Sportul, august 1971 (Anul 27, nr. 6772-6801)
1971-08-01 / nr. 6772
MOŞ DRAGHIA PEDALEAZĂ SPRE VARŞOVIA La 24 aprilie pleca din faţa redacţiei, într-o uluitoare călătorie cicloturistică, pe o bicicletă românească, pensionarul ALEXANDRU DRĂGHIA, în vîrstă de 75 de ani. De data aceasta, autorul unui ocol al României, despre care am mai scris, îşi propunea o ispravă mai senzaţională „TURUL PRIETENIEI“ avînd ca itinerar capitalele ţărilor socialiste Sofia — Belgrad — Budapesta — Fraga — Berlin — Varşovia — Moscova — Bucureşti. I-am strîns mina, i i-am urat drum bun şi... i-am pierdut urma. .. Dar iată că zilele trecute ne-a sosit un plic de peste hotare. De la Alexandru Drăghia. Prima parte a călătoriei a decurs cu succes. Ciclistul septuagenar ne-a scris din Berlin. Pretutindeni a fost primit cu prietenie şi admiraţie. A înfruntat drumuri lungi, urcuşuri, ploi.In capitala R. D. Germane a ajuns pe o furtună teribilă, urmîndu-i pe automobiliști. Ziarul „Vecerna Pravda“ din Praga a inserat la 2 iunie un micro-interviu cu acest veritabil globe-trotter. De la Berlin, moş Drăghia a pornit spre Varşovia. Alexandru Drăghia , în capitala R. D. Germane. , Foto : T. LEFTICARU Pag a 2-a D.P., BRAŞOV şi I.S., LUPENI. 1) Nu pot decit să regret faptul că, tocmai cînd ziceam că am lămurit problema recordului la aruncarea ciocanului — repetăm că el este deţinut de atletul vest-german Beyer, cu performanţa de 74,90 m — prin transcrnerea unor date, nepuse la punct, din buletinul oficial al Federaţiei, s-a redeschis confuzia privitoare la acest record. Ne cerem scuze, nutrind speranţa că, pina la apariţia acestor rinduri, nu va surveni un alt record. Nu de alta, dar iar trebuie s-o iau de la început cu explicaţiile ! 2. Problema întîlnită în scrisoarea venită din Lupeni este interesantă . „Atacantul unei echipe de fotbal driblează portarul advers, ajunge singur cu poarta goală, dar în viteză depăşeşte suprafaţa terenului, ieşind în afara cimpului de joc, FARA MINGE, aceasta oprindu-se în teren. Fiind urmărit de un fundaş advers, care iese (odată cu atacantul) In afara terenului, este îmbrincit sau împiedicat de către acesta să realizeze şi astfel să împingă mingea in poartă. Ce decizie va da arbitrul, dat fiind că infracţiunea s-a produs In afara terenului de joc ?** în aceste condiţiuni, arbitrul nu va fluiera nimic, lăsînd jocul să continue. Chiar în ipoteza că Intervenţia fundaşului a fost marcată de o nepermisă notă de duritate, ea nu poate fi sancţionată tehnic, ci doar disciplinar. Deci, avertisment, chiar eliminare din joc (dacă cele ce s-au întîmplat în afara terenului justifică o astfel de măsură), dar în nici un caz lovitură de la 11 metri sau lovitură liberă indirectă pentru obstrucţie. UN GRUP DE SALARIAŢI „23 AUGUST“. „Cineva susţine că după acel 6 0 cu care Petrolul a învins pe Rapid, la Bucureşti, în ediţia 1963—64, au urmat 6 victorii consecutive ale Rapidului asupra petroliştilor“. Şase, nu, dar patru, da, în ediţia 1965—1966, în retur, Petrolul reuşind, în sfîrşit, să scape de... răzbunarea rapidiştilor şi ciştigind cu 1—0. N. RUDU, PLOIEŞTI. Apariţia sau neapariţia unei epigrame nu depinde de noi, ca de... dv. VASILE LEORDA DUMITRIU, BUCUREŞTI. Aveţi 41 de ani şi v-aţi propus să faceţi Turul României, pe jos. N-aveţi bani de tren . Lăsând