Scînteia, mai 1976 (Anul 45, nr. 10480-10505)

1976-05-01 / nr. 10480

PAGINA 2 Dim. RACHICI ROMÂNIE Românie, ţara mea de grîurî, De nădejdi şi vise-ntruchipate — în cîmpii şi-n munţi şi-n limpezi rîuri Inima tot tînără îţi bate. Noi aici sintem de la-nceputuri Neclintiri în vifor şi-n îngheţ — Românie, ţara mea de vulturi Şi de-azur înalt — de Voroneţ. Noi aici am zămislit proverbul: Apa trece, pietrele rămîn — Românie, ţară-n care verbul E mai dulce ca al mamei sîn. Jinduind aceste demne dimineţi, A crescut poporul meu sub soare — Românie, leagăn de poeţi, De eroi ce n-au asemănare, îţi jurăm credinţă cum jurară Taţii şi străbunii-n veci de veci — Românie, steaua mea polară, For pe țărm de secol douăzeci. LÁSZLÓFFI Aladar CÎNTEC VIU E luna mai, e luna mai, şi-i munca, m­unca-nălţătoare, e-ncrederea nestrămutată în noi — e fără de hotare încredere-n cuvîntul nostru, şi-n braţul, şi-n voinţa tare. S-aude-un cîntec al mulţimii, peste romane guri de rai — un imn ce-l ’nalţă muncitorii măreţei zile de-Ntîi Mai. Prima verdeaţă — ea e prînzul dintîi al păsărilor line­­ ea e imboldul către viaţă, şi iarăşi să ne-ndemne vine spre evu-acesta-al împlinirii şi-al adevărului suprem, cînd prin ciocan, plug, călimară pînă-n adînc întrevedem, prin straturi de istorii, drumul de noi ajuns și cunoscut — drumul cel drept spre care, rînduri, atîtea lumi s-au petrecut. O, lună-a muncii, lună care cuprinzi în tine — atîta mai și-atît de-adînc pătrunzi în inimi, și-atîtea-nvățături ne dai, copii de sîntem, ori bâtrîni cu tîmpla de ninsori albită. Lună a primăverii sfinte, de steaguri roşii-mpodobită. In palmi deschise creşte munca precum un arbore de soi şi mîndră pasăre devine orice cuvînt rostit de noi şi-un cîntec viu inundă bolta sub scutul soarelui bălai : e-un imn-nălţat de-ntreaga fire măreţei zile de-Ntîi Mai. In româneşte de R. DIMA _________ ______________ Spre înalt ! Foto: Gh. Vinţili Bozaios, supranumit A­­pollo al Geţilor, odaii şi zier­ roi, adică poet pasto­ral şi geniu-strămoş-inte­­meietor al Bozeuţilor, a pus acestora legi şi datini ţinînd de cultul Focului­ Nestins, ţinind de incinera­­ţie şi autodafé-urile eroice. Intr-un anume loc pe Istriţa, statuetele de-un soi de pastă de nisip şi argilă, păstrează încorporată în ele, cenuşa celor ce-am fost noi în timpurile cele mai de demult. Din plaiurile ce se mo­difică în timp şi intempe­rii, se împrăştie cioburile arhaicelor urne cu spuza şi scrumul nemuritorilor geţi. Pe-acolo, intr-un volum — într-o „piatră rîcîită“, cum zice balada, se citeşte des­pre iniţiaţii acelui poet­­zeu-întemeietor, minţi lu­minate şi sănătoase, ce-au supravegheat datele cele mici şi olîndele cele mari ale Păsării Măiestre a Fo­cului, şi-ale universalei combustii în ciclurile EON- ului. Acolo, la Buzău, nu de­parte de colinele pe care au ars Focurile-Vii-Ne­­stinse, şi Fenixul a stat cu faţa la Soare, şi singur şi-a dat foc, şi iarăşi a inviat tinăr­a la Buzău, acolo, a fost aşezată o Uzină. Unde este ea pusă. Uzina ce se bizuie pe marile de­, pozite de nisip, trebuie să redea vieţii praful şi pulbe­rea ce s-au ales din mun­tele ancestral ; ea trebuie să reevalueze energia ţără­nească din munţii Buzău­lui şi de la cimp. Laolaltă — Nisipul, Ţă­ranii şi Focul, categorii fi­lozofice le-aş