Sportul, iunie 1968 (Anul 24, nr. 199-228)

1968-06-01 / nr. 199

Pag. a 2-a ! SHAKESPEARE, PE WEMBLEY j Fiii Albionului au toate motivele să jubileze: în sfîrşit, fotbalul englez redobîndeşte supremaţia (deocamdată, pe cea eu­ropeană) şi pe planul echi­pelor de club, după ce acum doi ani Bobby Charlton şi colegii săi îşi adjudecau trofeul suprem, cupa „Jules Rimet“, în competiţia celor mai bune reprezentative naţionale din întreaga lume. Finala de pe Wembley, urmărită în condiţii op­time de telespectatorii ro­mâni, suscită încă intere­sul­ specialiştilor, prezenţi „de visu“ sau de la dis­tanţă în celebra arenă. A fost realmente un meci de super-clasă, una dintre acele dispute menite să reabiliteze, în ochii ma­relui public, sportul cu balonul rotund. Dar nu despre dramatica întîlnire voiam să vorbesc, cu atît mai mult cu cît ea a in­trat, la ora de față, în analele U.E.F.A. Dacă inventatorii fotba­lului modern se pot feli­cita pentru „eventul“ rea­lizat (să nu uităm că în precedenta ediţie a C.C.E. titlul a revenit tot unui „11“ din insulele britanice, Celtic Glasgow) — dacă, din punct de vedere moral, izbînda lui Manchester United poate fi considerată drept o tardivă compen­saţie pentru dispariţia grandioasei formaţii din deceniul trecut, în ca­tastrofa aeriană de la München — nu-i mai puţin adevărat că anumite de­talii vin să umbrească, după părerea mea, suc­cesul elevilor lui Matt Busby. E foarte greu de înţeles, de exemplu, de ce se pro­gramează o confruntare decisivă, de această an­vergură, pe terenul unora dintre protagoniste ? Ce considerente speciale de­termină o asemenea op­ţiune, care acordă gazde­lor, cum lesne se înţelege, minimum două şanse din trei ? Orice spectator cu bun simţ se va întreba, în continuare, de ce se tole­rează prezenţa pe teren, in patria fair-playului, a unui infracţionist înrăit, faimosul Mr. Stiles, această copie a delincventului mi­niatural, întruchipat cîndva cu brio, pe ecran, de James Cagney ? Fotbalist pe cît de mediocru, pe atît de turbulent, Stiles reprezintă un pericol per­petuu pentru integritatea corporală a adversarilor, o sămînţă de scandal cu neputinţă de domesticit. Mi se pare absolut straniu că „pompierul din Sira­­cuza“, onorabilul arbitru Lo Bello, n-a găsit de cu­viinţă să-i adreseze măcar un avertisment serios pen­tru tenacitatea cu care a urmărit, timp de 120 mi­nute, gleznele de aur ale lui Eusebio şi Torres... în fine, dincolo de re­zervele şi nedumeririle de acest ordin (mai există şi altele, veţi vedea !) fapt este că soccerul britanic îşi recapătă, cum ziceam, a doua cunună de lauri, pregătindu-se, totodată, foarte intens pentru cam­pania de vară, din Italia. Va fi interesant de con­statat dacă acolo, în ab­senţa... melodioasei galerii londoneze — şi, cine ştie, poate şi a altor condiţii propice —­ urmaşii lui sir Stanley Matthews vor re­edita performanţele din C.M. şi C.C.E. Pînă atunci, observatorii pre­cauţi, printre care îmi permit să mă număr, îşi vor reaminti cu un surîs filozofic cuvintele eroului shakespearian, tatăl glo­riosului rege Henric V, pe care l-aţi văzut nu de mult în filmul „Falstaff“ : „O, fiul meu — şopteşte monarhul muribund — nu mă întreba prin ce mij­loace am dobîndit această coroană... Ar fi prea multe de spus! Acum, însă, ea trece In iniinile tale : stră­­duieşte-te s-o păstrezi cu cinste !