Sportul Popular, iulie 1953 (Anul 8, nr. 2254-2268)

1953-07-02 / nr. 2254

Ca4u**16i4&** tde Cuvântul responsabilului cu munca de instruire sportivă Prin munca lor neobosită, activiştii sportivi aduc zi de zi o însemnată contribuţie in ac­ţiunile pentru dobândirea a noi şi tot mai frumoase succese pe tărâm sportiv. Printre aceşti activişti se numără desigur şi acei care işi desfăşoară activi­tatea in cadrul comitetelor re­gionale, raionale şi orăşeneşti pentru cultură fizică şi sport. Cunoaşterea metodelor de mun­­că folosite de mulţi dintre a­­ceşti activişti poate constitui un preţios schimb de experienţă, un ajutor însemnat in munca fiecărui activist sportiv din ţara noastră. Astăzi ne împărtăşeşte din experienţa sa iov.. F. Kelen, responsabilul sectorului de in­struire sportivă din comitetul regional C.F.S. Arad. ...La în­ceputul activităţi mele am muncit de cele mai multe ori la întâmplare, în mod empiric. Munca vr­ea a fost lipsită de un conţinut ştiinţific. Astfel, am ne­glijat un timp destul de îndelungat problema pregătirii multilaterale a sportivilor din colectivele sportive sindicale, săteşti şi şcolăreşti, ceea­­­ce a făcut în mod firesc ca randa­­mentul acestora în concursuri să fie cu totul nesatisfăcător. 3La această stare de lucruri au contribuit în mare măsură in­fluenţa vătămătoare exercitată de unii antrenori şi de unele cadre tehnice cu mentalităţi învechite care foloseau metodele lor de pregătire, instruirea sportivilor într-o formă neştiinţifică, manifestată mai mult prin pregătirea unilaterală a spor­tivilor. Nu am combătut cu sufi­cientă tărie această stare de lu­cruri, ba mai mult, deseori urmam „sfaturile“ acestora, lucru care a fă­cut ca multă vreme noi să înregis­trăm regrese în ceea ce priveşte performanţele, în loc să obţinem, ca în celelalte regiuni, succesele aşteptate. Numai atunci când am început să urmăresc cu mai multă atenţie pregătirea sportivilor la diferite antrenamente, am putut să-mi dau seama de o sere de lipsuri care se înrădăcinaseră în munca mea. lipsuri care au contribuit la frâ­narea progresului sportivilor noş­­­tri. Purtând o serie de discuţii în această direcţie cu sportivii noştri de frunte şi cu antrenorii clasifi­caţi, am ajuns la concluzia că se impune o adevărată cotitură în munca de instruire sportivă din toate colectivele sportive şi comi­siile pe ramură de sport din co­mitetele C.F.S. raionale şi din în­suşi comitetul regional C.F.S. Am început să studiez materiale docu­mentare apărute în Editura C. F. S., folosind în acelaş timp ,şi ajutorul practic al unora din cadrele tehnice mai bine pregătite,­­cum ar fi de pildă, prof. I. Siclo­­van, I. Burdan, etc. Aceasta m’a ajutat să reuşesc să îmbin cu n­ai mult succes munca teoretică cu cea practică In toate discipli­nele sportive. După câteva luni am urmat un curs de instructori sportivi. Aici ne am însuşit în mai mare măsură ■problemele de bază ale mişcării noastre de cultură fizică şi sport.­­Astfel, am reuşit să elimin o serie şi de lipsuri care persistau în munca mea pe linia instruirii sportive. Perioada de pregătire profesio­nală şi ideologică-politică nu s’a încheiat însă aici. Dimpotrivă. Am spornit cu şi mai multă hotărîre să ană documentez cât mai temeinic î­n ‘4®ate problemele, îmbunătăţindu-mi munca din ce în ce mai mult. Roa­bele au început să se arate. Colec­­tivele sportive îşi îndrumau spor­tivii la antrenamente după un­ plan de muncă, iar aceştia erau instruiţi după metode noi, ştiinţifice. Pe lângă publicaţiile tehnice şi literare care au apărut în Editura C.F.S., ţie care le-am studiat şi le-am păstrat cu grijă pentru o cât mai buna­ documentare, rar