Scânteia, februarie 1945 (Anul 2, nr. 126-152)
1945-02-01 / nr. 126
2 In pioasa atenţie a pandurilor şin bună parte din pământul Cehosloviziei „Tudor Vladiimirescu“ aflaţi voci ei. Pretutindeni pe acest glorios in Capitală şi a familiei, a avut loc ieri, ceremonia înmormântărei Eroului pandur Căpitan Racoţeanu Ion. Corpul a sosit în gara de Nord, la ora 10 , unde a fost primit de o delegaţie din partea voluntarilor în frunte cu d. Colonel Mihail Maltopol, precum şi ofiţeri delegaţi de la unităţile din garnizoană. După o scurtă slujbă religioasă, corpul a fost transportat la Cimitirul Eroilor Ghencea, unde a fost depus pe catafalc. Din partea Armatei şi a Apărării Patriotice s-au depus coroane. La ora 3, în prezenţa aceloraşi delegaţi, precum şi o companie de onoare cu muzica şi corul Armatei, un sobor de 5 preoţi a oficiat slujba inhumărei. A luat cuvântul Lipandur Câmpeanu Valeriu, prieten al defunctului, relevând aportul adus de erou în lupta pandurilor. A urmat cuvântul d-lui Colonel parcurs, căpitanul Racoţeanu este în fruntea tunarilor săi. Cu priceperea sa technică şi sufletul său entuziast, face să se abată spre liniile duşmane o ploaie de obuze, care deschid drumul infanteriei. Rănit la Kiştrid, refuză evacuarea. Este decorat cu ordinul „Steaua Roşie“ şi propus pentru înaintare la gradul de maior, îşi îngrijeşte singur rana şi vindecat porneşte mai departe la luptă în fruntea bateriilor sale. Alături de Armata Roşie trece cu Divizia din victorie în victorie Dar în dimineaţa zilei de 14 Ianuarie, bravul intre bravi, cade răpus de ultimele svârcoliri ale fiarei hitleriste, rănită de moarte. Pandurii ce ni -au trimis aci, nouă şi soţiei sale, ne scriu: Noi iu Vam plâns, pentru că noi nu ştim ce este plânsul. Ne-am jurat însă să cucerim cota 411, în faţa căreia a căzut căpitanul nostru iubit, Rac, aşa îi ziceau tunarii săi. Şi a doua zi au cucerit cota. Curând ei vor Maltopol, pe care îl reproducem din lanţul munţilor Cehi, şi vor desrobi şi restul pământului foştilor noştri aliaţi. Apoi alături de ostaşii sovietici, vor merge din izbândă în izbândă, spre fericirea lor şi-a întregii omeniri. Iubite camarade Rac! pentru a evidenţia idealismul luptei voluntarilor din Divizia „Tudor Vladimirescu“ — D-sa a spus FRATI ROMANII Acolo, la Apus, pe frontul de luptă al dreptei noastre cauze româneşti, a căzut eroic, în mijlocul tunarilor săi, Căpitanul de panduri, Racoţeanu Ion. O mitralieră grea nemţească i-a ciuruit trupul, pe când îşi îmbărbăta servanţii la tragere, setos ca să răpună cât mai repede fiara fascistă, încă unul din cei mai de frunte panduri ai Diviziei „Tudor Vladimirescu-Debreţin“ vine să ne dovedească cu câtă cinstire şi-a ţinut jurământul de voluntar, făcut acum un an în tabăra de la Biazian : „Jur Poporului meu robit de Nemţi să lupt pentru libertatea şi propăşirea lui. Jur să lupt până la ultima picătură de sânge contra Nemţilor fascişti, care mi-au târât ţara în războiul lor nelegiuit. Aşa să-mi ajute Dumnezeu !“ Şi iată cât de frumos şi-a ţinut Căpitanul Racoţeanu acest jurământ. Pare că-l revăd la Planiernaia, în fruntea delegaţiei lagărului său. Fusese unul dintre primii iniţiatori ai mişcării antifasciste, transformată în voluntariatul desrobitor de azi. Spirit larg şi sincer democrat, şi-a dat seama că pentru distrugerea celui mai mare duşman al civilizaţiei şi progresului, fascismul, pentru înfăptuirea unei Românii libere şi independente, nu sunt de ajuns vorbele, ci numai fapta. De aceia încă din primele şedinţe ale Congresului delegaţiilor, s-a evidenţiat ca unul din cei mai aprigi susţinători pentru crezarea unităţilor de voluntari. Când aprobarea constituirii primei noastre Divizii de voluntari ne-a fost dată. Căpitanul Racoţeanu a izbucnit în urale entuziaste, stârnind însufleţirea întregii mase a delegaţilor. L-am revăzut apoi în tabără, unde Divizia se organiza şi instruia. Nu se cruţa de la nici un efort pentru a grăbi instruirea bateriilor sale. In acest timp Armata Roşie ne deschidea drumul spre Noua Ţară de azi. Ajunsese la Prut şi ne eliberase Nordul Moldovei. Acum Divizia îşi terminase organizarea şi aştepta să pornească la răpunerea sfiarei hitleriste. Însfărşit