Sportul, aprilie 1973 (Anul 29, nr. 7370-7398)

1973-04-01 / nr. 7370

Pag.­g 2-8 fti:UH||IUUIMpiiHII!||||||IIIl||||IIIIIIIIIIIIUIIIU!!HlllllinUIIIIII!!IIH!!llllinilllIIIIIIlini!llllIIIUIIlllHllinil!IWII»Mt«IIHIIUIHIIIIII)Mllllllllll­llllll!tllIlllillllllllIIIIII UN MARE PRIETEN AI SPORTULUI, SCRIITORUL DEMOSTENE BOTEZ . . .Ne-a părăsit Demostene Botez şi, odată cu­ di­­sportul şi-a pierdut pe li­nul dint­re marii săi prieteni. Alături de Camil Fetrescu, Uviu Rebreanu, Ionel Teodorreanu, Mihail Sebastian, Cezar PetreşcH şi, alţi­­ scriitori, din trecutele decenii, Demostene Botez a contribuit cu necontestatul'' său prestigiu de ales mnînuitor ftl condeiului, la o apropiere Intre xtadiem și bibliotecă. . . .Ctr mai bine de Cit de ani In urmă, elev al Liceului Internat din laşi, De­mostene Botez era nu numai un tînâr »cu mască elegiacă şi chică byroniană” ei şi posesorul unui „pumn formidabil la oinf.“. Aşa şi-l amintea Ionel Teodo­­reanu pe­­cel care era nu numai coleg de clasă,­ el și de echipă, cu neîntre­cutul campion de altădată al oinei, C. Vîrtosu, „vedetă" a întrecerilor inter­­licee de la începutul secolului. „Nimeni n-ar putea crede că in materie de fotbal (...) pot să existe savanţi. Şi cu toate acestea, există. Bineînţeles că aceştia n-au atins mingea de cind sunt ei. Sunt deci sa­vanţi puri (...) Ieri am căzut, printre spectatori, alături de un asemenea savant, înainte de a începe jocul, a dat tovarăşului­ (fin strigă vreo citeva informaţii asu­pra echipei vieneze (n.n. F. C. Wien, aflată în turneu în ţara noastră). A stabilit ierarhii în termeni tehnici atît de obscuri pentru mine, incit la un moment dat am fost înclinat să cred că face Nu trebuie să ne surprindă deci că ani mai tîrziu — in 1957 — Demostene Botez ne-a dăruit „Bucuria tinereţii", ro­manul vieţii lui Mihai Tataru, elev al liceului ieşean, pasionat sportiv, ca şi cel care ii dăruise viaţă nu numai din reci litere de plumb, ci mai ales din calde amintiri. . . Demostene Botez ne-a lăsat insă şi numeroase articole dedicate sportului,­­generos risipite in paginile multor pe­riodice, care, cindva, vor putea alcătui o antologie, din rindurile căreia „bucu­ria tinereţii“ va vibra din plin. Antici­­pind, ne permitem azi, ca, in amintirea celui care a fost Demostene Botez, să reproducem — parţial — un articol pu­blicat cu aproape patru decenii in urmă in „Adevărul". Este un pamflet care-şi păstrează neştirbită prospeţimea, pentru că şi azi mai intîlnim pe stadioane asemenea „savanţi", (d. ştef.) filozofie pură (...). Ceea ce mi-a distrus spectacolul, nu au fost (insă) aceste prefaţări din care nu am re­ţinut nimic care să-mi altereze plă­cerea, ci atitudinea din timpul jo­cului. Savantul meu a fost un om nenorocit. Se vede că aşa este des­tinul, ca tot­, ce-i savant să sufere, nu util pentru el, dar prin medio­critatea restului omenirii. Au fost faze şi combinaţii de joc care m-au entuziasmat. Ca spectator, dacă nu devii puţin copil, n-ai ce căuta acolo (...) La un moment dat, expan­siv, am început să aplaud şi să strig. Savantul, lingă mine, era a­celaşi, imperturbabil. M-am recu­les cu oarecare jenă. Mi-am dat seama că, în fond, entuziasmul meu înseamnă lipsă de cunoştinţe şi in­capacitate de a selecţiona subtilul. Savantul e parcă izolat. El n-a putut să aibă nici o clipă de mul­ţumire şi faţa lui n-a avut nici o contracţiune. A asistat cu o tragică indiferenţă. Şi asta, fiindcă el adin­­cea sensul filozofic al fiecărei lo­vituri de picior şi subtilitatea