Sportul, februarie 1970 (Anul 26, nr. 801-828)

1970-02-01 / nr. 801

Peg­ a 2-as Mărturisiri ale acad. prof. dr. NICOLAE SALACEANU — Idicelul copilăriei mele, — aşezare de ţară din ţinutul Mureşului — mi-a oferit bucu­riile hărăzite oricărui copil şi chiar mai tlrziu, celui înălţat pe coama anilor, voluptatea mişcărilor în aer liber — ne spune academicianul prof. dr. NICOLAE SALAGEANU, fost rector al Universităţii din Bucureşti. Alergător ca un iepure, sări­tor ca o veveriţă, minat, con­tinuu, de neastîmpărul mişcă­rii, — ca o căprioară, — n-am avut in lungul drumurilor, in înălţimea copacilor şi nici chiar in învolburarea apelor Mure­şului, oprelişti pentru joaca mea, pentru exerciţiul fizic. Elev la Liceul „Al. Papiu Ilarian“ din Tg. Mureş, am fost atras de doi factori care mă cuceriseră deopotrivă: — viaţa liceului, cu tot ce putea oferi unui copil venit din mediul rural, sub rapor­tul cunoaşterii, al orinduirii didactice şi al sistemului peda­gogic al noului, — şi pe alt plan: jocurile sportive, în care mingea ocu­pa un loc preponderent. Cu toată firea mea medita­tivă, cu tot temperamentul meu retras, jucam fotbal şi, spre marea mea durere — durere fizică, durere morală, mai cum­plită chiar — am încercat dez­iluzia unui accident care m-a scos din vraja acestei lumi de începuturi: intr-un meci de fotbal mi-am fracturat un braţ. — Aşadar, cariera de sportivă a sfîrşit, pare-se, chiar înainte de a începe ? — De fel! Nevoia fiziologică a exerciţiului fizic m-a îndru­mat spre excursii. Ele au in­trat, aproape pe nesimţite, şi in preocupările mele de biolog, mijloc excelent, legat organic de îndeletnicirea de a cunoaş­te direct covorul vegetal, feno­menul florei şi al faunei. O descriere a itinerariilor mele de atunci, din anii liceu­lui, şi pină mai tirziu, — dru­meţia voinicească — in zilele noastre, ar aduna poate kilo­metri, sute şi mii, ca intr-un uriaş atlas alcătuit la scară naturală. Simultan, am început şi joc şah. Dacă, vorbindu-vă despre fotbalul începuturilor mele de viaţă liceală, am făcut remar­ca deosebirii dintre tempera­mentul meu domol şi febrilita­tea efortului din jocurile spor­tive cu mingea, apoi la şah vă pot afirma că firea mea me­ditativă era in elementul ei, mă aducea intr-o lume a mea, prin destinaţie, prin definiţie. Şi se pare că jocul de şah şi-a aflat în mine un devotat cu înclinaţii şi aptitudini, de bine ce, fără să am predilec­ţii competitive, am atins totuşi un nivel care mă opunea unor adversari al căror nume sub­scriu ele înseşi o consacrare in materie, pentru mine. Tu­dor Flondor, bunăoară, acel excepţional dotat inginer-ato­­mist, care a fost campionul de şah al României, maestrul Mi­hail Sadoveanu, recunoscut şa­­hist de mari proporţii şi, în sfîrşit, să vă citez un nume care poate că e puţin cunoscut public sub forma jucătorului de şah, academicianul Gheor­­ghe Mihoc. Concomitent cu activitatea mea de şahist la tabla de joc, urmăresc activita­tea şahului şi pe plan mondial, revistele de specialitate, cu probleme şi confirmări de so­luţii la care sint prezent in mod tacit — numai pentru voluptatea mea sufletească, şi asta imi dă satisfacţii depline, după cum imi oferă o admira­bilă gimnastică a gîndirii. Nimic temeinic nu se poate face fără o sănătate deplină, fără acea prospeţime pe care o determină exerciţiul fizic, mişcarea susţinută, de fel in­­tîmplătoare sau improvizată. începutul meu de