veni actul patriotic de la 23 August. Divizia a putut să intre în ţară. Curând ea trece Carpaţii şi alături de Armata Roşie şi Armata Română porneşte la urmărirea fiarei fasciste. Chiar din primul avânt liberează Sfântul Gheorghe, aoperindu-se de lauri. Trece apoi mai departe din victorie în victorie, ajunge la Băile Felix, Hencida, Hassu-Paly, Debretzin, unde este citată prin Ordinul de zi al Mareşalului Stalin. Astăzi alături de nouile Divizii democratice româneşti, pandurii au dublat însufleţirea în luptă. In faţa lor cad rând pe rând puternicele întăriri pe care nemţii încearcă să le opună. Iată-i ajunşi pe munţii Matra, liberând p iv.eorologul Socot. Câmpeanu Dragă camarade Racoţeanu, M’au trimis camarazii să vărs o lacrimă la căpătâiul tău. Dacă m’ai vedea, m’ai certa. Pan, aurii nu plâng .Dar suntem şi oameni şi am fost doi dintre cei mai buni prieteni, în prizonierat. Am veni la mormântul tău să-ţi amintesc trei lucruri dragă camarade: In nopţile de frământare dela Krasnodare şi Planiornaia mi-ai spus de atâtea ori că îţi pare bine că n’ai murit în acest război nedrept şi care nu era al nostru şi că nu ţi-ar părea rău dacă ai muri acum ştiind că lupţi pentru o cauză dreaptă. Iată gândul ţi s’a împlinit. Mi-ai mai spus de atâtea ori că nu ţi-ar plăcea să mori fără tricolor. Iată tricolorul pe sicriul tău. Nimeni n’a crezut vestea morţii cpt. Racoţeanu. Fiindcă prea ne era scumpă viaţa lui ca să ne putem închipui vreodată că ar putea să cadă cel care a fost printre primii luptători contra fasciştilor, încă din prizonierat el a luptat cu vorba şi cu scrisul pentru realizarea Diviziei noastre, pentru a ajuta pe ceilalţi să înţeleagă drumul spre libertate şi independenţa României în prietenie cu Uniunea Sovietică. Cpt. Racoţeanu a fost un om adevărat, un ofiţer legat de popor. Nimănui nu-i întindea mâna sa caldă fără să-i dăruiască un zâmbet larg, bun, omenesc. îşi făcuse un ideal din a-şi dedica întreaga sa viaţă luptei pentru mai bine, pentru mai frumos, pentru progres. De mult el înţelesese că izvorul tuturor energiilor, izvorul vieţii însăşi e poporul. De aceia el a fost totdeauna un frate mai cu experienţă al ţăranului, al muncitorului, al pandurilor. Şi toţi care l-au cunoscut au simţit în el pe unul de al lor. Mâna lui sigură conducea focul tocmai acolo unde era duşmanul. Alături de el pandurii ar fi mers oriunde, înfruntând orice greutate. Iubea lupta poporului pentru libertate. Nu întâmplător în unitatea sa a fost primul care a luat iniţiativa de a colecta bani pentru „monumentul 13 Decembrie 1918“. El era militar şi înţelegea ca armata să fie a poporului. In calitate de ofiţer se simţea umilit şi suferea în numele armatei pentru că în atâtea rânduri ostaşii au fost folosiţi de o clică şi puşi să tragă în popor. Tot ce se făcea bun în unitate, orice inovaţie şi iniţiativă era legată şi de numele său. Un camarad drag numit de prieteni scurt: Rac ! Atâta viaţă şi energie clocotea în el! O tinereţe care se voia rea-De-a dreapta Tatălui Ceresc, unde sufletul tău mare se suie acum cucerindu-şi locul, vei găsi pe Colonelul Buzoianu, pe Maiorul Cranta, pe Maiorul Serghie, pe miile de camarazi panduri, apuşi ca şi tine în fruntea unităţilor lor. Acolo veţi mai găsi şi pe Domnul Tudor, primul dintre panduri, care ca şi voi a fost odinioară jertfit, sfârtecat în bucăţi şi aruncat într’o fântână, pentru că năzuia ca şi voi să croiască o viaţă mai bună şi mai dreaptă pentru fiecare din noi. Spuneţi „Domnului Tudor“ că pandurii săi au reînviat în Divizia Generalului erou Cambrea. Că alături de fraţii lor români, ostaşi ai nouilor Divizii democratice, ne jurăm ca să înfăptuim, oricare ar fi jertfa, ţelul pentru care El a luptat: o nouă Românie, liberă şi independentă, unde toţi românii de bine, fără deosebire de obârşie, de clasă,de origine etnică sau religie, să-şi poată afla locul, statornicit pe-o mai cinstită dreptate. Aşa să ne-ajute Dumnezeu!... D. Gl. Cambrea, reţinut încă de rana primită în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, a fost reprezentat prin Lt. pandur Botez Nicolae. Şi mi-ai mai spus că n’ai vrea ca moartea ta să demobilizeze pe cei din jur. Fi sigur dragă prietene