Scânteia, februarie 1945 (Anul 2, nr. 126-152)

1945-02-01 / nr. 126

2 In pioasa atenţie a pandurilor şin­ bună parte din pământul Cehoslo­­viziei „Tudor Vladiimirescu“ aflaţi voci ei. Pretutindeni pe acest glorios in Capitală şi a familiei, a avut loc ieri, ceremonia înmormântărei E­­roului pandur Căpitan Racoţeanu Ion. Corpul a sosit în gara de Nord, la ora 10 , unde a fost primit de o delegaţie din partea voluntarilor în frunte cu d. Colonel Mihail Malto­­pol, precum şi ofiţeri delegaţi de la unităţile din garnizoană. După o scurtă slujbă religioasă, corpul a fost transportat la Cimiti­rul Eroilor Ghencea, unde a fost depus pe catafalc. Din partea Ar­matei şi a Apărării Patriotice s-au depus coroane. La ora 3, în prezenţa aceloraşi delegaţi, precum şi o companie de onoare cu muzica şi corul Armatei, un sobor de 5 preoţi a oficiat slujba inhumărei. A luat cuvântul Li­­pandur Câm­­peanu Valeriu, prieten al defunc­tului, relevând aportul adus de e­­rou în lupta pandurilor. A urmat cuvântul d-lui Colonel parcurs, căpitanul Racoţeanu este în fruntea tunarilor săi. Cu price­perea sa technică şi sufletul său en­tuziast, face să se abată spre liniile duşmane o ploaie de obuze, care deschid drumul infanteriei. Rănit la Kiştrid, refuză evacuarea. Este decorat cu ordinul „Steaua Roşie“ şi propus pentru înaintare la gra­dul de maior, îşi îngrijeşte singur rana şi vindecat porneşte mai de­parte la luptă în fruntea bateriilor sale. Alături de Armata Roşie trece cu Divizia din victorie în victorie Dar în dimineaţa zilei de 14 Ia­nuarie, bravul intre bravi, cade ră­pus de ultimele svârcoliri ale fiarei hitleriste, rănită de moarte. Pandurii ce ni -au trimis aci, nouă şi soţiei sale, ne scriu: Noi i­u Vam plâns, pentru că noi nu ştim ce este plânsul. Ne-am jurat însă să cucerim cota 411, în faţa căreia a căzut căpitanul nostru iubit, Rac, aşa îi ziceau tunarii săi. Şi a doua zi au cucerit cota. Curând ei vor Maltopol, pe care îl reproducem­ din lanţul munţilor Cehi, şi vor desrobi şi restul pământului foşti­lor noştri aliaţi. Apoi alături de os­taşii sovietici, vor merge din izbân­dă în izbândă, spre fericirea lor şi-a întregii omeniri. Iubite camarade Rac! pentru a evidenţia idealismul lup­tei voluntarilor din Divizia „Tudor Vladimirescu“ — D-sa a spus­ FRATI ROMANII Acolo, la Apus, pe frontul de luptă al dreptei noastre cauze ro­mâneşti, a căzut eroic, în mijlocul tunarilor săi, Căpitanul de panduri, Racoţeanu Ion. O mitralieră grea nemţească i-a ciuruit trupul, pe când îşi îmbărbăta servanţii la tra­gere, setos ca să răpună cât mai repede fiara fascistă, încă unul din cei mai de frunte panduri ai Diviziei „Tudor Vladi­­mirescu-Debreţin“ vine să ne do­vedească cu câtă cinstire şi-a ţinut jurământul de voluntar, făcut a­­cum un an în tabăra de la Biazian : „Jur Poporului meu robit de Nemţi să lupt pentru libertatea şi propă­şirea lui. Jur să lupt până la ulti­ma picătură de sânge contra Nem­ţilor fascişti, care m­i-au târât ţara în războiul lor nelegiuit. Aşa să-mi ajute Dumnezeu !“ Şi iată cât de frumos şi-a ţinut Căpitanul Racoţeanu acest jură­mânt. Pare că-l revăd la Planier­­naia, în fruntea delegaţiei lagăru­lui său. Fusese unul dintre primii iniţiatori ai mişcării antifasciste, transformată în voluntariatul des­­robitor de azi. Spirit larg şi sincer democrat, şi-a dat seama că pentru distrugerea celui mai mare duşman al civilizaţiei şi progresului, fascis­mul, pentru înfăptuirea unei Ro­mânii libere şi independente, nu sunt de ajuns vorbele, ci numai fapta. De aceia încă din primele şedinţe ale Congresului delegaţii­lor, s-a evidenţiat ca unul din cei mai aprigi susţinători pentru cre­zarea unităţilor de voluntari. Când aprobarea constituirii pri­mei noastre Divizii de voluntari ne-a fost dată. Căpitanul Racoţeanu a izbucnit în urale entuziaste, stâr­nind însufleţirea întregii mase a delegaţilor. L-am revăzut apoi în tabără, unde Divizia se organiza şi instruia. Nu se cruţa de la nici un efort pentru a grăbi instruirea ba­teriilor sale. In acest timp Armata Roşie ne deschidea drumul spre Noua Ţară de azi. Ajunsese la Prut şi ne eliberase Nordul Moldovei. A­­cum Divizia îşi terminase organiza­rea şi aştepta să pornească la ră­punerea sfiarei hitleriste. Însfărşit