Scînteia, mai 1976 (Anul 45, nr. 10480-10505)
1976-05-01 / nr. 10480
PAGINA 2 Dim. RACHICI ROMÂNIE Românie, ţara mea de grîurî, De nădejdi şi vise-ntruchipate — în cîmpii şi-n munţi şi-n limpezi rîuri Inima tot tînără îţi bate. Noi aici sintem de la-nceputuri Neclintiri în vifor şi-n îngheţ — Românie, ţara mea de vulturi Şi de-azur înalt — de Voroneţ. Noi aici am zămislit proverbul: Apa trece, pietrele rămîn — Românie, ţară-n care verbul E mai dulce ca al mamei sîn. Jinduind aceste demne dimineţi, A crescut poporul meu sub soare — Românie, leagăn de poeţi, De eroi ce n-au asemănare, îţi jurăm credinţă cum jurară Taţii şi străbunii-n veci de veci — Românie, steaua mea polară, For pe țărm de secol douăzeci. LÁSZLÓFFI Aladar CÎNTEC VIU E luna mai, e luna mai, şi-i munca, munca-nălţătoare, e-ncrederea nestrămutată în noi — e fără de hotare încredere-n cuvîntul nostru, şi-n braţul, şi-n voinţa tare. S-aude-un cîntec al mulţimii, peste romane guri de rai — un imn ce-l ’nalţă muncitorii măreţei zile de-Ntîi Mai. Prima verdeaţă — ea e prînzul dintîi al păsărilor line ea e imboldul către viaţă, şi iarăşi să ne-ndemne vine spre evu-acesta-al împlinirii şi-al adevărului suprem, cînd prin ciocan, plug, călimară pînă-n adînc întrevedem, prin straturi de istorii, drumul de noi ajuns și cunoscut — drumul cel drept spre care, rînduri, atîtea lumi s-au petrecut. O, lună-a muncii, lună care cuprinzi în tine — atîta mai și-atît de-adînc pătrunzi în inimi, și-atîtea-nvățături ne dai, copii de sîntem, ori bâtrîni cu tîmpla de ninsori albită. Lună a primăverii sfinte, de steaguri roşii-mpodobită. In palmi deschise creşte munca precum un arbore de soi şi mîndră pasăre devine orice cuvînt rostit de noi şi-un cîntec viu inundă bolta sub scutul soarelui bălai : e-un imn-nălţat de-ntreaga fire măreţei zile de-Ntîi Mai. In româneşte de R. DIMA _________ ______________ Spre înalt ! Foto: Gh. Vinţili Bozaios, supranumit Apollo al Geţilor, odaii şi zier roi, adică poet pastoral şi geniu-strămoş-intemeietor al Bozeuţilor, a pus acestora legi şi datini ţinînd de cultul Focului Nestins, ţinind de incineraţie şi autodafé-urile eroice. Intr-un anume loc pe Istriţa, statuetele de-un soi de pastă de nisip şi argilă, păstrează încorporată în ele, cenuşa celor ce-am fost noi în timpurile cele mai de demult. Din plaiurile ce se modifică în timp şi intemperii, se împrăştie cioburile arhaicelor urne cu spuza şi scrumul nemuritorilor geţi. Pe-acolo, intr-un volum — într-o „piatră rîcîită“, cum zice balada, se citeşte despre iniţiaţii acelui poetzeu-întemeietor, minţi luminate şi sănătoase, ce-au supravegheat datele cele mici şi olîndele cele mari ale Păsării Măiestre a Focului, şi-ale universalei combustii în ciclurile EON- ului. Acolo, la Buzău, nu departe de colinele pe care au ars Focurile-Vii-Nestinse, şi Fenixul a stat cu faţa la Soare, şi singur şi-a dat foc, şi iarăşi a inviat tinăra la Buzău, acolo, a fost aşezată o Uzină. Unde este ea pusă. Uzina ce se bizuie pe marile de, pozite de nisip, trebuie să redea vieţii praful şi pulberea ce s-au ales din muntele ancestral ; ea trebuie să reevalueze energia ţărănească din munţii Buzăului şi de la cimp. Laolaltă — Nisipul, Ţăranii şi Focul, categorii filozofice le-aş zice : numele unor realităţi de cronos ţinind şi de clepsidra care-l măsoară. Cunoştinţa cu Uzina numită de geamuri, tot de-acolo începe , de la dealul de nisip din curtea curată, cu lucrurile în ordine. Nisipul de Aghireş, nisipul de Miorcani, de Pătîrlagele, nisip cît va fi fost Valul Troian, cu movilele de griu. Nisip la loc de preţuire, în halele industriale, ca bun prim, ca materie de obîrşia lucrurilor. După cum zice şi numele locului