi şi profesori, ne-am­ sfătuit, am alcătuit un program tare frumos. N-au fost numai nişte recitări, ci o legătură care s-a format intre noi“. La fel este sit la cenaclul «Nicolae Labiş», la toate pro­gramele artistice realizate in liceu, o spun, din tot sufletul, Dana Argeşeanu, clasa a XII-a A, Adina Neagu, clasa a X-a B şi Flavia Scortea, care in­sistă să reţinem că aceste ac­ţiuni nu sunt simple divertis­mente, ci un­ mod cu adinei ecouri in conştiinţe de a cinsti oameni exemplari şi fapte ne­pieritoare şi, în acelaşi timp, un prilej de frumoasă întil­­nire a unor preocupări şi a unor trăiri specifice virstei ti­nere. „Pentru noi, spune Fla­via, e o muncă de suflet“. Gabriela Enescu, clasa a XI-a A : „La cercul de isto­rie, ne întîlnim, studiem, dis­cutăm despre istoria ţării, a oraşului, valorificăm rezulta­tele în lucrări, la sesiuni şti­inţifice, la olimpiade“. Anca Amarghioalei, clasa a IX-a C : „Şi sportul ajută la formarea caracterului nostru. Eu fac tir de doi ani şi mi-am dat seama că şi aici e nevoie de muncă, de foarte multă putere de concentrare şi să fii stăpin pe tine. Concursurile, cantonamentele, nu ştiu cum să spun mai exact, te fac să ştii să te descurci în viaţă, în societate,­ îţi dau o conştiinţă mai responsabilă“. învăţătura, arta, sportul, cu­noaşterea a tot ceea ce este în jur şi cunoaşterea de sine se regăsesc in fiecare pas fă­cut pe calea dobîndirii pro­priei personalităţi. Loredana Munteanu, clasa a XII-a A : „Căutăm să învă­ţăm cu­ mai multe, cu fiecare prilej. O excursie, cum a fost cea făcută la Iaşi, Mirceşti, Ipoteşti, Stupca, Humuleşti, in nordul Moldovei, a fost şi o recreere fizică, dar şi o posi­bilitate de cunoaştere şi de îmbogăţire sufletească“. Mihaela Petre, clasa a XI-a A : „Şi ne-aţi stimulat şi pe noi să facem o excursie la fel. Vedeţi, aceasta e şcoala noas­tră : stimulare, competiţie, dar nu dispută. Ne cunoaştem între noi, nu ne suntem­ indi­ferenţi unii altora. Liceul face parte din viaţa noastră, e ceva unic. Prin liceu treci o dată în viaţă şi atunci trăieşti anii cei mai frumoşi. Liceul for­mează caractere, ne dă o con­ştiinţă de sine, o conştiinţă a rolului nostru în societate, ne învaţă să tindem spre mai de­parte, spre mai bine, ne dă certitudinea propriei valori. Intr-o epocă de aşa profunde transformări, nu putem ră­­mîne la un nivel scăzut de cunoaştere, de cultură, de e­­ducaţie. Toate pornesc de la simplele ore de curs, fiecare disciplină se leagă de alta. Dincolo de necesităţile cursu­rilor, este necesitatea pentru viaţă. Astfel înţelegem noi că se poate crea o societate fru­mos dezvoltată“. FLORIN ANTONESCU DE IA IA FAPTĂ CONŞTIINŢĂ REVOLUŢIONARĂ Viaţa în afara orelor de curs AŢI ÎNVĂŢAT... SĂ ÎNVĂŢAŢI? ! Afirmam in prima parte a acestui articol că doar în mo­mentul in care am devenit conştienţi de necesitatea carac­terului permanent al învăţării ca trăsătură definitorie a aces­tei activităţi, putem să vorbim de satisfacţii şi nu de frustrări in acest domeniu. Pornind deci de la această idee de continuitate a învăţării de-a lungul întregii vieţi, ajungem inevitabil la problema caracterului multilateral al în­văţării. Nu e nici o noutate in faptul că am observat o ten­dinţă care handicapează pregă­tirea multor elevi, şi anume, tendinţa de a micşora la maxi­mum sfera de interes în ceea ce­­priveşte asimilarea temei­nică a unor cunoştinţe. Nu dăm din biologie la treaptă — nu ne mai batem capul cu analiza arborelui filogenetic din care evoluează speciile, sau nu dăm la Facultatea de filo­logie — nu ne mai interesează să pătrundem metodele de decodificare a unui text literar, chit că ni se cam atrofiază gustul şi simţul estetic etc. Ni se pare că e mult mai uşor să concertăm „mono“ şi nu „stereo“, şi dacă în muzică realizăm revoltaţi aproape in­stantaneu lipsa stereofoniei, cînd e vorba de propria noas­tră pregătire ne prefacem