veni actul patriotic de la 23 Au­gust. Divizia a putut să intre în ţară. Curând ea trece Carpaţii şi alături de Armata Roşie şi Armata Română porneşte la urmărirea fia­rei fasciste. Chiar din primul avânt liberează Sfântul Gheorghe, aope­­rindu-se de lauri. Trece apoi mai departe din victorie în victorie, a­­junge la Băile Felix, Hencida, Hassu-Paly, Debretzin, unde este citată prin Ordinul de zi al Mare­şalului Stalin. Astăzi alături de nouile Divizii democratice româ­neşti, pandurii au dublat însufle­ţirea­ în luptă. In faţa lor cad rând pe rând puternicele întăriri pe care nemţii încearcă să le opună. Iată-i ajunşi pe munţii Matra, liberând p­ iv.eorologul Socot. Câmpeanu Dragă camarade Racoţeanu, M’au trimis camarazii să vărs o la­crimă la căpătâiul tău. Dacă m’ai vedea, m’ai certa. Pan, aurii nu plâng .Dar suntem şi oameni şi am fost doi dintre cei mai buni prieteni, în prizonierat. Am ven­i la mormântul tău să-ţi amintesc trei lucruri dragă cama­­rade: In nopţile de frământare dela Kras­nodar­e şi Planiornaia mi-ai spus de atâtea ori că îţi pare bine că n’ai murit în acest război nedrept şi care nu era al nostru şi că nu ţi-ar­­ părea rău dacă ai muri acum ştiind că lupţi pentru o cauză dreaptă. Iată gândul ţi s’a împlinit. Mi-ai mai spus de atâtea ori că nu ţi-ar plăcea să mori fără tricolor. Iată tricolorul pe sicriul tău. Nimeni n’a crezut vestea morţii cpt. Racoţeanu. Fiindcă prea ne era scumpă viaţa lui ca să ne putem închipui vreodată că ar putea să cadă cel care a fost printre primii luptători contra fasciştilor, încă din prizonierat el a luptat cu vorba şi cu scrisul pentru realizarea Divi­ziei noastre, pentru a ajuta pe cei­lalţi să înţeleagă drumul spre li­bertate şi independenţa României în prietenie cu Uniunea Sovietică. Cpt. Racoţeanu a fost un om a­­devărat, un ofiţer legat de popor. Nimănui nu-i întindea mâna sa caldă fără să-i dăruiască un zâm­bet larg, bun, omenesc. îşi făcuse un ideal din a-şi dedica întreaga sa viaţă luptei pentru mai bine, pentru mai frumos, pentru progres. De mult el înţelesese că izvorul tu­turor energiilor, izvorul vieţii în­săşi e poporul. De aceia el a fost totdeauna un frate mai cu expe­rienţă al ţăranului, al muncitoru­lui, al pandurilor. Şi toţi care l-au cunoscut au simţit în el pe unul de al lor. Mâna lui sigură condu­cea focul tocmai acolo unde era duşmanul. Alături de el pandurii ar fi mers oriunde, înfruntând orice greutate. Iubea lupta poporului pentru li­bertate. Nu întâmplător în unita­tea sa a fost primul care a luat iniţiativa de a colecta bani pentru „monumentul 13 Decembrie 1918“. El era militar şi înţelegea ca ar­mata să fie a poporului. In calitate de ofiţer se simţea umilit şi sufe­rea în numele armatei pentru că în atâtea rânduri ostaşii au fost folosiţi de o clică şi puşi să tragă în popor. Tot ce se făcea bun în unitate, orice inovaţie şi iniţiativă era le­gată şi de numele său. Un camarad drag numit de prieteni scurt: Rac ! Atâta viaţă şi energie clocotea în el! O tinereţe care se voia rea-De-a dreapta Tatălui Ceresc, un­de sufletul tău mare se suie acum cucerindu-şi locul, vei găsi pe Co­lonelul Buzoianu, pe Maiorul Cran­­ta, pe Maiorul Serghie, pe miile de camarazi panduri, apuşi ca şi tine în fruntea unităţilor lor. Acolo veţi mai găsi şi pe Domnul Tudor, pri­mul dintre panduri, care ca şi voi a fost odinioară jertfit, sfârtecat în bucăţi şi aruncat într’o fântână, pentru că năzuia ca şi voi să cro­iască o viaţă mai bună şi mai dreaptă pentru fiecare din noi. Spuneţi „Domnului Tudor“ că pandurii săi au reînviat în Divizia Generalului erou Cambrea. Că ală­turi de fraţii lor români, ostaşi ai nouilor Divizii democratice, ne ju­răm ca să înfăptuim, ori­care ar fi jertfa, ţelul pentru care El a lup­tat: o nouă Românie, liberă şi in­dependentă, unde toţi românii de bine, fără deosebire de obârşie, de clasă,­­de origine etnică sau religie, să-şi poată afla locul, statornicit pe-o mai cinstită dreptate. Aşa să ne-ajute Dumnezeu!... D. Gl. Cambrea, reţinut încă de rana primită în luptele pentru eli­berarea Transilvaniei, a fost repre­zentat prin Lt. pandur Botez Ni­col­ae. Şi mi-ai mai spus că n’ai vrea ca moartea ta să demobilizeze pe cei din jur. Fi sigur dragă prietene şi camara­’ că moartea