“ Don DESUU COMO: cea mai edifi­catoare comportare la „floreta de argint“ Deci, la Como, floretistele din lotul nostru olimpic au confirmat. A fost cea mai concludentă participare a tră­gătoarelor noastre fruntaşe la „Floreta de argint“, din cele 11 ediţii la care s-au prezentat. Florestistele României au făcut dovada unui plus de maturitate (lucru relevat încă de acum trei luni, în „C.C.E.“) şi chiar de omogenitate : după Como, echipa ţării noastre a susţinut un „amical“ în 5, la Milano, cu naţionala Italiei, pe care l-a cîştigat la un scor categoric, 18—7... Se vede limpede că Olga O­rban-Szabo se apropie de forma ei cea mai bună (Buenos Aires, 1962), că Ileana Drîmbă rămîne ace­eaşi scrimeră tenace (foarte puţin a lipsit ca la Como să o întreacă pe Novikova, în care caz ea ar fi ocupat locul 3 în finală, iar floretista so­vietică ar fi ajuns în baraj pentru primul loc cu Olga Orban-Szabo...); că Ecaterina Iencic şi Ana Ene comple­tează fericit prezumptivul „4“ olimpic; că Marina Stanca reface vertiginos terenul pier­dut în iarnă, în urma acci­dentului pe care l-a suferit. Chiar şi Maria Vicol (prin­­tr-un efort mai susţinut, de sporire a rezistenţei fizice)­ şi Suzana Ardeleanu (dacă îşi va învinge timiditatea) au toate şansele să rămînă titu­lare ale lotului, uşurînd în acest fel munca antrenorilor. S-a făcut, după Como, un calcul foarte interesant: cu locurile obţinute în turneul individual (2, 5, 7—8 şi 9—12), la Ciudad de Mexico Româ­nia ar avea perspectiva de a obţine o medalie... Să urmărim, în continuare, confruntările sportive ale flo­­retistelor din lot, cele de la sfrîşitul acestei săptămîni în compania trăgătoarelor Po­loniei precum şi întrecerile pentru „Cupa Leon Jeanty“, alte teste edificatoare pentru olimpicele noastre. SUB SEMNUL CERCURILOR OLIMPICE MEXICO |\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\m^ ESTE CAZUL SĂ INTRĂM IN PANICA?... Campioana mondială la floretă — echipa masculină a României — a pierdut la Bucureşti ! Iată ce au reţinut cei mai mulţi din­tre spectatori, după concursul triunghiular desfăşurat in sala Progresul din Capitală. A fost de ajuns un eşec în faţa echipei olimpice a Poloniei, după seria de victorii realizate de floretiştii noştri de la începutul anului şi plnă acum, ca să se ivească în­trebarea : ce se întîmplă cu echipa olimpică a României ? S-o spunem fără ocol : lotul nostru masculin de floretă nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. S-a văzut limpede, încă din turneul Individual că, exceptîndu-i pe Mureşan şi Ţiu, ceilalţi trăgători nu dau tot ceea ce pot, că Drîm­bă evoluează modest (abia locul 7 într-o finală de 8), că Falb se opreşte in semifinale, că Haukler St Ardeleanu ies de pe planşă undeva în tururile preliminare. Iată de ce am avut reţineri la turneul pe echipe. Meciul cu Ja­ponia se anunţa foarte dificil, nu atît din cauza valorii în continuă creştere a floretiştilor niponi, cît mai ales datorită inconstanţei re­prezentanţilor noştri. S-au veri­ficat cu acest prilej constatările de la Individuale, cind doar Ţiu şi Mureşan au dat satisfacţie. Ţiu a făcut toate eforturile pentru a clştiga cele patru asalturi, în timp ce Mureşan a realizat şi el victorii în momentele-cheie ale meciului. Drîmbă, in schimb, a abuzat de artificii, în loc să acţioneze cît mai simplu şi mai eficace. Iar Falb a aplicat, spre surprinderea generală, o tactică defensivă, contraindicată, lăsînd