zi, — deci reintrarea în viaţa cotidiană — se face prin gimnastică şi roadele ei nu intirzie niciodată. Ca biolog — profesor la Uni­versitatea din Bucureşti, şi co­laborator al Institutului de bio­logie „Traian Săvulescu“ al Academiei, in contact continuu şi nemijlocit cu studiul şi cu cercetarea in specialitatea mea , fiziologia plantelor, mi se cere şi îmi cer eu însumi, o perma­nentă cunoaştere a plantelor pe „viu“, recomandînd cu stă­ruinţă mişcarea, — drumeţia, ca factor indispensabil bunului naturalist —, ca şi exerciţiul gimnastic. Şi cu cit mă adîncesc in munca pedagogică sau de cer­cetare, cu cit anii încep astfel să adauge experienţei mele noi trepte, o dată cu servituţile limitărilor şi ale renunţărilor, desluşesc ce admirabile funcţii active îndeplineşte exerciţiul fizic şi mişcarea in viaţa de toate zilele a omului, a noas­tră,­­ a încheiat academicia­­nul-biolog Nicolae Sălăgeanu, pe care un accident din copi­lărie l-a răpit fotbalului, dar nu şi unei preţioase mentali­tăţi în favoarea sportului, păs­­trîndu-l, cu convingere, prin­tre sportivi. V. FIROIU SPORTIVI SUB CUPOLA ACADEMIEI NICI UN ÎNCEPUT DE 21FÄRA PROSPEŢIMEA PE CARE TI-O ASIGURĂ INSĂŞI PREGĂTIREA MIŞCĂRII Trei întilniri cu Iuliu Haţieganu A­lbin Morariu şi Dorin Almăşanu au întreprins publicarea unei importante cărţi, care reprezintă în acelaşi timp un act de cultură şi un pios omagiu adus uneia din­tre cele mai reprezentative figuri ale şcolii medicale româ­neşti şi ale educaţiei fizice din ţara noastră. Cartea, apărută în editura CNEFS, se numeşte „IULIU HAŢIEGANU ŞI IDEEA EDUCAŢIEI FIZICE TN ROMÂNIA" (84 pag., bogat ilustrate). Considerăm că omagiem personajul evocat şi eforturile autorilor — mai bine decît printr-o recenzie — publicînd alăturatele amintiri ale colaboratorului nostru Virgil LUDU. Cînd în Iunie 1938 am păşit pentru întîia oară in Parcul Universităţii, unde erau pro­gramate campionatele naţio­nale de atletism pentru juni­ori, plopii aleii de la intrare aveau aproape statura noas­tră. Cu emoţie şi bucurie adoles­centă, am colindat parcul, care după aceea, in ani, va deveni locul atîtor tabere de pregă­tire sportivă. încet, sfios, dar profund, parcul a început să facă parte din fiinţa noastră. Ii simţeam dimineţile, în zori, răsuflarea, cînd alergam ro­mantici pe iarba udă. Cu pi­cioarele desculţe, îi iubeam a­­miezile răcoroase şi amurguri­le cromatice, dincolo de Someş şi de bisericuţa maramure­şeană. Aici, în parc, am descoperit flacăra trandafirilor roşii, pe care îi regăseam la Operă, în muzica lui Constantin Bo­­bescu, după piesa lui Zaharia Bîrsan. Aici am petrecut clipe de taină şi am legat prietenii la „masa tăcerii“ din preajma cabanei sportivilor, parcă mo­dest omagiu adus lui Brân­­cuşi. Aici am descoperit lu­mea de frumuseţi a celorlalte sporturi, înotînd în bazin, ju­­cînd tenis, trăgînd la tir. Şi tot aici l-am cunoscut in­ii­ma dată pe făuritorul acestui parc al odihnei şi visării, pe Iuliu Haţieganu, care ne pri­mea pe noi, gălăgioşii perfor­manţelor şi recordurilor, în împărăţia generoasă a recrea­ţiei şi mişcării pure, dincolo de rulete şi cronometre. Il văd pe Iuliu Haţieganu bătîndu-l pe umăr pe Moina, promiţîndu-ne un laborator de cercetare a eforturilor noastre tinereşti, plimbîndu-se calm şi înţelept în parc, asemeni unui filozof antic din vestita şcoa­lă peripatetică a lui Platon. In acest parc am visat noi, generaţia tînjiră