zice : numele unor realităţi de cronos ţi­nind şi de clepsidra care-l măsoară. Cunoştinţa cu Uzina nu­mită de geamuri, tot de-a­­colo începe , de la dealul de nisip din curtea curată, cu lucrurile în ordine. Ni­sipul de Aghireş, nisipul de Miorcani, de Pătîrlagele, nisip cît va fi fost Valul Troian, cu­ movilele de griu. Nisip la loc de pre­ţuire, în halele industriale, ca bun prim, ca materie de obîrşia lucrurilor. După cum zice şi numele locului acela de muncă, este ceva fără putinţă a fi simplificat : Complexul de Amestec, unde se măsoară riguros şi se apropie cali­tăţile nisipului, calcarului, sodei şi dolomitei — mate­riile zise prime combinate in respectul strict al legi­lor de cantitate şi calitate ale chimiei rocilor. Dar in care Focul decide. De-aici încep fazele res­tructurării nisipului pe care înalta temperatură o ridică din nimicnicie şi lipsă de sunet, de rezonanţă va să zică, la valoarea şi calita­tea dialectică de geam — acea prnză de claritatea a­­pei de izvor, vuind ca bronzul mitologic. Geamul — ceva din capul locului dedicat lu­minii — din multă conside­raţie şi din multă datorie faţă de lumina omului. Am ţinut să cunosc Uzi­na în schimbul cel mai greu pentru om : într-al treilea rond de producţie, la miezul de noapte, cînd nu-i este uşor organismu­lui atavic legat de crugul solar. Cu buzoianul Dinu Victor, preşedintele comi­tetului oamenilor muncii, de-a lungul celor clţiva ki­lometri de cuptoare la 1600 de grade am avut discuţii, cît mă pricep eu, filozofice, despre oamenii şi eveni­mentele din Uzină şi de dincolo de ea. Zic Uzină, şi nu-mi mai pot reprezenta decît halele prin care poate că ar pu­tea zbura avioane, hale sub acoperişul cărora-i linişte , nici „scrîşnet de macarale, nici freamătul maşinilor“, cum ziceau gazetarii cu douăzeci de ani in urmă. Ion GHEORGHE înţeleg că scrişnetul, sem­nalat pe undeva, ar fi do­vada vreunei defecţiuni tehnice, necum a hărniciei. Puţinii oameni pe care i-am intîlnit şi abordat, la pupi­trele tablourilor de coman­dă de lumini roşii şi verzi — sînt dovada că s-a de­păşit starea scrişnetului... Mai degrabă ai senzaţia că treci printr-o expoziţie cu instalaţii şi tablouri de­monstrati­ve-sintetice. Notez, cu titlu de orien­tare, numele sectoarelor: geam laminat, geam tras, geam şlefuit, jalonind cit de cît drumul acelei mag­me prin mecanisme şi cup­toarele, de care, apropiin­­du-mă, îmi aduc brusc a­­minte periclităţile asumate de către cei ce lucrează la tropice. Urmează mai apoi sectoarele de prelucrare, numite fiind după operă, după produsul final: pre­lucrări-margini, oglinzi, geam Securit, pe linia teh­nică a cuptoarelor pe ori­zontala şi verticala pînzei de sticlă ajunsă la scopul materiei. Totodată denu­miri fragmentare de locuri, de spaţii, de preocupări ce sunt capitale pentru oame­nii care le ocupă — de vre­me ce şi-au găsit vocaţia în ele, de vreme ce ei îşi pe­trec partea cea mai însem­nată acolo, de vreme ce dintr-acolo izvorăsc şi cir­culă cele mai intime şi ma­jore aspecte ale biografii­lor lor. O viaţă de om, zicem in mod obişnuit. Două mii de vieţi de om legate de starea şi natura geamului — această probă materială după ale căror cioburi, aş zice, se poate deduce gradul de civiliza­ţie şi tehnică al unor ani, al unei colectivităţi. Cărămizi