cam... afoni şi căpătăm „ure­che muzicală“ cînd e prea tirziu. Nu se poate să ne handica­păm cu bună ştiinţă ; intr-ade­văr, este important şi necesar să te pregăteşti in mod special în domeniile care vizează viitoarea profesiune, dar asta nu înseamnă să ignorăm pur şi simplu restul disciplinelor de invăţămînt, invocînd impo­sibilitatea de a consacra citeva ore în plus pentru nişte ma­terii care nu te interesează sau care ţi-au devenit nesufe­rite, insipide datorită unui das­căl fără vocaţie. învăţarea în­săşi ca activitate a întregii noastre vieţi poate să-şi gă­sească eficienţa doar în abor­darea multilaterală, deoarece cu cit orizontul de cunoştinţe e mai larg, cu atît avem mai multe puncte de sprijin pentru specializarea pe care ne-am ales-o. Deficitari în demersul multidisciplinar al învăţării, vom avea mari probleme în înţelegerea sistemului unitar sau a unor concepte funda­mentale specifice disciplinei pe care ne-am hotărît în mod unilateral s-o aprofundăm. ■ Performanţele In învăţarea ■unei anumite materii sunt de­terminate de felul in care so­licităm si ajutorul disciplinelor de la graniţele acesteia. De exemplu, învăţarea anatomiei si fiziologiei omului presupune automat nu numai cunoştinţe riguroase de fizică, chimie si biologie, ci si de zoologie si botanică ; dacă acestea sunt vagi şi lacunare, conexiunile care sunt absolut necesare în­ţelegerii unor fenomene dina­mice ale lumii vii, devin prac­tic inexistente. Descifrarea in­­terdeterminării cauzale, a lan­ţului de interacţiuni, capacita­tea de a raporta permanent un domeniu la altul, necesită adoptarea acestui mod de a g­îndi învăţarea ca acţiune de ştergere a­­ graniţelor dintre­­discipline. Sigur că se pune si problema profesorului care-ţi predă o anumită materie deoarece ma­niera antrenantă in care el reuşeşte să iasă din abordarea unilaterală a informatiei si să utilizeze metode multiple şi combinate pentru prezentarea complexităţii determină în mare măsură şi atitudinea noastră faţă de materia în cauză. Credem totuşi că şi noi, cei din bancă, putem , dacă vrem să ne stimulăm pro­fesorul, să-l incităm prin do­rinţa noastră de a stabili un dialog şi nu de a instaura mo­nologul său drept formă unică de comunicare a cunoşt­inţelor. Cînd comoditatea şi indife­renţa se instalează şi de o parte şi de alta, ora se sfîrşeşte pur şi simplu prin monologuri aride sau dictări prelungite şi lipsite de orice eficienţă for­mativă. Un spirit novator şi combativ in muncă, o înaltă ţinută morală şi respect faţă de valori, toate acestea sunt calităţi general valabile fie că e vorba de educator sau de cel educat ; cheia tinereţii fără bătrineţe nu trebuie căutată in domeniul biologicului, ci în sfera specificităţii umane . In­teresul pentru cultură şi pentru propria profesiune. Hiperspe­­cializarea pe­ domenii înguste (necesară dar nu suficientă) are toate şansele să aridizeze personalitatea celui predispus pentru un asemenea tip de cunoaştere, ducînd pină la stagnare,’’ care chiar şi la un stadiu foarte ridicat de pro­fesionalizare tot stagnare se cheamă. M. CARMEN CUNOAŞTERE §I AUTOCUNOAŞTERE IN ALEGEREA PROFESIUNII Astăzi, mai mult ca oricînd, pornind de la dinamica dez­voltării societăţii noastre, preocuparea pentru orientarea şcolară şi profesională a tinerilor se impune ca o coordonată de bază a sis­temului de învăţămînt ro­mânesc. Iniţierea tinerilor în problematica orientării lor şcolare şi profesionale — acţiune în care trebuie impli­caţi nu numai profesorii şi părinţii,­­ci şi subiecţii înşişi prin cunoaşterea propriei per­sonalităţi — are drept scop in­tegrarea socio-profesională e­­ficientă a fiecărui tînăr ţinînd cont atît de exigenţele so­­cio-economice ale societăţii, cit şi de aptitudinile şi aspiraţiile profesionale proprii. Ritmurile impetuoase ale dezvoltării şi cerinţele pregătirii profesio­nale interdisciplinare fac ca e­­ficienţa