pe atunci (Zeno, Baciu, Miron Georges­­cu, Simu), să mutăm Institutul de educaţie fizică la Cluj sau să făurim unul nou. Visuri ti­nereşti care s-au pierdut pe drum sau s-au transformat în alte idealuri şi împliniri. A doua intîlnire cu Iuliu Haţieganu a fost în Sibiul re­fugiului clujean, în a­­nul 1942. Se organiza aici un Congres studenţesc cu întâlniri sportive prieteneşti, cu cînte­­ce voioase şi dinamice, cu lait­motivul lui Gaudeamus Igitur. Pe treptele Universităţii clu­jene din Sibiul, gazdă, ne-a vorbit copleşitor profesorul şi omul mereu tinăr Iuliu Haţie­­ganu. Ne-a vorbit despre tinereţe şi studiu, despre mişcare şi stadion. Ne-a invitat să fim aici, ca pretutindeni în ţară, ca acasă. Şi ne-a urat succes în întreceri şi voie bună în excursiile din Dumbravă şi de la Răşinarii lui Goga. In Iuliu Haţieganu de atunci, anii nu adăugaseră nimic, poa­te doar evenimentele istorice, prin care trecea demn şi op­timist. Cînd vorbea Iuliu Haţieganu uitai unde eşti. Nu te sim­ţeai nici în sala de curs, nici la examene, nici auditor la o conferinţă a sa, ci erai tînărul căruia el i se adresa, cu toate gîndurile lui bune pentru tine. Un prieten mai vîrstnic şi cu experienţă mai bogată de via­ţă. Imaginea unui prieten bun, pe care nu-l vei putea uita niciodată... A treia şi cea din urmă în­­tîlnire cu cel care a fost şi va rămîne Iuliu Haţieganu am avut-o la o consfătuire meto­dică a oraşului Cluj, în anul 1958. Ţin minte că pregătisem cu grijă lucrări care să nu-l dez­amăgească. Intre altele, şi o evocare a sportului clujean, cu anii lui de început, cu par­cul oraşului şi parcul Univer­sităţii, cu perspectivele anilor care urmau. Iuliu Haţieganu ne-a feli­citat din toată inima. A des­chis sesiunea, cu aceeaşi spon­tană şi caldă înţelegere­­a lu­crurilor, ca totdeauna. Ne-a spus că intre laborator şi sta­dion trebuie să existe un per­fect echilibru, că fără mişcare nu există tinereţea şi bucuria de a trăi. A vorbit, mai ales, profe­sorul nostru drag, tuturor, din orice colţ de ţară, despre ros­tul educaţiei fizice în uni­versitate. Şi în viaţă, căci miş­carea, sportul, pregăteşte nu numai pentru campionate, ci pentru marea întrecere, care este existenţa noastră moder­nă, viaţa dinamică şi comple­xă de azi. Cuvintele lui de atunci sunt astăzi mai pline de tiri ca niciodată. Cine nu ştie astăzi să vrea şi să lupte, dar şi să se odihnească activ, să se re­creeze este un învins, un nau­fragiat. Multe, nenumărat de multe idei de care astăzi sun­tem­ de la sine convinşi, le da­torăm, fără sf­ mai ştim, lui Iuliu Haţieganu. Acestea au fost cele trei în­tilniri cu profesorul şi omul Iuliu Haţieganu. Dar ele s-au multiplicat în timp şi pare de atunci că l-am întîlnit mereu şi în multe împrejurări de viaţă... Virgil LUDU ANTRENOR INSPIRAT — De la 6 februarie vom juca după o nouă formulă ! — 1—4—2—4, 1 —3—3—4 ?­­— Nu!... 3 din tu numere la Loto! desen de AL. CLENCIU D­e totdeauna mi-am fost tare simpatici eitnii de vînătoare, chiar dacă sportul vinătorii propriu zise l-am abandonat cînd­­va din motive stricte şi perso­nale, ca şi James Oliver Curwood, (eh, să fim modeşti...) am înţe­les, un pic cam tirziu, că adevă­rata emoţie a vînătorii nu constă în a ucide, ci nu a lăsa să trăias­că ; am înţeles de asemenea, de data asta ceva mai devreme, că munţii şi pădurile îşi pot avea farmecul lor, indiferent de umbri sau nu cu o puşcă de vînătoare în