acela de muncă, este ceva fără putinţă a fi simplificat : Complexul de Amestec, unde se măsoară riguros şi se apropie calităţile nisipului, calcarului, sodei şi dolomitei — materiile zise prime combinate in respectul strict al legilor de cantitate şi calitate ale chimiei rocilor. Dar in care Focul decide. De-aici încep fazele restructurării nisipului pe care înalta temperatură o ridică din nimicnicie şi lipsă de sunet, de rezonanţă va să zică, la valoarea şi calitatea dialectică de geam — acea prnză de claritatea apei de izvor, vuind ca bronzul mitologic. Geamul — ceva din capul locului dedicat luminii — din multă consideraţie şi din multă datorie faţă de lumina omului. Am ţinut să cunosc Uzina în schimbul cel mai greu pentru om : într-al treilea rond de producţie, la miezul de noapte, cînd nu-i este uşor organismului atavic legat de crugul solar. Cu buzoianul Dinu Victor, preşedintele comitetului oamenilor muncii, de-a lungul celor clţiva kilometri de cuptoare la 1600 de grade am avut discuţii, cît mă pricep eu, filozofice, despre oamenii şi evenimentele din Uzină şi de dincolo de ea. Zic Uzină, şi nu-mi mai pot reprezenta decît halele prin care poate că ar putea zbura avioane, hale sub acoperişul cărora-i linişte , nici „scrîşnet de macarale, nici freamătul maşinilor“, cum ziceau gazetarii cu douăzeci de ani in urmă. Ion GHEORGHE înţeleg că scrişnetul, semnalat pe undeva, ar fi dovada vreunei defecţiuni tehnice, necum a hărniciei. Puţinii oameni pe care i-am intîlnit şi abordat, la pupitrele tablourilor de comandă de lumini roşii şi verzi — sînt dovada că s-a depăşit starea scrişnetului... Mai degrabă ai senzaţia că treci printr-o expoziţie cu instalaţii şi tablouri demonstrative-sintetice. Notez, cu titlu de orientare, numele sectoarelor: geam laminat, geam tras, geam şlefuit, jalonind cit de cît drumul acelei magme prin mecanisme şi cuptoarele, de care, apropiindu-mă, îmi aduc brusc aminte periclităţile asumate de către cei ce lucrează la tropice. Urmează mai apoi sectoarele de prelucrare, numite fiind după operă, după produsul final: prelucrări-margini, oglinzi, geam Securit, pe linia tehnică a cuptoarelor pe orizontala şi verticala pînzei de sticlă ajunsă la scopul materiei. Totodată denumiri fragmentare de locuri, de spaţii, de preocupări ce sunt capitale pentru oamenii care le ocupă — de vreme ce şi-au găsit vocaţia în ele, de vreme ce ei îşi petrec partea cea mai însemnată acolo, de vreme ce dintr-acolo izvorăsc şi circulă cele mai intime şi majore aspecte ale biografiilor lor. O viaţă de om, zicem in mod obişnuit. Două mii de vieţi de om legate de starea şi natura geamului — această probă materială după ale căror cioburi, aş zice, se poate deduce gradul de civilizaţie şi tehnică al unor ani, al unei colectivităţi. Cărămizi de sticlă, pereţi întregi prin care să intre lumina , uşi de sticlă, ferestrele casei, vitrinele oraşului, geamurile vapoarelor, ferestrele, adică ochii tuturor maşinilor cele cunoscute şi necunoscute ; cupolele de miine ale ambarcaţiunilor, şi carelor din aer, de pe apă, de sub apă, ale căror nume se pot spune sau nu. Insă aici nu-i vorba atît de produse şi bunuri în genere. cit despre obiecte şi lucruri dintr-o anume materie — avind ca primă calitate transparenta şi claritatea, adică stări ale conştiinţei, stări ce-ar trebui să incite omul să vadă dincolo de-un zid, dincolo de orice apariţie de stavilă. O, dacă obiectele şi bunurile noastre tot mai numeroase din sticlă şi din alte materii uşor de pătruns de-o ochire , o, zic, dacă ne-ar da ele, bunurile noastre de sticlă, acuitatea şi ambiţia biologică şi culturală de-a vedea dincolo de toate şi prin toate — ceea ce este, cum este