am preocupat îndeaproape şi de stu­dierea cât m­ai minuţioasă a ana­tomiei, fiziologiei şi igienei spor­tive. Traducerile din „Teoria şi Practica Culturii Fizice“ mi-au fost de mare folos în munca de in­struire sportivă. Studiind împreună cu antrenorii şi profesorii de edu­caţie fizică — mai bine pregătiţi — posibilităţile de dezvoltare a spor­tului nou in rândurile oamenilor muncii iubitori de sport, am ho­­tărît deschiderea unui curs sportiv ce avea ca scop perfecţionarea şi pregătirea multilaterală a cadrelor tehnice. Astfel,­­ în iarna anu­lui 1952—1953 a fost organizat la Arad un curs la care au participat toţi antrenorii clasificaţi din acest oraş. Pregătirea lor a fost sigurată de cele mai bune cadre tehnice ale comitetului nostru. S’a muncit după un plan bine întocmit, insistându-se mai mult pe metodi­că, medicină sportivă, pedagogie şi psihologie. După terminarea a­­cestui curs, care a ţinut aproape tot timpul iernii, s’a putut constata o schimbare totală în felul cum se muncise până atunci. Ca rezultat al acestui curs, toţi antrenorii şi-au întocmit documente de planificare, care au constituit baza activităţii lor. Exemple în această privinţă sunt antrenorii: Tiberiu Czeka, Zol­tán Nagy, Coloman Braun, etc. Pentru a putea studia şi mai mult, mi-am planificat timpul liber în aşa fel încât să am posibilita­tea de a învăţa în fiecare zi câte ceva din fiecare disciplină spor­tivă. Am citit şi am studiat o serie de lucrări împreună cu activiştii comitetelor raionale C.F.S., reuşind astfel să ridic la o treaptă mai înaltă nivelul profesional al acti­viştilor noştri din raioane, care la rândul lor studiau şi desbăteau apoi aceste lucrări cu comisiile pe ramură de sport. In ceea ce priveşte studiul, un ajutor real am primit din partea activului salariat al comitetului re­gional C.F.S. Arad, cu care stu­diam şi mă pregăteam la fiecare început de săptămână în direcţia tuturor sectoarelor de activitate, desbătând pe larg problemele care nu ne erau clare. Acest fel de a studia m-a ajutat foarte mult în muncă. Astfel, am ajuns să îndrum şi să controlez cu mai mult succes activitatea cole­giilor de antrenori. Am insistat foarte mult în ceea ce priveşte în­tocmirea documentelor de planifi­care la secţiile colectivelor spor­tive, iar documentele depuse la sec­torul de instruire sportivă au fost studiate şi acolo unde am obser­vat lipsuri le-am sesizat de îndată celor în drept pentru ca ele să fie lichidate. Numai aşa am contribuit la îmbunătăţirea simţitoare a mun­cii de instruire sportivă, fie în ca­drul colectivelor sportive, fie în cadrul comisiilor pe ramură de sport. Cred că din aceste exemple reiese clar importanţa deosebit de mare a rolului pe care îl joacă temei­nica pregătire profesională în mun­ca activiştilor sportivi. Sunt fericit că an­ putut să obţin unele reali­zări în munca mea şi pot spune cu hotărîre că aceste realizări se datoresc în întregime preocupării permanente pentru ridicarea nivelu­lui profesional. Cu toate acestea eu mai am încă multe lipsuri în această privință. Nu m­’am preocupat în măsură su­ficientă de planificarea studiului meu în viitor, mai ales că am un tovarăș de muncă absolvent al S.M.T.C.F. care m’ar putea ajuta mult în această privinţă. Eu îmi iau angajamentul să li­chidez şi această lipsă, îndemnând în acelaş timp pe toţi activiştii comitetelor raionale şi regionale C.F.S. să nu precupeţească niciun efort în domeniul ridicării nivelului profesional şi politico-ideologic, de­oarece numai în felul acesta vom putea să aducem şi noi contribuţia noastră la întărirea şi dezvoltarea mişcării de cultură fizică şi sport din ţara noastră. F. KELEN