spinare. Făr câ să rămin cu re­gretul după vreun paradis pier­dut, cum se-ntimplă adesea, am continuat să cresc ciini de vină­­toare, pentru că sint docili şi in­teligenţi şi, ce măi tura-vura, pentru că îmi sint prieteni adevă­raţi. Nu vă jucaţi cu elinii, ei să creadă că sint verii voştri pri­mari, spune un vechi proverb arab. Personal, proverbul nu mă priveşte, întrucît nu mă joc cu ei şi astfel nu le sunt nici rudă. Le sunt şef, un şef indiscutabil. Iar cînd ieşim împreună la ver­deaţă sau plimbare, eu îmi spun că ies pentru el, probabil ei îşi spun că ies pentru mine, aşa că simtem cu toţii, cum s-ar zice, chit şi plini de voie bună. Imr-una din zilele cînd zăpada începuse să se topească, am ieşit cu Juci la Şosea. Căţeluşa aceasta a mea este o înţeleaptă : cina de mizeria de afară, m-ă privii între­bător. Crezi ci face ! spuneau ochii ei. — Face, am liniştit-o. Mergem pe bulevard, noroiul şi apa sunt doar pe aici, un lapsus mărunt al măturătorilor, ceva trecător. Hai, iepuraş. Hai, hai. . . dar pe unde ? Pe Magheru, bălţile murdare şi pă­­mintul cleios acopereau tot. Am luat-o pe Dorobanţi, acelaşi lucru. Am ieşit în Eminescu, am fugit şi de-acolo, am ajuns pe ştefan cel Mare , tot mare inundaţie mare. In Piaţa Victoriei, eram stropit pină la sprincene, stropit de automobile, stropit de pașii din jur. stropit, stropit, stropit. Jud­ devenise un şoarece murat, mintit. zbirlit. tremurător, cu coa­­da-ntre picioare. Ne-am suit, ex­cedaţi, in primul troleibuz. — Jos, mi-au poruncit taxatoa­rea și şoferul. — Are permis, am arătat per­misul.­­ Jos, au mirt și călătorii. Ce-i cu pocitania asta printre noi ! Și de ce n-are botniţă ? — E cîine de vînătoare. Pocita­nie a devenit din pricina murdă­riei de afară. Nu mai poate merge pe jos, răcește. Are permis, nu se poa... — Jos, s-a amplificat sincron mtrîitul autobuzului acela Civili­zat, şi toţi s-au întors ameninţă­tori spre bieţii de noi doi. Le-am făcut faţă, simţind ca mi se umflă o venă de la gît. (A strigă, măre pericol !) — Cîinele are permis, am spus cu glas limpede. Permisul special cu numărul 46­, eliberat de AGVPS, Asociaţia generală a vi­­nătorilor şi pescarilor sportivi. Permisul îl vede toată lumea, il ţin ridicat sus in mina dreaptă. In conformitate cu dispoziţiunile articolului 21 din Decretul 71 pe 1951, dinii de vinătoare, care poartă semnul distinctiv metalic, emis de Asociaţie pot circula pe căile publice şi intra in localurile publice de consum, în autobuze, troleibuze, tramvaie şi vagoane de pasageri, fără a fi prevăzuţi cu botniţă. E clar ? Permis are, semn distinctiv metalic la zgardă are, ciine de vînătoare e — ce mai doriţi ? — Jos, a fost unicul răspuns hămăit. Vena de la gît mi s-a dezumflat brusc, în schimb mi s-au umflat nările. (Fără pericol, chestie de respiraţie). Cu toate astea, l-am luat iar cu binişorul. Tax una din ultimele expoziţii­­concurs de dini de vînătoare, la rasa spaniei, pocitania pe care o vedeţi a luat o menţiune.. . şi ştiţi cum e la concursuri : după mine, merita premiul I cu cunună şi medalie, în sfîrşit, ce-a fost a fost E un dine bun de vînătoare, are un miros excepţional, este o scotocitoare de mare clasă, la raţe, fazani şi prepeliţe. Are şi un pedigree excelent, Blanche de Castille e râs-Străbunica ei şi Pi­­rat II îi e bunic. Dick I i-a fost tată, provenit din Ako, frate cu Tomi, fiu­ celebrului Pirat simplu, import senzaţional englez. însăşi ea este mama frumosului Scor­mon, cu regretul de a nu vi-l pu­tea prezenta şi pe el, dar e plecat la canisa vînătorilor sportivi de la Băneasa, în voiaj nupţial de montă, fiind reproducător-tip.