şi camara’ că moartea ta ne îndârjeşte şi, mai mult, şi ne întărâtă. Pandurii n’au venit la mormântul tău ca să bocească, ci ca să-şi întărească jurământul răzbunării. Cu tine mai avem încă unul de răzbunat peste sutele de mii de jertfe. Tu dormi liniştit că testamentul tău şi al tuturor pandurilor va fi respectat: distrugerea definitivă a hitleriştlor. Rămân în urma ta atâtea milioane de cetăţeni români care să ia în primire moştenirea ta, iar ceilalţi eroi se luptă pentru cucerirea ei, moştenirea cea mai scumpă: România liberă şi democratică. Şi EROU f lizată prin dragoste îl făcea să urască nespus pe fasciştii români care-i trimiseseră spre răsărit. Tânărul Lt. Racoţeanu plecase în războiul nedrept din 1941 urmărit de gândurile logodnicei sale care l-a aşteptat chiar şi atunci când Antonescu ne dăduse morţi. Câtă bucurie şi speranţă ,în strigătul lor când s’au întâlnit lângă Bucureşti! Cât de mult voiau să-şi împlinească visul lor tineresc — dragostea ! Cpt. Racoţeanu însă a plecat mai departe spre Ardeal. Abia când el fu în concediu, în Noembrie, unirea lor se înfăptui. întors în Divizie el lupta cu forţe înzecite. Voia să termine mai repede cu hitleriştii, să întoarcă mai devreme acasă pe toţi pandurii, să-i ducă soţiilor, logodnicelor şi mamelor lor care îi aşteaptă într’atâtea căminuri lipsite de bărbaţi. Dar în ziua de 14 Ianuarie pieptul lui, unde-şi purta icoana tovarăşei de viaţă, alături de celălalt vis mare al său — o Nouă Românie, a fost străpuns de glonţul fascist şi zâmbetul lui a încremenit în colţul buzelor, iar lumina ochi-Duiminecă, 4 Februarie 1945, ora 5 p.uf., va avea loc în aula Academiei Comerciale, conferinţa d-lui prof. univ. Ioriţu Iordan despre „Mihail Kogălniceanu” in cadrul ciclului „Figuri de luptători pentru libertate şi democraţie în Ţara Românească”. Intrarea liberălor s’a stins încet ca o făclie care a terminat ceara. Cpt. Racoţeanu pleacă în Patrie acolo în pământul ţării pentru libertatea şi binele căreia el şi-a dat viaţa, se vor odihni rămăşiţele sale pământeşti. Dar el nu va avea linişte în momânt dacă pe deasupra lui Românii nu vor înfăptui ceea ce el a visat şi dacă dreptatea pentru care s’a jertfit nu va ajunge în casa fiecărui om care munceşte. Odată cu trupul eroului Cpt. Racoţeanu trimitem pământului ţării salutul nostru panduresc, de aici din Cehoslovacia, dar şi un îndemn poporului de a nu înceta o clipă lupta împotriva fasciştilor şi reacţionarilor de acolo care se pun în calea noastră spre un viitor luminos. Să ştiţi că sufletul mare al celui pe care vi-l triitem vouă spre înmormântare va rămâne ca o umbră uriaşă deasupra tranşeelor noastre arătându-ne drumul înainte spre cuibul de unde au pornit fasciştii să înrobească lumea. Să nu-i plângeţi — l-aţi jicni. Nici noi nu-1 plângem. Pandurii nu-şi jelesc eroii, ci îi răzbună. Căderea lui ne-a sporit mânia, ne-a adus aminte de toate suferinţele noastre. Chipurile miilor de mame în care durerea a săpat şanţuri, inimile împietrite ale soţiilor şi logodnicelor celor ce au murit, toate visurile neîmplinite ale tinereţii noastre, toată viaţa care a trecut pe lângă noi fără să fi trăit-o în aceşti aproape 4 ani de război provocat de fascişti, ne-a crispat sufletele, ne-a aprins flăcări de ură în priviri, ne-a făcut puteri de uriaşi şi suflet de eroi ! Da ! Vom termina cu fasciştii odată pentru totdeauna şi vom pedepsi pe acei ce au curmat vieţi scumpe nouă. De fiecare erou căzut am jurat răzbunare. Cu moartea Cpt. Racoţeanu am înoit jurământul! Slt. pandur MIHALACHE MARIN 15 Ianuarie 1945, de [ CAPITAIM RACOTEANU ION ! — Aprovizionarea se efectuează fără nici o ordine. De azi înainte răspunzi dumneata de aprovizionare. — Să trăiţi, domnule căpitan — spuse plutonierul. Fața lui se strîmbă de ciudă. Werner ajunsese la uşă. — Vă rog, domnule căpitan ! — Ei, ce mai e ? — Permiteţi să se rechiziţioneze prin satele vecine ? Căpitanul dădu din umeri, apoi: — Ce faci pe nebunul! Satele acelea sunt destinate altor unităţi. Dumneata o şti foarte bine. — Aici nu se mai găseşte nimic, domnule căpitan. — Nimic mai uşor decât să spui — Nu se mai găseşte nimic! Nu se găseşte ? N’ai decât să cauţi, înţelegi ? Trebue să cauți ! Dacă vei căuta serios, vei găsi. Ieşi, trântind uşa. Pussia ieşi din casă, uitându-se nehotărîtă împrejur. Simţea că n’avea nici un rost, dar Kaut stăruia, tot mai tare și mai brutal. E doar sora-ta. N’ai să şti tu a te înțelege cu propria ta soră ? Adevărul e că nu vrei. Lasă că vine el şi timpul când nici eu n’o să vreau ceva. Pussia se speriase. Ştia că depindea în întregime de Kurt. Ce ar fi dacă lud i s’ar năzări într’o bună zi s’o părăsească în satul ăsta în care toţi o privesc ca pe o duşmană ? Cu mâinile băgate în mânecile scurtei, păşea pe uliţă fără grabă. Convorbirea ce o aştepta era fără nici o speranță. Doar nu-i putea povesti lui Kurt că mai vorbise cu sora ei, dacă se putea numi convorbire, scandalul teribil petrecut între ele, îndată după venirea Fussiei în sat. Olga o scuipase pur şi simplu în obraz singurul lucru pe care îl aflase Pussia, erau cuvintele aruncate în furie, despre Vassia, care zăcea în râpă mort. Olga vroia s’o un casa femeie al cărei fiu pierise în luptă. Ce legătură avea asta cu ea, cu Pussia. Olgăi i se părea totuşi că avea. Ţipase la ea Olga, apoi plecase. Și gata. Ei, cum să se ducă acuma ? Cum să vorbească cu ea ? Crăcile copaclor de la marginea drumului erau albe de promoroacă. Zăpada strălucea şi sclipea la soare, obosind ochii cu scânteierea ei tăioasă. Passia ofta şi se gândi la Serioja. Nu. Serioja nu ţipa niciodată şi nu se supăra niciodată pe ea. Ofta doar şi cădea pe gânduri. Acum însă nu mai avea ce să-şi amutească de Serioja. Acum bărbatul ei, era Kurt. O cuprinse furia împotriva lui Kurt. Cum îndrăzneşte ? Dar ea ştia bine că îndrăzneşte şi n’avea ce face. Se purta cu Kurt exact aşa cum se purtase şi cu Serioja. Va să zică nu era ea cea vnovată. Adevărul era că Kurt era altfel decât Serioja şi nu semăna deloc cu dânsul. Ajunsese aproape de casa unde stătea Olga. Mai erau câţiva paşi. Ce să facă ? Să bată şi să intre ? Nu, era cu neputinţă. Pussia rămase o clipă nehotărâtă. In ciuda p zmuliţelor ei, gerul îi ciupea degetele de la picioare și se întoarse din drum. N’are decât să facă ce-o vrea Kurt. Să suiere, să se supere — n’are nici un rost să mai asculte încă odată cuvintele pline de răutate și dispreț ale Olgăi. Dacă cel puțin convorbirea ar putea duce la vreun rezultat. Din convorbirea ei cu Olga nu putea să iasă nimic, absolut nimic. Mai făcu câţiva paşi şi iar şovăi Ce să facă, cum să procedeze? Mai bine ar omorî-o şi pe Olga, cum au omorât-o pe Olena. N'ar mai avea atâtea griji şi scandaluri. Pussia se uita la casa unde locuia sora ei. In ma îi tresări ieşea cineva pe uşă. Sta zăpăcită în zăpadă, parcă prinsă asupra altei fapte urîte. Nu era Olga, ci gazda ei. Fesulte, s’o înjosească, fiindcă stătea în meia sta în uşă şi apărându-şi ochii de soare, se uita cu atenţie în zare. Apoi întredeschise uşa şi strigă ceva în casă. Numaidecât se adună o grămadă de oameni în jurul ei. Toţi îşi apărau ochii de strălucirea orbitoare a zpezii şi a soarelui, uitându-se în aceiaşi direcţie. Văzând mişcare pe uliţă, Fedosia Cravciuc ieşise şi ea. Se uita în direcţia în care se uitau cu toţii. Inima i se opri o clipă, apoi începu să bată tare, ca limba unui clopot de alarmă. Pe șosea, apropiindu-se încet de sat, veneau rânduri dese de oameni. La soare se vedea strălucirea baionetelor. — Sunt nemţi ? — începură să vorbească cei de pe lângă casă. Parcă nu erau destui. Ne mai trebuesc alţii. Cred probabil că acu o să dea de mâncare. — Dar nu-s nemţi — spune Baniudha cu o voce încordată ca o strună gata să se rupă — Dragii mei, uitaţi-vă bine! Ăştia nu sunt nemţi. . — Dar ce, ai înebunit ? Cine poate fi afară de ei ? — Ai noştri, Dumnezeule milostiv. Ai noştri, sunt. — Uitaţi-vă bine la ei. Cum ar putea să meargă ai noştri aşa ? Ziua ’n amiaza mare, deadreptul pe şosea ? — Mamă, au stele pe căciul, stele — strigă Grişa Baniuc cu o voce piţigăiată. — Ce vorbeşti ? Vezi bine ? Lumina strălucitoare îţi lua ochii şi te împiedică să vezi. Oamenii îşi încordau privirea cu disperare, încercând să-i examineze pe cei cari se apropiau. — Ai noştri ? Nemţi ? — Ce ai noştri ?! I s’a părut lui Grişatka. Prviţi. Nemţii sunt la posturile lor şi nica gând n’au să tragă. — Dar, Grişa