şi merită a fi, ceea ce nu este, şi dacă nu-i, de ce, şi cum merităm a fi şi-a avea... Ci eu cred mult nu atît în vraja razei Soarelui trecind prin parbrizul autoturismului securizat la Buzău, ci mult mai mult cred în mentalitatea ce ţi-o poate insufla zi de zi un anume lucru făcut de tine acasă la tine. Adică în România. Asemenea, cred în învăţătura lucrului însuşi, cel dătător de mîndrie şi putere, prin simplu fapt c-a ieşit, acel lucru, de sub mîna ta, şi mai cu osebire din ideile tale. Consideraţii etice ţărăneşti — la probele profesiilor cele noi, ale disciplinii muncii la maşină şi agregat, adică intr-un joc al vieţii unde hazardul, dezordinea, improvizaţia, zăpăceala, şi abulia morală şi profesională dăunează atit insului, cit şi mulţimii. In rest, Omul, ca Fenixul. La Buzău. Fenixul! Judeţul Dîmboviţa a apărut pe harta cea nouă a noii noastre ţări in urma reorganizării administrative din 1968. E un judeţ tinăr, cum sunt şi altele, fiindcă ideea principală care a ghidat această reorganizare, idee creatoare şi echitabilă, avea în vedere o repartiţie cit mai justă a industriei, pe întreg teritoriul naţional, pentru a se ajunge astfel la o trezire şi la o folosire cit mai deplină a energiilor şi resurselor locale, a energiilor şi disponibilităţilor întregului popor. ■ Lucrul acesta s-a realizat şi aici, în străvechea şi tinăra Dîmboviţa, se realizează chiar acum, impunindu-ţi-se de la început, creîndu-ţi senzaţia acută a unei naşteri, a unui efort intens şi vuitor. Şi răvăşitor, totodată, pentru că, alături de hala în care se lucrează şi se produce, la înaltă altă hală, la alcătuirea căreia mai trudeşte constructorul. Tîrgoviştea însăşi, oraş in care istoria e la ea acasă, mai mult decit oriunde în altă parte (deşi, dacă e să fim drepţi, trebuie să recunoaştem că aproape peste tot e aşa, în toată ţara), îşi caută o nouă configuraţie în cadrul acestui efort constructiv, se caută pe sine, parcă. Privit de sus, din străvechiul Turn al Chindiei, aflat în marginea Curţii Domneşti, prin care s-au perindat, ca pe o scenă vie, dărîmată şi refăcută, părăsită şi reînviată, episoade mari şi însemnate din trecutul nostru de luptă, de la Mircea cel Bătrîn şi pînă în „vremea Brîncoveanului“ — oraşul pare inform, revărsat în unele locuri, nelimpezit încă din punct de vedere arhitectonic. Există cîteva nuclee noi, dar un ansamblu arhitectonic cristalizat şi bine închegat încă nu există. îl bănuiesc într-o schiţă de sistematizare sau chiar într-o machetă, a cărei transpunere în viaţă se va realiza concomitent cu creşterile şi dezvoltările ce le cunoaşte acest tînăr şi de mare viitor municipiu. Tinereţea de care vorbeam mai înainte e a oamenilor, în primul rînd, fiindcă peste tot mi-a fost dat să o întîlnesc, peste tot mi-a ieşit înainte, binevoitoare şi degajată, stăpînă pe vorbă şi sigură de fapta pe care o săvirşeşte, receptivă la idee şi încrezătoare în izbînda propriului efort, făcînd puţin, „patriotism local", fără a şoca însă, dimpotrivă, subliniind şi mai mult ataşamentul faţă de un anumit loc şi faţă de un anumit destin. Nu voi apela la cifre, nu voi da media de virstă a celor ce lucrează într-o întreprindere sau alta, deoarece media de virstă, cifra, ca atare, nu spune prea multe, fixează lucrurile la o anumită „cotă“, le îngheaţă sau le omoară, de-a dreptul. Dar o faţă de om tînăr, muncitor sau inginer, strungar sau oţelar — sau textilistă, sau activist de partid, sau activist cultural — poate să „demonstreze“ mai mult şi mai multe decît orice fel de cifră. Zîmbetul care luminează o asemenea faţă se împleteşte cu gravitatea, face corp comun cu responsabilitatea şi cu încrederea, cu optimismul cel mai firesc şi