Sportul, august 1971 (Anul 27, nr. 6772-6801)

1971-08-01 / nr. 6772

­ MOŞ DRAGHIA PEDALEAZĂ SPRE VARŞOVIA La 24 aprilie pleca din faţa re­dacţiei, într-o uluitoare călătorie cicloturistică, pe o bicicletă ro­­­­mânească, pensionarul ALEXAN­­­­DRU DRĂGHIA, în vîrstă de 75­­ de ani. De data aceasta, autorul unui ocol al României, despre care am mai scris, îşi propunea o is­pravă mai senzaţională­­ „TURUL PRIETENIEI“ avînd ca itinerar capitalele ţărilor socialiste­­ Sofia — Belgrad — Budapesta — Fraga — Berlin — Varşovia — Moscova­­ — Bucureşti. I-am strîns mina, i i-am urat drum bun şi... i-am pier­­­­dut urma. .. Dar iată că zilele trecute­­ ne-a sosit un plic de peste­­ hotare. De la Alexandru­­ Drăghia. Prima parte a că­lătoriei a decurs cu succes.­­ Ciclistul septuagenar ne-a scris din Berlin. Pretutindeni a fost primit cu prietenie şi admiraţie. A înfruntat drumuri lungi, ur­cuşuri, ploi.­­In capitala R. D. Germane a ajuns pe o furtună teribilă, urmîndu-i pe automobiliști­. Zia­rul „Vecerna Pravda“ din Praga a inserat la 2 iunie un micro-interviu cu acest veritabil globe-trotter. De la Berlin, moş Drăghia a pornit spre Varşovia. Alexandru Drăghia , în capitala R. D. Ger­mane. , Foto : T. LEFTICARU Pag­ a 2-a D.P., BRAŞOV şi I.S., LUPENI. 1) Nu pot decit să regret faptul că, toc­mai cînd ziceam că am lămurit pro­blema recordului la aruncarea cio­canului — repetăm că el este deţinut de atletul vest-german Beyer, cu per­formanţa de 74,90 m — prin transcrne­rea unor date, nepuse la punct, din buletinul oficial al Federaţiei, s-a re­deschis confuzia privitoare la­ acest record. Ne cerem scuze, nutrind spe­ranţa că, pina la apariţia acestor rinduri, nu va surveni un alt record. Nu de alta, dar iar trebuie s-o iau de la început cu explicaţiile ! 2. Pro­blema întîlnită în scrisoarea venită din Lupeni este interesantă . „Atacan­tul unei echipe de fotbal driblează portarul advers, ajunge singur cu poarta goală, dar în viteză depăşeşte suprafaţa terenului, ieşind în afara cimpului de joc, FARA MINGE, aceas­ta oprindu-se în teren. Fiind urmărit de un fundaş advers, care iese (odată cu atacantul) In afara terenului, este îmbrincit sau împiedicat de către a­­cesta să realizeze şi astfel să îm­pingă mingea in poartă. Ce decizie va da arbitrul, dat fiind că infrac­ţiunea s-a produs In afara terenului de joc ?** în aceste condiţiuni, arbitrul nu va fluiera nimic, lăsînd jocul să continue. Chiar în ipoteza că Inter­venţia fundaşului a fost marcată de o nepermisă notă de duritate, ea nu poa­te fi sancţionată tehnic, ci doar disciplinar. Deci, avertisment, chiar e­­liminare din joc (dacă cele ce s-au întîmplat în afara terenului justifică o astfel de măsură), dar în nici un caz lovitură de la 11 metri sau lovitură liberă indirectă pentru obstrucţie. UN GRUP DE SALARIAŢI „23 AU­GUST“. „Cineva susţine că după acel 6­ 0 cu care Petrolul a învins pe Ra­pid, la Bucureşti, în ediţia 1963—64, au urmat 6 victorii consecutive ale Rapidului asupra petroliştilor“. Şase, nu, dar patru, da, în ediţia 1965—1966, în retur, Petrolul reuşind, în sfîrşit, să scape de... răzbunarea rapidiştilor şi ciştigind cu 1—0. N. RUDU, PLOIEŞTI. Apa­riţia sau neapariţia unei epigrame nu depinde de noi, ca de... dv.