responsabilul sectorului de instruire sportivă din comi­tetul regional C.F.S. Arad SPORTUL POPULAR Pentru intensificarea trecerii in perioada lunilor de vara a normelor gradului II al complexului G. M. A. ’$6 A trecut­ mai mult de un an de zile de la introducerea gradu­lui II al complexului sportiv G.M.A. In acest timp, o serie de sportivi sârguincioşi au reuşit să obţină toate normele, devenind astfel purtători ai acestei insigne, simbol al unei pregătiri fizice ge­nerale superioare. Printre aceştia se remarcă în primul rând unii dintre sportivii noştri de frunte ca maeştrii sportului Ilie Savel, Nicolae Răşcănescu, Alexandru Sto­­enescu. In unele asociaţii ca Progresul, Ştiinţa, în regiuni ca Timişoara, Re­giunea Autonomă Maghiară, regi­unea Stalin, numărul purtătorilor insignei G.M.A. gradul II este în continuă creştere. In acelaş timp printre colectivele sportive cu cel mai mare număr de purtători ai insignei G.M.A. gradul II se numără Locomotiva Ministerul Transporturilor, Ştiinţa I.C.F. Rezultatele de până acum sunt însă cu mult sub posibilităţile existente şi încă departe de a atin­ge obiectivele propuse. Astfel, la sfârşitul trimestrului I al acestui an — şi această situaţie nu s-a schimbat până acum decât în mică măsură existau asociaţii fără niciun purtător al insignei G.M.A. gr II (Minerul, Flacăra). Aceeaşi situaţie era şi în multe regiuni ca Iaşi şi Hunedoara. Nu cu mult schimbată se prezenta situaţia şi în restul asociaţiilor şi regiunilor (asociaţia Melaiul avea zece pur­tători, Flamura Roşie trei, Spar­­tac zece, regiunile Arad şi Oradea câte 7 purtători, Cluj 3 etc.). Toate aceste exemple reflectă o gravă subapreciere din partea consiliilor asociaţiilor, antrenorilor şi instruc­torilor respectivi. Această stare de lucruri scoate la iveală şi concep­ţiile greşite ale unor antrenori şi instructori şi ale unora dintre spor­tivii noştri care îşi rezumă activi­tatea în secţii la o pregătire uni­laterală. Ei dovedesc astfel că nu au înţeles să aplice in practica muncii noastre experienţa sovietic­ă, experienţă care ne arată că, la baza specializării trebue să stea multilateralitatea, pregătirea fizică generală, fără de care nu este posibilă obţinerea unor performanţe superioare. Legat de aceasta trebue menţionat că atât cadrele tehnice cât şi sportivii care se găsesc în această situaţie au trecut cu vede­rea peste faptul că însăşi acorda­rea categoriilor de clasificare este condiţionată de obţinerea normelor G.M.A., respectiv normele de gra­dul­ I, pentru categoria a II-a şi a III-a, iar pentru categoria I-a şi maestru, normele de gradul II. Această măsură înlătură posibili­tatea ca sportivii noștri­­să se re­zume la o specializare îngustă. Din cele arătate până acum se desprinde clar că este necesară o cotitură în activitatea colectivelor sportive pentru intensificarea tre­cerii normelor gradului II al com­plexului G.M.A.. In special antre­norii, ca şi toţi tehnicienii sportvi trebue să înţeleagă că pregătirea fizică generală care se obţine pe baza complexului G.M.A., şi în spe­cial prin gradul I,constitue funda­­mentul solid pentru creşterea mă­­estriei sportive în oricare ramură sportivă. Reiese deci necesitatea pentru toţi tehnicienii de a se ocupa cu toată seriozitatea de acest as­pect al muncii, îndrumând spor­tivii din secţiile pe care le antre­nează pentru a deveni aspiranţi ai gradului II. Mai mult, antreno­rilor şi instructorilor le revine sar­cina de a se ocupa de pregătirea sportivilor în vederea obţinerii normelor, pregătire care trebue in­clusă în programul de antrenament al fiecărei secţii. Perioada lunilor de vară oferă largi posibilităţi de pregătire