spune adevărat. — declară Alexandru deodată — au căciuli de-ale noastre. — De ale noastre ?! n’avem de ce săvă bine. Acum — Numai că bucurăm. Uitat vede. Tăcură. Acum se vedea bine Pe şosea mergea un detaşament de soldaţi roşii. Nu se putea spune că merge. Mai mult se târau pe zăpadă, iar înlături înaintau sentinelele nemţeşti, înarmate. — Ii duc pe prizonierii noştri — se răspândi o şoaptă deperată. — Pe-ai noştri, îi duc. Pe uliţă se strânsese tot mai multă lume. Mulţimea, cu ochii mari deschşi, ‘îngrozită, se uită la grupul care se apropia. Se putea vedea acum limpede, că oamenii mergeau greu, făcând sforţări uriaşe...’ Soldaţii cari îi escortau,rau la ei grosolan. — Dumnezeule milostiv, îi duc şi pe răniţi. — Li s’au luat cismele sunt desculţi. — Ia te uită Sonia. Asta-i ple de sânge. Un neamţ care trecea pe lângă ei, sbiera ca un turbat la oamenii îngrămădiţi pe la portiţe, dar e nu-i luară în seamă, continuând să privească încordaţi convoiul ce se apropia. — Dumnezeule milostiv... Ei îşi târau cu mare greutate picioarele desculţe, rănite, ce lăsau urme însângerate pe zăpadă. Cădeau, apoi răzimându-se în mâini, se ridicau cu greu. Asupra lor cădeau cu duiumul loviture de pat de puşcă. Pussia, se uită şi ea, împreună cu ceilalţi. Vedea feţele lor palide, groaznice, ochii cari ardeau de friguri. Sângele era închegat, negru, pe pansamentele făcute din nu ştiu ce cârpe murdare. Picioarele vinete erau degerate. Zâmbetul ei obişnuit, fără rost îi înţepeni pe buze. — Nu râde ! — auzi ea ca un şuerat la ureche şi de frică sări în lături. Era Olga. Cu buzele strînse, cu pumnii strânşi şi cu sprâncenele încruntate ea se uita la prizonierii cari treceau. Deodată prin ceaţa roşie, care-i acoperea ochii, ea zărise faţa îngustă, palidă a sorei sale, strălucirea cercelor peste gulerul de blană şi micul surâs lipit pe buzele ei vopsite. — Nu râde ! Pussia, se trase cu câţiva paşi înapoi Vedea în faţa ei ochiOlgăi mari, măriţi de urră şi buzele cari respirau ura. — Dar, eu nu râd — răspunse ea înfricoşată. — Ba râzi — spuise Olga, lovind din toate puterile în acest surâs fix şi fără rost, în această faţă palidă, fata ibovnicei de ofiţer neamţ. Pussia scheună ca un căţel, se strânse şi isbucnind în aer mi se repezi spre casă, poticnindu-se, împiedicându-se în poalele şube lungi ţinându-şi capul cu mâinile... Convoul se apropia mereu. Iată-i ajuns pe aceiaș linie cu mulțimea. Priviri înfrigurate, arzătoare, se fixară asupra femelor cari se aflau în fața caselor. — Pâine — spuse unul din ei. Un neamț îl pocni cu patul puştii în cap. Dar imediat vorbi altul : — Pâ'ne... De o săptămână n’am mâncat... — Dumnezeule, Dumnezeule milostiv — gemu Baniudha. — Şi toate se repeziră spre case, prin^ cămări, scoţând cu mâinile tremurătoare de prin legături, din cale din ascunzişuri, tot ce le mai rămăsese de ale mâncării. — Hai, hai, Doamne, Doamne, mai repede... mai repede... Prima care ieşi fugind din casă fu Banuha. Neţinând seamă de excortă, se repezi spre prizonieri. Ţinea un codru de pâine neagră în mână, ultimul pe care îl mai avea ascuns pentru copii. — La o parte ! — urlă un neamț, dar ea nu auzea și nu vedea nimic. Ea îmbrânci pe soldatul neamț, încercând să-i strecoare pâinea unui prizonier rănit. — La o parte !—zuieră din nou soldatul lovind-o violent în burtă. Baniudiha fără să scoată nici un geamăt căzu în zăpadă. Neamțul dădu cu piciorul în pâinea căzută. Colțul sbură departe, în șanț. Unul dintre prizonierii înllămânziți, slabi ca niște arătări, se repezi după ea. Răsună o împuşcătură. Prizonierul se prăbuşi la marginea drumului. Femeile nici nu se uitară la Baniudiha care leşinase. Fugeau după prizonieri, încercând să le arunce bucăţele de pâine sau plăcintuţe coapte în cenuşă. Din comandatură ieşeau soldaţii cu duiumul. ML VEI A DE WANDA WASI1I VSKa (Premiul Stalin 1943) XXX) ■'ii ai KElSSlSiSSEffilBffllBBBBBIS&SBStIRflBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBIJSSBQBBBBBBBBBBBBBBBBBflBBBBBBBBBBBBBBU trrcvbtvl BBBBBBBBBBBBBBBBBBBHBBBBBBHBBBBBBBBBBBBI SCÂNTEIA Un Shakespeare I in insints Editura literară de stat din U. R. S. S., lansează mereu nouă ediţii din Shakespeare, împodobite cu