Sportul Popular, aprilie 1967 (Anul 22, nr. 5244-5268)

1967-04-01 / nr. 5244

De vorbă cu cititorii • Căpitanul echipei de volei a Liceului agricol din Miercurea Ciuc ne semnalează că formaţia respectivă, campioană raională pe anul 1966, nu dispune de sală şi deci nu are unde să se antre­neze pînă cînd se va încălzi timpul. O soluție ar fi — ni se arată în scrisoare — repartiza­rea cîtorva ore de pregătire în sala Liceului teoretic. Luînd legătura cu Consiliul raional UCFS Miercurea Ciuc, putem să vă dăm următorul răspuns : „S-au făcut demersuri şi s-a aprobat ca sala respectivă să fie pusă la dispoziţia solici­tanţilor in zilele de marţi şi joi, seara, cu condiţia ca asociaţia sportivă a Liceului agricol să plătească taxa pentru chiria sălii care, de altfel, reprezintă o sumă mică". • Tovarăşului V. Stămurean, Lugoj. La meciul la care vă re­feriţi. Voinţa Lugoj—C.S.M. Reşi­ţa, nu aţi fost­, păcălit. Deşi aţi asistat la o partidă amicală, pre­ţul de intrare pe care l-aţi plătit (5 lei) este legal. La preţul tipă­rit pe spatele biletului se mai aplică timbrul olimpic şi tim­brul UCFS. La meciurile de ca­tegoria regională preţurile ofi­ciale de intrare sunt următoare­le : categoria I — 2,50 lei, categ. a II-a 2,00 lei şi categ. a IlI-a 1,50 lei. La acestea se adaugă timbrul olimpic (0,50 lei pînă la bilet de 2 lei şi 1 leu pînă la bi­let de 5 lei), precum şi timbrul UCFS de 1 leu. Mica diferenţă pe care aţi constatat-o se dato­­reşte faptului că dv. aţi asistat la un meci în care unul dintre parteneri făcea parte dintr-o ca­tegorie superioară (B), unde pre­ţurile biletelor sunt mai mari. •• Din Şomcuţa Mare am pri­mit o scrisoare de la tovarăşul L. Marincaş, în care autorul ne vorbeşte despre răspîndirea spor­tului în satele din această parte a regiunii Maramureş. Regretăm că spaţiul nu ne permite să re­producem în întregime rîndurile dv. Ne vom opri doar asupra unui singur aspect din scrisoare şi anume asupra „duminicilor cultural-sportive“, care au un rol important în atragerea tineretului de la sate în practicarea sportu­lui. După cum ne arătaţi, în ur­m­ă cu doi-trei ani erau în raio­nul Şomcuţa o serie de localităţi ca, de exemplu, Satulung, Valea Vinului, Crucişor, Dumbrăviţa etc. t­nde nu existau nici un fel de amenajări sportive. Iar acum, după ce în aceste sate şi comune etau organizat, cu sprijinul con­siliului raional UCFS, mai multe „­duminici cultural-sportive“ ti­neretul are la dispoziţie, în con­tinuare, terenuri de fotbal, de Volei, de handbal şi alte locuri special amenajate pentru prac­ticarea sportului. Vă dorim ca în sezonul actual să obţineţi succese la fel de fru­moase, să faceţi ca să nu existe ***r. A sat in raionul dv. fără activi­tate sportivă. • N. Ciudin — Focşani. In le­gătură cu sesizarea dv., cum că la Casa orăşenească de cultură ,din Focşani s-a închis sala de şah, care era des frecventată de iubitorii acestui sport din oraş, vă transmitem răspunsul primit din partea conducerii casei de cultură­­.„Deoarece clubul nostru nu dispune decit de o sală şi un hol, am fost obligaţi să organi­zăm toate acţiunile de amploare în sală, iar cele ale cercului de şah un hol, unde se pot instala 6—7 mese. Pentru a putea asi­­g­ura condiţii de desfăşurare tu­turor acţiunilor ce se organizează în cadrul clubului, am redus programul cercului de şah la trei zile pe săptămînă — joi, simbătă tii duminică“. Este drept, un program mai redus. Important este ca el să fie respectat ! „Cupa vacanţei de primavara“ Timp de zece zile, elevii şcolii generale nr. 87 din Bucureşti şi-au disputat in­­iiietatea la fotbal in cadrul „Cupei vacantei de Primă­vară“. Din cele 20 de echipe care au luat parte la între­cere, in finală au ajuns for­maţiile claselor a Vlll-a C şi a Vll-a B. Trofeul pus în joc a fost căști­gat­ de elevii din clasa a Vlll-a C (in fotogra­fie în picioare), învingători cu scorul de 