adversarilor Iniţiativa. Clnd a căutat să redevină trăgătorul ofensiv pe care-l cunoaştem, Falb a obţinut de fiecare dată ciştig de cauză. Echipa României a rea­lizat o victorie în faţa formaţiei Japoniei, dar 4-ul nostru a fost departe de a arăta virtuţile unei campioane mondiale. Existau reale temeri Că meciul cu Polo­nia va fi şi mai dificil. Şi teme­rile s-au adeverit. N-am putut evita o înfrîngere destul de ca­tegorică şi, ce-i mai trist, fără drept de apel... Echipa de floretă a Poloniei ne-a fost întotdeauna un adver­sar Incomod. Totuşi, o echipă care cucereşte şi deţine titlul mondial trebuie să ştie cum să abordeze partida cu un asemenea adversar, cu individualităţi recu­noscute ca foarte valoroase. Re­proşăm conducerii tehnice a echi­pei faptul că n-a privit cu sufi­cientă atenţie meciul cu Polonia, chiar dacă a fost vorba doar de o Întrecere amicală. Este foarte bună remarca care s-a făcut, şi anume că echipa României s-a prezentat departe de valoarea celei care a evoluat la Montreal. Acolo, în Canada, patru sportivi au luptat plnă la limita puterilor pentru victoria culorilor ţării. Acum, exact aceeaşi echipa a manifestat scăderi care au fă­cut-o de nerecunoscut. Nu este, totuşi, cazul să intrăm în panică. N-ar servi la nimic. Trebuie, însă, să ne pregătim mai atent, tactic mai ales, şi în funcţie de adversar. Nu este în­găduit să se mai greşească, să se considere ca în virtutea succesu­lui de la „mondiale“ echipa de floretă este acum invincibilă. Există pe glob, la ora aciuală. Studiu prelungit înaintea tuşei decisive... Foto: AUREL NEAGU cinci-şase echipe (U.R.S.S., Polo­nia, Ungaria, Japonia, Franţa, R.F. a Germaniei) gata oricind să ne taloneze în drumul Către medaliile olimpice. Deci, atenţie ! Vor urma, în iulie, meciurile cu echipa R.F. a Germaniei, pro­gramate la Bucureşti. Apoi, in august, la Budapesta, o ultimă confruntare sportivă, cu alte trei pretendente la un loc pe podiu­mul olimpic — U.R.S.S., Ungaria şi Polonia. Aceste ultime teste, dacă vor fi bine gîndite, vor re­aduce echipa de floretă mascu­lină a României pe o poziţie foarte apropiată de cea de la Montreal, de acum un an. Aici trebuie ajuns. Acest obiectiv tre­buie atins. Și credem că un ase­menea obiectiv poate fi realizat. Comentarii de Tiberiu STAMA DE LA CLUJ PIN-LA CONSTANŢA, DIN ORADEA LA GALAŢI, CE UŞOR PARCURG DISTANŢA MOTORETELE „CARPAŢI“! • viteză de regim : 40 km pe oră; • viteză maximă : 55 km pe oră ; • consumă benzină: cca 2 litri la 100 km; • costul transportului a două persoane (145 kg) pe o distanţă de 10 km inclusiv uzura pieselor este de cca 0,45 lei . • SE VINDE ȘI CU PLATA ÎN RATE. sportál în ultimii ani, s-a încetă­ţenit la noi, ideea că aviaţia sportivă ar fi unul dintre acele sporturi care se prac­tică departe de marele pu­blic, în condiţii în care spec­tatorii nu-l pot viziona fără mari eforturi de deplasare. Arena aeromodelismului şi paraşutismului, a zborului (cu sau fără motor) este aerodro­mul şi văzduhul de deasupra cimpurilor arse de soare, la cinci, şapte sau cincisprezece kilometri de oraşe. Şi atunci ? Fără îndoială că există unele discipline sportive ai căror practicanţi nu se pot bucura de încurajările tri­bunelor ridicate în picioare, în care nici măcar partenerii de echipă nu sunt aproape şi nu se văd între ei. Să ne imaginăm, de pildă, radio­amatorul care din mica în­căpere a staţiei individuale