de sticlă, pe­reţi întregi prin care să in­tre lumina , uşi de sticlă, ferestrele casei, vitrinele oraşului, geamurile vapoa­relor, ferestrele, adică ochii tuturor maşinilor cele cunoscute şi necunoscute ; cupolele de miine ale am­barcaţiunilor, şi carelor din aer, de pe apă, de sub apă, ale căror nume se pot spu­ne sau nu. Insă aici nu-i vorba atît de produse şi bunuri în ge­nere. cit despre obiecte şi lucruri dintr-o anume ma­terie — avind ca primă ca­litate transparenta şi clari­tatea, adică stări ale con­ştiinţei, stări ce-ar trebui să incite omul să vadă dincolo de-un zid, dincolo de orice apariţie de stavilă. O, dacă obiectele şi bunurile noas­tre tot mai numeroase din sticlă şi din alte materii uşor de pătruns de-o ochi­re , o, zic, dacă ne-ar da ele, bunurile noastre de sticlă, acuitatea şi ambiţia biologică şi culturală de-a vedea dincolo de toate şi prin toate — ceea ce este, cum este şi merită a fi, ceea ce nu este, şi dacă nu-i, de ce, şi cum meri­tăm a fi şi-a avea... Ci eu cred mult nu atît în vraja razei Soarelui tre­­cind prin parbrizul autotu­rismului securizat la Bu­zău, ci mult mai mult cred în mentalitatea ce ţi-o poa­te insufla zi de zi un anu­me lucru făcut de tine a­­casă la tine. Adică în România. Asemenea, cred în învăţătura lucrului în­suşi, cel dătător de mîndrie şi putere, prin simplu fapt c-a ieşit, acel lucru, de sub mîna ta, şi mai cu osebire din ideile tale. Consideraţii etice ţără­neşti — la probele profe­siilor cele noi, ale discipli­­nii muncii la maşină şi a­­gregat, adică intr-un joc al vieţii unde hazardul, dezor­dinea, improvizaţia, zăpă­ceala, şi abulia morală şi profesională dăunează atit insului, cit şi mulţimii. In rest, Omul, ca Fe­nixul. La Buzău. Fenixul! Judeţul Dîmboviţa a apă­­rut pe harta cea nouă a noii noastre ţări in urma reorganizării administrative din 1968. E un judeţ tinăr, cum sunt şi altele, fiindcă ideea principală care a ghidat această reorganizare, idee creatoare şi echitabilă, avea în vedere o repartiţie cit mai justă a industriei, pe întreg teritoriul naţio­nal, pentru a se ajun­ge astfel la o trezire şi la o folosire cit mai deplină a energiilor şi resurselor locale, a energiilor şi dis­ponibilităţilor întregului popor. ■ Lucrul acesta s-a reali­zat şi aici, în străvechea şi tinăra Dîmboviţa, se reali­zează chiar acum, impu­nindu-ţi-se de la­ început, creîndu-ţi senzaţia acută a unei naşteri, a unui efort intens şi vuitor. Şi răvăşi­tor, totodată, pentru că, a­­lături de hala în care se lucrează şi se produce, la înaltă altă hală, la alcătui­rea căreia mai trudeşte constructorul. Tîrgoviştea însăşi, oraş in care istoria e la ea a­­casă, mai mult decit ori­unde în altă parte (deşi, dacă e să fim drepţi, tre­buie să recunoaştem că a­­proape peste tot e aşa, în toată ţara), îşi caută o nouă configuraţie în cadrul acestui efort constructiv, se caută pe sine, parcă. Privit de sus, din străvechiul Turn al Chindiei, aflat în marginea Curţii Domneşti, prin care s-au perindat, ca pe o scenă vie, dărîmată şi refăcută, părăsită şi re­înviată, episoade mari şi însemnate din trecutul nos­tru de luptă, de la Mircea cel Bătrîn şi pînă în „vre­mea Brîncoveanului“ — o­­raşul pare inform, revărsat în unele locuri, nelimpezit încă din punct de vedere