ta ne îndârjeşte şi, mai mult, şi ne întărâtă. Pandurii n’au venit la mormântul tău ca să bocească, ci ca să-şi întărească jură­­mântul răzbunării. Cu tine mai avem încă unul de răzbunat peste sutele de mii de jertfe. Tu dormi liniştit că testamentul tău şi al tuturor pandurilor va fi respec­tat: distrugerea definitivă a hitleriş­­t­lor. Rămân în urma ta atâtea milioane de cetăţeni români care să ia în pri­mire moştenirea ta, iar ceilalţi eroi se luptă pentru cucerirea ei, moşteni­rea cea mai scumpă: România liberă şi democratică. Şi EROU f­ lizată prin dragoste îl făcea să u­­rască nespus pe fasciştii români care-i trimiseseră spre răsărit. Tâ­nărul Lt. Racoţeanu plecase în războiul nedrept din 1941 urmărit de gândurile logodnicei sale care l-a aşteptat chiar şi atunci când Antonescu ne dăduse morţi. Câtă bucurie şi speranţă ,în strigătul lor când s’au întâlnit lângă Bucureşti! Cât de mult voiau să-şi împlineas­că visul lor tineresc — dragostea ! Cpt. Racoţeanu însă a plecat mai departe spre Ardeal. Abia când el fu în concediu, în Noembrie, uni­rea lor se înfăptui. întors în Di­vizie el lupta cu forţe înzecite. Voia să termine mai repede cu hitleriştii, să întoarcă mai devreme acasă pe toţi pandurii, să-i ducă soţiilor, logodnicelor şi mamelor lor care îi aşteaptă într’atâtea că­­minuri lipsite de bărbaţi. Dar în ziua de 14 Ianuarie piep­tul lui, unde-şi purta icoana tova­răşei de viaţă, alături de celălalt vis mare al său — o Nouă Româ­nie, a fost străpuns de glonţul fas­cist şi zâmbetul lui a încremenit în colţul buzelor, iar lumina ochi-Duiminecă, 4 Februa­rie 1945, ora 5 p.­uf., va avea loc în aula Acade­miei Comerciale, con­ferinţa d-lui prof. univ. Ioriţu Iordan despre „Mihail Kogălniceanu” in cadrul ciclului­­ „Fi­guri de luptători pen­tru libertate şi demo­craţie în Ţara Româ­nească”. Intrarea liberă­­lor s’a stins încet ca o făclie care a terminat ceara. Cpt. Racoţeanu pleacă în Patrie acolo în pământul ţării pentru li­bertatea şi binele căreia el şi-a dat viaţa, se vor odihni rămăşiţele sale pământeşti. Dar el nu va avea li­nişte în mom­­ânt dacă pe deasupra lui Românii nu vor înfăptui ceea ce el a visat şi dacă dreptatea pentru care s’a jertfit nu va ajunge în casa fiecărui om care munceşte. Odată cu trupul eroului Cpt. Ra­­coţeanu trimitem pământului ţării salutul nostru panduresc, de aici din Cehoslovacia, dar şi un îndemn poporului de a nu înceta o clipă lupta împotriva fasciştilor şi reac­ţionarilor de acolo care se pun în calea noastră spre un viitor lumi­nos. Să ştiţi că sufletul mare al celui pe care vi-l tri­­item vouă spre înmormântare va rămâne ca o umbră uriaşă deasupra tranşee­­lor noastre arătându-ne drumul înainte spre cuibul de unde au pornit fasciştii să înrobească lu­mea. Să nu-i plângeţi — l-aţi jicni. Nici noi nu-1 plângem. Pandurii nu-şi jelesc eroii, ci îi răzbună. Căderea lui ne-a sporit mânia, ne-a adus aminte de toate suferinţele noastre. Chipurile miilor de mame în care durerea a săpat şanţuri, inimile împietrite ale soţiilor şi lo­godnicelor celor ce au murit, toate visurile neîmplinite ale tinereţii noastre, toată viaţa care a trecut pe lângă noi fără să fi trăit-o în aceşti aproape 4 ani de război pro­vocat de fascişti, ne-a crispat su­fletele, ne-a aprins flăcări de ură în priviri, ne-a făcut puteri de uriaşi şi suflet de eroi ! Da ! Vom termina cu fasciştii odată pentru totdeauna şi vom pedepsi pe acei ce au curmat vieţi scumpe nouă. De fiecare erou căzut am jurat răz­bunare. Cu moartea Cpt. Racoţea­nu am înoit jurământul! Slt. pandur MIHALACHE MARIN 15 Ianuarie 1945, de [ CAPITAIM RACOTEANU ION ! — Aprovizionarea se efectuează fără nici o ordine. De azi înainte răs­punzi dumneata de aprovizionare. — Să trăiţi, domnule căpitan — spuse plutonierul. Fața lui se strîmbă de ciudă. Werner ajunsese la uşă. — Vă rog, domnule căpitan ! — Ei, ce mai e ? — Permiteţi să se rechiziţioneze prin satele vecine ? Căpitanul dădu din umeri, apoi: — Ce faci pe nebunul! Satele ace­lea sunt destinate altor unităţi. Dum­neata o şti foarte bine. — Aici nu se mai găseşte nimic, domnule căpitan. — Nimic mai uşor decât să spui — Nu se mai găseşte nimic! Nu se gă­seşte ? N’ai decât să cauţi, înţelegi ? Trebue să cauți ! Dacă vei căuta se­rios, vei