lansează, nevăzut de nimeni, în eter, prin fascicolul un­delor electromagnetice, ape­lul său peste paralelele şi meridianele globului. Sau, să ne gîndim la navigatorii so­litari, ca sir Chichester sau ziaristul polonez Teliga, care, plecaţi pe mări şi oceane, mai păstrează doar prin radio le­gătura cu lumea uscatului. Ori poate încercăm să trăim emoţia pe care a încercat-o alpinistul Walter Bonatti punînd piciorul pe virful Cervin din Matterhorn. Am văzut, filmate pentru micul ecran, cîteva secvenţe din uimitoarea sa ascensiune, dar pelicula este prea săracă ca să poată reda această epopee, în asemenea sporturi nu există spectatori. Dar, avia­ţia care a înflăcărat de-a lungul anilor imaginaţia atî­­tor tineri şi a adus sportu­lui „performanţe de aur“, poate şi trebuie apropiată mai mult de marele public. Sîntem obişnuiţi ca o dată pe an, de Ziua Aviaţiei, să asistăm la un miting la Bă­­neasa. Şi-atunci urmărim, cu respiraţia oprită de emoţie, zborul de bolid al avioanelor în picaj, valsul fantastic al planoarelor, curajul şi mă­iestria paraşutiştilor. Este mult prea puţin faţă de tra­diţiile aviaţiei noastre, de ac­tivitatea ce se desfăşoară în aerocluburi, în numeroase Aviaţia sportivă, mai aproape de marele public ţări, sporturile aviatice sunt foarte populare pentru că ele au fost înregimentate în ma­rea familie a disciplinelor de stadion. Am asistat anul trecut, pe un stadion din Praga, la un spectacol sportiv în care, printre numerele programu­lui, au fost cuprinse şi de­monstraţii de aeromodelism. Zborul aeromodelelor captive şi mai ales lansările unor „baterii“ de microrachete, care ţîşneau în văzduh ca nişte săgeţi, coborând apoi, inofensive, sub cupolele pa­raşutelor, au constituit ade­vărate revelaţii, în ce priveşte paraşutismul, în S.U.A., U.R.S.S., Franţa şi în alte ţări, demonstraţiile pe stadioane sunt evenimente tot atît de dese ca şi etapele fotbalului nostru. Datorită perfecţionării paraşutelor şi a bunei pregătiri a sportivi­lor, lansările în asemenea ca­zuri se execută în condiţii de securitate deplină. Mai mult chiar, unele concursuri in­ternaţionale de paraşutism se organizează pe stadioane. Vom aminti numai importanta competiţie „Cupa prieteniei“, organizată pe stadionul Skoplje (R. S. F. Iugoslavia) in anul 1965, la care sportivii români au cucerit două me­dalii de aur, una de argint şi două de bronz. De-a lungul celor cîteva zile de concurs nici un singur paraşutist nu a aterizat in afara gazonului. Pentru a demonstra că sportul cu paraşuta nu este mai prejos decit disciplinele „Olimpiadei albe“, paraşutiş­­tii francezi au executat, cu mult succes, un spectaculos program de lansări pe Chamrousse, între probele de schi, omagiind parcă victo­riile lui Killy. Cititorii mai vîrstnici îşi amintesc, desigur, de nume­roasele manifestaţii aviatice organizate la noi, înainte de război, pe cîmpurile din ju­rul Bucureştiului, de neuita­tele exhibiţii ale formaţiei de avioane „Dracii roşii“ sau de lansările cu paraşuta ale Sma­­randei Brătescu, de amuzan­tele evoluţii ale escadrilelor de aeromodele. La nivelul tehnicii de astăzi asemenea spectacole ar putea fi orga­nizate, cu mult succes şi în deplină securitate, pe orice stadion. O demonstraţie de aero sau rachetomodelism, o lansare de paraşutişti în grup, în tentative de recorduri, sau evoluţia unei escadrile acro­batice, ar completa în modul cel mai