arhitectonic. Există cîteva nuclee noi, dar un ansam­blu arhitectonic cristalizat şi bine închegat încă nu e­­xistă. îl bănuiesc într-o schiţă de sistematizare sau chiar într-o machetă, a că­rei transpunere în viaţă se va realiza concomitent cu creşterile şi dezvoltările ce le cunoaşte acest tînăr şi de mare viitor municipiu. Tinereţea de care vor­beam mai înainte e a oa­menilor, în primul rînd, fiindcă peste tot mi-a fost dat să o întîlnesc, peste tot mi-a ieşit înainte, binevoi­toare şi degajată, stăpînă pe vorbă şi sigură de fapta pe care o săvirşeşte, recep­tivă la idee şi încrezătoare în izbînda propriului efort, făcînd puţin, „patriotism lo­cal", fără a şoca însă, dim­potrivă, subliniind şi mai mult ataşamentul faţă de un anumit loc şi faţă de un anumit destin. Nu voi apela la cifre, nu voi da media de virstă a celor ce lucrea­ză într-o întreprindere sau alta, deoarece media de virstă, cifra, ca atare, nu spune prea multe, fixează lucrurile la o anumită „cotă“, le îngheaţă sau le omoară, de-a dreptul. Dar o faţă de om tînăr, munci­tor sau inginer, strungar sau oţelar — sau textilistă, sau activist de partid, sau activist cultural — poate să „demonstreze“ mai mult şi mai multe decît orice fel de cifră. Zîmb­etul care lu­minează o asemenea faţă se împleteşte cu gravitatea, face corp comun cu respon­sabilitatea şi cu încrederea, cu optimismul cel mai fi­resc şi tonifiant, care nu se poate alcătui decît acolo unde se munceşte din greu, în văpaia adevăratelor dă­ruiri. Spunînd lucrul acesta, îl v­ăd şi îl aud vorbind (aie­vea, cum se zice) pe oţe­­larul Gheorghe Rus, un băieţandru aproape, înalt şi bălai, cu ochi ageri şi ju­căuşi, cu vorba surprinză­tor de grea. Băieţandrul a­­cesta, tînărul muncitor, de fapt, fiindcă acestea sunt vorbele cele mai potrivite, i-a învăţat pe alţi tineri munca grea a alcătuirii o­ţelurilor aliate — ....aliate şi înalt-aliate“ — pentru că aicea, la Tîrgovişte, în a­­ceastă străveche vatră voi­­vodală, nu se produce orice fel de oţel, amănunt care îşi are poezia şi semnifi­caţia lui. El, Gheorghe Rus, a lansat acţiunea de cali­ficare a tinerilor la locul de muncă, acţiune care l-a făcut cunoscut in toată ţara. Cînd îi spun, ca într-o încercare, că am auzit de la cineva cum că nu şi-ar iubi meseria. Rus tresare şi se nedumereşte, se miră sincer de o asemenea voor­­bă, pentru ca apoi să zîm­­bească şi să facă un anu­mit gest cu mini. Ne pără­seşte pe­ urmă, aproape în aceeaşi clipă, fiindcă samia care se zbate în cuptor are nevoie de smriîin. Munca aceasta de oţelar­ — muncă nobilă, dacă nu chiar eroică — e şi aspră, e grea. Cuptoarele sunt au­tomatizate, e adevărat, de­clanşarea marilor tempera­turi de topire se face de la un pupitru de comandă, pe care tremură înfiorate voltmetre şi ampermetre, de-a lungul căruia pîlpîie şiruri de „ochi“ roşii şi verzi, în funcţie de coman­da care a fost imprimată complicatei aparaturi — dar lopata, „clasica“ şi cu­noscuta lopată, n-a dispărut din preajma cuptorului, fiind utilizată ori de cîte ori e nevoie să fie intro­duse în cuptor, pentru com­pletare, materialele necesa­re ducerii pînă la capăt a complicatului şi totuşi atit de simplu proces de reali­zare a nobilului metal, în structura căruia Străluceşte, abia vizibil, cristalul pasiv­aminte, în