gluma la o parte, vă previn că o asemenea performanţă este extrem de dificclă, chiar pentru un sportiv cu experienţă. Mersul pe jos e sănătos. Dar, nu pe distanţe atit de mari. Cit priveşte posibilitatea parcurgerii, in medie, a 80 de kilometri pe zi, aceasta este o simplă iluzie. Ce-ar fi să începeţi cu un Tur al Bucureştiului ? Aveţi doar atîtea de văzut ! OLEANA EPAMINONDAS, BUCUREŞTI. Am citit cu deosebit interes scrisoarea dv. care ne-a pus în faţa linei cunoscătoare a istoriei fotbalistice. Şi n-aţi trădat niciodată acest sport, care v-a pasionat, îmi dau seama, din copilărie, din moment ce ştiţi atîtea lucruri (pînă şi minutul în care a înscris Dobay sau Colaussi). Verificînd şi datele pe care le posed eu, sunt în măsură să vă prezint acum o situaţie exactă a primilor fotbalişti cu cele mai multe selecţionări în echipa naţională : 1. Bodola — 48 ; 2. Albu — 42 ; 3—4. Dobay şi C. Dan — 41 ; 5. Ion Nunweiller — 40 (Constantin are numai 39 de prezenţe in reprezentativa ţării). Cit priveşte golgeterii echipei naţionale, aceştia sunt, în ordine : 1. Iuliu Bodola — 31 de goluri ; 2. Ştefan Dobay — 19 ; 3. Graţian Sepi — 14 ; 4—5. Iuliu Baratky şi Gheorghe Ciolac — cîte 13 goluri. Numărul jocurilor internaţionale crescînd mult faţă de trecut, desigur că unii dintre actualii fotbalişti au perspectiva de a-l depăşi pe Bodola, la capitolul selecţionărilor în naţională. Dar nu prea văd pe cei care ar putea să-i ia locul şi pe lista golgeterilor. Poate, totuşi, că mă înşel. Cine mă contrazice ? Dumitrache? Lucescu . Jur că nu mă supăr. Dimpotrivă... Ilustrații : N CLAUDIU Handbalul către baschet: E RÎNDUL VOSTRU! l-aţi recunoscut, desigur. In stingă, maestrul emerit al sportului Mihai Albu, căpitanul echipei naţionale de baschet. In dreapta, maestrul emerital sportului Gheorghe Gruia, căpitanul echipei naţionale de handbal Şi, intre ei, neastimpărata minge, veşnic pusă pe pozne, pe care, însă, cei doi sportivi au reuşit s-o... dreseze, s-o facă să se supună vrerii lor. Simpatizanţii baschetului şi cei ai handbalului aşteaptă revederea cu aceşti doi performeri, cu coechipierii lor, in apropiata toamnă pe care o vor plină de rod... Foto : Dragoș NEAGU RONDOURILE SPORTIVILOR vechi tradiţii, edilii oraşului abordează totdeauna cu plăcere şi... multă fantezie „temele“ acestui domeniu. Şi organele locale de stat şi sportive le oferă — ca dovadă a preocupărilor permanente pentru îmbogăţirea patrimoniului sportiv al oraşului — multiple prilejuri de a-şi etala măiestria. Numeroase construcţii de dată recentă stau mărturie lăudabilelor preocupări : stadionul 1 Mai, cu o capacitate de peste 35 000 de locuri, frumoasa şi moderna sală Olimpia (2500 de locuri), ştrandul termal, bazinul de înot acoperit de la „Industria linii", multe alte terenuri destinate jocurilor sportive, urmind ca la iarnă să 11 se alăture și un patinoar artificial, iar mai apoi un bazin olimpic, localul unui liceu cu profil sportiv, un hotel al sportivilor etc. Zona în care se grupează majoritatea bazelor a devenit un adevărat paradis al sportului. El este legat de oraş printr-o frumoasă alee cu punct terminus la podul Michelangelo (și el clădit de curind). Aleea, decorată cu multă ingeniozitate de horticultorii Timişoarei, are un deosebit farmec : pe rondouri stau scrise, cu flori