4—3. Buna desfă­șurare a competiției a fost asigurată de prof. Gh. La­zare­scu. Foto: AUREL NEAGU .......................... ■ - • - j Doar antrenorul ION BUTNARU să fie NOASTRĂ vinovat de stagnarea atletismului ieșean? Cu aproape două luni în urmă, acordînd un interviu ziarului nostru, fostul secretar al... fostului Club sportiv orăşenesc din Iaşi, VASILE MOCAIMU, declara că SINGURUL vinovat de mediocritatea în care se menţine secţia de atletism a acestui club (cea mai importantă din oraş) ar fi antrenorul Ion Butnaru. Aşa să fie oare ? Pentru a lămuri pe deplin lucrurile am poposit din nou la Iaşi, unde la întrebările noastre referitoare la activitatea antrenorului Ion Butnaru răspunsurile au scos la iveală şi alte lucruri, vizînd­­ nu numai munca din secţia respectivă. Şi astfel, am ajuns la concluzia că nu atît antrenorul Ion Butnaru este vinovat de faptul că atletismul din oraşul Iaşi bate de ani de zile pasul pe loc, ci activitatea defectuoasă şi dezinteresul tuturor antrenorilor de atletism şi al activiş­tilor sportivi, în frunte cu cei de la Consiliul regional UCFS, preocupaţi doar de realizarea CANTITATIVA a sarcinilor şi nu de conţinutul lor CALITATIV. Să revenim însă, pentru început, la Ion Butnaru... Mai întîi, cine este şi unde lucrează ? Antrenor de atletism (merge pe al zecelea an de activitate în această profesie), ION BUT­NARU munceşte de aproape 5 ani la Iaşi, după ce mai înainte lucrase la Bacău. Caracterizarea lui ? Pen­tru început i-am solicitat părerea metodistului MANU POPA MIHAI, care, în ca­drul Consiliului regional UCFS Iași, răspunde de atletism. Ba, mai mult în perioada în care am dis­cutat, metodistul Manu Popa Mihai urmărise zi de zi două cicluri săptămînale de antrenament ale lui Ion Butnaru. Deci, era în temă. Firește, nu vom transcrie aci întregul raport — de altfel foarte documentat — al acestui metodist. Ne vom permite să extragem pen­tru cititori doar esenţialul­ .Antrenorul Ion Butnaru nu a avut planurile de etapă întocmite bine. In general, manifestă tendinţa de a munci neorganizat. Frecvenţa la antrenamente a atleţilor şi atletelor este slabă. In perioada contro­lată, marea majoritate a participat doar la 2 sau maximum 3 lecţii de pre­gătire, ceea ce este foarte puţin. Se observă ten­dinţa de a se neglija pre­gătirea fizică generală, ac­­centuîndu-se prea mult pe elemente tehnice, lucru ne­indicat în perioada respec­tivă (n.n. februarie—mar­tie). Are o ţinută necores­punzătoare la antrenament, pntrînd în palton şi cu pă­lăria pe cap. Manifestă multă neglijenţă in admi­nistrarea materialelor pe care Ie foloseşte". Sunt lucruri destul de grave. Ion Butnaru are ca­lificarea de antrenor cate­goria a Il-a şi — după cum am arătat — pentru munca lui primeşte o normă la club şi o altă jumătate la Institutul Politehnic. Aşa stînd lucrurile am verificat afirmaţiile metodistului. Cele mai multe s-au confirmat. Asistînd la cîteva antre­namente ale lui Ion Butnaru l-am văzut lucrînd (în palton şi cu pălăria pe cap, într-a­­devăr!) cu 8—10 atleţi. Nu l-am deranjat cu întrebări. Se agita tot timpul, era foarte ocupat. N-am înţeles însă ce a putut realiza in cele 120 de minute, antre­nînd în acelaşi timp 2 ti­neri la săritura cu prăjina, 3 la aruncarea greutăţii, unul la aruncarea suliţei şi 2—3 la aruncarea discului ? Să fim clari. Nu era vorba de un grup de atleţi pe de­plin formaţi, fiecare lucrînd separat şi conştiincios după indicaţiile antrenorului. Nici vorbă de aşa ceva. Asistam, de fapt, la instruirea unor tineri în tainele atletismu­lui. Poate la ceva mai mult decit atît, dar departe de ceea ce înţelegem — şi trebuie să înţelegem în etapa actuală — prin „sport de performanţă". Foarte departe­. Dar, să nu ne grăbim să tragem concluzii. Să ascul­tăm şi părerea altora: „Butnaru este un om pa­sionat, legat trainic de me­seria lui, ne spune antre­norul ION PUICA, îl cu­nosc