urma cărora se aflau păminturile ingineru­lui Chiose, păminturile noastre, ale tuturor, fiindcă noi n-am uitat că sîntem mai toţi rădăcină trainică şi veche de ţăran­i şi poate că nici nu ar trebui să uităm vreodată, ar mai spune cel ce scrie aceste rînduri, pentru că obîrşia aceasta ni se arată a fi în­delung şi profund nobilia­ră, cu deschideri spre un­­ îndepărtat şi fabulos trecut. Altfel, în ce priveşte ca­drele, trebuie spus că exis­tă şi aici, la oţelărie, ca şi la moderna uzină de strun­guri — SARO — munci­tori şi specialişti „vechi", nu­, romantismul unei vîr­­ste şi al unei epoci. Vorbisem înainte de asta cu inginerul Ion Chiose, şef de secţie la OE 1, tînăr şi el, aşa cum e tinăr şi celălalt şef de secţie de la OE 2, inginerul Niculescu, secţie însemnind aici o hală imensă, în inima căreia se află cuptoarele, de o parte şi de alta fiind situate ram­pa de pregătire a şarjelor şi, respectiv, rampa de „lan­sare“, partea în care sunt mînuite imensele „oale“ în care se încolăceşte, ascun­­zîndu-se la început sub roiuri săltinde de scîntei, şarpele de oţel al şarjei. Inginerul Chiose e din Bărăgan, din comuna cu nume atît de frumos — Dor-Mărunt — unde a fost de curind — „...după trei luni de zile...“. Poate că de aceea a făcut aici, într-un colţ al halei, în stînga in­trării, un „colţ verde“, pu­­nînd în faţa unui panou mare două straturi de iar­bă verde şi frumoasă, ca să-şi amintească de Bără­ganul natal. De fapt, iarba se aducea chiar atunci, col­ţul unui strat încă mai era ştirb, gliile încă nu se „su­daseră“ între ele, dar izul de pămînt şi de cîmp pă­trunsese oricum în hală, ca o aburire, ca o aducere­de producţie, nu livezile şi curţile oamenilor, fiind crescut şi îngrijit după metodele puse la punct în „staţiunea-mamă“, în ca­drul căreia un grup inimos de specialişti au izbutit să izvodească, după cercetări îndelungi, noi soiuri de pomi, au reuşit să reali­zeze o simbioză nouă, între ştiinţă şi poezie, între fru­mos şi folositor, fiindcă un măr de Voineşti e frumos şi la privit — unul dintre soiuri chiar aşa se numeş­te : Frumosul de Voineşti — dar e mult mai altfel, parcă, atunci cînd stă in mîna unui copil sau în mina unei fete, sau a unui veniţi din alte locuri, fia că erau de-ai pămintului, fie că au venit, pur şi sim­plu, să ajute la închegarea noului şi modernului nu­cleu industrial, fiindcă e şi acesta un fenomen : indus­tria noastră se ajută singu­ră pe sine, în foarte multe cazuri. Cînd a avut nevoie Galaţiul de siderurgişti, ei i-au fost daţi de Hunedoara şi de Reşiţa,­ cînd a avut nevoie Alexandria de „con­structori“ de rulmenţi, ei i-au fost daţi prompt de Braşov şi de Bîrlad, exem­plele puţind fi înmulţite. Nu e vorba de un trans­plant forţat, e vorba, dim­potrivă, de o creştere nor­mală, comparabilă cu ceea ce s-a petrecut aici, în Dîmboviţa, cu marile şi su­perbele livezi de la Staţiu­nea pomicolă Voineşti, mîndria acestui judeţ, mîn­­dria întregii ţări, de fapt, pentru că ceea ce s-a rea­lizat, la Voineşti, în peste douăzeci şi cinci de ani de muncă asiduă, a depăşit de mult, ca importanţă şi ca rezultat practic, graniţele unui judeţ. Lucrul acesta voiam să-l relev, prin comparaţie, pentru că mă­rul de Voineşti este pre­zent astăzi pe zeci şi sute de hectare, la Măneşti şi în alte locuri, in cooperativele bărbat cu faţa asprită de flăcări şi de zgură, mai a­­les dacă e muşcat cu plă­cere şi cu luare-aminte. „...Aici, la Voineşti, spu­nea inginera Mariana Isac, e frumos cînd sînt toţi po­mii înfloriţi !... Şi toamna e frumos, cînd se coc fruc­tele !...