multicolore, numele unor sportivi contemporani : Ilie Nastase, Gheorghe Gruia, Gheorghe Berceanu, Maria Alexandru, Cornelia Petruşcă, Valeria Bufanu, Cristian Gaţu etc. Timişorenii au primit cu multă satisfacţie ingenioasa idee a edililor, simbol al preţuirii de care se bucură in ţara noastră cei mai buni reprezentanţi ai sportului românesc. Petre ARCAN Oraşul de pe Bega — recunoscut centru furnizor al sportului de înaltă performanţă — adaugă an de an peisajului său urbanistic noi perle destinate activităţii sportive. Credincioşi unor ADEVĂRURI Viaţa fără muncă şi fără mişcare nu înseamnă decît o moarte prematură. N. IORGA Sportul nu înseamnă numai sănătate fizică, dar şi sănătate morală, echilibru perfect între toate componentele fiinţei umane. E. HEMINGWAY Adevărata personalitate în sport nu se poate afirma la superlativ decît prin integrarea completă a acesteia în spiritul de luptă al întregii echipe. CAMIL PETRESCU Nimic nu rezistă, dacă nu este fundamentat pe adevăr și pe etică. Iar în sport, mai mult ca în orice altă activitate umană. PIERRE DE COUBERTIN Sportivul care vrea să învingă într-o competiţie, trebuie să se învingă întîi pe el însuşi. ALBERT CAMUS Pentru a ajunge o singură dată pe podium, e nevoie să transpiri sute de zile pe pistă sau în arenă. dr. IULIU HAŢIEGANU (Culese de D. Moraru - Slivna) Sportul Cu campionul naţional, dincolo de perimetrul decatlonului VASILE BOGDAN PROMITE 8 000 DE PUNCTE • Două recorduri în serie şi mezinul de la „U" răstoarnă ierarhia valorică a decatlonului • Suliţa — o iubită care trădează „Babeşul" — sediul unei şcoli clujene a decatlonului In mai, cînd decatlonistul Vasile Bogdan a avut îndrăzneala să-l depăşească cu 2 puncte (7 773) pe recordmanul naţional Curt Socol nu puţine au fost vocile care i-au contestat performanţa, acuzînd lipsa unei obiectivităţi în citirea cronometrului şi a ruletei. „S-a tras pentru el, aşa este cînd concurezi acasă, dar nu-i nimic, veţi vedea că totul n-a fost decît un foc de paie“ — se murmura suficient de tare ca să audă și recordmanul. Insinuările, însă, departe de a-l dezarma, l-au „înrăit“ pe Bogdan, care a promis o confirmare menită să stingă vulcanul tuturor comentariilor. Confirmarea avea să se producă, spectaculos, după numai 40 de zile, pe stadionul Republicii, în cursul campionatului naţional de decatlon, în care Bogdan — mezinul de la „U“ — a totalizat 7 810 p, rezultat ce reprezintă un nou record naţional şi care s-a convertit într-un tricou de campion şi o candidatură pentru campionatele europene de la Helsinki. Să-l recomandăm, însă, pe Bogdan, prezentare care ni se pare necesară pentru că atletul clujean nu are, în proba probelor, decît un trecut de 3 ani, el aparţinînd restrînsei categorii de decatlonişti îmbrăţişaţi, din start, de capricioasa Fortuna şi propulsaţi rapid pe treptele podiumului pentrucare alţii asudă ani întregi. Născut la 20 martie 1950, la Cluj, veritabilul campion de astăzi are şansa ca, la 14 ani, să-l întîlnească, la Liceul Bălcescu, pe prof. Dumitru Olteanu, cel care-l orientează spre suliţă, probă pe care, deşi adolescentul o va iubi cu patimă şi o va servi cu devoţiune (49,08 m şi 56,40 m la 14 şi 15 ani, cu suliţă de 0,600 kg ; 62,74 m şi 63,04 m la 16 şi respectiv 17 ani, cu suliţă de 0,800 kg, rezultate ce reprezintă şi două locuri I în campionatul liceelor cu program de educaţie fizică din anul 1966— 67) o va trăda mai tîrziu, tocmai în momentele lui de cumpănă, în diferite concursuri de decatlon. Un accident la opt, survenit la sfîrşitul lui ’67, îl obligă la o pregătire multilaterală (alergări, garduri, prăjină), deşi obiectivul nu era nicidecum decatlonul. „Dar să încercăm!