fericit spectacolele fotbalistice, atît de anoste în ultima vreme. Maestrul eme­rit al sportului Mircea Fi­­nescu a demonstrat, încă în 1953, că se poate executa, deasupra unui stadion, chiar acrobaţie cu planorul. După un program foarte reuşit deasupra stadionului Republi­cii, el a aterizat pe teren, dînd multor spectatori prile­jul să vadă, pentru prima dată de aproape, un aparat de zburat fără motor. Cine trebuie să aibă ini­ţiativa în această acţiune ? Fără îndoială că Federaţia Aeronautică Română. Dar în spatele unor decizii şi litera de regulament învechite, se manifestă din partea foruri­lor noastre aviatice, un vădit spirit conservator, o teamă de complicaţii, o comoditate pe care noi, iubitorii sporturilor aviatice, o dorim înlăturată. Aviaţia românească trebuie să-şi recapete popularitatea de care s-a bucurat altădată. Apropierea ei de stadioane este, fără îndoială, o largă cale spre inima publicului. Viorel TONCEANU Spectaculoasele sărituri cu parașuta atrag de fiecare dată un număr mare de spectatori. In imagine, un salt pe... litoral Foto: ST. CIOTLOȘ Mr. 199 (5633) 22 DE BOXERI IN LUPTĂ PENTRU 11 TITLURI MEŞTER/ ŞI UCENIC/ WTiTigNiRwrnirnTifTr“^-----­ întrebări comune: In fosta dv. categorie cine v-a plăcut cel mai mult, de cine vă aminteşte, ce i-aţi recomanda dacă aţi sta în colţul său şi pe cine consideraţi favo­ritul finalei ? Răspund patru glorii ale boxului românesc, in ordinea categoriilor: Mircea DOBRESCU (mus­că) : „Mi-au plăcut: Molnar, tînăr, plin de curaj şi ani­mat de multă voinţă; Gru­­iescu, cu boxul său complet, un adevărat stilist; şi Ciucă, tipul pugilistului experimen­tat, care-mi aminteşte de Titi Dumitrescu şi pe care-l consider favoritul finalei. L-aş sfătui să fie atent la contraatac, la loviturile pe plecare şi să fie mai prudent la primirea loviturilor“. Gheorghe FIAT (semiuşoară): „Cel mai mult mi-au plăcut Goanţă şi Cuţov care rămîne favoritul meu. Un tînăr de reală perspectivă, pregătit multilateral și cu o inimă de mare boxer. Dirzenţa și puterea lui de luptă mă duc cu gîndul la Linca. Dacă m-ar întreba, i-aş spune să fie mai atent la apărare“. Nicolae LINCA (semimijlo­­cie : „Deşi a ieşit din cursă, mie mi-a plăcut mult Popa, un boxer combativ, chiar agresiv, cu lovituri iuţi şi cu mult nerv. El îmi aminteşte de Tiţă, dar ar trebui să­­lovească mai des cu stînga de jos la ficat, dublînd cu dreapta la cap. Favoritul ca­tegoriei este în mod normal Silberman“. Dumitru CIOBOTARU (grea): „îmi place Alexe, un boxer tînăr, bine dotat, de perspectivă, foarte ordonat în mişcări, care se deplasează uşor, gîndeşte în ring, îşi coordonează loviturile, are o frecvenţă remarcabilă — arme cu care a putut depăşi expe­rienţa lui Mariuţan, îl con­sider fireşte favorit, sfătu­­indu-l în acelaşi timp să fie atent la blocaj şi să-şi per­fecţioneze loviturile cu mina dreaptă. Din fericire, el nu-mi aminteşte de nimeni, el seamănă cu sine însuşi, ceea ce se întîmplă rar“. «MM MW——— AU CUVINTUL FINALIȘTII (Urmare din pag. 1) prima oară în campionatul de seniori. Desigur, aş vrea să cîştig titlul, dar valoarea cam­pionului european este prea mare pentru a spera aşa ceva. Doresc să fac un meci fru­mos. Campionul ? Desigur, Gîju I CONSTANTIN BUZULIUC (Steaua): M-am întîlnit de 4 ori pînă acum cu Simion şi, de fiecare dată l-am învins. Cred că voi cîştiga din nou şi voi deveni campion naţio­nal. Că