tonifiant, care nu se poate alcătui decît acolo unde se munceşte din greu, în văpaia adevăratelor dăruiri. Spunînd lucrul acesta, îl văd şi îl aud vorbind (aievea, cum se zice) pe oţelarul Gheorghe Rus, un băieţandru aproape, înalt şi bălai, cu ochi ageri şi jucăuşi, cu vorba surprinzător de grea. Băieţandrul acesta, tînărul muncitor, de fapt, fiindcă acestea sunt vorbele cele mai potrivite, i-a învăţat pe alţi tineri munca grea a alcătuirii oţelurilor aliate — ....aliate şi înalt-aliate“ — pentru că aicea, la Tîrgovişte, în această străveche vatră voivodală, nu se produce orice fel de oţel, amănunt care îşi are poezia şi semnificaţia lui. El, Gheorghe Rus, a lansat acţiunea de calificare a tinerilor la locul de muncă, acţiune care l-a făcut cunoscut in toată ţara. Cînd îi spun, ca într-o încercare, că am auzit de la cineva cum că nu şi-ar iubi meseria. Rus tresare şi se nedumereşte, se miră sincer de o asemenea voorbă, pentru ca apoi să zîmbească şi să facă un anumit gest cu mini. Ne părăseşte pe urmă, aproape în aceeaşi clipă, fiindcă samia care se zbate în cuptor are nevoie de smriîin. Munca aceasta de oţelar — muncă nobilă, dacă nu chiar eroică — e şi aspră, e grea. Cuptoarele sunt automatizate, e adevărat, declanşarea marilor temperaturi de topire se face de la un pupitru de comandă, pe care tremură înfiorate voltmetre şi ampermetre, de-a lungul căruia pîlpîie şiruri de „ochi“ roşii şi verzi, în funcţie de comanda care a fost imprimată complicatei aparaturi — dar lopata, „clasica“ şi cunoscuta lopată, n-a dispărut din preajma cuptorului, fiind utilizată ori de cîte ori e nevoie să fie introduse în cuptor, pentru completare, materialele necesare ducerii pînă la capăt a complicatului şi totuşi atit de simplu proces de realizare a nobilului metal, în structura căruia Străluceşte, abia vizibil, cristalul pasivaminte, în urma cărora se aflau păminturile inginerului Chiose, păminturile noastre, ale tuturor, fiindcă noi n-am uitat că sîntem mai toţi rădăcină trainică şi veche de ţărani şi poate că nici nu ar trebui să uităm vreodată, ar mai spune cel ce scrie aceste rînduri, pentru că obîrşia aceasta ni se arată a fi îndelung şi profund nobiliară, cu deschideri spre un îndepărtat şi fabulos trecut. Altfel, în ce priveşte cadrele, trebuie spus că există şi aici, la oţelărie, ca şi la moderna uzină de strunguri — SARO — muncitori şi specialişti „vechi", nu, romantismul unei vîrste şi al unei epoci. Vorbisem înainte de asta cu inginerul Ion Chiose, şef de secţie la OE 1, tînăr şi el, aşa cum e tinăr şi celălalt şef de secţie de la OE 2, inginerul Niculescu, secţie însemnind aici o hală imensă, în inima căreia se află cuptoarele, de o parte şi de alta fiind situate rampa de pregătire a şarjelor şi, respectiv, rampa de „lansare“, partea în care sunt mînuite imensele „oale“ în care se încolăceşte, ascunzîndu-se la început sub roiuri săltinde de scîntei, şarpele de oţel al şarjei. Inginerul Chiose e din Bărăgan, din comuna cu nume atît de frumos — Dor-Mărunt — unde a fost de curind — „...după trei luni de zile...“. Poate că de aceea a făcut aici, într-un colţ al halei, în stînga intrării, un „colţ verde“, punînd în faţa unui panou mare două straturi de iarbă verde şi frumoasă, ca să-şi amintească de Bărăganul natal. De fapt, iarba se aducea chiar atunci, colţul unui strat încă mai era ştirb, gliile încă nu se „sudaseră“ între ele, dar izul de pămînt şi de cîmp pătrunsese oricum în hală, ca o aburire, ca o aducerede producţie, nu livezile şi curţile oamenilor, fiind crescut şi îngrijit după metodele puse la punct în „staţiunea-mamă“, în cadrul căreia un grup inimos de specialişti au izbutit să izvodească, după cercetări