“ — şi-a zis liceanul în primăvara lui ’68, angajîndu-se în concursul naţional al juniorilor. Surpriză! Locul I cu 6173 p, încă o încercare reuşită, în toamnă, în campionatul de juniori — 6573 p şi un tricou de campioni şi convertirea la decatron e totală. Urmează tentativa la 7 000 p, redută pe care Bogdan o cucereşte, în primăvara viitoare, cu 2 luni înaintea bacalaureatului (7 093 p). Salturile următoare sunt de... cangur: 7 421 în ’70 şi cele 2 recorduri care l-au adus pe studentul clujean (anul III la Facultatea de educaţie fizică a Institutului pedagogic) în plină actualitate. — Pe cînd 8 000 p 7 — Curind, deşi este un lucru enorm de greu. De La 7 400 în sus, punctele pot avea acoperire în aur. Efortul este uneori supraomenesc — apreciază elevul antrenorului Olteanu. Pentru a-l simţi mai puţin şi a acumula mai mult şi mai repede, trebuie să fii mai consistent ajutat. Cum? Cu unele îmbunătăţiri pe ,,Babeş“, cu mai multe confruntări Internaţionale... — Apropo ! Pe „Babeş“ lucrează trupa cea mai bogată şi mai valoroasă de decatlonişti. Confirmarea : ocuparea tuturor locurilor pe podiumul ultimei ediţii a naţionalelor. Care sunt raporturile dintre ei, ştiut fiind faptul că, deşi toţi sunt sportivi la „U“, fiecare compune — cu antrenorul său — un cuplu aparte ? — Deşi fiecare are scopul său şi luptă să se depăşească unul pe celălalt, relaţiile sunt cordiale, iar atmosfera una care impulsionează şi-ţi dă siguranţă. De altfel, din acest impuls reciproc, declanşat de cuplul Curt Socol — dr. Arfiăut, s-a născut trupa de care vorbiţi şi care va genera, sigur, o şcoală clujeană de decatlon. — Cînd detronezi un campion — mai ales cînd acela îţi este şi coleg de club — trăieşti satisfacţia victoriei asupra lui, sau realizarea ta plenară ? — Deşi l-am depăşit pe Curt, nu mă simt, nicidecum, deasupra lui. De altfel, Socol, cu victoriile şi înfrîngerile sale, cu răbdarea, stoicismul şi munca titanică de care e capabil, reprezintă un simbol pe care nu-l poţi depăşi ci, cel mult, atinge. Un simbol spre care tind şi eu deşi, acum, am 39 de puncte peste suprema lui victorie ! Nuşa DEMIAN DE CE MlNA DREAPTĂ Şl NU STlNGA ? V-aţi întrebat vreodată de ce marea majoritate a oamenilor prezintă o mai mare îndemînare la mina dreaptă ? Şi, prin urmare, de ce discul, suliţa slnt aruncate cu mina dreaptă ? De ce cu degetul arătător drept se apasă pe trăgaciul armelor de tir ? De ce floreta, racheta, paleta se ţin cu mîna dreaptă ? De ce şi cronicarii sportivi scriu cu anina dreaptă, şi nu cu stingă ? Şi, în fine, de ce doi oameni cind se întilnesc îşi strâng mina dreaptă şi nu stingă în semn de respect reciproc ? Pentru a da un răspuns plauzibil, trebuie să recurgem la antropogeneză, să urmărim evoluţia omului, pierind de la pithecanthropus erectus. Acest om —maimuţă ridicată pe picioare — ca şi descendenţii săi mai evoluaţi, a observat că in partea stingă a pieptului se află „ceva” care, o