ilustraţii originale. Dintre cărţile de curând apărute în ediţii de lux şi înfrumuseţate cu gravurile lui Teodor Konstantinov este şi „Romeo şi Julieta". Konstantinov lucrează actualmente la ilustraţiile pentru „Regele Stear" care va apare într’o ediţiepentru copii. Traducerea excelentă a poetului Boris Pasternak din ,„Hamlet“ este ilustrată de Vladimir Favorsky, decanul artiştilor sculptori în lemn din Moscova. Favorsky face deasemeni şi ilustraţii pentru „Othello“, „Antoniu şi Cleopatra“. Minunata traducere a lui Boris Pasternak va fi tipărită într-o nouă ediţie ilustrată de Mihai Pikov. COPII ! AUZ1 ora 2130 fix Are loc la Teatrul ALHAMBRA spectacolul jucat de copii : »» Feerie muzicală in 2 acte şi un proolog. Balet de copii, păpuşi vorbitoare, numere de circ. Spectacolul se dă în beneficiul „Apărării Patriotice“, pentru răniţii de pe frontul Ardealului. Biletele vândute pentru 24 ianuarie, sunt valabile la acest spectacol. ». BORIS ASAFIEV un compozitor şi mare erudit muzeal sovietic Boris Asafiev (Igor Glebov) unul din cunoscuţii muzicieni şi compozitori ruşi şi-aierde curând a 60-a aniversare bat a sa. Asafiev este cunoscut pentru multilaterala sa erudiţie, pentru prodigioasa sa activitate în domeniul teoriei dar şi al creaţiunei muzicale. Teoretician, istoric la fel de bine apreciat ca şi compozitor, educator şi promotor de cultură muzicală. Boris Asafiev a urmat cursurile universităţii din St. Petersburg. In 1906 debutează cu opere pentru copii: Cenuşăreasa şi Albă ca zăpada, iar în 1914 sub pseudonimul de Igor Blebov se face remarcat şi ca critic muzical. De la începutul carierei sale de critic, el este un campion al tendinţelor noui muzicale progresiste din Rusia. In paginile periodicului moscovit, „Muzica“ a fost primul cae a atras atenţia cetitorilor asupra operii tânărului Nicolai Myaskovsky. Asafiev este autorul unor temeinice lucrări muzicale despre: Lyadov, Rimsky Korsakov, Scriabin şi Rachmaninov. In deosebi se menţionează lucrările sale despre Mussorgsky şi Ceaikovsky. Studiile lui Asafiev conţin: Studii simfonice (1922) Muzica rusă de la începutul veacului XIX (1930) şi Glinka (1942). Boris Asafiev este un virtuos compozitor în muzică de balet. El a scris: Flăcările Parisului, Fântâna din Bakhchissarai, Prisonierul din Caucaz, Ashik-Kerib, Iluzii Pierdute, Francesca da Rimini. El a mai compus operele „Furtuna“ (după Ostrowsky), „Nevasta vistiernicului“ (după Lermontov), „Musafirul împietrit“ şi „Festin în timpul Holerei“ (după Puşkin). Izbucnirea războiului găsi pe compozitor în oraşul său de naştere, Leningrad, pe când termina o operă despre Nizam, poetul naţional Azerbaidjianului, şi încununarea lucrărilor sale, un nou balet „Contele Nulin“ (după Puşkin). Au urmat lungile şi cumplitele luni ale blocadei. Pe jumătate bolnav a fost mutat în localul teatrului. Aci, în adăpost, la flacăra tremurândă a unei lămpi primitive şi-a continuat munca, iar cele ce a desăvârşit poate fi numit într’adevăr un tur de forţă de muncă şi efort creator. Cărţile, monografiile, eseurile şi lucrările muzicale scrise de dânsul în timpul asediului groaznicei ierni 1941—1942, formează un total de peste 1500 pagini. In ultimii ani Boris Asafiev a scris următoarele lucrări: baletul „Miliţia“ (despre lupta poporului iugoslav contra invadatorilor germani), melodrama muzicală „Călăreţul de Bronz“ după Puşkin, „Anotimpurile anului“ un ciclu de nocturne ruse, o suită de orchestră „Suvorov“ şi o fantezie pentru pian „Memoria lui Mozart“. Operele sale muzicale scrise în timpul acestei perioade, conţin cartea a doua despre Glinka, partea doua a cărţii: Procesul formei muzicale, Moartea lui Mussorgsky (dialoguri dramatice) lucrare de cercetări: Analiză asupra lui „Eugen Oneghin“, „Intonaţii“ precum şi multe alte lucrări. In 1943 Asafiev a fost premiat cu premiul Stalin pentru anii îndelungaţi de muncă în domeniul muzicei. In acelaş an a fost ales membru al Academiei de ştiinţă din U. R. S. S. Cu ocazia celei de a 60-a aniversare, guvernul sovietic i-a decernat ordinul „Lenin“. VIAŢA LENINULUI „Isora“ lui Lenin a fost un model de organ de presă marxist-revoluţionar. Ea fost un adevărat ziar bolşevic, un ziar de tip