­­ VASILE LEORDA DUMITRIU, BUCU­REŞTI. Aveţi 41 de ani şi v-aţi pro­pus să faceţi Turul României, pe jos. N-aveţi bani de tren . Lăsând gluma la o parte, vă previn că o asemenea performanţă este extrem de dificclă, chiar pentru un sportiv cu experien­ţă. Mersul pe jos e sănătos. Dar, nu pe distanţe atit de mari. Cit priveşte posibilitatea­­ parcurgerii, in medie, a 80 de kilometri pe zi, aceasta este o simplă iluzie. Ce-ar fi să începeţi cu un Tur al Bucureştiului ? Aveţi doar atîtea de văzut ! OLEANA EPAMINONDAS, BUCU­REŞTI. Am citit cu deosebit interes scrisoarea dv. care ne-a pus în faţa li­nei cunoscătoare a istoriei fotbalistice. Şi n-aţi trădat niciodată acest sport, care v-a pasionat, îmi dau seama, din copilărie, din moment ce ştiţi atîtea lucruri (pînă şi minutul în care a înscris Dobay sau Colaussi­­). Veri­­ficînd şi datele pe care le posed eu, sunt în măsură să vă prezint acum o situaţie exactă a primilor­­ fot­balişti cu cele mai multe selecţionări în echipa naţională : 1. Bodola — 48 ; 2. Albu — 42 ; 3—4. Dobay şi C. Dan — 41 ; 5. Ion Nunweiller — 40 (Constantin are numai 39 de prezenţe in reprezentativa ţării). Cit priveşte golgeterii echipei naţionale, aceştia sunt, în ordine : 1. Iuliu Bodola — 31 de goluri ; 2. Ştefan Dobay — 19 ; 3. Graţian Sepi — 14 ; 4—5. Iuliu Ba­ratky şi Gheorghe Ciolac — cîte 13 goluri. Numărul jocurilor internaţiona­le crescînd mult faţă de trecut, de­sigur că unii dintre actualii fotba­lişti au perspectiva de a-l depăşi pe Bodola, la capitolul selecţionărilor în naţională. Dar nu prea văd pe cei care ar putea să-i ia locul şi pe lista golgeterilor. Poate, totuşi, că mă în­şel. Cine mă contrazice ? Dumitrache? Lucescu . Jur că nu mă supăr. Dim­potrivă... Ilustrații : N CLAUDIU Handbalul către baschet: E RÎNDUL VOSTRU! l-aţi recunoscut, de­sigur. In stingă, maes­trul emerit al sportu­lui Mihai Albu, căpi­tanul echipei naţionale de baschet. In dreapta, maestrul emerit­­al sportului Gheorghe Gruia, căpitanul echi­pei naţionale de hand­bal Şi, intre ei, neastim­­părata minge, veşnic pusă pe pozne, pe care, însă, cei doi sportivi au reuşit s-o... dreseze, s-o facă să se supună vrerii lor. Simpatizanţii bas­chetului şi cei ai hand­balului aşteaptă reve­derea cu aceşti doi performeri, cu coechi­pierii lor, in apropiata toamnă pe care o vor plină de rod... Foto : Dragoș NEAGU RONDOURILE SPORTIVILOR vechi tradiţii, edilii oraşului abordează totdeauna cu­ plăcere şi... multă fan­tezie „temele“ acestui domeniu. Şi or­ganele locale de stat şi sportive le oferă — ca dovadă a preocupărilor per­manente pentru îmbogăţirea patrimo­niului sportiv al oraşului — multiple prilejuri de a-şi etala măiestria. Nume­roase construcţii de dată recentă stau mărturie lăudabilelor preocupări : sta­dionul 1 Mai, cu o capacitate de peste 35 000 de locuri, frumoasa şi moderna sală Olimpia (2500 de locuri), ştrandul termal, bazinul de înot acoperit de la „Industria linii", multe alte terenuri destinate jocurilor sportive, urmind ca la iarnă să 11 se alăture și un pati­noar artificial, iar mai apoi un bazin olimpic, localul unui liceu cu profil sportiv, un hotel al sportivilor etc. Zona în care se grupează majoritatea bazelor a devenit un adevărat paradis al sportului. El este legat de oraş prin­­tr-o frumoasă alee cu punct terminus la podul Michelangelo (și el clădit de curind). Aleea, decorată cu multă ingeniozitate de horticultorii Timişoarei, are un deosebit farmec : pe rondouri stau scrise, cu flori multicolore, nu­mele unor sportivi contemporani : Ilie Nastase, Gheorghe Gruia, Gheorghe Berceanu, Maria Alexandru, Cornelia Petruşcă, Valeria Bufanu, Cristian Gaţu etc. Timişorenii au primit cu multă sa­tisfacţie ingenioasa idee a edililor, sim­bol al preţuirii de care se bucură in ţara noastră cei mai buni reprezentanţi ai sportului românesc. Petre ARCAN Oraşul de pe Bega — recunoscut centru furnizor al sportului de înaltă performanţă — adaugă an de an peisa­jului său urbanistic noi perle destinate activităţii sportive. Credincioşi unor ADEVĂRURI Viaţa fără muncă şi fără mişcare nu înseamnă decît o moarte prematură. N. IORGA Sportul nu înseamnă numai sănătate fizică, dar şi sănă­tate morală, echilibru perfect între toate componentele fiin­ţei umane. E. HEMINGWAY Adevărata personalitate în sport nu se poate afirma la superlativ decît prin integra­rea completă a acesteia în spiritul de luptă al întregii echipe. CAMIL PETRESCU Nimic nu rezistă, dacă nu este fundamentat pe adevăr și pe etică. Iar în sport, mai mult ca în orice altă activi­tate umană. PIERRE DE COUBERTIN Sportivul care vrea să învin­gă într-o competiţie, trebuie să se învingă întîi pe el în­suşi. ALBERT CAMUS Pentru a ajunge o singură dată pe podium, e nevoie să transpiri sute de zile pe pistă sau în arenă. dr. IULIU HAŢIEGANU (Culese de D. Moraru - Slivna) Sportul Cu campionul naţional, dincolo de perimetrul decatlonului VASILE BOGDAN PROMITE 8 000 DE PUNCTE • Două recorduri în serie şi mezinul de la „U" răstoarnă ierarhia valorică a decatlonului • Suliţa — o iubită care trădează­­ „Babeşul" — sediul unei şcoli clujene a decatlonului In mai, cînd decatlonistul Va­sile Bogdan a avut îndrăzneala să-l depăşească cu 2 puncte (7 773) pe recordmanul naţional Curt Socol nu puţine au fost vocile care i-au contestat performanţa, acuzînd lipsa unei obiectivităţi în citirea cronometrului şi a ruletei. „S-a tras pentru el, aşa este cînd concurezi acasă, dar nu-i ni­mic, veţi vedea că totul n-a fost decît un foc de paie“ — se mur­mura suficient de tare ca să audă și recordmanul. Insinuările, însă, departe de a-l dezarma, l-au „înrăit“ pe Bogdan, care a promis o confir­mare menită să stingă vulcanul tuturor comentariilor. Confir­marea avea să se producă, spec­taculos, după numai 40 de zile, pe stadionul Republicii, în cursul campionatului naţional de decat­lon, în care Bogdan — mezinul de la „U“ — a totalizat 7 810 p, rezultat ce reprezintă un nou re­cord naţional şi care s-a conver­tit într-un tricou de campion şi o candidatură pentru campio­natele europene de la Helsinki. Să-l recomandăm, însă, pe Bog­dan, prezentare care ni se pare necesară pentru că atletul clu­jean nu are, în proba probelor, decît un trecut de 3 ani, el apar­­ţinînd restrînsei categorii de de­­catlonişti îmbrăţişaţi, din start, de capricioasa Fortuna şi pro­pulsaţi rapid p­e treptele podiu­mului pentru­­care alţii asudă ani întregi. Născut la 20 martie 1950, la Cluj, veritabilul campion de as­tăzi are şansa ca, la 14 ani, să-l întîlnească, la Liceul Bălcescu, pe prof. Dumitru Olteanu, cel care-l orientează spre suliţă, pro­bă pe care, deşi adolescentul o va iubi cu patimă şi o va servi cu devoţiune (49,08 m şi 56,40 m la 14 şi 15 ani, cu suliţă de 0,600 kg ; 62,74 m şi 63,04 m la 16 şi respectiv 17 ani, cu suliţă de 0,800 kg, rezultate ce repre­zintă şi două locuri I în cam­pionatul liceelor cu program de educaţie fizică din anul 1966— 67) o va trăda mai tîrziu, toc­mai în momentele lui de cum­pănă, în diferite concursuri de decatlon. Un accident la opt, survenit la sfîrşitul lui ’67, îl obligă la o pregătire multilaterală (alergări, garduri, prăjină), deşi obiectivul nu era nicidecum decatlonul. „Dar să încercăm!