bine, doar lucrăm pe același stadion de atita vreme. Are insă un mare defect: muncește mult, dar foarte neorganizat. Dorește din tot sufletul să realizeze performante cu elevii lui. Ce exemplu mai bun poate fi dat în această direcţie decit acela că s-a dus la unii copii acasă pentru a-i chema la antrenament. Apar deci lucruri noi. Ion Butnaru nu este un „vînător“ de norme. Are pasiune şi munceşte mult. Este un element esenţial in ancheta noastră, pe care o considerăm utilă în ceea ce priveşte atletismul ie­şean, a cărui amorţeală a început să dezarmeze şi pe cei mai ambiţioşi. Şi d­in ca­tegoria celor ambiţioşi tre­buie­ să-l trecem şi pe Ion Butnaru, care — după cum am văzut — activează ne­obosit. Şi nu fără unele re­zultate, căci iată ce declară un tehnician competent, maestrul sportului ALE­XANDRU MERICA, lector la Facultatea de educaţie fizică a Institutului Peda­gogic din Iaşi şi, fireşte, antrenor de atletism. „II cunosc de mult pe Ion But­naru şi ştiu că a avut şi rezultate în munca sa. Do­vezi ? Atleţii Pereteascu, Orghidan şi Macovei au plecat din mina lui, de la Bacău. Şi la noi, la Iaşi, l-a­ crescut pe aruncătorul de greutate Adrian Gagea, ridicindu-i rezultatul de la 13,56 m pînă la 16,52, după care acesta a plecat la Bucureşti. Aşa că nu se poate spune că... mănîncă banii degeaba. Şi apoi, Ion Butnaru, nefiind profesor de educaţie fizică, nu are con­tact direct cu şcoala şi nu are de unde să-şi recruteze elemente tinere. Să ne mai mirăm că lucrează cu ta­lentaţi dar şi cu netalen­taţi ?". Nu, cum să ne mai mi­răm ! Poate să ne mirăm de altceva, de un lucru mai puţin discutat la Iaşi, dar extrem de important pentru dezvoltarea atletis­mului din acest oraş. Cine ar fi trebuit să-l ajute pe Ion Butnaru in alcătuirea corectă a planurilor, în or­ganizarea mai bună a mun­cii şi cine ar fi putut să-l sprijine efectiv în selecţio­narea elementelor tinere ? Cine altcineva dacă nu profesorii de educaţie fi­zică. Dar Ion Butnaru nu este încă un... .coleg*. El este doar... antrenor, fiind deocamdată student la cursurile fără frecvenţă ale I.C.F. Aşa incit, nici vorbă de colaborare. Fiecare cu treaba lui şi lucrurile au mers aşa multă vreme. De această situaţie nu s-a se­sizat nici sectorul tehnic al Consiliului regional UCFS Iaşi (vicepreşedinte cu probleme tehnice prof. I. Bortă), nici metodiştii acestui consiliu şi nici ac­tiviştii fostului club oră­şenesc. De fapt, singura colaborare dintre antreno­rii de atletism din oraşul Iaşi s-a realizat numai în „temeiul* alcătuirii unei formaţii care să reprezinte regiunea în campionatul de atletism pe echipe. Ajungînd aci cu discuţia noastră, atingem punctul nevralgic al întregii an­chete. Discutînd cu fiecare antrenor în parte, cu mulţi iubitori de atletism am aflat că tendinţa generală de muncă este orientată spre CANTITATE şi nu spre CALITATE. Principala pre­ocupare a fost — şi mai este încă — înjghebarea aces­tei echipe. Calităţile com­ponenţilor ei ? Perspective­le lor ? Nimeni nu s-a pre­ocupat de aceste probleme. Şi iată rezultatul: selec­ţionata regiunii ocupă un mediocru loc III în cate­goria B a campionatului de atletism pe echipe! De altfel, dacă veţi merge la Iaşi şi veţi întreba ce atleţi de valoare are ora­şul vi se va răspunde: „Unul singur: Viorel Su­­ciu, component al lotului reprezentativ". IATĂ CON­SECINŢELE DIRECTE ALE UNUI ASEMENEA STIL DE MUNCĂ, DE CARE NU POATE FI FĂCUT RĂS­PUNZĂTOR NUMAI ION BUTNARU. Concludentă în această direcţie ni se pare decla­raţia antrenorului GH. TEŞU: „Ion Butnaru a fost forţat de imprejurări (???) să lucreze mult, să aibă o masă mare de atleţi şi atlete, indiferent de pers­pectivele lor. Ion Butnaru a făcut şi continuă să facă DE TOATE (S.N.). Aceasta era — şi, din păcate, este Încă — tendinţa generală : să avem fiecare cît mai mulţi sportivi pentru echipa regiunii. Iar, dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, atunci