fiecă­rei traiectorii pe care o descria mingea. Iar eu, necunoscător şi fără ştiin­ţă, mă bucuram ca un copil. Şi am înţeles abia acum, de la savantul în fotbal, cit de curate şi de mari pot fi bucuriile ignoranţei“. SAVANTUL IN FOTBAL SPORTIVII IEȘENI IN VIZITĂ LA SENATUL UNIVERSITĂŢII! Este cunoscut faptul că Iaşul re­prezintă un puternic centru univer­sitar. De aceea, probabil, activita­tea sportivă ieşeană este reprezen­tată pe plan republican in propor­ţie de 70 la sută de echipe stu­denţeşti. Dintre acestea, reprezentativele clubului Universitatea obţin în mai multe discipline rezultate foarte bu­ne, graţie interesului pe care ca­drele didactice, conducerea Univer­sităţii şi­ a­­clubului îl arată spor­tului. In urmă cu cîtva timp, Senatul Universităţii Iaşi s-a reunit pentru o întilnire festivă, agreabilă şi sem- ■ nificativă, cu toţi sportivii de per­formanţă care activează sub culo­rile clubului. Rectorul Universităţii Iaşi, prof. dr. Mihai Todosia, conf. dr. Ionel Hagiu — secretarul Co­mitetului de partid pe Universita­te, prof. dr. docent Dumitru Rusu şi ceilalţi membri ai Senatului uni­versitar s-au întreţinut îndelung cu studenţii­ sportivi şi antrenorii lor, abordînd atît problemele legate de activitatea sportivă, cit şi de reali­zarea unei legături armonioase între învăţătură şi sport. Iată, în imaginea alăturată, un aspect din timpul întâlnirii, momentul în care­­vorbeşte rectorul Universităţii ieşe­ne. (al. h.). L ZI DE ODIHNĂ... Cînd s-a auzit acel „ţlţl — vara... ţiţi vara... ţlţl !“ al unei păsărele minus­cule, care prevesteşte apariţia sitari­lor o anumită categorie de oameni au Intrat in alertă. Erau vinătorii de sitari. „Sitărarii“.—Cei­­ mai buni trăgători la zbor, cei care găsesc în vinătoare un sport adevărat. Dar s-o luăm de la început. După un şir de zile frumoase, deodată, vine ves­te. Au căzut sitarii ! şopteşte micro­bistul, de la freză. — unde 7 întreabă tot pe șoptite­­,strungule din dreapta. — în luncile dinspre. Giurgiu. — Ii spunem și inginerului ? — îi spunem — dar numai lui ! Că dacă umplem lunca de vînători !... $i aşa s-a pus la cale, într-o sîmbătă, escapada pentru a doua zi, duminică- Cei trei vînători au trebuit totuşi, să-i dezvăluie secretul unul al patrulea, care avea şi cîine de vinătoare. Şi asta, precis numai pentru cline ! Nu pentru stăpînul lui. Dar iată-l gonind cu ma­şina, pe drumul spre Giurgiu. Unul dintre amicii noştri trage Intr-un sitar, care l-a sărit brusc, de lingă picior. Sitarul cade, se înalţă iar pe o aripă, cade iarăşi, apoi fuge pe pi­cioare. Vînătorul ii urmăreşte cu toată viteza posibilă printre tufe, strigîndu-şi de zor clinele. O creangă îi răpeşte pălăria cu tot, cu bogata colecţie de In­signe anexată. După pălărie, pierde din ochi şi sitarul rănit, caută şi una şi alta. Apoi, se resemnează să-şi mai caute clinele. Şi, după o vreme, dacă nici sitarul şi nici pălăria nu răspund Ir, apelurile Iul — răspunde clin ele ! Cuminte, Erik vine şi îi depune la pi­cioare pălăria pierdută. (Nu lipsea nici măcar o Insignă din colecţia... um­blătoare). Se înserase de-a binelea cina, după ce Impuşcasem fiecare clteva păsări cu ciocul lung, am socotit cu toţii că pe un Întuneric absolut nu se mai poate trage cu efect. Ne regrupăm osteniţi şi, după o vreme, răsuflăm uşuraţi, pe pernele maşinii. _ Ascultaţi la mine — spune decanul nostru de vîrstă, suflind greu — •& ştiţi că 1* vm­ătoare trebuia să mergi măcar o dată pe s ăptămtnă ! Asta ca să ai antrenament şi la tir şi la