procesului instructiv educativ din şcoală să se traducă în primul rind în cu­noaşterea particularităţilor e­­levilor pentru descoperirea şi dezvoltarea acelor trăsături şi aptitudini care le pot contura un profil socio-profesional a­­decvat. Randamentul procesu­lui instructiv-educativ este pu­ternic influenţat­ de justeţea orientării şcolare care începe încă din gimnaziu, avînd ca puncte de sprijin relaţiile fie­cărui elev cu dirigintele şi cu colectivul clasei din care face parte. In cadrul de relaţii care se stab­ilesc in acest context apar atitudini şi reacţii de comportament (urmărirea per­formanţei ,spiritul competitiv, atitudinea faţă de muncă în general) a căror studiere poa­te duce la influenţarea poziti­vă a conturării personalităţii fiecărui elev. Orientarea şcolară şi profe­sională care vizează pe ado­lescentul din bancă privindu­ne întrebător, aşteptind un răspuns sau un sfat* este o problemă care se pune şi in termenii sincerităţii, ai capaci­tăţii de acceptare sinceră a li­mitelor intelectuale şi fizice proprii fiecărui individ. Auto­­cunoaşterea şi autoanalizarea sunt cele mai bune mijloace profilactice împotriva decep­ţiilor, blazării, imbă­tir­mirii premature; ele intervin in obiectivarea raportării tânăru­lui in­formare fată de o pro­fesiune şi, de ce nu, chiar OPŢIUNI PENTRU VIITOR orientare şcolară şi profesională faţă de viitorul lui. Să luăm de pildă, profesiunea de medic. Dacă obiectivitatea in ceea ce priveşte raportarea unui tînăr la această posibilă viitoare profesiune ar fi mai mare, ar fii şi mai puţine in­succese la valurile de candi­daţi la această nobilă Îndelet­nicire. Societatea are in­­tr-adevăr nevoie de medici şi acest lucru este lesne de ob­servat dacă se consultă cifra de şcolalizare a institutelor de invăţămînt superior de specialitate. Dar, ceea ce nu înţeleg n­ciile de candidaţi care rămim pe dinafară este că profesiunea de medic, nu re­prezintă numai apartenenţa la grupul piestrins al celor ca­pabili să vindece — lucru care îi face solicitaţi, impor­tanţi şi cunoscuţi — ci în­seamnă şi muncă, foarte multă muncă şi capacitate de dăruire totală peste tot unde trăiesc oameni, din Deltă pină in satele mai izolate de la munte unde medicina nu e o condiţie socială ci profesiune de credinţă, pasiune şi dra­goste de oameni. Din păcate mulţi tineri consideră absolvi­rea unei instituţii de invăţă­­mint superior punctul final al perioadei ascendente a vieţii şi aspiraţiilor lor. Adolescenţa este şi o vîrstă a visului. Profesorul, dirigin­tele, părintele au datoria să­­ dea aripi acelor visuri care pot deveni realitate oferind astfel satisfacţii ne­bănuite şi să arunce lumina tăioasă a raţionamentelor logice asupra acelora care nu au şanse să devină realitate chiar dacă acest proces este dureros atit pentru adolescent, cit şi pen­tru adultul chemat să educe. Intensificarea preocupărilor pentru modul de utilizare a timpului de studiu în scoală si in afara ei, pentru stimu­larea autoinstruirii şi creati­vităţii prin adoptarea unor sarcini speciale pentru elevii dotati sau pentru cei care in­­timpină dificultăţi, ca şi dis­ponibilitatea permanentă pen­tru discuţii privind perspecti­ .­vele de dezvoltare a unor ap­titudini sau aspiraţii, fac parte din acţiunile menite să contribuie la o orientare cit mai adecvată a fiecărui tînăr în condiţiile în care şi acesta este preocupat nu numai de asimilarea de cunoştinţe, ci şi de cunoaşterea obiectivă a profesiunii pe care şi-a ales-o şi a propriei sale personali­tăţi. CARMEN MAIER MIERCURI I NOIEMBRIE 1989 MIHAELA URSULEASA: „mm MEA PLĂCERE ESTESĂCM­i Trebuie să ai ceva noroc ca să o găseşti într-Un moment de răgaz. Noi am avut. Nici vorbă de vedetism sau poză aferata. Mihaela Ursuleasa — elevă in clasa a V-a la Şcoala nr. 26 de artă Braşov — are cu adevărat un program încărcat: concerte, participări la diferite concursuri