“. Iar inginerul­­ Mititelu, directorul general al Uzi­nei de strunguri din Tîr­govişte, aflat aşadar la an­tipodul preocupărilor de la Voineşti, vorbea cu aceeaşi mîndrie despre uzina pe care o conduce, punînd în plus în balanţă, pe drept, nu-i vorbă, mîndria de în­temeietor. „...Aici era cîmp gol, po­vesteşte nu fără emoţie tovarăşul inginer Mititelu, iar mai încolo, nu acolo, in partea cealaltă, unde duce drumeagul acela, se afla o pajişte, unde jucam noi fotbal, cînd eram co­pii, deoarece eu sunt tîrgo­­viştean... Am venit încoace de la Drobeta Turnu-Seve­­rin, am venit cu plăcere şi cu nerăbdare, cînd am au­zit de uzina aceasta nouă, la ridicarea căreia am luat, parte de la început, de la ţăruş, cum se zice in lim­bajul nostru !...“ In 1970, in iarnă — „la 4 ianuarie“, precizează ingi­nerul Mititelu, nemaiavînd răbdare, a ieşit pe cîmp, să stabilească incinta vii­toarei uzine. S-a orientat ,după bornele de pe mar­­ginea căii ferate — „Ca­lea ferată am mutat-o pe urmă !...“ — iar mai apoi, după ce s-a apucat con­structorul de lucru, s-a o­­cupat de pregătirea fabri­caţiei. ....Lucrul cel mai de preţ, pe care l-am realizat noi aicea, spune tovarăşul Mititelu, cu aceeaşi volubi­litate şi cu aceeaşi mindrie (dar şi cu oarecare grabă, fiindcă sunt probleme care îl solicită şi îl aşteaptă, probleme presante, de pro­ducţie) — a fost şi este Închegarea unui colectiv muncitoresc în uzină !... N-a fost uşor deloc, deoa­rece procesul de fabricaţie a început din mers — cînd a fost gata o parte din hală, am despărţit-o de partea la care se mai lucra, şi am început să producem­­ — iar noi ne-am format tot aşa, din mers !...“ „Uzina SARO este foar­te tînără, tineri sunt oa­menii ei, muncitorii şi inginerii care lucrează aici, tinere şi noi sunt şi halele sale, care seamănă foarte mult cu secţiile de sculărie din marile uzine metalurgice, cu deosebirea că aici întreaga uzină e aşa, ca o „sculărie“. Iar produsele acestei uzine-la­­borator — strungul SARO şi strungul SNA — sint maşini-unelte de mare precizie, dovadă fiind in acest sens şi faptul că ele sunt căutate în ţări cu tra­diţii îndelungi in acest do­meniu. ’ • Aceeaşi tinereţe aveam să întîlnesc, în altă zi, la o consfătuire de la Pucioa­sa. Participanţii, membri de partid primiţi în rîndu­­rile partidului în ultimii doi ani de zile, erau tineri, in marea lor majoritate. Iar problemele care au fost ridicate şi dezbătute în cadrul acestei consfătuiri, la care a luat parte primul secretar al Comitetului ju­deţean de partid Dîm­boviţa, erau legate de îm­bunătăţirea activităţii în­tr-un domeniu sau altul, de ridicarea calificării profe­sionale, de învăţătură şi de educaţie. Poate că cel mai emoţionant moment al con­sfătuirii a fost cel în care o tinără muncitoare — tînără şi măruntă, încît „abia se vedea de după microfon“, cum remarca cineva — a spus cum le-a calificat pe alte tovarăşe de ale ei, a­­plicînd în practică „metoda oţelarului Gheorghe Rus“. Tinereţea de astăzi a ju­deţului