“ — şi-a zis liceanul în primăvara lui ’68, angajîndu-se în concursul na­ţional al juniorilor. Surpriză! Lo­cul I cu 6173 p, încă o încercare reuşită, în toamnă, în campiona­tul de juniori — 6­573 p şi un tricou de campion­i şi converti­rea la decatron e totală. Urmea­ză tentativa la 7 000 p, redută pe care Bogdan o cucereşte, în pri­măvara viitoare, cu 2 luni îna­intea bacalaureatului (7 093 p). Salturile următoare sunt de... can­gur: 7 421 în ’70 şi cele 2 re­corduri care l-au adus pe stu­dentul clujean (anul III la Facul­tatea de educaţie fizică a Insti­tutului pedagogic) în plină actua­litate. — Pe cînd 8 000 p 7 — Curind, deşi este un lucru enorm de greu. De La 7 400 în sus, punctele pot avea acoperire în aur. Efortul este uneori su­praomenesc — apreciază elevul antrenorului Olteanu. Pentru a-l simţi mai puţin şi a acumula mai mult şi mai repede, trebuie să fii mai consistent ajutat. Cum? Cu unele îmbunătăţiri pe ,,Ba­­beş“, cu mai multe confruntări Internaţionale... — Apropo ! Pe „Babeş“ lu­crează trupa cea mai bogată şi mai valoroasă de decatlonişti. Confirmarea : ocuparea tuturor locurilor pe podiumul ultimei ediţii a naţionalelor. Care sunt raporturile dintre ei, ştiut fiind faptul că, deşi toţi sunt sportivi la „U“, fiecare compune — cu antrenorul său — un cuplu apar­­­te ? — Deşi fiecare are scopul său şi luptă să se depăşească unul pe celălalt, relaţiile sunt cor­diale, iar atmosfera una care im­pulsionează şi-ţi dă siguranţă. De altfel, din acest impuls re­ciproc, declanşat de cuplul Curt Socol — dr. Arfiăut, s-a născut trupa de care vorbiţi şi care va genera, sigur, o şcoală clujeană de decatlon. — Cînd detronezi un campion — mai ales cînd acela îţi este şi coleg de club — trăieşti satisfac­ţia victoriei asupra lui, sau rea­lizarea ta plenară ? — Deşi l-am depăşit pe Curt, nu mă simt, nicidecum, deasupra lui. De altfel, Socol, cu victoriile şi înfrîngerile sale, cu răbdarea, stoicismul şi munca titanică de care e capabil, reprezintă un simbol pe care nu-l poţi depăşi ci, cel mult, atinge. Un simbol spre care tind şi eu deşi, acum, am 39 de puncte peste suprema lui victorie ! Nuşa DEMIAN DE CE MlNA DREAPTĂ Şl NU STlNGA ? V-aţi întrebat vreodată de ce ma­rea majoritate a oamenilor prezintă o mai mare îndemînare la mina dreaptă ? Şi, prin urmare, de ce discul, suliţa slnt aruncate cu mina dreaptă ? De ce cu degetul arătător drept se apasă pe trăgaciul armelor de tir ? De ce floreta, racheta, paleta se ţin cu mîna dreaptă ? De ce şi cronicarii sportivi scriu cu anina dreaptă, şi nu cu stingă ? Şi, în fine, de ce doi oameni cind se întilnesc îşi strâng mina dreaptă şi nu stingă în semn de respect reciproc ? Pentru a da un răspuns plauzibil, trebuie să recurgem la antropogene­­ză, să urmărim evoluţia omului, pie­rind de la pithecanthropus erectus. Acest om —maimuţă ridicată pe pi­cioare — ca şi descendenţii săi mai evoluaţi, a observat că in partea stingă a pieptului