Sportul Popular, aprilie 1967 (Anul 22, nr. 5244-5268)
1967-04-01 / nr. 5244
De vorbă cu cititorii • Căpitanul echipei de volei a Liceului agricol din Miercurea Ciuc ne semnalează că formaţia respectivă, campioană raională pe anul 1966, nu dispune de sală şi deci nu are unde să se antreneze pînă cînd se va încălzi timpul. O soluție ar fi — ni se arată în scrisoare — repartizarea cîtorva ore de pregătire în sala Liceului teoretic. Luînd legătura cu Consiliul raional UCFS Miercurea Ciuc, putem să vă dăm următorul răspuns : „S-au făcut demersuri şi s-a aprobat ca sala respectivă să fie pusă la dispoziţia solicitanţilor in zilele de marţi şi joi, seara, cu condiţia ca asociaţia sportivă a Liceului agricol să plătească taxa pentru chiria sălii care, de altfel, reprezintă o sumă mică". • Tovarăşului V. Stămurean, Lugoj. La meciul la care vă referiţi. Voinţa Lugoj—C.S.M. Reşiţa, nu aţi fost, păcălit. Deşi aţi asistat la o partidă amicală, preţul de intrare pe care l-aţi plătit (5 lei) este legal. La preţul tipărit pe spatele biletului se mai aplică timbrul olimpic şi timbrul UCFS. La meciurile de categoria regională preţurile oficiale de intrare sunt următoarele : categoria I — 2,50 lei, categ. a II-a 2,00 lei şi categ. a IlI-a 1,50 lei. La acestea se adaugă timbrul olimpic (0,50 lei pînă la bilet de 2 lei şi 1 leu pînă la bilet de 5 lei), precum şi timbrul UCFS de 1 leu. Mica diferenţă pe care aţi constatat-o se datoreşte faptului că dv. aţi asistat la un meci în care unul dintre parteneri făcea parte dintr-o categorie superioară (B), unde preţurile biletelor sunt mai mari. •• Din Şomcuţa Mare am primit o scrisoare de la tovarăşul L. Marincaş, în care autorul ne vorbeşte despre răspîndirea sportului în satele din această parte a regiunii Maramureş. Regretăm că spaţiul nu ne permite să reproducem în întregime rîndurile dv. Ne vom opri doar asupra unui singur aspect din scrisoare şi anume asupra „duminicilor cultural-sportive“, care au un rol important în atragerea tineretului de la sate în practicarea sportului. După cum ne arătaţi, în urmă cu doi-trei ani erau în raionul Şomcuţa o serie de localităţi ca, de exemplu, Satulung, Valea Vinului, Crucişor, Dumbrăviţa etc. tnde nu existau nici un fel de amenajări sportive. Iar acum, după ce în aceste sate şi comune etau organizat, cu sprijinul consiliului raional UCFS, mai multe „duminici cultural-sportive“ tineretul are la dispoziţie, în continuare, terenuri de fotbal, de Volei, de handbal şi alte locuri special amenajate pentru practicarea sportului. Vă dorim ca în sezonul actual să obţineţi succese la fel de frumoase, să faceţi ca să nu existe ***r. A sat in raionul dv. fără activitate sportivă. • N. Ciudin — Focşani. In legătură cu sesizarea dv., cum că la Casa orăşenească de cultură ,din Focşani s-a închis sala de şah, care era des frecventată de iubitorii acestui sport din oraş, vă transmitem răspunsul primit din partea conducerii casei de cultură.„Deoarece clubul nostru nu dispune decit de o sală şi un hol, am fost obligaţi să organizăm toate acţiunile de amploare în sală, iar cele ale cercului de şah un hol, unde se pot instala 6—7 mese. Pentru a putea asigura condiţii de desfăşurare tuturor acţiunilor ce se organizează în cadrul clubului, am redus programul cercului de şah la trei zile pe săptămînă — joi, simbătă tii duminică“. Este drept, un program mai redus. Important este ca el să fie respectat ! „Cupa vacanţei de primavara“ Timp de zece zile, elevii şcolii generale nr. 87 din Bucureşti şi-au disputat iniiietatea la fotbal in cadrul „Cupei vacantei de Primăvară“. Din cele 20 de echipe care au luat parte la întrecere, in finală au ajuns formaţiile claselor a Vlll-a C şi a Vll-a B. Trofeul pus în joc a fost căștigat de elevii din clasa a Vlll-a C (in fotografie în picioare), învingători cu scorul de 