musceleanul este unul dintre cei mai buni pugi­­lişti ai categoriei,­o dovedeşte prezenţa sa în aceste finale. AUREL SIMION (Muscelul): Am venit la Bucureşti pentru a cîştiga titlul. După cele două victorii obţinute în tur­neul final (asupra lui O. Go­rta şi Gh. Drugă) sper să realizez eventul. Meciul cu Buzuliuc va fi foarte dispu­tat. Doresc să duc centura de campion la Cîmpulung. GHEORGHE BADOI (Di­namo) : Va fi un meci „tare“. Voi încerca să-i dejoc planu­rile, adică pofta de „bătaie“ a lui Cuţov. Colegul meu de sală este puternic, are multă vitalitate. Tactica mea nu este secretă. Voi căuta să-l fac să lovească... în gol. CALISTRAT CUŢOV (Di­namo) : Trăiesc momente in­tense. La 19 ani am posi­bilitatea să cîştig titlul de campion de seniori, îl cu­nosc bine pe Bădoi (de alt­fel, şi el mă cunoaşte), şi cred câ-l pot învinge. Ştiu insă că Gigi are multă ex­perienţă, că şi el este un puncher, de aceea voi fi foarte atent la atacurile sale. GHEORGHE ENE (Dina­mo) : Va fi o finală grea la categoria... uşoară. Fireşte, Antoniu are prima şansă. El are de partea sa experienţa şi forţa, dar eu voi încerca să-l contracarez prin vitali­tate şi dorinţă de afirmare. Indiferent de rezultat, consi­der că prezenţa mea în fi­nală este un succes. Iar la anul, vom vedea... VASILE ANTONIU (Di­namo) : Sunt optimist şi sper să trec şi de al doilea „sti­list“ din sala Dinamo. L-am obligat pe Mihăiţă Dumitres­cu să abandoneze, îl voi în­vinge şi pe Ene, pe care-l consider un boxer cu mari perspective, dar — deocam­dată —■ prea fragil. VICTOR SILBERMAN (Steaua): Majai este un ad­versar tenace. Totuşi, îl voi învinge prin abandon. Sunt bine pregătit şi-l asigur pe antrenorul meu, Marcu Spa­­kov, că voi da totul pentru victorie. ARPAD MAJAI (C.S.M. Cluj): Voi lupta pentru pri­ma oară cu Silberman. Ştiu că este un pugilist redutabil, că posedă lovituri puternice, dar nici eu nu sunt prea fragil. Astă-seară voi evolua pentru a doua oară într-o fi­nală de campionat naţional. Mă abţin să dau un pro­nostic. ION COVACI (Dinamo): Cred că meciul meu cu „ve­teranul“ Badea va fi mai di­ficil decît cel de joi seara, cînd l-am învins pe Călin. Şi eu şi Badea avem forţă de lovire şi experienţă a rin­gului. Am resurse fizice mai mari decît ale adversarului meu de astă-seară şi, ca ata­re, victoria nu-mi poate scăpa. VIRGIL BADEA (Meta­lul) : După o întrerupere de cîţiva ani, maestrul Stoiano­­vici m-a convins să urc din nou treptele ringului. Nu-mi pare rău, deoarece simt că mai pot realiza performanțe. Celor două k.o.-uri din acest turneu final, sper să le mai adaug încă unul astă­­seară. GHEORGHE C­H I V A R (Steaua): N-am mai boxat cu Năstac. Este un pugilist bine dotat dar deficitar în apă­rare. Voi cîştiga titlul, pen­tru că ştiu cum să stopez atacurile lui Năstac. După ce-mi voi prinde centura de campion, la brîu, voi discuta prieteneşte cu colegul meu de sală, şi-i voi spune unde a greşit. ALEC NASTAC (Steaua): Voi profita de ocazia ce mi se oferă, pentru a cîştiga titlul de campion. îmi dau seama că Chivăr posedă o bogată experienţă competi­­ţională, dar să nu surprindă pe nimeni dacă tricoul de campion va fi îmbrăcat de mine. ION MONEA (Dinamo): Nu-mi place să fac pro­nosticuri, dar vreau să reali­zez o performanţă neobţinu­­tă de nici un boxer român : 10 titluri de campion. Astă­­seară voi lupta pentru a 9-a centură. Pe metalurgistul Cîmpeanu, adversarul