găsi. Ieşi, trântind uşa. Pussia ieşi din casă, uitându-se ne­­hotărîtă împrejur. Simţea că n’avea nici un rost, dar Kaut stăruia, tot mai tare și mai brutal. E doar sora-ta. N’ai să şti tu a te înțelege cu propria ta soră ? Adevă­rul e că nu vrei. Lasă că vine el şi timpul când nici eu n’o să vreau ceva. Pussia se speriase. Ştia că depin­dea în întregime de Kurt. Ce ar fi dacă lud i s’ar năzări într’o bună zi s’o părăsească în satul ăsta în care toţi o privesc ca pe o duşmană ? Cu mâinile băgate în mânecile scurtei, păşea pe uliţă fără grabă. Convorbirea ce o aştepta era fără nici o speranță. Doar nu-i putea po­vesti lui Kurt că mai vorbise cu sora ei, dacă se putea numi convorbire, scandalul teribil petrecut între ele, îndată după venirea Fussiei în sat. Olga o scuipase pur şi simplu în obraz singurul lucru pe care îl aflase Pussia, erau cuvintele arun­cate în furie, despre Vassia, care ză­cea în râpă mort. Olga vroia s’o un casa femeie al cărei fiu pierise în luptă. Ce legătură avea asta cu ea, cu Pussia. Olgăi i se părea totuşi că avea. Ţipase la ea Olga, apoi plecase. Și gata. Ei, cum să se ducă acuma ? Cum să vorbească cu ea ? Crăcile co­pac­lor de la marginea drumului erau albe de promoroacă. Zăpada strălu­cea şi sclipea la soare, obosind ochii cu scânteierea ei tăioasă. Passia ofta şi se gândi la Serioja. Nu. Serioja nu ţipa niciodată şi nu se supăra nicio­dată pe ea. Ofta doar şi cădea pe gânduri. Acum însă nu mai avea ce să-şi amutească de Serioja. Acum bărbatul ei, era Kurt. O cuprinse furia împotriva lui Kurt. Cum îndrăzneşte ? Dar ea ştia bine că îndrăzneşte şi n’avea ce face. Se purta cu Kurt exact aşa cum se purtase şi cu Serioja. Va să zică nu era ea cea v­novată. Adevărul era că Kurt era altfel decât Serioja şi nu semăna deloc cu dânsul. Ajunsese aproape de casa unde stătea Olga. Mai erau câţiva paşi. Ce să facă ? Să bată şi să intre ? Nu, era cu neputinţă. Pussia rămase o clipă nehotărâtă. In ciuda p zmuliţelor ei, gerul îi ciupea degetele de la picioare și se întoarse din drum. N’are decât să facă ce-o vrea Kurt. Să suiere, să se supere — n’are nici un rost să mai asculte încă odată cuvintele pline de răutate și dispreț ale Olgăi. Dacă cel puțin convorbirea ar putea duce la vreun rezultat. Din convorbirea ei cu Olga nu putea să iasă nim­ic, ab­solut nimic. Mai făcu câţiva paşi şi iar şovăi Ce să facă, cum să proce­deze? Mai bine ar omorî-o şi pe Olga, cum au omorât-o pe Olena. N'ar mai avea atâtea griji şi scanda­luri. Pussia se uita la casa unde lo­cuia sora ei. In ma îi tresări i­eşea cineva pe uşă. Sta zăpăcită în zăpa­­dă, parcă prinsă asupra altei fapte urîte. Nu era Olga, ci gazda ei. Fe­sulte, s’o înjosească, fiindcă stătea în meia sta în uşă şi apărându-şi ochii de soare, se uita cu atenţie în zare. Apoi întredeschise uşa şi strigă ceva în casă. Numaidecât se adună o gră­madă de oameni în jurul ei. Toţi îşi apărau ochii de strălucirea orbitoare a zpezii şi a soarelui, uitându-se în aceiaşi direcţie. Văzând mişcare pe uliţă, Fedosia Cravciuc ieşise şi ea. Se uita în direcţia în care se uitau cu toţii. Inima i se opri o clipă, apoi în­cepu să bată tare, ca limba unui clo­pot de alarmă. Pe șosea, apropiin­­du-se încet de sat, veneau rânduri dese de oameni. La soare se vedea strălucirea baionetelor. — Sunt nemţi ? — începură să vor­bească ce­i de pe lângă casă. Parcă nu erau destui. Ne mai tre­­buesc alţii. Cred probabil că acu o să dea de mâncare. — Dar nu-s nemţi — spune Baniu­­d­ha cu o voce încordată ca o strună gata să se rupă — Dragii mei, uita­­ţi-vă bine! Ăştia nu sunt nemţi. . — Dar ce, ai înebunit ? Cine poate fi afară de ei ? — Ai noştri, Dumnezeule milostiv. Ai noştri, sunt. — Uitaţi-vă bine la ei. Cum ar pu­tea să meargă ai noştri aşa ? Ziua ’n amiaza mare, deadreptul pe şosea ? — Mamă, au stele pe căciul, stele — strigă Gri­şa Baniuc cu o voce pi­ţigăiată. — Ce vorbeşti ? Vezi bine ? Lumina strălucitoare îţi lua ochii şi te împiedică să vezi. Oamenii îşi încordau privirea cu disperare, încer­când să-i examineze pe cei cari se apropiau. — Ai noştri ? Nemţi ? — Ce ai noştri ?! I s’a părut lui Grişatka. Pr­viţi. Nemţii sunt la pos­turile lor şi nica gând n’au să tragă. — Dar, Grişa spune adevărat. — declară Alexandru deodată — au că­ciuli de-ale noastre. — De ale noastre ?! n’avem de ce să­­vă bine. Acum — Numai că bucurăm. Uitat vede. Tăcură. Acum se vedea bine Pe şo­sea mergea un detaşament de soldaţi roşii. Nu se putea spune că merge. Mai mult se târau pe zăpadă, iar în­lături înaintau sentinelele nemţeşti, înarmate. — Ii duc pe prizonierii noştri — se răspândi o şoaptă d­eperată. — Pe-ai noştri, îi duc. Pe uliţă se strânsese tot mai multă lume. Mulţimea, cu ochii mari des­­ch­şi, ‘îngrozită, se uită la grupul care se apropia. Se putea vedea acum lim­pede, că oamenii mergeau greu, fă­când sforţări uriaşe...’ Soldaţii cari îi escortau,­­­rau la ei grosolan. — Dumnezeule milostiv, îi duc şi pe răniţi. — Li s’au luat­ cismele sunt desculţi. — Ia te uită Sonia. Asta-i pl­e de sânge. Un neamţ care trecea pe lângă ei, sbiera ca un turbat la oamenii îngră­mădiţi pe la portiţe, dar e nu-i luară în seamă, continuând să privească în­cordaţi convoiul ce se apropia. — Dumnezeule milostiv... Ei îşi târau cu mare greutate pi­cioarele desculţe, rănite, ce lăsau urme însângerate pe zăpadă. Cădeau, apoi răzimându-se în mâini, se ridi­cau cu greu. Asupra lor cădeau cu duiumul lovitur­­e de pat de puşcă. Pussia, se uită şi ea, împreună cu ceilalţi. Vedea feţele lor palide, groaznice, ochii cari ardeau de fri­guri. Sângele era închegat, negru, pe pansamentele făcute din nu ştiu ce cârpe murdare. Picioarele vinete erau degerate. Zâmbetul ei obişnuit, fără rost îi înţepeni pe buze. — Nu râde ! — auzi ea ca un şue­­rat la ureche şi de frică sări în lă­turi. Era Olga. Cu buzele strînse, cu pumnii strânşi şi cu sprâncenele în­cruntate ea se uita la prizonierii cari treceau. Deodată prin ceaţa roşie, ca­re-i acoperea ochii, ea zărise faţa în­gustă, palidă a sorei sale, strălucirea cerce­lor peste gulerul de blană şi micul surâs lipit pe buzele ei vopsite. — Nu râde ! Pussia, se t­rase cu câţiva paşi îna­poi Vedea în faţa ei och­­iOlgăi mari, măriţi de urră şi buzele cari respirau ura. — Dar, eu nu râd — răspunse ea înfricoşată. — Ba râzi — spuise Olga, lovind din toate puterile în acest surâs fix şi fără rost, în această faţă palidă, fata ibovnicei de ofiţer neamţ. Pussia scheună ca un căţel, se strânse şi is­­bucnind în­­ aer mi se repezi spre casă, poticnindu-se, împiedicându-se în poalele şube lungi ţinându-şi ca­pul cu mâinile... Convoul se apropia mereu. Iată-i ajuns pe aceiaș linie cu mulțimea. Priviri înfrigurate, arzătoare, se fi­xară asupra feme­lor cari se aflau în fața caselor. — Pâine — spuse unul din ei. Un neamț îl pocni cu patul puştii în cap. Dar imediat vorbi altul : — Pâ'ne... De o săptămână n’am mâncat... — Dumnezeule, Dumnezeule milos­tiv — gemu Baniud­ha. — Şi toate se repeziră spre case, prin^ cămări, scoţând cu mâinile tre­murătoare de prin legături, din cale din ascunzişuri, tot ce le mai rămă­sese de ale mâncării. — Hai, hai, Doamne, Doamne, mai repede... mai repede... Prima care ieşi fugind din casă fu Ban­uha. Neţinând seamă de excortă, se repezi spre prizonieri. Ţinea un codru de pâine neagră în mână, ulti­mul pe care îl mai avea ascuns pen­tru copii. — La o parte ! — urlă un neamț, dar ea nu auzea și nu vedea nimic. Ea îmbrânci pe soldatul neamț, în­cercând să-i strecoare pâinea unui prizonier rănit. — La o parte !—zuieră din nou sol­datul lovind-o violent în burtă. Baniudiha fără să scoată nici un geamăt căzu în zăpadă. Neamțul dădu cu piciorul în pâi­nea căzută. Colțul sbură departe, în șanț. Unul dintre prizonierii înllă­­mânziți, slabi ca­ niște arătări, se re­pezi după ea. Răsună o împuşcătură. Prizonierul se prăbuşi la marginea drumului. Femeile nici nu se uitară la Ba­niudiha care leşinase. Fugeau după prizonieri, încercând să le arunce bu­căţele de pâine sau plăcintuţe coapte în cenuşă. Din comandatură ieşeau soldaţii cu duiumul. ML VEI A DE WANDA WASI1I VSKa (Premiul Stalin 1943) XXX) ■'ii ai KElSSlSiSSEffilBffllBB­BBBIS&SBStIRflBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBI­JSSBQBBBBBBBBBBBBBBBBBflBBBBBBBBBBBBBBU trrcvbtvl B­BBBBBBBBBBBBBBBBBBHBBBBBBHBBBBBBBBBBBBI SCÂNTEIA Un Shakespeare I in insints Editura literară de stat din U. R. S. S., lansează mereu nouă ediţii din Shakespeare, împodobite cu i­­lustraţii originale. Dintre cărţile de curând