şi pentru trecerea nor­melor gradului II, atât colectivelor de începători cât şi secţiilor cu sportivi fruntaşi. Ca mijloace tre­­bue folosite sporturile ajutătoare, trebuind să fie pus accentul pe pre­gătirea şi apoi pe trecerea norme­lor de înnot şi a celor dn grupele L II şi III la alegere (100 nr. plat, săriturile în lungime şi înălţime, aruncarea­­ greutăţii şi grenadei]. In secţiile cu sportivi începători pregătirea pentru trecerea norme­lor a gradului II se realizează prin însăşi planificarea antrenamentu­lui. Programele secţiilor colective­lor care au apărut până în prezent în Editura C.F.S. la atletism, vo­lei, fotbal, ciclism, box, scrimă cu­prind suficiente indicaţii asupra îmbinării specializări cu pregătirea fizică generală, deci şi asupra pre­gătirii pentru trecerea normelor complexului G.M.A. In consecinţă, cei care au obţinut normele gradu­lui I trebue să continue pregătirea in vederea trecerii normelor gradu­­lui II al complexului. Şi pentru aceşti sportivi este indicat să-şi treacă în perioada verii în primul rând norma de înnot sau cele de la grupele I, II şi II. Pentru sporturile care se află în perioada de tranziţie şi îndeosebi cele de iarnă pot fi planificate ac­ţiuni care să corespundă cerinţe­lor pregătirii pentru trecerea nor­melor gradului II, ţinându-se desi­gur seama de caracteristicile fiecă­rei ramuri sportive. AUREL PERŢA din serviciul G.M.A al C.C.F.S. Inaintea campionatului de alpinism al R.P.R. Mic dicţionar de alpinism Alpiniştii noştri fruntaşi vor lua In curând parte la prima întrecere de alpinism, campionatul de alpi­nism pe echipe al R.P.R. In ve­derea acestui campionat, alpiniştii se pregătesc cu intensitate in re­giunea unde vor avea loc întrecerile la care vor fi urmăriţi desigur de numeroşi iubitori ai acestui sport. De aceea credem că este bine să explicăm o serie de termeni tehnici întrebuinţaţi în alpinism. Vom imp­irţi aceşti termeni in trei capi­tole.­­1. Cei folosiţi pentru desem­narea materialului şi a echipamen­tului, 2. cei folosiţi pentru denumi­rea acţiunilor care se fac pe stân­că şi 3. cei folosiţi pentru desem­narea unor porţiuni de teren speci­fice alpinismului). In prima categorie intră coarda, o frânghie de o fabricaţie specială, din mătase sau manila, lungă de obicei de 40 sau 80 m. Coarda este utilizată de alpinişti pentru a se asigura în timpul as­censiunilor. Pitonul este un piton de oţel care este prevăzut la capăt cu un inel. Prin acest inel se trac carabinierele, un fel de ace de siguranţă, care la rândul lor stabilesc contac­tul între coardă şi piton şi care nu se deschid decât în di­recţia în care este introdusă coarda. Ciocanele sunt asemănătoare celei obişnuite cu excepţia că sunt ascu­ţite la un capăt şi ele servesc la bă­tutul şi scosul pitoanelor din stân­că. Trebue să menţionăm că există o varietate destul de mare a pi­toanelor pentru diferitele feluri de stâncă precum şi o categorie spe­cială de pitoane pentru alpinismul de iarnă. Deasemeni, sunt şi corzi de mai multe feluri. Dintre ele sunt folosite mai des cordelinele şi rep­­onururile, pentru operaţii auxiliare nu escalade. Din echipamentul specific alpi­nistului, cea mai însemnată parte este încălţămintea. Alpiniştii poar­tă în timpul escaladelor espadrile. Acestea au forma unor ghete de baschet şi sunt făcute din piele sau pânză groasă. Talpa este fă­cută dintr-o pâslă specială, foarte deasă şi rezistentă numită filţ. Ea serveşte la obţinerea unei prize mai bune pe stâncă. Alpinistul este îmbrăcat deasemeni cu pantaloni lungi, impermeabili şi cu o bluză prevăzută cu glugă impermeabilă (hanorac). Pantalonii trebue să aibă neapărat la spate un