îndelungi, noi soiuri de pomi, au reuşit să realizeze o simbioză nouă, între ştiinţă şi poezie, între frumos şi folositor, fiindcă un măr de Voineşti e frumos şi la privit — unul dintre soiuri chiar aşa se numeşte : Frumosul de Voineşti — dar e mult mai altfel, parcă, atunci cînd stă in mîna unui copil sau în mina unei fete, sau a unui veniţi din alte locuri, fia că erau de-ai pămintului, fie că au venit, pur şi simplu, să ajute la închegarea noului şi modernului nucleu industrial, fiindcă e şi acesta un fenomen : industria noastră se ajută singură pe sine, în foarte multe cazuri. Cînd a avut nevoie Galaţiul de siderurgişti, ei i-au fost daţi de Hunedoara şi de Reşiţa, cînd a avut nevoie Alexandria de „constructori“ de rulmenţi, ei i-au fost daţi prompt de Braşov şi de Bîrlad, exemplele puţind fi înmulţite. Nu e vorba de un transplant forţat, e vorba, dimpotrivă, de o creştere normală, comparabilă cu ceea ce s-a petrecut aici, în Dîmboviţa, cu marile şi superbele livezi de la Staţiunea pomicolă Voineşti, mîndria acestui judeţ, mîndria întregii ţări, de fapt, pentru că ceea ce s-a realizat, la Voineşti, în peste douăzeci şi cinci de ani de muncă asiduă, a depăşit de mult, ca importanţă şi ca rezultat practic, graniţele unui judeţ. Lucrul acesta voiam să-l relev, prin comparaţie, pentru că mărul de Voineşti este prezent astăzi pe zeci şi sute de hectare, la Măneşti şi în alte locuri, in cooperativele bărbat cu faţa asprită de flăcări şi de zgură, mai ales dacă e muşcat cu plăcere şi cu luare-aminte. „...Aici, la Voineşti, spunea inginera Mariana Isac, e frumos cînd sînt toţi pomii înfloriţi !... Şi toamna e frumos, cînd se coc fructele !...“. Iar inginerul Mititelu, directorul general al Uzinei de strunguri din Tîrgovişte, aflat aşadar la antipodul preocupărilor de la Voineşti, vorbea cu aceeaşi mîndrie despre uzina pe care o conduce, punînd în plus în balanţă, pe drept, nu-i vorbă, mîndria de întemeietor. „...Aici era cîmp gol, povesteşte nu fără emoţie tovarăşul inginer Mititelu, iar mai încolo, nu acolo, in partea cealaltă, unde duce drumeagul acela, se afla o pajişte, unde jucam noi fotbal, cînd eram copii, deoarece eu sunt tîrgoviştean... Am venit încoace de la Drobeta Turnu-Severin, am venit cu plăcere şi cu nerăbdare, cînd am auzit de uzina aceasta nouă, la ridicarea căreia am luat, parte de la început, de la ţăruş, cum se zice in limbajul nostru !...“ In 1970, in iarnă — „la 4 ianuarie“, precizează inginerul Mititelu, nemaiavînd răbdare, a ieşit pe cîmp, să stabilească incinta viitoarei uzine. S-a orientat ,după bornele de pe marginea căii ferate — „Calea ferată am mutat-o pe urmă !...“ — iar mai apoi, după ce s-a apucat constructorul de lucru, s-a ocupat de pregătirea fabricaţiei. ....Lucrul cel mai de preţ, pe care l-am realizat noi aicea, spune tovarăşul Mititelu, cu aceeaşi volubilitate şi cu aceeaşi mindrie (dar şi cu oarecare grabă, fiindcă sunt probleme care îl solicită şi îl aşteaptă, probleme presante, de producţie) — a fost şi este Închegarea unui colectiv muncitoresc în uzină !... N-a fost uşor deloc, deoarece procesul de fabricaţie a început din mers — cînd a fost gata o parte din hală, am despărţit-o de partea la care se mai lucra, şi am început să producem — iar noi ne-am format tot aşa, din mers !...