apărute în ediţii de lux şi înfrumuseţate cu gravurile lui Teodor Konstantinov este şi „Ro­meo şi Julieta". Konstantinov lu­crează actualmente la ilustraţiile pentru „Regele Stear" care va apa­re într’o ediţie­­pentru copii. Tra­ducerea excelentă a poetului Boris Pasternak din ,„Hamlet“ este ilus­trată de Vladimir Favorsky, de­canul artiştilor sculptori în lemn din Moscova. Favorsky face deasemeni şi ilu­straţii pentru „Othello“, „Antoniu şi Cleopatra“. Minunata tradu­cere a lui Boris Pasternak va fi ti­părită într-o nouă ediţie ilustrată de Mihai Pikov. COPII ! A­U­Z­­1 ora 2130 fix Are loc la Teatrul AL­HAMBRA spectacolul ju­cat de copii : »» Feerie muzicală in 2 acte şi un proolog. Balet de copii, păpuşi vorbitoare, numere de circ. Spectacolul se dă în be­neficiul­ „Apărării Pa­triotice“, pentru răniţii de pe frontul Ardealului. Biletele vândute pentru 24 ianuarie, sunt valabile la acest spectacol. ». BORIS ASAFIEV un compozitor şi mare erudit muzeal sovietic B­oris Asafiev (Igor Glebov) u­­nul din cunoscuţii muzicieni şi compozitori ruşi şi-a­ier­­de curând a 60-a aniversare bat a sa. Asafiev este cunoscut pentru multilaterala sa erudiţie, pentru prodigioasa sa activitate în dome­niul teoriei dar şi al­ creaţiunei muzicale. Teoretician, istoric la fel de bine apreciat ca şi compozitor, educator şi promotor de cultură muzicală. Boris Asafiev a urmat cursurile universităţii din St. Petersburg. In 1906 debutează cu opere pentru co­pii: Cenuşăreasa şi Albă ca zăpada, iar în 1914 sub pseudonimul de Igor Blebov se face remarcat şi ca critic muzical. De la începutul carierei sale de critic, el este un campion al tendinţelor noui muzi­cale progresiste din Rusia. In pa­ginile periodicului moscovit, „Mu­zica“ a fost primul cae a atras a­­tenţia cetitorilor asupra operii tâ­nărului Nicolai Myaskovsky. Asafiev este autorul unor temei­­nice lucrări muzicale despre: Lya­dov, Rimsky Korsakov, Scriabin şi Rachmaninov. In deosebi se men­ţionează lucrările sale despre Mus­sorgsky şi Ceaikovsky. Studiile lui Asafiev conţin: Stu­dii simfonice (1922) Muzica rusă de la începutul veacului XIX (1930) şi Glinka (1942). Boris Asafiev este un virtuos compozitor în muzică de balet. El a scris: Flăcările Pari­sului, Fântâna din Bakhchissarai, Prisonierul din Caucaz, Ashik-Ke­­rib, Iluzii Pierdute, Francesca da Rimini. El a mai compus operele „Furtuna“ (după Ostrowsky), „Ne­vasta vistiernicului“ (după Lermon­tov), „Musafirul împietrit“ şi „Fes­tin în timpul Holerei“ (după Puş­­kin). Izbucnirea războiului găsi pe compozitor în oraşul său de naş­tere, Leningrad, pe când termina o operă despre Nizam, poetul na­ţional Azerbaidjianului, şi încu­nunarea lucrărilor sale, un nou balet „Contele Nulin“ (după Puş­­kin). Au urmat lungile şi cumpli­tele luni ale blocadei. Pe jumătate bolnav a fost mutat în localul tea­trului. Aci, în adăpost, la flacăra tremurândă a unei lămpi primitive şi-a continuat munca, iar cele ce a desăvârşit poate fi numit într’a­devăr un tur de forţă de muncă şi efort creator. Cărţile, monogra­fiile, eseurile şi lucrările muzicale scrise de dânsul în timpul asediu­lui groaznicei ierni 1941—1942, formează un total de peste 1500 pa­gini. In ultimii ani Boris Asafiev a scris următoarele lucrări: baletul „Miliţia“ (despre lupta poporului iugoslav contra invadatorilor ger­mani), melodrama muzicală „Că­lăreţul de Bronz“ după Puşkin, „Anotimpurile anului“ un ciclu de nocturne ruse, o suită de orchestră „Suvorov“ şi o fantezie pentru pian „Memoria lui Mozart“. Operele sale muzicale scrise în timpul acestei perioade, conţin car­tea a doua despre Glinka, partea doua a cărţii: Procesul formei mu­zicale, Moartea lui Mussorgsky (dialoguri dramatice) lucrare de cercetări: Analiză asupra lui „Eu­gen Oneghin“, „Intonaţii“ precum şi multe alte lucrări. In 1943 Asafiev a fost premiat cu premiul Stalin pentru anii în­delungaţi de muncă în domeniul muzicei. In acelaş an a fost ales mem­bru al Academiei de ştiinţă din U. R. S. S. Cu ocazia celei de a 60-a aniver­sare, guvernul sovietic i-a decernat ordinul „Lenin“. VIAŢA LENI­NU­LUI „Isora“ lui Lenin a fost un model de organ de presă marxist-revoluţio­­nar. Ea fost un adevărat ziar bol­şevic, un ziar de tip nou, fără sea­măn în­­istoria mişcării