de interpretare, studiu, obliga­ţii şcolare. La cei 11 ani ai săi şi-a creat deja o biografie­ lau­reată a Festivalului naţional „Cîntarea României“, deţinătoarea trofeului „Lira de aur“, premiul III la prestigiosul concurs in­ternaţional din Senigallia (Italia), mai multe concerte susţinute in Iugoslavia sau Italia, cit şi în cele mai importante oraşe din ţară, inregistrări la radio şi televiziune, un disc in curs de di­fuzare etc. Despre ea s-a scris mult şi ultraelogios. Se învestesc in Mihaela Ursuleasa suficiente speranţe, încredere şi­ ginduri frumoase. E rindul ei să le confirme, dar asta e de acum o altă poveste. Important e faptul că, în pofida celor 11 ani ai săi, Mihaela Ursuleasa face dovada unei maturităţi artistice de ex­cepţie. Am intîlnit-o deci la Braşov, alături de profesoara sa, Stela Dragulin, un priceput şlefuitor de talente. Mihaela Ursuleasa ne-a convins că e un copil serios, care ştie bine ce vrea. In orice caz, vocaţia ei nu stă sub semnul efemerului. E suficient să o asculţi cum cintă pentru a-ţi anula orice reticenţă scepti­că. Timpul şi talentul sunt de partea ei. Entuziasmul de partea noastră. — Mihaela, hai să luăm o zi obișnuită din viata ta. Cu ce anume începi ? — Cu game şi foarte multe exerciţii premergătoare. Orice muzician respectă această re­gulă. Intîi de toate trebuie să-ţi intri în „mină“, să-ţi faci încălzirea. — E ca un sport? (Se uită la profesoara sa, așteaptă un mic ajutor, apoi zimbește, de parcă ar­­ vrea să spună: dacă acolo se cintă, e ca un sport). — Să începem și noi cu o întrebare de încălzire. E grea muzica simfonică? — (Redevenind brusc serioa­să). Nu m-am gindit pină acum... Singura mea plăcere este să cint, fie preclasici, fie moderni. — Exersezi mult? — In medie 3—4 ore. înainte de concert lucrez de două ori mai mult. — Cînd obosești, ce faci? — Citesc sau rămîn la pian .. ijj&ifovizîhd. Djm­ ar fi după mine, aș cin­ta tot timpul. — Chiar și in vacantă? De pildă, această vară cum ai pe­trecut-o? — Pregătind citeva concerte. Pentru mine vacanța mare e perioada cea mai plină. — De fapt, cînd ai descope­rit pianul ? — La 5 ani, dar muzica mi-a plăcut dintotdeajuna. Părinţii mei sint muzicibhî, aşa că pia­nul nu a fost nici o, noutate pentru mine. Am învăţat re­pede să cânt şi la opt ani ju­mătate susţineam primul con­cert... (privind nostalgic). E­­mult de atunci. — Cu emoţiile cum stai? (îşi priveşte din nou profe­soara, care îi face semn să continue, să se descurce sin­gură: „Nu mie, mi se ia in­terviul“).­­— Scena, contactul cu publi­cul nu te obosesc?­­— Cînd mă așez la pian uit de toate. Nu am decit bucu­ria de a cînta. — Dar succesul? — (zîmbind). Nu mă plicti­sesc niciodată de aplauze. — Tot timpul ești mulțumi­tă de ceea ce faci? — Nu înțeleg... — S-a întimplat ca un con­cert, să nu „iasă“ după cum voiai tu ? — Da. Cînd se tntîmplă aşa ceva, mă ambiţionez şi mai mult — Acum citeva zile ai cin­tett la Bucureşti, pe scena A­­teneului ceea ce echivalează cu o consacrare. Cum a fost ? — In primul rind a fost o mare bucurie pentru mine. To­tul mi s-a părut grozav: pu­blicul, încurajările pe care mi le-a dat maestrul Iosif Con­ta, felul in care am repetat cu Orchestra Radioteleviziunii. Să cînţi la Ateneu e visul orică­rui muzician. Şi apoi, a mai fost ceva — tocmai împlineam 11 ani. Nu se putea un dar mai frumos ca acesta. — Colegii de clasă, cei care te cunosc, ce spun ? — Toată lumea e drăguţă, mă felicită şi se bucură pen­tru mine. Asta mă ajută să perseverez. — Apropo, cum merge cu şcoala? Cum se împacă pianul cu celelalte obiecte? — Destul de bine. Note mai mari am la română şi mate­matică, obiecte care­ îmi plac cel mai mult. Anul trecut am luat menţiune. Nu sunt prea mulţumită, deşi situaţia e a­­muzantă. In clasa I am­­luat premiul I. In clasa a Il-a, premiul II... Să mai continui? — Prefer să ne oprim aici şi să aşteptăm