nou, fără seamăn înistoria mişcării muncitoreştii.. „Isora“ a pregătit revoluţia viitoare din Rusia. Ischiştii duceau lozincele ei în adâncul maselor muncitoreşti, organizau şi îndrumau lupta lor. ..Iscra“ lui Lenin a ridicat foarte sus steagul luptei pentru teoria revoluţionară a marxismului. Lenin a format proletari înaintaţi, în spiritul credinţei faţă de teoria revoluţionară, a cultivat cu grijă tradiţiile neîmpăcării ideologice faţă de cele mai neînsemnate denaturări alle marxismului. In lupta sa împotriva numeroşilor duşmani ai marxismului, „Iscra “ era fără curtare. Nu degeaba a scris Lenin că „vechea „Iscra“ şi-a binemeritat antipatia care-i face cinste şi din partea oportuniştilor ruşi şi a celor din Europa de Apus“ I). 1) Lenin, Opere complecte, vol. VI pag. 327. Ed. rusă.. . Era rar ca un număr din „Iscra“ să apară fără un articol al lui Lenin. El este autorul majorităţii articolelor principale din „Iscra N’a fost nicio chestiune de o importanţă mai mică sau mai mare din viaţa partidului şi a clasei muncitoare, din domeniul pollticii Internaţionale şii interne, pe care Lenin să nu le fi lămurit în articolele sale Articolele lui Lenin sunt modele clasice die puiblinieistolă revoluţionară. Unele dintre ele sunt demascări pontice strălucite ale ţarismului, alle politicii lui de cotropiri banditeşti şi de războaie de jaf în afara ţării, de exploatare cruntă a maselor poporului şi de înăbuşire bestială a tot ce era viu în lăuntrul ţării. Alte articole cuprind o critică nimicitoare a „ecocormisitici lor“ desvălue caracterul aventuros al socialiştilor revoluţionari, dă lovituri precise naţionalismului bunditişitilor, demască organizaţiile poliţiste ale lui Zubatov, abat lovituri grele împotriva liberalilor. In articolele lui Lenin prorietarii înaintaţi, militanţii partidului găseau un răspuns limpede la chestiunile care fi frământau, găseau indicaţiuni precise ce să facă şi cum să facă. In aceşti ani, întreaga activitate a lui Lenin a fost consacrată unui singur ţel : crearea partidului. Se hotărase de drum va merge mişcarea muncitorească. De pe acest drum trebuia înlăturată piedica principală : „economismul“. Trebuia rezolvată problema raportului dintre mişcarea spontană a Clasei muncitoare şi ideologia socialistă, a rolului conştiinţei, teoriei, partidului în mişcarea muncitorească, a caracterului, ţelurilor şi sarcinilor partidului marxist, a căilor şi mijloacelor de creare a acestuia. In Mai 1901, în numărul 4 al „Iserei“, a apărut celebrul artifcol al lui Lenin „Cu ce trebue început ? ‘ In el era schiţat planul lui Lenin de făurire a partidului marxist. Toţi, acei pe care îi durea inima din cauza stării mişcării social-democrate, care căutau o ieşire din zăpăceala ideologică şi harababura organizatorică, au primit un răspuns genial prin simplicitatea sa. Trebue început cu organizarea uniui ziar politic pentru întreaga Rusie, spunea Lenim. Ziarul, va asigura sdrobirea ideologică a duşmăniilor din lăuntrul mişcării muncitoreşti şi va apăra puritatea teoriei revoluţionare ; el va stabili o înţelegere unitară a scopurilor programatice şi a sarcinilor tactice ale partidului, a metodelor de activitate practică a acestuia. Ziarul va făuri unitatea ideologică a partidului. Ziarul va fi şi o armă puternică de unire organizatorică a organizaţiilor locale într’un partid. In jurul ziarului se va închega organizaţia partizanilor săi, o reţea de reprerzentanţi şi corespondenţi ai lui, care îi vor furniza material, îl vor răspândi, îl vor lega cu muncitorii. Călăi, spunea Lenin, „ziarul nu este numai un propagandist colectiv şi un agitator colectiv, dar şi un organizator colectiv“. Această reţea de reprerzentanţi ai ziarului, legaţi cu ziarul şi legaţi unul cu altul, va servi drept ‘schelet organizatoric al partidului. Locul stării de răzleţire al organizaţiilor de bază îl va lua unirea lor strânsă în activitatea întregului partid. Astfel va fi creată şi unitatea organizatorică a partidului. Articolul lui Lenin a produs o impresie enormă asupra muncitorilor sociail-democraţi. Un muncitor din Petersburg a scris redacţiei ziarului „Ispra“ : „Duminica trecută am adunat 11 oameni şi le-am citit: „Cu ce trebue început ?