muncitoreştii.. „Isora“ a pregătit revoluţia viitoare din Rusia. Ischiştii duceau lozincele ei în adâncul maselor muncitoreşti, organizau şi îndrumau lupta lor. ..Is­cra“ lui Lenin a ridicat foarte sus steagul luptei pentru teoria revolu­ţionară a marxismului. Lenin a for­mat proletari înaintaţi, în spiritul credinţei faţă de teoria revoluţionară, a cultivat cu grijă tradiţiile neîmpă­­cării ideologice faţă de cele mai ne­însemnate denaturări alle marxismu­lui. In lupta sa împotriva numeroşi­lor duşmani a­i marxismului, „Iscra “ era fără curtare. Nu de­geaba a scris Lenin că „vechea „Iscra“ şi-a bine­meritat antipatia care-i face cinste şi din partea oportuniştilor ruşi şi a ce­­lor din Europa d­e Apus“ I). 1) Lenin, Opere complecte, vol. VI pag. 327. Ed. rusă.. . Era rar ca un număr din „Iscra“ să apară fără u­n articol al lui Lenin. El este autorul majorităţii articolelor principale din „Iscra N’a fost nicio chestiune de o importanţă mai mică sau m­ai mare din viaţa partidului şi a clasei muncitoare, din domeniul po­­ll­ticii Internaţionale şii interne, pe care Lenin să nu le fi lămurit în ar­ticolele sale­ Articolele lui Lenin sunt modele clasice die puiblinieistolă revoluţionară. Unele dintre ele sunt demascări po­ntice strălucite ale ţarismului, alle po­liticii lui de cotropiri banditeşti şi de războaie de jaf în afara ţării, de ex­ploatare cruntă a maselor poporului şi de înăbuşire bestială a tot ce era viu în lăuntrul ţării. Alte articole cu­prind o critică nimicitoare a „ecoco­­rm­isitici lor“ desvălue caracterul aventu­ros al socialiştilor­ revoluţionari, dă lovituri precise naţionalismului bun­­ditişitilo­r, demască organizaţiile poli­ţiste ale lui Zubatov, abat lovituri grele împotriva liberalilor. In artico­lele lui Lenin prorietarii înaintaţi, mi­litanţii partidului găseau un răspuns limpede la chestiunile care fi­ frămân­tau, găseau indicaţiuni precise ce să facă şi cum să facă. In aceşti ani, întreaga activitate a lui Lenin a fost consacrată unui sin­gur ţel : crearea partidului. Se hotăra­se de drum va merge mişcarea mun­citorească. De pe acest drum trebuia înlăturată piedica principală : „econo­mismul“. Trebuia rezolvată problema raportului dintre mişcarea spontană a Clasei muncitoare şi ideologia socia­listă, a rolului conştiinţei, teoriei, par­tidului în mişcarea muncitorească, a caracterului, ţelurilor şi sarcinilor partidului marxist, a căil­­or şi mij­loacelor de creare a acestuia. In Mai 1901, în numărul 4 al „Is­­erei“, a apărut celebrul artifco­l al lui Lenin „Cu ce trebue început ? ‘ In el era schiţat planul lui Lenin de fău­rire a partidului marxist. Toţi, acei­ pe care îi durea inima din cauza stării mişcării socia­l-demo­­crate, care căutau o ieşire din zăpă­ceala ideologică şi harababura orga­nizatorică, au primit un răspuns ge­nial prin simplicitatea sa. Trebue în­ceput cu organizarea uniui ziar poli­tic pentru întreaga Rusie, spunea Le­­nim. Ziarul, va asigura sdrobirea ideo­logică a duşmăniilor din lăuntrul miş­cării muncitoreşti şi va apăra puri­tatea teoriei revoluţionare ; el va sta­bili o înţelegere unitară a scopurilor programatice şi a sarcinilor tactice ale partidului, a metodelor de activitate practică a acestuia. Ziarul va făuri unitatea ideologică a partidului. Zia­rul va fi şi o armă puternică de unire organizatorică a organizaţiilor locale într’un partid. In jurul ziarului se va închega organizaţia partizanilor săi, o reţea de reprerzentanţi şi corespon­denţi ai lu­i, care îi vor furniza ma­terial, îl vor răspândi, îl vor lega cu muncitorii. Călăi, spunea Lenin, „zia­rul nu este numai un propagandist colectiv şi un agitator colectiv, dar şi un organizator colectiv“. Această re­ţea de reprerzentanţi ai ziarului, le­gaţi cu ziarul şi legaţi unul cu altul, va servi drept ‘schelet organizatoric al partidului. Locul stării de răzle­­ţire al organizaţiilor de bază îl va lua unirea lor strânsă în activitatea în­tregului partid. Astfel va fi creată şi unitatea organizatorică a partidului. Articolul lui Lenin a produs o im­presie enormă asu­pra muncitorilor­ sociail-democraţi. Un muncitor din Petersburg a scris redacţiei ziarului „Ispra“ : „Duminica trecută am adu­nat 11 oameni şi le-am citit: „Cu ce trebue început ?