se află „ceva” care,­­ o dată împuns cu cine ştie ce obiect ascuţit, făcea să înceteze via­ţa. Şi atunci, pentru a proteja acel „ceva“, care nu era decît inima, or­ganul central pulsatil al aparatului circulator, a recurs la mina stingă, iar pe cea dreaptă, înarmată, o folo­sea în luptă cu adversarii de tot fe­lul. Aşa că mina dreaptă a devenit organul esenţial al prehensiunii, iar cea stingă organul de ocrotire a părţii vulnerabile. Cu timpul, pentru o mai bună ocro­tire a inimii, omul va inventa scutul pe care, fireşte, îl va ţine tot cu mina stingă. Pe cale ereditară, prioritatea acor­dată conştient inim­ii drepte s-a trans­mis la descendenţi, la care va deveni un act reflex înnăscut, cu sediul in­tr-un centru nervos situat în emisfe­ra cerebrală stingă. De ce nu în emisfera dreaptă ? Deoarece se ştie că toate funcţiunile dintr-o parte a corpului sunt guvernate de emisfera cerebrală din partea opusă, încruci­şarea căilor nervoase avînd loc la ni­velul decusaţiei din piramidele bulbu­lui rahidian. Acest sistem de localizare a pro­dus chiar şi un decalaj în dezvolta­rea celor două emisfere cerebrale, emisfera stingă avînd un uşor avans faţă de congenera din partea dreptă. Printr-un capriciu al naturii, cen­trul nervos al îndemânării miinii drepte, la unii indivizi, se poate muta în emisfera dreaptă şi drept consecin­ţă ei devin stîngaci. In asemenea cazuri, cite o dată ere­ditare, nu se recomandă ca stîngacii să fie obligaţi ca, printr-o reeducare, să folosească mina din partea dreap­tă, indiferent în ce acţiune. Se cree­ază multe dificultăţi şi niciodată mina dreaptă la un stîngaci nu va da ran­damentul dorit. prof. dr. CONSTANTIN SIMIONESCU PE ŞANTIERUL CREAŢIEI PUBLICISTICE ANTRENORUL FEDERAL DE RUGBY ALEXANDRU TEOFILOVICI, LA STARTUL CELEI DE A 5-a LUCRĂRI EDITORIALE Cel puţin trei ore pe zi din ac­tivitatea antrenorului federal de rugby, profesorul de educaţie fizică Alexandru Teofilovici, sunt dedicate studiului. Fostul jucător interna­ţional, care şi-a adus un preţios aport la succesele rugbyului ro­mânesc din perioada anilor 1954— 1962 manifestă predilecţie pentru cercetare, pentru completarea con­tinuă a cunoştinţelor sale. Este o preocupare care datează încă din anii activităţii sale de sportiv. Din Anglia, în 1955, după pri­mul turneu al selecţionatei Bucu­reştiului peste canalul Minerii, Alexandru Teofilovici s-a întors cu peste 20 de lucrări din dome­niul rugbyului. Din Franţa, în anii următori, a adus alte zeci şi zeci de cărţi. Le-a tradus singur, cu o migală şi o perseverenţă care îi sunt caracteristice. Multe din cele citite şi studiate le-a pus în prac­tică, ca sportiv, apoi ca antrenor de club, la Constructorul Bucu­reşti, după aceea ca antrenor fe­deral. Ceva mai mult, în ultimii ani prof. Teofilovici s-a dedicat şi scri­sului. Singur, sau în colaborare cu profesorii Nicolae Pădureanu şi Viorel Cîrligelu, antrenorul fe­deral de rugby a dat la iveală nu mai puţin de patru lucrări, de tehnică ((„Rugby la copii şi juni­ori“, „Antrenament, exerciţii, jocuri“), de orientare tactică („Rug­­by-ghidul antrenorilor şi jucători­lor“), de documentare (,,Anuarul Federaţiei române de rugby“). Pentru cine ştie cit de drămuit este timpul unui antrenor federal, o asemenea activitate publicistică apare ca un fapt puţin obişnuit. Este şi motivul pentru care am ţinut să-l