4—3. Buna desfășurare a competiției a fost asigurată de prof. Gh. Lazarescu. Foto: AUREL NEAGU .......................... ■ - • - j Doar antrenorul ION BUTNARU să fie NOASTRĂ vinovat de stagnarea atletismului ieșean? Cu aproape două luni în urmă, acordînd un interviu ziarului nostru, fostul secretar al... fostului Club sportiv orăşenesc din Iaşi, VASILE MOCAIMU, declara că SINGURUL vinovat de mediocritatea în care se menţine secţia de atletism a acestui club (cea mai importantă din oraş) ar fi antrenorul Ion Butnaru. Aşa să fie oare ? Pentru a lămuri pe deplin lucrurile am poposit din nou la Iaşi, unde la întrebările noastre referitoare la activitatea antrenorului Ion Butnaru răspunsurile au scos la iveală şi alte lucruri, vizînd nu numai munca din secţia respectivă. Şi astfel, am ajuns la concluzia că nu atît antrenorul Ion Butnaru este vinovat de faptul că atletismul din oraşul Iaşi bate de ani de zile pasul pe loc, ci activitatea defectuoasă şi dezinteresul tuturor antrenorilor de atletism şi al activiştilor sportivi, în frunte cu cei de la Consiliul regional UCFS, preocupaţi doar de realizarea CANTITATIVA a sarcinilor şi nu de conţinutul lor CALITATIV. Să revenim însă, pentru început, la Ion Butnaru... Mai întîi, cine este şi unde lucrează ? Antrenor de atletism (merge pe al zecelea an de activitate în această profesie), ION BUTNARU munceşte de aproape 5 ani la Iaşi, după ce mai înainte lucrase la Bacău. Caracterizarea lui ? Pentru început i-am solicitat părerea metodistului MANU POPA MIHAI, care, în cadrul Consiliului regional UCFS Iași, răspunde de atletism. Ba, mai mult în perioada în care am discutat, metodistul Manu Popa Mihai urmărise zi de zi două cicluri săptămînale de antrenament ale lui Ion Butnaru. Deci, era în temă. Firește, nu vom transcrie aci întregul raport — de altfel foarte documentat — al acestui metodist. Ne vom permite să extragem pentru cititori doar esenţialul .Antrenorul Ion Butnaru nu a avut planurile de etapă întocmite bine. In general, manifestă tendinţa de a munci neorganizat. Frecvenţa la antrenamente a atleţilor şi atletelor este slabă. In perioada controlată, marea majoritate a participat doar la 2 sau maximum 3 lecţii de pregătire, ceea ce este foarte puţin. Se observă tendinţa de a se neglija pregătirea fizică generală, accentuîndu-se prea mult pe elemente tehnice, lucru neindicat în perioada respectivă (n.n. februarie—martie). Are o ţinută necorespunzătoare la antrenament, pntrînd în palton şi cu pălăria pe cap. Manifestă multă neglijenţă in administrarea materialelor pe care Ie foloseşte". Sunt lucruri destul de grave. Ion Butnaru are calificarea de antrenor categoria a Il-a şi — după cum am arătat — pentru munca lui primeşte o normă la club şi o altă jumătate la Institutul Politehnic. Aşa stînd lucrurile am verificat afirmaţiile metodistului. Cele mai multe s-au confirmat. Asistînd la cîteva antrenamente ale lui Ion Butnaru l-am văzut lucrînd (în palton şi cu pălăria pe cap, într-adevăr!) cu 8—10 atleţi. Nu l-am deranjat cu întrebări. Se agita tot timpul, era foarte ocupat. N-am înţeles însă ce a putut realiza in cele 120 de minute, antrenînd în acelaşi timp 2 tineri la săritura cu prăjina, 3 la aruncarea greutăţii, unul la aruncarea suliţei şi 2—3 la aruncarea discului ? Să fim clari. Nu era vorba de un grup de atleţi pe deplin formaţi, fiecare lucrînd separat şi conştiincios după indicaţiile antrenorului. Nici vorbă de aşa ceva. Asistam, de fapt, la instruirea unor tineri în tainele atletismului. Poate la ceva mai mult decit atît, dar departe de ceea ce înţelegem — şi trebuie să înţelegem în etapa actuală — prin „sport de performanţă". Foarte departe. Dar, să nu ne grăbim să tragem concluzii. Să ascultăm şi părerea altora: „Butnaru este un om pasionat, legat trainic de meseria lui, ne spune antrenorul ION PUICA, îl