­in aplicaţia ei vinătorească, e la fel de îndemînatecă, la fel de dibace şi măiastră, ca şi un sportiv de performanţă în sportul lui. Pentru asta a şi fost dresată şi antrena­tă, aşa cum e îndrumat şi antrenat oricare sportiv. Dacă pe străzi n-ar fi ce-ar fi, v-aţi uita la ea ca la o minune. Dar pe străzi este ce este şi ce ştiţi, şi nu-i vina ei că arată cum arată. Nu merită tratamentul inuman pe care i-l a­­pileaţi, zău nu merită. E cline... In felul ei este un sportman de­­săvirşit, un sportman ce-şi face meseria kinegeticâ cu multă tra­gere de inimă şi talent, un veri­tabil performer, de esenţă şi cali­tate. Aţi da jos din troleibuz un sportman îngheţat şi murdar fără voia lui, l-aţi da jos, de exemplu, într-o situaţie asemănătoare, pe Di Stefano ? — Jos, m-au îmbrincit afară. Astea-s comparaţii nepermise, să se cheme miliţia ! Acasă, am făcut o baie, am spălat-o şi pe Juci. In timp ce-o ştergeam cu prosopul, m-a lins pe obraz şi mi-a şoptit, dirdîind : — E-n regulă, bătrîne. Nu fi amărît. Acuși-acuşi vine vara, To­por zice c-o să plouă, o să bată vîntul şi o să cureţe şi mătura lună tot oraşul, o să fim fericiţi şi-o să mergem iar pe jos, să nu mai fim insultaţi. Eu n-am insul­tat pe nimeni în viaţa mea... oare n-am şi eu, cit de cit, un locşor sub soare ? Chiar cînd se topeşte zăpada ? Sigur că ai, fetiţa. Da' vezi tu, mai sînt unii oameni, din păcate destul de mulţi, care au uitat că din bezna miilor de ani scurşi spre civilizaţia de astăzi, dintre puţinii ochi prietenoşi ce le-au călăuzit spaimele, le-au păzit a­­vutul şi l-au adorat cu credinţă, au fost şi ochii tăi buni, frumoşi şi deştepţi. Ar fi bine să nu se uite măcar lucrul ăsta. Al. SIRUJEANU ES] ^ofiept portál C­u cîteva zile în urmă cî­­ţiva vînători ne aventu­ram după mistreţi, un­deva în Carpaţii meridionali. Locul se numeşte Plaiul Ne­mernicului. Tare nemernic trebuie să fi fost cel care a dat numele plaiului, fiindcă prea sus şi departe a trebuit, cîndva, să se ascundă. Dar să pornim la drum... Facem un mini-marş, doar trei kilometri, ca să traver­săm, pe pod, bicisnica apă care ne desparte de piciorul muntelui. Apoi începem să urcăm. Cu spor, apoi din ce în ce mai încet, trecem o cul­me, pe urmă alta. Scoatem de pe noi un pulovăr şi-l punem în rucsac şi mai trecem o culme. Apoi, mai scoatem un pulovăr şi mai trecem o cul­me. Dar cum ajungem pe o culme, nu prea departe se şi vede alta ! Aşa, am terminat puloverele. Culmile s-au ter­minat mult mai tirziu. De vină n-a fost obişnuinţa noas­tră cu bulevardul sau asfal­tul bucureştean, ci faptul că omul n-are decît două mîini! Cu o mînă trebuia să-ţi ţii puşca şi să ai grijă să nu-i intre zăpadă pe ţevi; cu alta să opreşti pendularea apara­tului fotografic,­ pentru ca, a­­găţat de gît, să nu se loveas­că de pietre, cu a treia mină să te sprijini in creanga-bas­­ton şi cu a patra să-ţi ştergi, eventual, sudoarea de pe frun­te, de care, slavă Domnului, nu duci lipsă... După trei ore (şi după ce se părea­­z, inima mi se întîlnise cu omuşorul!) am ajuns. Or­ganizatorul vînătorii mă plan­tează pe o coamă de munte. Văd într-o parte şi-n alta, ca în carte. Aici nu vine nici un mistreţ, doar dacă a că­piat vreunul de curînd, poate