relevăm. — Ce alte lucrări aveţi pe... şan­tierul creaţiei ? — l-am întrebat pe prof. Teofilovici. — Intenţionez să abordez nu numai probleme pur tehnice, ci şi de beletristică sportivă... — De pildă ? — Mă gîndesc să readuc în ac­tualitate figurile unor rugbyşti iluştri, ale unor oameni care s-au realizat în societatea noastră nu numai ca sportivi, ci şi ca cetă­ţeni. — Poate că ne spuneţi cîteva nume... — Dintr-o asemenea lucrare nu vor lipsi prof. univ. Ascanio Da­mian, inginerii Vasile Mladin şi Viorel Moraru şi mulţi alţii. Do­resc — şi sper să reuşesc — să demonstrez că rugbyul a creat mulţi oameni de nădejde! T. BRADEJEANU — Mi-ai promis o dată că vom sta de vorbă, mai ţii minte? — Ştiu Cînd ne-am întîlnit cu Sfera şi Albu la redacţia „Sportul“... — Atunci, ai vorbit mai mult de ei! Acum, aş vrea să-mi vorbeşti şi despre dumneata. Se poate ? — Cu mare plăcere. Te aştept după amiază la cinci; e bine ? ...Inginerul Mircea David închide „clasoa­rele“ colecţiei sale filatelice şi surîde ! — M-ai prins asupra... faptului. In fie­care zi, îmi fac timp şi pentru timbrele mele. Am cîteva „exemplare“ foarte rare... Mi le arată plin de bunăvoinţă şi-apoi se cuibăreşte pe canapea, calm, în aşteptarea „tirului“ de întrebări. — Să începem cu... începutul. — Iubeam fotbalul, din copilărie, dar eram prea slăbuț ca să mă gîndesc la el serios. Din fericire, a apărut cineva în viața mea, un băiat mai mare ca mine. Se numea Ba­ratin, şi de la el am învățat să fac gimnas­tică şi să beau lapte. Asta se-ntîmpla în liceu. Devenisem portarul echipei „Emanuil Gojdu“, din Oradea... Ţin minte că am făcut o partidă foarte bună cu „Comerţul“, unde jucau fotbalişti de la C.A.O. Eram în clasa a Vll-a şi plecasem apoi să-mi petrec va­canţa la Tg. Ocna. Dar, după două zile, mă trezesc cu o telegramă­­ „Vino urgent, Ora­dea“. Portarul C.A.O.-ului, marele Czinczer, îşi fracturase mina, astfel că la 17 ani, dato­rită acestui accident, intram val-vîrtej în pri­ma echipă a Oradiei cu atacul celebru care făcea ţăndări toate apărările : Glanzman, Covaci, Rónai, Bodola, Cociş. „Ce-o să facem cu puştiul ăsta-n poartă ?, a glumit Rónai. O să se sperie şi-o să lase golurile să intre...* „Nu-i nimic, a răspuns „Duduş“ Bodola, avem noi grijă la înaintare şi marcăm mai multe goluri decit primeşte el...“ — Iţi aminteşti de primul meci la G.A.O. ?. — Am jucat cu Juventus la Bucureşti. „Roş-albaştrii“ aveau atunci în formaţie pe Melchior, Dobo, Vogi. Cînd m-a văzut ,,nea Luchide“ în gară, cu şapca de licean, a­u glu­mit I „Ce-aţi venit cu mucosul ăsta?“ Antre­norul Remeny a zîmbit şi el Intr-un fel ciu­dat I „Ei, ai să vezi că într-o ei o să ai ne­voie de el la naţională“. A avut gura aurită, Remeny... — Care crezi că e partida vieţii dumitale? — Toţi spun că la Roma a fost „meciul meu“. Eu cred însă că am făcut o treabă şi mai bună la Belgrad, când naţionala noastră, cu o echipă nouă, a învins, totuşi, cu 2—1. Atunci, apărarea a dus tot­ greul. Timonici şi Petrovici au pus toate „tunurile" pe poarta noastră, dar n-au reuşit să ne smulgă victoria. Am apărat atunci cit pentru cinci meciuri. Memorabilă e pentru mine şi par­tida a treia din cele patru finale de cupă cu Rapid, jucată pe Giuleşti. Atunci ziarele au scris : „Rapid—David­­ 2—2 !