mm... — Maestre, de cind n-aţl mal fost tft vlnătoare? Arătaţi cam congestion#*.., fi întreb, In virtute» daturilor tejig *'*** —­ păi cred, că din aprilie trecut... Da, da, știu la ce te referi tinere, dar află că chiar și numai după o zi de vlnătoare, nu mai ai dureri de cap o săptămînă... M-am bucurat şi pentru calificativul „tinere" şi pentru faptul că zile de-a rlndul n-am mai avut „stări alergice" cum a scris doctorul pe un bileţel lung şi scris cam indescifrabil. Mie CIRCIU EXCES DE VITEZĂ Willis Hart n-a mai rezistat In sirul de automobile, şi-a făcut loc şi a depăşit trei maşini din cadrul unui convoi, ce se deplasa cu 40 km la oră, in apropierea Londrei. Ghinionist, Hart n-a observat că una dintre maşini aparţinea poli­ţiei. A fost oprit şi sancţionat se­ver, dar hotărîrea Curţii din Darmouth, în faţa căreia a fost citat peste trei săptămîni, a fost mai blindă, imprudentul fiind a­­mendat numai cu trei lire. Willis Hart, una dintre tinerele speranţe ale ciclismului amator englez, circulase In ziua Infrac­ţiunii pe... bicicletă !­ iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiy AZI vå propun surpriza... peseurului din desenele de mai sus, aparent, identice dar care, ca de obicei, con­ţin cele 7 inexactitaţi, ce aşteaptă să le depistaţi. CLAUDIU N.A. — Dat fiind deosebita dificultate a problemei, In ediţia viitoare ■ paginii „magazin" va voi oferi explicaţiile. S portnál --i.....................'i'|ia'11 400 km PE CRESTELE CARPAŢILOR Scurt jurnal de câlâtorie al unui participant la tura de iarna de-a lungul ,,meridionalilor“ Ce ne-a împins să pornim în această dură expediţie alpină care este par­curgerea Carpaţilor meridionali în timp de iarnă ? In primul rind dorinţa de a îndeplini una din normele pentru do­­blndirea titlului de maestru al sportului. Apoi ? Curiozitate , poate orgoliu. Dar orgoliu de oameni care nu dispre­ţuiesc efortul. Un efort care înseamnă mai mult decit a merge pe jos 400 km, care include urcuşuri şi coborişuri pe creste, crivăţ şi viscol primit în faţă, nopţi dormite sub pînza fragilă a unui cort ascuns între nămeţi uriaşi de zăpadă.. . Am pornit la 23 Ianuarie din Băile Herculane patru alpinişti : Dan Vasi­lescu, Vad Petcu şi Petru Santa (de la IPGG _ Bucureşti)., şi semnatarul acestor rin­duri, re­prezentind secţia de alpinism de la ATA- Armata S .Braşov. Am urmat vălea Cernei, am străbă­tut Piciorul Osiei Româneşti pentru a ajunge la virful Godeanu (2 230 m). Ne-au trebuit pentru această primă e­­tapă trei zile. Şi au fost zile de examen greu : nu eram suficient antrenaţi, înnoptam în cort pe zăpadă şi vremea ne Înfrunta ostilă... cind am ajuns la cabana Buta am savurat din plin camera caldă, patul confortabil, bu­catele ospitalierului cabanier. De la Buta am revenit în șaua Plaiului Mic de unde, prin frumoasa căldare a Bucurii, am urcat spre marile piscuri ale Retezatului. Vremea bună, căl­duroasă ne-a permis să zăbovim mai mult şi-am încheiat­­ etapa la cabana Pietrele, după o spectaculoasă cobori­­re pe valea cu acelaşi nume. Coborînd în valea Jiului am făcut un popas la Petroşani , aprovizionare cu alimente,­ veşti trimise acasă, şi abia spre seară am urcat la cabana I.E.F.S., de la poa­lele Parîngului. Ziua următoare am mers cu spor dar numai pînă aproape de virful Parin­­gului Mare (2 518 m) unde ne-a în­­tîmpinat o vijelie cum nu mai întîl­­nisem în viaţa mea şi care ne-a obligat să coborîm sub linia crestei aciuindu-ne 24 de ore într-un loc mai ferit, sub cortul nostru. Cînd vlntul