“ Până noaptea am stat împreună. Cât de bine sunt spusa toate acolo, cât de bine se potrivesc ‘ 1). In articolul săi: „Cu ce trebue început ?“ Lenin a arătat că el face numai o schiţă a planului, pe care îl desvoltă amănunţit într’o broşură scrisă de el pentru a fi tipărită. Insă fiind absorbit de treburi redacţionale şi organizatorice, Lenin n’a putut începe să lucreze la această broşură decât în toamna anului 1901- In Martie 1902 ea a fost scoasă de sub tipar. Era geniala lucrare a lui Lenin „Ce-i de făcut ?“ In această lucrare Lenin a arătat că la baza „economismululi“ se află cultul spontaneităţii din mişcarea muncitorească şi coborîrea rolului conştiinţei socialiste în mişcarea muncitorească, coborîrea rodului de conducere al avantgardei clasei muncitoare, al partidului său. Ideologia socialistă nu poate la naştere din mişcarea spontană, cum afirmau „economiştii ea ia naştere din ştiinţă. Negând necesitatea introducerii conştiinţei socialiste în clasa muncitoare, „economiştii“ netezeau drumul ideologiei burgheze. Cultul spontaneităţii însemnează renunţarea la partid ca avantgardă a proletariatulului iar orice negare sau scădere a rolului partidului duce la întărirea influenţei ideologiei burgheze asupra muncitorilor. De aceea trebue dusă o luptă neîntreruptă, sistematică şi îndârjită,împotriva influilenţelor burgheze, care pătrund în sânul clasei muncitoare, trebue introdusă conştiinţa socialistă în mişcarea muncitorească. Mai departe, Lenin a subliniat că a coborî rolul conştiinţei însemnează a deprecia în faţa partidului importanţa teoriei. Prin aceasta partidului i se răpeşte o armă foarte însemnată, fără de care nu e posibilă cucerirea victoriei în luptă. „Fără teorie revoluţionară, a scris Lenin, nu poate exista nici mişcare revoluţionară... Rolul de luptător înaintat nu paate fi îndeplinit decât de un partid condus de o teorie înaintată“ 2). Lenin a arătat că la „economişti“ „teoria“ spontaneităţii e strâns legată de „codismul în politică. Ridicând în slavă procesul spontan din mişcarea muncitorească, ,economiştii“ condamnă partidul să se târască întotdeauna în coada acestei mişcări, transformă partidul într’o forţă pasivă, ceea ce de fapt însemnează nimicirea partidului. Prin aceasta, ei lasă clasa muncitoare dezarmată şi o dau pradă legată de mâini şi die picioare duşmăniilor de moarte ai proletariatului : ţarismul şi burghezia. Lenin biciuieşte uisturători pe „economişti“ pentru adaptarea lor oportunistă la realitate. Marxismul, a spus Lenin, ne învaţă tocmai contrariul: el cheamă la transformarea revoluţionară a realităţii ,el arată rolul hotărîtor al partidului în lupta clasei muncitoare, el arată însemnătatea uriaşă a tacticei conştiente şi bine gândite, a iniţiativei şi energiei murreitoriior conştienţi. Lenin a arătat că „economiştii coboară nivelul sarcinilor politice ale partidului şi ale clasei muncitoare, abat proletariatul de la lupta politică generală împotrivă ţarismului, mărginesc sarcinile sale „la lupta economică împotriva patronilor şi a guvernului“, condamnând prin aceasta pe muncitori la robie veşnică. Muncitorii nu vor să lupte numai pentru o îmbunătăţiire neînsemnată a situaţiei lor pe baza regimului capitalist, ei năzuesc la nimicirea sistemului capitalist şi a exploatării. Insă muncitorii nu pot desfăşura lupta împotriva capitalismullui, atât timp cât în calea mişcării muncitoreşti stă ţarismul. De aceea clasa muncitoare trebue mai întâi să înlăture ţarismul, deschizându-şi prin aceasta drumul spre socialism. Clasa muncitoare trebue să se ridice ca un luptător înaintat în lupta împotriva ţarismului. Lenin a arătat că la „economişti“ cultul spontaneităţii, reducerea rolului partidului, coborîrea nivelului sarcinilor politice a®e proletariatului sunt strâns legate de coborîrea şi a nivelului sarcinilor organizatorice ale mişcării muncitoreşti. „Economiştii“ justifică metodele primitive de muncă, practicismul mărunt şi starea de răzleţire a organizaţiilor locale. Pentru înfăptuirea sarcinilor istorice ale clasei muncitoare trebueşte o organizaţie revolulţionară : partidul. 1) „Iscra“ Nr .7, August, 1901. 2) Lenin, Opere complecte, vol. IV, pag. 380, Ed. rusă.