“ — In ce crezi că stă „secretul" unui por­tar de clasă ? — Trebuie, în primul rînd, să aibă intuiţia jocului. Detenta, plonjoanele, „priza“, se în­vaţă la groapa cu nisip, dar cu intuiţia ori te naşti, ori nu. Eu luam parte la joc tot timpul! Mă aventuram şi în careu, uneori, dar nu din hazard, ci din calcul. Pavlovici, marele meu rival, a fost mai sobru, mai re­ţinut. Pentru el, alarma începea atunci cînd mingea era semnalată în careul său. Eu mă „alertam“ mai devreme, în momentul cînd se dezlănțuie atacul, chiar de la centrul terenului. Atunci începeam să iau măsuri. Uneori, ieşeam pînă-n marginea careului mare și degajam cu piciorul, ca un veritabil fundaş. — Erai categorisit ca un portar mlndru și ambițios... — E adevărat ! Mă consumam enorm pen­tru fiecare gol primit. Am suferit — nu exa­gerai — 21 de fracturi, începînd cu degetele şi terminlnd cu braţele... Şi toate astea numai pentru cA voiam cu orice preţ să Impiedic golul. In orice condiţii» Odată, la un meci Venus—Juventus, CIND CONDUCEAM GU 5—0 şi deci victoria nu mai putea fi pusă în cumpănâ, m-am aruncat tn picioarele lui Nachy care „scăpase* pe contraatac. N-a mai putut să mă evite și m-a accidentat. Am stat un an pe tușă și toate astea numai pen­tru că NU VOIAM SA PRIMESG GO& I Mircea David privește cu nostalgie o foto­grafie mai veche­­ .,11 Dlo zboară cu balonul spre cer..." Apoi, murmură, visător ! — Ei, ce departe-i tinereţea... cîte succese, dar şi cite renunţări... După ce sfîrşeam an­trenamentul şi ieşeam din „iadul de zgură“ din Splai, făceam un duş îndelungat, apoi, ocrotit de negura nopţii, luam drumul casei. Mă aştepta sticla de lapte, obligatorie, şi la zece eram în pat... (n. r.: ne permitem­ să intervenim, în paranteză, şi era vorba de junele-prim al fotbalului nostru din acei ani, la care visau toate fetele). Ar fi crezut cineva ? Nimeni... Nimeni decit cei ce ştiu adevărul adevărat !... Căci fotbalul, dragul meu, are o lege severă: dacă nu-i dai totul, nu-ți dă nimic !... George MIHALACHE Nr. 6772 ARIPI NEVĂZUTE... Săritura cu care Dick Fossbury a devenit campion olimpic, in Mexic este un film pe care azi îl derulăm in memorie de nesfirşite ori, spre a-i găsi secretul frumu­seţii. Nu-l vom afla insă şi nu ne rămîne decit să privim iar şi iar filmul acestui zbor ciudat, cu me­reu alţi actori care bat la porţile performanţei şi gloriei sportive. Aşa am privit de fiecare dată şi săriturile Corneliei Popescu. De fiecare dată, totul începe cu o alergare înaltă, în arc de cerc, aşa cum un cerc aleargă împodo­biţi festiv caii de rasă în mane­jul circului. E multă ambiţie în pasul acesta înalt care anunţă des­prinderea. In faţa ştachetei, înlăn­ţuirea de paşi se topeşte într-un zbor perfect vertical, cu umerii împungînd cerul. întors cu spatele la ştachetă, să­ritorul pare a ignora cu totul pre­zenţa ei, incîntat de libertatea de a se desprinde de pămint, îşi fe­reşte ochii de străjerul de metal al înălţimii, de parcă s-ar teme că privindu-i lucirea rece, i-ar pieri puterile. Arcuindu-şi mijlocul, trece plutind peste bara de metal, cu­ umerii înainte, cu o destindere a genunchiului ca o bătaie de aripi în final. Tehnica „Fossbury", a plonjonu­lui dorsal, o îmbinare ciudată de traiectorii perfecte şi îndrăzneală acrobatică. Cît de bine a învăţat-o Cornelia noastră au arătat atît d­­r. STANESCU fra recordului personal cit şi a­­plauzele spectatorilor fascinaţi de zborul ei.

Next