s-a mai po­tolit, am strlns cortul şi am coborît dincolo de vîrfurile leşul, Pîcleşa şi Coas­ta lui Rus In sălbateca căldare a Obîr­­şiei Lotrului (Gîlcescu). Spre seară intram pe uşa cabanei Obîrşia Lotrului, unde încheiam o nouă etapă. A urmat cea mai dificilă porţiune a traseului nostru : creasta Făgăraşului. Am urcat în acest masiv într-o zi mo­­horîtă cu ploaie, la început, şi zăpadă aproape de cabana Surul. Începeam cei 70 de km de creastă cu şase virfuri de peste 2 500 m. De-a lungul lor am întilnit traversări acoperite cu ză­padă instabilă, cîmpuri vaste de gheaţă, ca să nu mai vorbim de viscol şi lipsa de vizibilitate obişnuită la vremea a­­ceasta pe culmile munţilor. Am trecut cu bine, totuşi, virful Ne­­goiul prin Strunga Dracului continuin­­du-ne drumul printr-o zăpadă ce ne-a ţinut sub ameninţarea avalanşelor pînă la Lacul Călţun. N-a fost de-ajuns că peste noapte ne-a chinuit un vlnt cum­plit de rece în modestul nostru bivuac, dar a doua zi am făcut, în căldarea Fun­dul Capra, o traversare pe o vreme demnă de filmele de groază .Acum — ciudat ! — ne gîndim­ cu duioşie, parcă, la clipele acelea). Ajunşi la Podragu, după aproape 20 zile de drum, coborîm ca să fim şi noi prezenţi la etapa de iarnă a campio­natului de alpinism, în Piatra Craiului. După campionat, revenim la Podragu ca să ne reluăm călătoria pe crestele Carpaţilor. A trebuit să luptăm trei zile cu uriaşii nămeţi pe care II for­mase ninsoarea abundentă de la sfîrşitul lui februarie. Am prins apoi două zile bune care ne-au permis să parcurgem matematic creasta dintre Tărîţa şi Gălăşescu. Victoria începea să ne surldă. Terminasem partea cea mai grea. După un bivuac sub vîrful Slănina trecem peste Curmătura Zîr­­nei şi, seara uirzii, înoptăip, sub,, vîrful Piţele. Atingem cabana Plaiul Foii abia in a treia zi. Era ca şi cum am fi ajuns acasă... Parcurgem, apoi, Bucegii ca o relaxare şi coborîm pe schiuri în Sinaia, punctul terminus al expediţiei noastre. Cezar MANEA alpinist — A.S. Armata Braşov Scurtă haltă in decorul copleşitor al Făgăraşului inveşmlntat in zăpadă, pe o mică platformă care oferă un loc ferit de surprizele avalanşelor. Foto­­ ing. Dan VASILESCU ÎN TRECERE DESPRE.....EN PASSANT“ Ion Poştaşu mi-a remis deunăzi un teanc gros de plicuri în care numeroşi cititori, iubitori ai şahu­lui, puneau cu toţii aceeaşi între­­­­bare : „CE ESTE ŞI CUM­ SE A­­PLICA REGULA EN PASSANT ?“ Parcurgînd corespondenţa, am constatat că această clauză a jocu­lui — altminteri, foarte simplă şi clar­ă — provoacă multe discuţii în contradictoriu, dă naştere la rămă­şaguri, ba chiar periclitează... vechi şi trainice prietenii ! Luarea „en passant“ (în trecere) a fost stabilită pentru a veni în sprijinul părţii care, aflîndu-se în inferioritate materială, deţine, în schimb, avantajul de spaţiu. Vom exemplifica cu două poziţii sime­trice (la alb şi la­­ negru) pe dia­grama alăturată, Sccptin Bu­ldi, inde­pendente una de alta. Astfel, în situaţia pe care o ve­deţi în colţul din stingă (jos) al tablei, albul are un pion în plus, dar­ înapoiat, la a2. Dacă el ar pu­tea muta acest pion peste două cîmpuri, a2—a4, atunci ar cîştiga finalul. Dar, aceasta ar fi o ne­dreptate, pentru că negrul benefi­ciază, pentru materialul în minus, de avansul de spaţiu, avînd pio­nul său înaintat pînă la b4. în fa­voarea sa vine acum clauza „en passant“. Deci, dacă albul mută a2—a4 (iar în colțul din dreapta — sus negrul joacă­ h7—h5), atunci există posibilitatea regulamentară de a se bate pionul