Dîmboviţa e o ti­nereţe a muncii şi a răs­punderii d­e tinereţe din ti­nereţea întregii ţări, „o ti­nereţe fără bătrîneţe“, cum Îndrăzneam să spun cînd­­va, referindu-mă, desigur, la aceeaşi Ţară „de dor“ şi de suflet. Tinereţe dimboviţeană Ion LANCRANJAN Orice muncă cere timp ; dar , tot prin muncă poţi să şi comprimi timpul, adică să cîştigi timp. A­­ceastă descoperire — pe cit de simplă, pe atit de sem­nificativă, datînd din fra­geda copilărie a omenirii — mi-a revenit în minte cînd, nu de mult, mi-am revăzut oraşul natal, Timişoara. Curind după sosirea tre­nului mă aflam în locuinţa lui Erwin, fost coleg de şcoală, depănînd împreună cu el amintiri comune. Pri­virea mi-a alunecat dincolo de silueta gazdei, aflată în semiumbră, prin fereastra larg deschisă, spre un peisaj urban cu totul necunoscut, în lumina crudă de aprilie, înaltele clădiri se profilau frumos ca pe o vedere po­licromă, nn reproducere i­­reproşabilă. Amicul pome­nea de nu ştiu ce întim­­plare din tinereţe, dar eu nu-1 mai ascultam. Mă străduiam să-mi dau sea­ma, în care din vechile cartiere s-o fi înscriind acel nou peisaj. La întrebarea mea, el ridică din umeri şi-mi răspunse : „Ia ghici!“ Construcţiile de zece e­­taje, zvicnind cu linii lu­minoase în azur s-ar fi putut afla in oricare me­tropolă europeană. In Ti­mişoara amintirii mele nu-şi găseau locul. — Acolo a fost groapa de nisip, imi spuse pe un ton sec. Pentru mine groapa de nisip era un şir lung de zile desculţe de vară în care noi, copiii, prindeam broaşte cu undiţa pentru un profesor scos din pîine care nu voia să piardă şi ultimul contact cu zoologia. Nu ştiu în ce măsură alţi oameni şi-au păstrat — în evul matematizării şi al gindirii scientificate — ca­pacitatea de a se mira. în ce mă priveşte, o soco­tesc un drept legitim al omului: dreptul unei sensi­bilităţi fireşti la tot ceea ce încă nu se poate expri­ma în tone, kilometri sau ani lumină. Gazda m-a in­vitat să facem o plimbare prin acele locuri. De recunoscut n-am re­cunoscut decît şirul de co­paci : desenul ramificaţii­lor rămăsese acelaşi, doar că în cursul anilor liniile i se îngroşaseră. Dar din­colo de copaci, gardul de lemn înnegrit de vreme nu mai era aşa cum îl păstra­sem pe retina amintirii mele. Chiar în locul acela se ridica acuma unul din­tre acele blocuri cu faţada cochetă din cărămidă — deşi, după cum am aflat, clădirea era făcută din pre­fabricate. Şi de partea cea­laltă a străzii — unde cir­culă şi acum tramvaiul 6 — se întindeau ansambluri întregi de astfel de blocuri. Virstă mezinului lor : două luni în cap ! Dar macarale­le şi-au şi ales noi locuri din care să întindă braţe ajută­toare peste acoperişuri. Colegul meu de şcoală, soţia lui, copilul lor — toţi trei par puţin surprinşi de mirarea mea, dar o respectă, păstrînd tăcere. Căci eu sunt cu gindul deja la producătorii de timp ai uzinei timişorene „6 Martie“, care, fabricînd platforme telescopice uni­versale, ascensoare de ma­teriale şi alte agregate de construcţie consumă desi­gur timp foarte mult. Dar în alianţă cu constructorii au ciştigat incomparabil mai mult timp. Şi aceasta nu numai pe calea scurtă­rii termenelor, ci introdu­­cînd un altfel de timp în cartierul acesta mărginaş stigmatizat prin bălţi şi stufăriş, cartier care prin­tre localnici