Ion Butnaru a lucrat cel mai bine, de­oarece aportul lui a fost cel mai mare, concretizîn­­du-se în 188 de puncte aduse de atletele şi atleţii pregătiţi de el­. Aşadar, antrenorul Ion Butnaru nu poate fi con­siderat un „caz" special în atletismul ieşean. El este de fapt „produsul" unei concepţii total greşite, e­­xistentă în acest oraş, cu privire la atletism. Fireşte, acest antrenor poartă o bună parte de vină pen­tru felul în care a mun­cit, pentru lipsa lui de preocupare în direcţia or­ganizării activităţii. Nu trebuie să uităm că de 4 ani de cînd lucrează în Iaşi antrenorul Butnaru a consumat cu secţia lui a­­proape 150 000 de lei, din­tre care 68 000 lei numai salariul. Şi cu ce se pre­­zintă astăzi ? Cu nici un atlet de categoria I, cu 3 de categoria a II-a şi cu 14 de categoria a III-a. Este foarte puţin. Iar dacă pri­vim în perspectivă lucru­rile, trebuie să spunem că „producţia" lui este, aproa­pe, egală cu ZERO. Pen­tru acest lucru va trebui tras la răspundere! Puteam să încheiem aci ancheta noastră. Dar mai există şi alte cîteva lu­cruri referitoare la atletis­mul ieşean. Există şi alţi vinovaţi şi nu ni se pare lipsit de interes să „pre­lungim" ceva mai mult discuţia. De pildă, cine a aprobat consumarea din fondurile de material şi echipament sportiv ale secţiei de atletism a fos­tului club sportiv orăşe­nesc (unde Ion Butnaru este salariat cu o normă întreagă) a sumei de 11 280 lei pentru achiziţionarea a 5 prăjini de fibre sintetice, cînd secţia abia avea doi săritori de „mina a doua" (M. Muha — 3,80 m şi Gh. Cujbă — 3,80 m) ? Şi apoi, cine a permis consuma­rea, din aceleaşi fonduri, a sumei de 24 000 lei pentru achiziţionarea de cronome­­tre ? Şi asta în vreme ce nu se găsesc bani pentru a se cumpăra mai multe perechi de pantofi de tenis? (în prezent există doar 8 perechi în secţia lui But­naru). Noi am încercat să aflăm adevărul dar n-am reuşit. Poate află consiliul regional UCFS. Nu de alta, dar este interesant de ştiut... Numai de ştiut! Atît. Că oricum banii s-au dus pe apa... Bahluiului! Şi o ultimă problemă. Poate cea mai importantă: aceea a ATLETISMULUI ŞCOLAR, în care, să recu­noaştem, Ion Butnaru n-are absolut nici o vină. De ce de ani de zile nu se face nimic sau aproape nimic în această direcţie ? Efor­turile izolate ale unor pro­fesori (Gh. Teşu, Marcel Fîcă) nu pot rezolva în to­talitatea ei această pro­blemă, în oraşul Iaşi există multe posibilităţi, ţinînd seama de numărul mare de şcoli medii, ca şi de numărul mare de profesori de educaţie fizică. Nu s-ar putea, oare, organiza un campionat şcolar de atle­tism ? O competiţie cu o formulă simplă, cu mai multe etape de disputare, in care să fie cuprinse pro­bele cele mai accesibile şi caracteristice. Credem că o asemenea întrecere ar stimula activitatea profeso­rilor de educaţie fizică pe linia atletismului, ar scoate la iveală talente din rân­durile elevilor şi ar con­tribui în mod cert la popu­larizarea atletismului în şcoli. Dar la acest lucru nu s-a gândit nimeni, nici consiliul regional UCFS şi nici comisia regională de atletism (preşedinte M. Salahub), pentru că toa­te privirile erau îndrep­tate spre echipa par­ticipantă la campionat. Atît şi nimic mai mult... De asemenea, considerăm că a sosit timpul ca pro­blema bazei materiale în şcoli să fie rezolvată cu toată răspunderea, în a­­ceastă direcţie un rol im­portant avînd şi sfatul popular orăşenesc. Nu este vorba de altceva, decit de baze sportive simple, foar­te puţin costisitoare, care ar putea cuprinde o groa­pă de sărituri, un cerc de aruncări şi, eventual, o pistă de dimensiuni reduse. Pentru aceasta nu este ne­voie de multe fonduri, în schimb, este neapărat ne­cesar spiritul de iniţiativă, simţul gospodăresc şi do­rinţa de a sprijini atletis­mul nu numai prin analize şi concluzii pe hîrtie, CI ÎN FAPTE. CĂLIN ANTONESCU

Next