cunosc bine, doar lucrăm pe același stadion de atita vreme. Are insă un mare defect: muncește mult, dar foarte neorganizat. Dorește din tot sufletul să realizeze performante cu elevii lui. Ce exemplu mai bun poate fi dat în această direcţie decit acela că s-a dus la unii copii acasă pentru a-i chema la antrenament. Apar deci lucruri noi. Ion Butnaru nu este un „vînător“ de norme. Are pasiune şi munceşte mult. Este un element esenţial in ancheta noastră, pe care o considerăm utilă în ceea ce priveşte atletismul ieşean, a cărui amorţeală a început să dezarmeze şi pe cei mai ambiţioşi. Şi din categoria celor ambiţioşi trebuie să-l trecem şi pe Ion Butnaru, care — după cum am văzut — activează neobosit. Şi nu fără unele rezultate, căci iată ce declară un tehnician competent, maestrul sportului ALEXANDRU MERICA, lector la Facultatea de educaţie fizică a Institutului Pedagogic din Iaşi şi, fireşte, antrenor de atletism. „II cunosc de mult pe Ion Butnaru şi ştiu că a avut şi rezultate în munca sa. Dovezi ? Atleţii Pereteascu, Orghidan şi Macovei au plecat din mina lui, de la Bacău. Şi la noi, la Iaşi, l-a crescut pe aruncătorul de greutate Adrian Gagea, ridicindu-i rezultatul de la 13,56 m pînă la 16,52, după care acesta a plecat la Bucureşti. Aşa că nu se poate spune că... mănîncă banii degeaba. Şi apoi, Ion Butnaru, nefiind profesor de educaţie fizică, nu are contact direct cu şcoala şi nu are de unde să-şi recruteze elemente tinere. Să ne mai mirăm că lucrează cu talentaţi dar şi cu netalentaţi ?". Nu, cum să ne mai mirăm ! Poate să ne mirăm de altceva, de un lucru mai puţin discutat la Iaşi, dar extrem de important pentru dezvoltarea atletismului din acest oraş. Cine ar fi trebuit să-l ajute pe Ion Butnaru in alcătuirea corectă a planurilor, în organizarea mai bună a muncii şi cine ar fi putut să-l sprijine efectiv în selecţionarea elementelor tinere ? Cine altcineva dacă nu profesorii de educaţie fizică. Dar Ion Butnaru nu este încă un... .coleg*. El este doar... antrenor, fiind deocamdată student la cursurile fără frecvenţă ale I.C.F. Aşa incit, nici vorbă de colaborare. Fiecare cu treaba lui şi lucrurile au mers aşa multă vreme. De această situaţie nu s-a sesizat nici sectorul tehnic al Consiliului regional UCFS Iaşi (vicepreşedinte cu probleme tehnice prof. I. Bortă), nici metodiştii acestui consiliu şi nici activiştii fostului club orăşenesc. De fapt, singura colaborare dintre antrenorii de atletism din oraşul Iaşi s-a realizat numai în „temeiul* alcătuirii unei formaţii care să reprezinte regiunea în campionatul de atletism pe echipe. Ajungînd aci cu discuţia noastră, atingem punctul nevralgic al întregii anchete. Discutînd cu fiecare antrenor în parte, cu mulţi iubitori de atletism am aflat că tendinţa generală de muncă este orientată spre CANTITATE şi nu spre CALITATE. Principala preocupare a fost — şi mai este încă — înjghebarea acestei echipe. Calităţile componenţilor ei ? Perspectivele lor ? Nimeni nu s-a preocupat de aceste probleme. Şi iată rezultatul: selecţionata regiunii ocupă un mediocru loc III în categoria B a campionatului de atletism pe echipe! De altfel, dacă veţi merge la Iaşi şi veţi întreba ce atleţi de valoare are oraşul vi se va răspunde: „Unul singur: Viorel Suciu, component al lotului reprezentativ". IATĂ CONSECINŢELE DIRECTE ALE UNUI ASEMENEA STIL DE MUNCĂ, DE CARE NU POATE FI FĂCUT RĂSPUNZĂTOR NUMAI ION BUTNARU. Concludentă în această direcţie ni se pare declaraţia antrenorului GH. TEŞU: „Ion Butnaru a fost forţat de imprejurări (???) să lucreze mult, să aibă o masă mare de atleţi şi atlete, indiferent de perspectivele lor. Ion Butnaru a făcut şi continuă să facă DE TOATE (S.N.). Aceasta era — şi, din păcate, este Încă — tendinţa generală : să avem fiecare cît mai mulţi sportivi pentru echipa