un lup sau un rîs, mi-am zis. Dar slabă nădejde — mi-am amintit — în muntele ăsta lupi şi rîşi n-au fost de mult. Şi privesc spre vale. Vecinul meu din dreapta (C. V.) stă nemişcat şi drept, ca un brad. Celălalt, aflat mai jos, se tot uită pe sus, se plimbă de la un fag la altul... Porneşte goana. Se aud din vale hăulituri. Nu trece mult şi văd că C. V. ridică puşca, o pune în umăr şi trage. Un foc. Sare într-o parte, încă un foc, dar în acelaşi timp se împiedică şi cade. întâi a început să cadă şi pe urmă a tras a doua oară. Şi a greşit focul. Din tufe izbucneşte o namilă neagră , un mistreţ, mare cu­ o uşă răsturnată. Se năpusteş­te spre el... Fug la vale, cu mare spor. Ajung la vreme ca să „pun“ un foc „la ureche“ mistreţului aflat deasupra vînătorului că­zut pe spate, în zăpada groasă şi moale. Mistreţul tocmai voia să-şi pună colţii în lu­crare... Abia după ce s-a ridicat din zăpadă şi s-a convins că na­mila neagră de-alături deve­nise inofensivă, C. V. şi-a scos căciula şi a privit In jur. Atunci l-am văzut, a­­mîndoi, pe vecinul lui din dreapta, în vîrful fagului. — Ce faci acolo nene­z că mistreţii nu se prea urcă în pom !... i-am strigat. Voiam să am mai mult timp de vedere şi de tragere... s-a bîlbîit el încă înfricoşat, fiindcă asistase la întreaga scenă, destul de dramatică. Apoi au urmat alte două goane, dar nimic spectaculos. Au căzut cuminţi, încă doi mistreţi... Ziua s-a încheiat în jurul focului tradiţional, învîrtind frigările prin flăcări... Hie CARCIU PE PLAIUL NEMERNICULUI Nr. 801 (6235) immm­m­nmmmmm Din cele trecute vremi (…) Nefiind uşor să te desparţi de răsfoirea scrierilor despre ceea ce a fost odinioară, con­tinui şi în duminica aceasta scoaterea în vileag a unor preocupări sportive de care dădeau dovadă, altădată, tine­rii culţi şi elementele cu dra­goste de o civilizaţie moder­nă în ţara noastră. Cred că e bine să se ştie că, înainte ca vînătoarei şi pasionaţii ei să se fi constituit într-o aso­ciaţie afiliată patronatului sportiv, erau mulţi care cu­treierau şi la noi coclaurii cu puşca pe umăr şi tolba la şold, în căutare de pradă. Mulţi tineri luminaţi, care­ a­­veau să cîştige mai tirziu re­putaţia unor dregători, au dobîndit devreme faima de bărbaţi sprinteni şi iscusiţi in ceea ce era de pe atunci sport, fără a i se spune astfel. Cînd, pe iarnă, dorinţa lor de miş­care şi împrospătare a cor­pului era scăzută prin luctce­­zeala impusă de ger, vifor şi zăpadă în mare cantitate, ei organizau vînători de lupi şi iepuri. Tradiţia lor se moşte­nise de pe vremea cînd era mai des cu păhărelele, decît cui orînduielele, cum aflăm din Letopiseţe. Zile în şir se vînau iepurii, în cîmpiile din ţinutul Vasluiului, iar lupul era scos din vizuini de către hăitaşi foarte dibaci. înainte de astfel de vînă­tori, se luau de sîrg măsurile şi pregătirile trebuincioase. Se vina şi cu ogari şi cu pre­­pelicari şi cu copoi, se făceau hăituieli de iepuri, de sitari şi de capre, îndeosebi cele din pădurea de trei mii de fălci a Bohotinului au rămas de po­mină, fiindcă vînatul de tot soiul mişuna acolo în codri, în cîmpii, în luncile Jijiei şi ale Prutului, mn stufăriile ia­zurilor. Se înţelege că prada era adunată în grămezi la pi­cioarele puşcaşului care o do­­borîse şi, astfel, se vedea cu uşurinţă a cui fusese îndem­î­­narea cea mai mare. Nu lipsea nici obiceiul plă­cut al gustării vînătoreşti, care se prepara în bordeiele