“ „Uzina SARO este foarte tînără, tineri sunt oamenii ei, muncitorii şi inginerii care lucrează aici, tinere şi noi sunt şi halele sale, care seamănă foarte mult cu secţiile de sculărie din marile uzine metalurgice, cu deosebirea că aici întreaga uzină e aşa, ca o „sculărie“. Iar produsele acestei uzine-laborator — strungul SARO şi strungul SNA — sint maşini-unelte de mare precizie, dovadă fiind in acest sens şi faptul că ele sunt căutate în ţări cu tradiţii îndelungi in acest domeniu. ’ • Aceeaşi tinereţe aveam să întîlnesc, în altă zi, la o consfătuire de la Pucioasa. Participanţii, membri de partid primiţi în rîndurile partidului în ultimii doi ani de zile, erau tineri, in marea lor majoritate. Iar problemele care au fost ridicate şi dezbătute în cadrul acestei consfătuiri, la care a luat parte primul secretar al Comitetului judeţean de partid Dîmboviţa, erau legate de îmbunătăţirea activităţii într-un domeniu sau altul, de ridicarea calificării profesionale, de învăţătură şi de educaţie. Poate că cel mai emoţionant moment al consfătuirii a fost cel în care o tinără muncitoare — tînără şi măruntă, încît „abia se vedea de după microfon“, cum remarca cineva — a spus cum le-a calificat pe alte tovarăşe de ale ei, aplicînd în practică „metoda oţelarului Gheorghe Rus“. Tinereţea de astăzi a judeţului Dîmboviţa e o tinereţe a muncii şi a răspunderii de tinereţe din tinereţea întregii ţări, „o tinereţe fără bătrîneţe“, cum Îndrăzneam să spun cîndva, referindu-mă, desigur, la aceeaşi Ţară „de dor“ şi de suflet. Tinereţe dimboviţeană Ion LANCRANJAN Orice muncă cere timp ; dar , tot prin muncă poţi să şi comprimi timpul, adică să cîştigi timp. Această descoperire — pe cit de simplă, pe atit de semnificativă, datînd din frageda copilărie a omenirii — mi-a revenit în minte cînd, nu de mult, mi-am revăzut oraşul natal, Timişoara. Curind după sosirea trenului mă aflam în locuinţa lui Erwin, fost coleg de şcoală, depănînd împreună cu el amintiri comune. Privirea mi-a alunecat dincolo de silueta gazdei, aflată în semiumbră, prin fereastra larg deschisă, spre un peisaj urban cu totul necunoscut, în lumina crudă de aprilie, înaltele clădiri se profilau frumos ca pe o vedere policromă, nn reproducere ireproşabilă. Amicul pomenea de nu ştiu ce întimplare din tinereţe, dar eu nu-1 mai ascultam. Mă străduiam să-mi dau seama, în care din vechile cartiere s-o fi înscriind acel nou peisaj. La întrebarea mea, el ridică din umeri şi-mi răspunse : „Ia ghici!“ Construcţiile de zece etaje, zvicnind cu linii luminoase în azur s-ar fi putut afla in oricare metropolă europeană. In Timişoara amintirii mele nu-şi găseau locul. — Acolo a fost groapa de nisip, imi spuse pe un ton sec. Pentru mine groapa de nisip era un şir lung de zile desculţe de vară în care noi, copiii, prindeam broaşte cu undiţa pentru un profesor scos din pîine care nu voia să piardă şi ultimul contact cu zoologia. Nu ştiu în ce măsură alţi oameni şi-au păstrat — în evul matematizării şi al gindirii scientificate — capacitatea de a se mira. în ce mă priveşte, o socotesc un drept legitim al omului: dreptul unei sensibilităţi fireşti la tot ceea ce încă nu se poate exprima în tone, kilometri sau ani lumină. Gazda m-a invitat să facem o plimbare prin acele locuri. De recunoscut n-am recunoscut decît şirul de copaci : desenul ramificaţiilor rămăsese acelaşi, doar că în cursul anilor liniile i se îngroşaseră. Dar dincolo de copaci, gardul de lemn înnegrit de vreme nu mai era aşa cum îl păstrasem pe retina amintirii mele. Chiar în locul acela se ridica acuma unul dintre acele blocuri cu faţada cochetă din cărămidă — deşi, după cum am aflat, clădirea era făcută din prefabricate. Şi de partea cealaltă a străzii — unde circulă şi acum tramvaiul 6 — se întindeau ansambluri întregi de astfel de blocuri. Virstă mezinului lor : două luni în cap ! Dar macaralele şi-au şi ales noi locuri din care să întindă braţe ajutătoare peste acoperişuri. Colegul meu de şcoală, soţia lui, copilul lor — toţi trei par puţin surprinşi de mirarea mea, dar o respectă, păstrînd tăcere. Căci eu sunt cu