buzunar mare, în care se ţine ciocanul. In timpul escaladelor primul lucru pe care-1 fac alpiniştii, în majoritatea cazurilor, este asigurarea. Aceasta se face prin folosirea corzii care înfăşurată într’un anumit fel în jurul corpului, pentru ca apoi să fie trecută prin carabiniere şi ţi­nută de unul din coechipierii Ma­nevrele care se fac cu coarda în timpul ascensiunii sunt filarea, a­­dică strângerea ei şi slăbirea. Al­piniştii pot urca pe traseu la liber, adică fără a fi legaţi în coardă, dacă profilul terenului permite­ a­­ceasta, asiguraţi la coardă simplă, adică folosind o singură coardă şi la coarda dublă, adica utilizând două corzi. In afara urcuşurilor pe traseele de stâncă se mai fac tra­versări, adică treceri de la un punct la altul pe stâncă pe o linie ori­zontală. Una din acţiunile cele mai spectaculoase ale alpinismului este ramonajul. El se face între doi pe­reţi de stâncă apropiaţi, pe care­lpinistul se sprijină cu coatele şi cu picioarele, ridicându-se în acest fel. Rapelul este coborîrea care se face cu ajutorul corzii de pe pe­rete. Coarda este trecută printr-un piton de rapel şi după ce alpinis­tul a alunecat pe ea în jos, o trage la el. Funicularul este acţiunea care permite alpiniştilor să treacă peste o prăpastie sau de la un colţ de stâncă la altul. Această acţiune se face întinzându-se coarda în­tre cele două puncte şi apoi pân­­zându-se pe ea o carabinieră prin care este trecută coarda care în­­prejmueşte pieptul alpinistului. Ţi­nându-se cu mâinile de coardă, al­pinistul înaintează făcând carabi­niera să alunece pe coardă. Pendu­­larea este acţiunea voită c­are per­mite unui alpinist să „cadă“ de la un punct la altul pe stâncă, ţinân­­du-se de coardă, care trebue să fie tot timpul întinsă şi bine ţinută. Accidentele care se ivesc în al­pinism sunt denumite în general scăpări sau alunecări. Cea de a treia categorie de termeni este cea referitoare la par­ticularităţile de teren specifice al­pinismului. Fisura este o crăpătură în st­âncă în care se bat pitoanele. : . escalade alpiniştii caută să ur­meze fisurile, deoarece acestea uşu­­rează uriaşul. Prize sunt toate ie­şiturile de stâncă şi şi noile asperi­tăţi pe care le folosesc alpiniştii pentru a găsi sprijin mâinilor şi picioarelor în timpul ascensiunii. O stâncă ce nu are nici fisuri nici prize se numeşte spălată şi nu poate fi urcată, pentru că ea nu permite baterea pitoanelor şi nici urc­uşul la liber. Surplombă se nu­meşte acea porţiune a traseului care nu este verticală ci barează drumul alpinistului fiind înclinată spre ex­terior. Blăna este o ieşitură a peretelui care urmează de obicei curba de nivel şi permite o înain­tare laterală mai lesnicioasă. Pra­gul este o brană de dimensiuni mai reduse. Platforma este supra­faţa care se apropie de orizontală şi pe care se fac regrupările echi­pei în timpul escaladei. Ace şi col­țuri se numesc ieşiturile de stâncă în diferite sensuri. Hornul este for­mat din două stânci apropiate pe care alpinistul urcă în ramonaj. ALEX. HOROVEANU Concurs popular de canotaj cu participarea ţăranilor nuncitori In cadrul concursului popular de canotaj desfăşurat Duminică la Tg. Mureş au luat startul şi o serie de echipaje formate din tineri ţă­rani muncitori. Acesta este primul concurs în care sunt antrenori şi reprezen­tanţi ai sportului sătesc. Cei peste 70 de săteni din comunele Iara de Mureş şi Porumbeni au obţinut in întrecerile de Duminică rezultate frumoase. Din mare merit în mobilizarea şi prep­ătirea tehnică a ţăranilor mun­citori îl au instructorii voluntari de canotaj Iosif Gala, J. Hota, Ileana Jakab, Molnár Rudolf şi I. Nagy. VH. KOVÁCS corespondent

Next