cu acoperămînt de stuf din mar­ginea pădurii, unde se ardeau din vreme, pe farfurioare, că­­lugăraşi sau lemn de odogeni, ceea ce nu era altceva deci­ creanga de aloe, pentru ei, nasul vînătorilor să mai uit­; mirosul sîngelui vărsat pe cele întinsuri. Povestirile, ca şi vinul, curgeau atunci în şuvoii nes­fârşit şi, de pe acea vreme, minciunile vînătoreşti se cu­veneau a fi scurtate prin tra­gerea de mînecă a aceluia ce născocea isprăvi prea de tot neruşinate. Unul dintre aceş­tia a fost, se pare, Alecu Ru­­set, vînător pătimaş şi un puşcaş fără pereche în toată ţara. îndemânarea o moşteni­se de la tatăl său, care fusese călăreţ bun şi ţintaş greu de întrecut. Tot de la el moşteni­se darul scornirii de minciuni, nelepădîndu-se de acest obicei al său pină la moarte. Poves­tea, printre altele, că într-o bună zi, chiar după zacusca matinală — cum i s-a spus prînzului de dimineață pină acum un secol — a văzut nă­­pustindu-se către dînsul o haită înfricoșătoare de lupi. Ce s-a gîndit, ce nu s-a gîn­­dit, Ruset al nostru s-a stre­curat iute intr-o groapă de capcane și de acolo, cum să­rea un lup pe deasupra — poc! — îl nimerea chiar în burtă, încît i-a venit repede de hac haitei întregi. Frumoa­să ispravă, cînd te gîndești că, după spusele acelui Ruset, în haită fuseseră vreo treizeci de lupi . Vînătoarea a devenit, între timp, un sport cu regulile şi orînduielile lui, dar mai ales cu numeroase oprelişti. Nici una din opreliştile acestea n-a putut însă pune capăt năra­vului din firea vînătorilor, care n-are lecuire. George SBARCEA Agenda vînătorului şi pescarului sportiv Februarie este, poate, luna cînd vînatul trece prin cele mai grele Încercări. Timp ge­ros şi zăpadă mare. De aceea, ■hrănitorii« trebuie aprovizio­nate necontenit, iar potecile spre asemenea locuri trebuie asigurate în permanenţă. Tot­odată, pe plan piscicol, este necesară împrospătarea copci­lor in gheaţă ca şi curăţirea zăpezii de pe gheaţa bazine­lor cu peşte. In această lună, haitele de lupi fac adevărate ravagii printre vieţuitoarele codrilor. Prin urmare, se cuvine o în­­teţire a vînării lupilor, fie in grup, la goană sau la pîndă. In aceeaşi perioadă este per­misă vînătoarea la mistreţi, sitari, porumbei, cocoşari, gîş­­te şi raţe sălbatice, la alt vî­­nat de baltă ca şi la dăunătorii cu păr şi pene, in afara celor ocrotiţi prin lege. Cu autori­zaţie specială se pot împuşca şi jderii. Amatorii unditului pot să-şi exercite frumoasa lor îndelet­nicire la copcă, sau, dacă pe alocuri se înregistrează un dez­gheţ, se poate pescui clean, scobar, mreană, ştiucă şi bi­ban (Ultimele două specii în bălţi). Paralel insă cu vînarea şi pescuirea speciilor permise, in­tervalul de timp care urmea­ză este cel mai propice apli­cării măsurilor corespunză­toare de pază și ocrotire. ^ CUPON DE CONCURS |­ Numele și prenumele : .......................... Adresa : ........................................... cmmiDiiiCu!fEe.y.?.R OBTINE CALIFICAREA PENTRU SFERTURILE DE FINALA (reamintim : din fiecare grupă se califică primele DOUA CLASATE)? GRUPA A................................................................. GRUPA B . . ......................................................... GRUPA C ................................................................. GRUPA D ................................................................. 2. CE ECHIPA VA CÎSTIGA CAMPIONATUL MONDIAL? 1 .­­ —minTînnr *

Next