gindul deja la producătorii de timp ai uzinei timişorene „6 Martie“, care, fabricînd platforme telescopice universale, ascensoare de materiale şi alte agregate de construcţie consumă desigur timp foarte mult. Dar în alianţă cu constructorii au ciştigat incomparabil mai mult timp. Şi aceasta nu numai pe calea scurtării termenelor, ci introducînd un altfel de timp în cartierul acesta mărginaş stigmatizat prin bălţi şi stufăriş, cartier care printre localnici şi-a păstrat şi astăzi — doar în virtutea inerţiei — vechea denumire : Groapa de nisip. Parcă pentru Împrospătarea memoriei mele, producătorii de timp au lăsat în picioare o căsuţă mică la un colţ de stradă. In felul acesta mai pot copia pe panorama peisajului modern de azi cîte ceva din vechea imagine, retrăind într-o singură clipă marea transformare. Pretutindeni in acest oraş, pe care-1 ştiu bine din trecut, producătorii de timp sînt activi. Iar o plimbare cu maşina pe Calea Buziaşului — intre timp asfaltată — mi-a permis să arunc o privire şi peste „secretul lor de fabricaţie“. In această zonă a oraşului, unde memoria mea nu reţine decît o singură „întreprindere“ — ecarisajul — acum se înşiră întreprinderi, una mai tinără decit cealaltă, formind laolaltă aşa-zisa zonă industrială. Nu intimplător printre ele se găseşte şi una numită „Electro- Timiş“ (adică : matriţe şi unelte), şi alta avind iniţialele I.A.E.M., ceea ce tradus în limba de toate zilele înseamnă „întreprinderea de aparate electrice de măsurat“. Miraculoasa însuşire a muncii — de a produce timp — este deci potenţată princea mai modernă tehnicitate. întîmplarea face să trec, tîrziu după amiază, şi pe lingă locul în care cu cîţiva ani în urmă un deputat al consiliului popular s-a oprit din mers, schiţînd cu mîna-ntinsă clădiri în cer. Pe atunci eu nu vedeam decît nori grei de ploaie şi cîteva rîndunele in zbor. Azi văd ce a văzut el încă pe atunci : o construcţie cu multe niveluri, cu ferestre identice — adică nimic deosebit — şi totuşi aici se nasc memoriile creierelor electronice — în cincinalul revoluţiei tehnico-ştiinţifice o componentă de-a dreptul strategică a producţiei de timp. Desigur, productivitatea muncii nu a inventat-o socialismul , dar el se străduieşte s-o sporească şi s-o umanizeze. Locuinţe şi întreprinderi industriale se construiesc şi pe alte meridiane sociale , dar timpul produs prin muncă îşi primeşte sensul mai adine uman abia nu şi prin timpul socialist. E drept, strădania generală pentru ridicarea bunăstării materiale se dovedeşte a fi baza demnităţii umane , dar ea singură nu poate asigura autorealizarea omului în toate trăsăturile sale esenţiale. Calea omului de la mijloc la scop, de la individ la per- sonalitatea dezvoltată plenar, deci şi de la „a avea“ la „a fi“, trece printr-un peisaj social, care, fiind in continuă transformare, îl transformă şi pe om — pînă la cele mai intime dorinţe, aspiraţii şi idealuri ale sale. Acest proces determină şi imaginea oraşului de pe malul Begăi : liniile noi trecute în planul oraşului nu reprezintă un fard aplicat pe un obraz veştejit, ci o, vitalizare a întregului organism social. Drept urmare, oraşul în virstă de şapte secole respiră astăzi prin „plăminii săi verzi“ mai puternic decit odinioară, întrucit sîngele lui pulsează in circulaţia economiei naţionale şi a culturii socialiste, iar inima sa bate sănătos in ritmul istoriei. Acest lucru îl remarc de fiecare dată, cînd, coborind din tren, păşesc pe străzile copilăriei mele. Pentru producătorii de timp viitor, care în năzuinţe a început poate cu secole în urmă, începe de fapt — şi prin fapte — în prezentul de azi. Producătorii de timp Franz STORCH SCÂNTEIA — simbäta 1 mai 1976