meu de sîmbătă, îl consider la fel de redutabil ca și colegul meu de club, Marin Con­­stantinescu. PETRE CÎMPEANU (Meta­lul Buc.): Prevăd o luptă deschisă pentru titlul de campion la semigrea. Mă acomodez cu stilul lui Mo­­nea, în compania căruia am realizat, de cîteva ori, me­ciuri strînse. Doresc ca de data aceasta diferența de puncte, pe buletinele de ar­bitraj, să fie în favoarea mea. De aceea, voi încerca totul pentru a aduce clubului Me­talul un titlu de campion. ION ALEXE (Dinamo): Regret sincer că nu voi boxa în finală, cu colegul meu de sală, Vasile Mariuțan, care, după părerea mea, n-a pier­dut partida cu Iancu. Am fi avut posibilitatea să reedităm meciul de anul trecut. Vasile s-a pregătit special pentru partida cu mine. Eu, de ase­menea. Arbitrii nu ne-au dat însă această posibilitate. In sfîrşit, sper să-mi păstrez titlul de campion. ANGHEL IANCU (Musce­lul) : Aştept cu încredere fi­­n­ala, fără a-1 desconsidera pe campionul Alexe. Voi face un meci mai bun decît în faţa lui „nea Vasile“, cu care nu m-am acomodat. Aş fi fe­ricit dacă aș duce titlul de campion în orășelul meu. Ar fi o răsplată pentru munca neobosită a maestrului Pa­­naitescu, care mi-a redat în­crederea in forțele mele, tre­­cîndu-mă la categoria maxi­mă. La semigreu n-am boxat niciodată la valoarea mea, deoarece trebuia să slăbesc 6—7 kilograme. Prin urmare, optimism pe toată linia. Celor 22 de com­batanţi le dorim succes de­plin în lupta dură din „ca­reul magic“, sperând că ei vor oferi un spectacol demn de finala campionatului naţio­nal. CAMPIONATUL IN CIFRE... • La turneul final disputat de-a lungul acestei săptă­mîni, au urcat scările ringu­lui 48 de pugilişti din Ca­pitală şi 39 din provincie. In ultimul „act“ al întrece­rilor vor evolua 18 boxeri din Capitală şi 4 din alte oraşe din ţară. • Cinci campioni republi­cani lipsesc de la finalele din seara aceasta. Este vorba despre Aurel Mihai (eliminat în semifinale de dinamovis­­tul Petre Ganea), Constantin Stanei (operat la umărul drept), Mihai Goanţă (învins de Calistrat Cuţov în semifi­nale), Constantin Ghiţă (în­trecut de clujeanul Arpad Majai) şi Mihai Dumitrescu (eliminat de către colegul său de club, Vasile Antoniu). • Antrenorii de la Steaua prezintă 8 finaliști: V. Dra­gan, C. Ciucă, C. Gruiescu, N. Gîju, C. Buzuliuc, V. Sil­berman, Gh. Chivăr și Al. Năstac. Dinamo — tot 8 sportivi : P. Ganea, Gh. Bă­doi, C. Cuțov, Gh. Ene, V. Antoniu, I. Covaci, I. Monea, I. Alexe. Boxul din Cîmpu­lung Muscel va fi reprezen­tat de A. Simion şi A. Iancu, Clujul de A. Majai şi Reşiţa de către tînărul Gh. Puşcaş. • Pînă la finale au fost dictate 27 de decizii în una­nimitate (5—0), 10 cu 4—1 şi 8 cu 3—2. Au fost înregis­trate 10 abandonuri, 2 k­o-uri, 2 descalificări şi 7 nepre­­zentări. • La cele patru reuniuni disputate pînă acum, au asis­tat aproximativ 20 000 de spectatori. Printre aceştia şi mulţi elevi care, după cum se ştie, au avut intrare gra­tuită. • Arbitrul orădean Petre Mihelfi se numără printre oficialii care au fost cei mai solicitaţi la finalele campio­natelor naţionale. Mihelfi de­ţine o performanţă de invi­diat : 16 participări la în­trecerile pentru desemnarea titlurilor. • Alături de cei trei ar­bitri străini chemaţi la fina­le (Zibalov — U R.S.S., Si­­korski — Polonia, Grosso — Italia), vineri seara a sosit în capitală încă unul. Este vorba de spaniolul Rial.

Next