dată împuns cu cine ştie ce obiect ascuţit, făcea să înceteze viaţa. Şi atunci, pentru a proteja acel „ceva“, care nu era decît inima, organul central pulsatil al aparatului circulator, a recurs la mina stingă, iar pe cea dreaptă, înarmată, o folosea în luptă cu adversarii de tot felul. Aşa că mina dreaptă a devenit organul esenţial al prehensiunii, iar cea stingă organul de ocrotire a părţii vulnerabile. Cu timpul, pentru o mai bună ocrotire a inimii, omul va inventa scutul pe care, fireşte, îl va ţine tot cu mina stingă. Pe cale ereditară, prioritatea acordată conştient inimii drepte s-a transmis la descendenţi, la care va deveni un act reflex înnăscut, cu sediul intr-un centru nervos situat în emisfera cerebrală stingă. De ce nu în emisfera dreaptă ? Deoarece se ştie că toate funcţiunile dintr-o parte a corpului sunt guvernate de emisfera cerebrală din partea opusă, încrucişarea căilor nervoase avînd loc la nivelul decusaţiei din piramidele bulbului rahidian. Acest sistem de localizare a produs chiar şi un decalaj în dezvoltarea celor două emisfere cerebrale, emisfera stingă avînd un uşor avans faţă de congenera din partea dreptă. Printr-un capriciu al naturii, centrul nervos al îndemânării miinii drepte, la unii indivizi, se poate muta în emisfera dreaptă şi drept consecinţă ei devin stîngaci. In asemenea cazuri, cite o dată ereditare, nu se recomandă ca stîngacii să fie obligaţi ca, printr-o reeducare, să folosească mina din partea dreaptă, indiferent în ce acţiune. Se creează multe dificultăţi şi niciodată mina dreaptă la un stîngaci nu va da randamentul dorit. prof. dr. CONSTANTIN SIMIONESCU PE ŞANTIERUL CREAŢIEI PUBLICISTICE ANTRENORUL FEDERAL DE RUGBY ALEXANDRU TEOFILOVICI, LA STARTUL CELEI DE A 5-a LUCRĂRI EDITORIALE Cel puţin trei ore pe zi din activitatea antrenorului federal de rugby, profesorul de educaţie fizică Alexandru Teofilovici, sunt dedicate studiului. Fostul jucător internaţional, care şi-a adus un preţios aport la succesele rugbyului românesc din perioada anilor 1954— 1962 manifestă predilecţie pentru cercetare, pentru completarea continuă a cunoştinţelor sale. Este o preocupare care datează încă din anii activităţii sale de sportiv. Din Anglia, în 1955, după primul turneu al selecţionatei Bucureştiului peste canalul Minerii, Alexandru Teofilovici s-a întors cu peste 20 de lucrări din domeniul rugbyului. Din Franţa, în anii următori, a adus alte zeci şi zeci de cărţi. Le-a tradus singur, cu o migală şi o perseverenţă care îi sunt caracteristice. Multe din cele citite şi studiate le-a pus în practică, ca sportiv, apoi ca antrenor de club, la Constructorul Bucureşti, după aceea ca antrenor federal. Ceva mai mult, în ultimii ani prof. Teofilovici s-a dedicat şi scrisului. Singur, sau în colaborare cu profesorii Nicolae Pădureanu şi Viorel Cîrligelu, antrenorul federal de rugby a dat la iveală nu mai puţin de patru lucrări, de tehnică ((„Rugby la copii şi juniori“, „Antrenament, exerciţii, jocuri“), de orientare tactică („Rugby-ghidul antrenorilor şi jucătorilor“), de documentare (,,Anuarul Federaţiei române de rugby“). Pentru cine ştie cit de drămuit este timpul unui antrenor federal, o asemenea activitate publicistică apare ca un fapt puţin obişnuit. Este şi motivul pentru care am ţinut să-l relevăm. — Ce alte lucrări