cu b4,a3 (sau g5,h6). Trei amănunte importante : 1. Regula operează numai In ca­zul cind pionul pleacă de pe locul său iniţial şi mută peste DOUĂ cîmpuri ; 2. Luarea „en passant“ nu este obligatorie ; 3. Ea poate fi efectuată doar la mutarea IMEDIAT URMĂTOARE, altfel acest drept se pierde. Şi, în sftrşit, cei care nu o cu­noşteau precis pînă acum nu au nici un motiv să s se simtă jenaţi. Un mare maestru (în criză de timp e drept) a împins un pion peste două cîmpuri și a cedat la muta­rea următoare. Uitase că adversa­rul său poate bate „en passant“... V. CHIOȘE NEGRU ALB Ne-am amintit de el, cînd de la Filiala A.C.R. Bucureşti ni s-a comu­nicat : „Duminică 1 aprilie, organi­zăm un concurs de viteză pe circuit dotat — în memoria marelui alergă­tor — cu „Cupa Jean Caloianu“. Gîn­­dind că mulţi dintre iubitorii auto­mobilismului — spectatori sau con­curenţi — nu ştiu prea mult despre acest pionier al curselor automobilis­tice din ţara noastră, încercăm, pe scurt, să vi-l prezentăm. Fiu de ţăran dobrogean, născut în 1893. La vîrsta de 16 ani vine în Ca­pitală atras de... mecanică. Aici, pă­trunde in tainele meseriei pe care o îndrăgea, cunoscînd însă din plin exploatarea patronilor. De altfel, se şi îmbolnăveşte de plămîni. In 1914 pleacă în Franţa, în speranţa de a se vindeca. Lucrează la Uzina Re­nault, la diferite ateliere, devenind un excelent mecanic de avioane şi automobile. Aflat în preajma cele­brului­ autodrom al timpului — Mi­­ramas — prinde gustul curselor. Fiul unui patron la care era angajat, îi oferă o mașină Bugatti (de 1,5­­, tip ’27), pentru a concura într-o cursă de km lansat la Miramas. Noap­tea, departe­­de priviri indiscrete sau ironice, Caloianu își pregătește auto­mobilul. Intuieşti­­ca maşina Isefcaui. să opună rr ’ fdkiSitfltS*' dt rmri - mică aerului. Demontează tot ce este a-­­nexă exterioară, acoperă al doilea foc, înlocuieşte şuruburile care erau înălţate deasupra caroseriei cu altele îngropate, dă mare atenţie lustruirii vopselei şi apare la startul cursei. Aici „3 vedete“, exemplare speciale, conduse de piloţi de frunte ai Euro­pei, cu care patronul firmei — Etto?» Bugatti — era sigur de victorie. Tot pe acelaşi tip de maşină (de 1,5­­) participă şi Caloianu. Pune şapca cu cozorocul la spate, se face mic pe locul său şi pleacă. La sfîrşit, rezul­tatele : Constatini — 171 km/h ; Frie­­derich — 170 km/h ; Goux — 168 km/h ; Calcianu — 173,6 km­/h (nou record) ! Surpriză generală, Caloianu va confirma apoi această performan­ţă. Locul I la Cursa de coastă de la Laffrey, locul I pe circuit la Mira­mas sunt numai citeva din marile lui succese. Revine în ţară în 1930 unde, cu prietenul său Nadu, cîştigă „Marele premiu Lemberg“. Apoi, în 1931, sta­bileşte un record pentru automobile parcurgînd distanţa Bucureşti—Paris în 50 ore. În 1934, cu prietenii săi de la I.A.R. — unde era inginer — organizează prima competiţie pe cir­cuit închis „Marele premiu Braşov". O altă victorie de răsunet în 1937­­ pe un Alfa Romeo de 2600 I, învinge în „Marele premiu al oraşului Bel­grad“ toată „crema" piloţilor din Eu­ropa. De altfel pînă la izbucnirea celui de-al doilea război mondial Caloianu aleargă în toate cursele naţionale, cîştigînd majoritatea lor. (Avea un singur adversar de talie egală , Petre Cristea). După război, la Sinaia, este învins de mai tinărul Marin Dumitrescu. Vrrsta nu-i permite să mai cîştige, dar să concureze, da. Jean Caloianu a fost prezent la startul curselor de automobile pînă aproape de 60 de ani... Modesto FERRARIN! VA AMINTIT! DE JEAN CALCIANU ? • Un pionier a! curselor automobilistice din tara noastră .