şi-a păstrat şi astăzi — doar în virtutea inerţiei — vechea denumi­re : Groapa de nisip. Parcă pentru Împrospă­tarea memoriei mele, pro­ducătorii de timp au lăsat în picioare o căsuţă mică la un colţ de stradă. In felul acesta mai pot copia pe panorama peisajului mo­dern de azi cîte ceva din vechea imagine, retrăind într-o singură clipă marea transformare. Pretutindeni in acest oraş, pe care-1 ştiu bine din trecut, producătorii de timp sînt activi. Iar o plimbare cu maşina pe Calea Buziaşului — intre timp asfaltată — mi-a per­mis să arunc o privire şi peste „secretul lor de fabri­caţie“. In această zonă a oraşului, unde memoria mea nu reţine decît o singură „întreprindere“ — ecarisajul — acum se înşiră întreprinderi, una mai tinără decit cealaltă, for­­mind laolaltă aşa-zisa zonă industrială. Nu intimplător printre ele se găseşte şi una numită „Electro- Timiş“ (adică : matriţe şi unelte), şi alta avind ini­ţialele I.A.E.M., ceea ce tradus în limba de toate zilele înseamnă „întreprin­derea de aparate electrice de măsurat“. Miraculoasa însuşire a muncii — de a produce timp — este deci potenţată prin­­cea mai modernă tehnicitate. întîmplarea face să trec, tîrziu după amiază, şi pe lingă locul în care cu cîţiva ani în urmă un deputat al consiliului popu­lar s-a oprit din mers, schiţînd cu mîna-ntinsă clădiri în cer. Pe atunci eu nu vedeam decît nori grei de ploaie şi cîteva rîndu­­nele in zbor. Azi văd ce a văzut el încă pe atunci : o construcţie cu multe nive­luri, cu ferestre identice — adică nimic deosebit — şi totuşi aici se nasc memo­riile creierelor electronice — în cincinalul revoluţiei teh­­nico-ştiinţifice o compo­nentă de-a dreptul strate­gică a producţiei de timp. Desigur, productivitatea muncii nu a inventat-o so­cialismul , dar el se stră­duieşte s-o sporească şi s-o umanizeze. Locuinţe şi în­treprinderi industriale se construiesc şi pe alte me­ridiane sociale , dar timpul produs prin muncă îşi pri­meşte sensul mai adine uman abia nu şi prin timpul socialist. E drept, strădania generală pentru ridicarea bunăstării materiale se do­vedeşte a fi baza demnită­ţii umane , dar ea singură nu poate asigura autoreali­­zarea omului în toate tră­săturile sale esenţiale. Ca­lea omului de la mijloc la scop, de la individ la per-­ sonalitatea dezvoltată ple­nar, deci şi de la „a avea“ la „a fi“, trece printr-un peisaj social, care, fiind in continuă transformare, îl transformă şi pe om — pînă la cele mai intime do­rinţe, aspiraţii şi idealuri ale sale. Acest proces de­termină şi imaginea oraşu­lui de pe malul Begăi : liniile noi trecute în planul oraşului nu reprezintă un fard aplicat pe un obraz veştejit, ci o, vitalizare a întregului organism social. Drept urmare, oraşul în virstă de şapte secole respiră astăzi prin „plămi­­nii săi verzi“ mai puternic decit odinioară, întrucit sîngele lui pulsează in circulaţia economiei naţio­nale şi a culturii socia­liste, iar inima sa bate sănătos in ritmul istoriei. Acest lucru îl remarc de fiecare dată, cînd, coborind din tren, păşesc pe străzile copilăriei mele. Pentru pro­ducătorii de timp viitor, care în năzuinţe a început poate cu secole în urmă, începe de fapt — şi prin fapte — în prezentul de azi. Producătorii de timp Franz STORCH SCÂNTEIA — simbäta 1 mai 1976

Next