regiunii. Iar, dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, atunci Ion Butnaru a lucrat cel mai bine, deoarece aportul lui a fost cel mai mare, concretizîndu-se în 188 de puncte aduse de atletele şi atleţii pregătiţi de el. Aşadar, antrenorul Ion Butnaru nu poate fi considerat un „caz" special în atletismul ieşean. El este de fapt „produsul" unei concepţii total greşite, existentă în acest oraş, cu privire la atletism. Fireşte, acest antrenor poartă o bună parte de vină pentru felul în care a muncit, pentru lipsa lui de preocupare în direcţia organizării activităţii. Nu trebuie să uităm că de 4 ani de cînd lucrează în Iaşi antrenorul Butnaru a consumat cu secţia lui aproape 150 000 de lei, dintre care 68 000 lei numai salariul. Şi cu ce se prezintă astăzi ? Cu nici un atlet de categoria I, cu 3 de categoria a II-a şi cu 14 de categoria a III-a. Este foarte puţin. Iar dacă privim în perspectivă lucrurile, trebuie să spunem că „producţia" lui este, aproape, egală cu ZERO. Pentru acest lucru va trebui tras la răspundere! Puteam să încheiem aci ancheta noastră. Dar mai există şi alte cîteva lucruri referitoare la atletismul ieşean. Există şi alţi vinovaţi şi nu ni se pare lipsit de interes să „prelungim" ceva mai mult discuţia. De pildă, cine a aprobat consumarea din fondurile de material şi echipament sportiv ale secţiei de atletism a fostului club sportiv orăşenesc (unde Ion Butnaru este salariat cu o normă întreagă) a sumei de 11 280 lei pentru achiziţionarea a 5 prăjini de fibre sintetice, cînd secţia abia avea doi săritori de „mina a doua" (M. Muha — 3,80 m şi Gh. Cujbă — 3,80 m) ? Şi apoi, cine a permis consumarea, din aceleaşi fonduri, a sumei de 24 000 lei pentru achiziţionarea de cronometre ? Şi asta în vreme ce nu se găsesc bani pentru a se cumpăra mai multe perechi de pantofi de tenis? (în prezent există doar 8 perechi în secţia lui Butnaru). Noi am încercat să aflăm adevărul dar n-am reuşit. Poate află consiliul regional UCFS. Nu de alta, dar este interesant de ştiut... Numai de ştiut! Atît. Că oricum banii s-au dus pe apa... Bahluiului! Şi o ultimă problemă. Poate cea mai importantă: aceea a ATLETISMULUI ŞCOLAR, în care, să recunoaştem, Ion Butnaru n-are absolut nici o vină. De ce de ani de zile nu se face nimic sau aproape nimic în această direcţie ? Eforturile izolate ale unor profesori (Gh. Teşu, Marcel Fîcă) nu pot rezolva în totalitatea ei această problemă, în oraşul Iaşi există multe posibilităţi, ţinînd seama de numărul mare de şcoli medii, ca şi de numărul mare de profesori de educaţie fizică. Nu s-ar putea, oare, organiza un campionat şcolar de atletism ? O competiţie cu o formulă simplă, cu mai multe etape de disputare, in care să fie cuprinse probele cele mai accesibile şi caracteristice. Credem că o asemenea întrecere ar stimula activitatea profesorilor de educaţie fizică pe linia atletismului, ar scoate la iveală talente din rândurile elevilor şi ar contribui în mod cert la popularizarea atletismului în şcoli. Dar la acest lucru nu s-a gândit nimeni, nici consiliul regional UCFS şi nici comisia regională de atletism (preşedinte M. Salahub), pentru că toate privirile erau îndreptate spre echipa participantă la campionat. Atît şi nimic mai mult... De asemenea, considerăm că a sosit timpul ca problema bazei materiale în şcoli să fie rezolvată cu toată răspunderea, în această direcţie un rol important avînd şi sfatul popular orăşenesc. Nu este vorba de altceva, decit de baze sportive simple, foarte puţin costisitoare, care ar putea cuprinde o groapă de sărituri, un cerc de aruncări şi, eventual, o pistă de dimensiuni reduse. Pentru aceasta nu este nevoie de multe fonduri, în schimb, este neapărat necesar spiritul de iniţiativă, simţul gospodăresc şi dorinţa de a sprijini atletismul nu numai prin analize şi concluzii pe hîrtie, CI ÎN FAPTE. CĂLIN ANTONESCU