aveţi pe... şantierul creaţiei ? — l-am întrebat pe prof. Teofilovici. — Intenţionez să abordez nu numai probleme pur tehnice, ci şi de beletristică sportivă... — De pildă ? — Mă gîndesc să readuc în actualitate figurile unor rugbyşti iluştri, ale unor oameni care s-au realizat în societatea noastră nu numai ca sportivi, ci şi ca cetăţeni. — Poate că ne spuneţi cîteva nume... — Dintr-o asemenea lucrare nu vor lipsi prof. univ. Ascanio Damian, inginerii Vasile Mladin şi Viorel Moraru şi mulţi alţii. Doresc — şi sper să reuşesc — să demonstrez că rugbyul a creat mulţi oameni de nădejde! T. BRADEJEANU — Mi-ai promis o dată că vom sta de vorbă, mai ţii minte? — Ştiu Cînd ne-am întîlnit cu Sfera şi Albu la redacţia „Sportul“... — Atunci, ai vorbit mai mult de ei! Acum, aş vrea să-mi vorbeşti şi despre dumneata. Se poate ? — Cu mare plăcere. Te aştept după amiază la cinci; e bine ? ...Inginerul Mircea David închide „clasoarele“ colecţiei sale filatelice şi surîde ! — M-ai prins asupra... faptului. In fiecare zi, îmi fac timp şi pentru timbrele mele. Am cîteva „exemplare“ foarte rare... Mi le arată plin de bunăvoinţă şi-apoi se cuibăreşte pe canapea, calm, în aşteptarea „tirului“ de întrebări. — Să începem cu... începutul. — Iubeam fotbalul, din copilărie, dar eram prea slăbuț ca să mă gîndesc la el serios. Din fericire, a apărut cineva în viața mea, un băiat mai mare ca mine. Se numea Baratin, şi de la el am învățat să fac gimnastică şi să beau lapte. Asta se-ntîmpla în liceu. Devenisem portarul echipei „Emanuil Gojdu“, din Oradea... Ţin minte că am făcut o partidă foarte bună cu „Comerţul“, unde jucau fotbalişti de la C.A.O. Eram în clasa a Vll-a şi plecasem apoi să-mi petrec vacanţa la Tg. Ocna. Dar, după două zile, mă trezesc cu o telegramă „Vino urgent, Oradea“. Portarul C.A.O.-ului, marele Czinczer, îşi fracturase mina, astfel că la 17 ani, datorită acestui accident, intram val-vîrtej în prima echipă a Oradiei cu atacul celebru care făcea ţăndări toate apărările : Glanzman, Covaci, Rónai, Bodola, Cociş. „Ce-o să facem cu puştiul ăsta-n poartă ?, a glumit Rónai. O să se sperie şi-o să lase golurile să intre...* „Nu-i nimic, a răspuns „Duduş“ Bodola, avem noi grijă la înaintare şi marcăm mai multe goluri decit primeşte el...“ — Iţi aminteşti de primul meci la G.A.O. ?. — Am jucat cu Juventus la Bucureşti. „Roş-albaştrii“ aveau atunci în formaţie pe Melchior, Dobo, Vogi. Cînd m-a văzut ,,nea Luchide“ în gară, cu şapca de licean, au glumit I „Ce-aţi venit cu mucosul ăsta?“ Antrenorul Remeny a zîmbit şi el Intr-un fel ciudat I „Ei, ai să vezi că într-o ei o să ai nevoie de el la naţională“. A avut gura aurită, Remeny... — Care crezi că e partida vieţii dumitale? — Toţi spun că la Roma a fost „meciul meu“. Eu cred însă că am făcut o treabă şi mai bună la Belgrad, când naţionala noastră, cu o echipă nouă, a învins, totuşi, cu 2—1. Atunci, apărarea a dus tot greul. Timonici şi Petrovici au pus toate „tunurile" pe poarta noastră, dar n-au reuşit să ne smulgă victoria. Am apărat atunci cit pentru cinci meciuri. Memorabilă e pentru mine şi partida a treia din cele patru finale de cupă cu Rapid, jucată pe Giuleşti. Atunci ziarele au scris : „Rapid—David 2—2 !