drumul invers al premiilor. Pină atunci spu­­ne-ne ce pasiuni ai în afară de muzică. * — îmi place foarte mult să citesc şi să desenez. Atunci cînd am timp, îmi place să fac excursii, să mă plimb prin frumosul meu oraș,­ dar muzi­ca nu se compară­ cu nimic altceva. — Un ultim acord, Mihaela — o coda, cum se numește în muzică. Ce sfat ai da celui care dorește să fie un bun pianist? — Nu știu... I-aș spune să scînte ca mine. Dacă iubeşte intr-adevăr muzica şi mun­ceşte zi de zi, sunt sigură că va reuşi. E simplu. SORIN PREDA MIC ÎNDREPTAR DE APUCĂTURI ŞCOLARE Chiulangiul­­) — persoană instabilă şi foarte iute in mişcări, atît de iute, incit e in stare să lipsească (să chiulească) de la ore chiar înainte de a fi venit la şcoa­lă. Alteori, e de-a dreptul ubicuu (a se vedea dicţiona­rul). Ca in puerilul cântecel (pe o stradă lată-ngustă , un om se ducea venind...) chiulangiul poate fi văzut pe o bancă in parc, in acelaşi timp fiind prezent (catalogul vorbeşte) in clasă. Cine are talent la desen şi doreşte să-i facă portretul, ar trebui să-l reprezinte asemenea lui Mercur — cu aripioare la picioare. ’ Practicat cu pasiune şi dă­ruire, chiulul te pretinde a fi artistic. Dacă începătorii şi Veleitarii chiulesc pur şi simplu, fără pic de fante­zie, nu acelaşi lucru se poate zice despre profesio­niştii genului. Ei nu mai fug de la ore, ci sunt rugaţi in­sistent şi cu politeţe să ple­ce acasă. Pentru asta, la mo­mentul oportun, ei ştiu să leşine, să-şi dea cu elegan­ţă ochii peste cap, să inven­teze mici subiecte de romani incendii, accidente aviatice, bunici bolnavi. In cazuri mai serioase — cum ar fi dure­rea atroce de cap şi febra delirantă — se recomandă ingurgitarea de cretă (2 cre­te pe stomacul gol, înainte de oră). Un efect deosebit asupra profesorului ii creea­ză şi bandajarea din abun­denţă cu tifon a miinii drep­te. La nevoie, citeva pică­turi de cerneală roşie vor sublinia corespunzător dra­matismul situaţiei. Total gre­şită este practica (niţel dis­perată) de a înghiţi diferite obiecte metalice: cuie, pione­ze sau rulmenţi, fără avizul medicului. Ele nu sporesc neapărat impresia produsă asupra profesorului, aşa cum consumarea unor ntari can­tităţi de chibrituri (fosfor) in stare crudă, nu implică, aşa cum cred unii, o creşte­re spectaculoasă a memoriei sau a inteligenţei in general. Este de asemenea greşită părerea conform căreia, sin­gura pasiune a chiulangiului este să chiulească. Departe de a fi un ins limitat doar Zîmbete pe jumătate la buchia manualului, el se arată a fi, spre exemplu, un bun şi atent cunoscător al fenomenului cinematografic. Nu ştim cum se explică dar, cea de-a 7-a artă o atrage irezistibil. Dimineaţa mai ales. Duminica nu, fiind, cum bine se cunoaşte, zi le­gată de odihnă. După cei ciţiva ani de li­ceu, chiulangiul e tobă de... filme. După bacalaureat, ar putea să susţină examenul de admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinemato­grafică. Ar avea chiar şi ceva şanse de reuşită, dacă năra­vul său perfecţionat cu atita trudă In timpul şcolii nu l-ar îndemna să chiulească strălucit chiar in ziua exa­menului. S. PREDA­ ­) Despre etimologia cu­­vintului chiar sunt puţine de spus. De fapt, originile a­­cestui cuvint se pierd în ne­gura vremurilor, chiar dacă dicţionarul ne imbie cu o ipoteză cam prea simplistă (din fr. cui). E de presupus mai degrabă că acest cuvint vine de la primul elev din istorie care a chiulit. Aces­ta, în loc să stea la proto­­scoala lui să înveţe a adu­na pietre sau oase de ma­mut, prefera să evadeze in sinul naturii primitive, unde, plictisindu-se, îşi omora vre­mea frecînd două lemne pină luau foc sau punind piedică brontozaurilor şi a al­tor ierbivore din preajmă. Pină la inventarea filmului şi a sălii de cinematograf mai trebuia aşteptat ceva­ timp. Desigur că asta nu scade cu nimic meritul fraților Lu­­miére. Dimpotrivă.

Next