“ Până noaptea am stat împreună. Cât de bine sunt spusa toate acolo, cât de bine se potri­vesc ‘ 1). In articolul săi: „Cu ce trebue în­ceput ?“ Lenin a arătat că el face numai o schiţă a planului, pe care îl desvol­tă amănunţit într’o broşură scrisă de el pentru a fi tipărită. Insă fiind absorbit de treburi redacţionale şi organizatorice, Lenin n’a putut în­cepe să lucreze la această broşură decât în toamna anului­ 1901- In Mar­tie 1902 ea a fost scoasă de sub ti­par. Era geniala lucrare a lui Lenin „Ce-i de făcut ?“ In această lucrare Lenin a arătat că la baza „economismululi“ se află cultul spontaneităţii din mişcarea muncitorească şi coborîrea rolului conştiinţei socialiste în mişcarea mun­citorească, coborîrea rodului de con­ducere al avantgardei clasei munci­toare, al partidului său. Ideologia so­cialistă nu poate la naştere din miş­carea spontană, cum afirmau „econo­miştii ea ia naştere din ştiinţă. Ne­gând necesitatea introducerii conştiin­ţei socialiste în clasa muncitoare, „economiştii“ netezeau drumul ideo­logiei burgheze. Cultul spontaneităţii însemnează renunţarea la partid ca avantgardă a proletariatulului iar ori­ce negare sau scădere a rolului par­tidului duce la întărirea inf­luenţei ideologiei burgheze asupra muncito­rilor. De aceea trebue dusă o luptă neîntreruptă, sistematică şi îndârjită,­­împotriva influilenţelor burgheze, care pătrund în sânul clasei muncitoare, trebue introdusă conştiinţa socialistă în mişcarea muncitorească. Mai departe, Lenin a subliniat că a coborî rolul conştiinţei însemnează a deprecia în faţa partidului impor­tanţa teoriei. Prin aceasta partidului i se răpeşte o armă foarte însemnată, fără de care nu e posibilă cucerirea victoriei în luptă. „Fără teorie re­voluţionară, a scris Lenin, nu poate exista nici mişcare revoluţionară... Rolul de luptător înaintat nu paate fi îndeplinit decât de un partid condus de o teorie înaintată“ 2). Lenin a arătat că la „economişti“ „teoria“ spontaneităţii e strâns legată de „codismul în politică. Ridicând în slavă procesul spontan din mişca­rea muncitorească, ,economiştii“ con­damnă partidul să se târască întot­deauna în coada acestei mişcări, trans­formă partidul într’o forţă pasivă, ceea ce de fapt însemnează nimicirea partidului. Prin aceasta, ei lasă clasa muncitoare dezarmată şi o dau pradă legată de mâini şi die picioare duşmă­niilor de moarte ai proletariatului : ţa­rismul şi burghezia. Lenin biciuieşte uisturători pe „eco­nomişti“ pentru adaptarea lor opor­tunistă la realitate. Marxismul, a spus Lenin, ne învaţă tocmai contrariul: el cheamă l­a transformarea revoluţio­nară a realităţii ,el arată rolul ho­­tărîtor al partidului în lupta clasei muncitoare, el arată însemnătatea u­­riaşă a tacticei conştiente şi bine gân­dite, a iniţiativei şi energiei murrei­­torii­or conştienţi. Lenin a arătat că „economiştii­ co­boară nivelul sarcinilor politice ale partidului şi ale clasei muncitoare, abat proletariatul de­ la lupta politică generală împotrivă ţarismului, măr­ginesc sarcinile sale „la lupta econo­mică împotriva patronilor şi a gu­vernului“, condamnând prin aceasta pe muncitori la robie veşnică. Mun­citorii nu vor să lupte numai pentru o îmbunătăţiire neînsemnată a situa­ţiei lor pe baza regimului capitalist, ei năzuesc la nimicirea sistemului capitalist şi a exploatării. Insă mun­citorii nu pot desfăşura lupta împo­triva capitalismullui, atât timp cât în calea mişcării muncitoreşti stă ţaris­mul. De aceea clasa muncitoare tre­bue mai în­tâi să înlăture ţarismul, deschizându-şi prin aceasta drumul spre socialism. Clasa muncitoare tre­bue să se ridice ca un luptător îna­intat în lupta împotriva ţarismului­. Lenin a arătat că la „economişti“ cultul spontaneităţii, reducerea rolu­lui partidului, coborîrea nivelului sar­cinilor politice a®e proletariatului sunt strâns legate de coborîrea şi a nive­lului sarcinilor organizatorice ale mişcării muncitoreşti. „Economiştii“ justifică metodele primitive de mun­că, practicismul mărunt şi starea de răzleţire a organizaţiilor locale. Pen­tru înfăptuirea sarcinilor istorice ale clasei muncitoare trebueşte o organi­zaţie revolulţionară : partidu­l. 1) „Iscra“ Nr .7, August, 1901. 2) Lenin, Opere complecte, vol. IV, pag. 380, Ed. rusă.

Next