“ — In ce crezi că stă „secretul" unui portar de clasă ? — Trebuie, în primul rînd, să aibă intuiţia jocului. Detenta, plonjoanele, „priza“, se învaţă la groapa cu nisip, dar cu intuiţia ori te naşti, ori nu. Eu luam parte la joc tot timpul! Mă aventuram şi în careu, uneori, dar nu din hazard, ci din calcul. Pavlovici, marele meu rival, a fost mai sobru, mai reţinut. Pentru el, alarma începea atunci cînd mingea era semnalată în careul său. Eu mă „alertam“ mai devreme, în momentul cînd se dezlănțuie atacul, chiar de la centrul terenului. Atunci începeam să iau măsuri. Uneori, ieşeam pînă-n marginea careului mare și degajam cu piciorul, ca un veritabil fundaş. — Erai categorisit ca un portar mlndru și ambițios... — E adevărat ! Mă consumam enorm pentru fiecare gol primit. Am suferit — nu exagerai — 21 de fracturi, începînd cu degetele şi terminlnd cu braţele... Şi toate astea numai pentru cA voiam cu orice preţ să Impiedic golul. In orice condiţii» Odată, la un meci Venus—Juventus, CIND CONDUCEAM GU 5—0 şi deci victoria nu mai putea fi pusă în cumpănâ, m-am aruncat tn picioarele lui Nachy care „scăpase* pe contraatac. N-a mai putut să mă evite și m-a accidentat. Am stat un an pe tușă și toate astea numai pentru că NU VOIAM SA PRIMESG GO& I Mircea David privește cu nostalgie o fotografie mai veche .,11 Dlo zboară cu balonul spre cer..." Apoi, murmură, visător ! — Ei, ce departe-i tinereţea... cîte succese, dar şi cite renunţări... După ce sfîrşeam antrenamentul şi ieşeam din „iadul de zgură“ din Splai, făceam un duş îndelungat, apoi, ocrotit de negura nopţii, luam drumul casei. Mă aştepta sticla de lapte, obligatorie, şi la zece eram în pat... (n. r.: ne permitem să intervenim, în paranteză, şi era vorba de junele-prim al fotbalului nostru din acei ani, la care visau toate fetele). Ar fi crezut cineva ? Nimeni... Nimeni decit cei ce ştiu adevărul adevărat !... Căci fotbalul, dragul meu, are o lege severă: dacă nu-i dai totul, nu-ți dă nimic !... George MIHALACHE Nr. 6772 ARIPI NEVĂZUTE... Săritura cu care Dick Fossbury a devenit campion olimpic, in Mexic este un film pe care azi îl derulăm in memorie de nesfirşite ori, spre a-i găsi secretul frumuseţii. Nu-l vom afla insă şi nu ne rămîne decit să privim iar şi iar filmul acestui zbor ciudat, cu mereu alţi actori care bat la porţile performanţei şi gloriei sportive. Aşa am privit de fiecare dată şi săriturile Corneliei Popescu. De fiecare dată, totul începe cu o alergare înaltă, în arc de cerc, aşa cum un cerc aleargă împodobiţi festiv caii de rasă în manejul circului. E multă ambiţie în pasul acesta înalt care anunţă desprinderea. In faţa ştachetei, înlănţuirea de paşi se topeşte într-un zbor perfect vertical, cu umerii împungînd cerul. întors cu spatele la ştachetă, săritorul pare a ignora cu totul prezenţa ei, incîntat de libertatea de a se desprinde de pămint, îşi fereşte ochii de străjerul de metal al înălţimii, de parcă s-ar teme că privindu-i lucirea rece, i-ar pieri puterile. Arcuindu-şi mijlocul, trece plutind peste bara de metal, cu umerii înainte, cu o destindere a genunchiului ca o bătaie de aripi în final. Tehnica „Fossbury", a plonjonului dorsal, o îmbinare ciudată de traiectorii perfecte şi îndrăzneală acrobatică. Cît de bine a învăţat-o Cornelia noastră au arătat atît dr. STANESCU fra recordului personal cit şi aplauzele spectatorilor fascinaţi de zborul ei.