• Cîştigător a numeroase trofee internaţionale in Europa • Recor­dul vremii pe distanţa Bucureşti — Paris • La startul curselor de automobile pînă la aproape 60 de ani. Jean Calcianu (dreapta) alături Tazio Nuvolari Nr. 7370 SIMION HOSU, CLUJ. „Un tinăr care are acum 20 de ani, poate să practica cu vreo şansă tenisul de performanţă Cu francheţe, trebuie si va răspund : In mod normal nu ! Tenisul este unul din sporturile în care nu ajungi la per­formanţă decit după ani şi ani de mun­că. Începută de copil. Dar, de ce ţineţi neapărat să deveniţi un al doilea Ilie Năstase ? Jucaţi tenis pentru plăcerea dv. animat doar de ambiţia de a-l bate într-o zi pe colegul dv. de serviciu, care a început să practice tenisul cu o lună sau două înaintea dv. LIDIA BANC BUCUREŞTI. „Vă rog să-i transmiteţi jucătorului meu prefe­rat, Ludovic sătmăreanu, sănătate, fe­ricire şi succes în activitatea compe­­tiţională şi, dacă poate, să mai răspun­dă din cînd în cînd la scrisorile ce-i sint trimise“. Răspunsurile la scrisori — vă spun din experienţă — cer foarte mult timp. Nici eu nu pot răspunde la toate scrisorile, deşi nu sunt selecţionat in echipa naţională şi nu sunt convocat mereu la lot­­ ING. E. PETRESCU, BUCUREŞTI. „Caut anuare de fotbal străine, indiferent li*** ba, ţara sau anul in care au apărut, pentru cumpărare sau eventual îm­prumut. Răspuns asigurat tuturor ofer­telor. Poteraşi 35, oficiul poştal nr. 53*. In mod excepţional, ţinînd seama de ca­racterul nelucrativ al anunţului dv. i-ar a făcut loc în aceste coloane. Altfel, am concura neloial „Mica publicitate“ din „România liberă“ ! DANET GLODARU. COTÎNGA. Sîn­­teţi un înfocat dinamovist şi aţi dori ca echipa dv. favorită să cîştige atit campionatul, cit şi cupa. Mai mult nici Dinamo n-are ce să-şi dorească ! NELU LUCA, SLATINA (Cartierul Progresul 2, Bloc C-14, Ap. 7, parter) : „Suporter Înfocat al Stelei, doresc să corespondez cu alţi tovarăşi de... su­ferinţă“. Dacă dv. care ţineţi cu steaua, căutaţi tovarăşi de suferinţă ce să spunem de cei care tremură pentru Sportul studenţesc sau C.S.M. Reşiţa ? NELU CONSTANTINESCU, COMUNA BUICEŞTI. Succesul de duminică al Universităţii Craiova v-a dat aripi poe­tice: „Noi olteni din toată ţara / Ce fotbalul îndrăgim / Ţinem pumnii strinşi acuma / Pentru titlul CEL dorim“, pum­nii, ţineţi-i cit de strinşi. Dar desfaceţi cuvintul CEL, punind liniuţă între ce şi ! ! FLORENŢA GHENEA. CONSTANŢA. Cred că e mai bine să-i scrieţi atletei dv. preferate, Valeria Bufanu, pe adresa: Federaţia română de atletism, strada Vasile Conta nr. 16, sectorul 1 - Bucu­reşti. Este o adresă pe care orice poştaş o găseşte mai uşor, iar scrisoarea — vă asigur — îi va parveni Valerie­ Bufanu, N. RUDU, PLOIEŞTI. Ne-a amuzat epigrama dv. Dar, parcă, e prea dură. Ca atare, mulţumiţi-vă cu un singur cititor : Ion Poştaşu. AUREL CRIŞAN. László Fapp a fost triplu campion olimpic : la Londra, în 1948, la Helsinki, în 1952, şi la Melbour­ne. In 1956. El a întrecut apoi mulţi bo­­xeri profesionişti de prima mină, deve­nind campion european. In urma victo­riei asupra lui Foledo. EUGEN MANEA. ORAVIŢA. Poiana Cimpina a bătut cindva la porţile divi­ziei A, fiind una din fruntaşele diviziei B. De departe par acele vremuri — care nu sint, totuşi, atît de îndepărtate — acum cînd echipa din Cîmpina este pe locul 12 în divizia... C ! De fapt, nu ştim de ce am pus semnul de exclamare. Dacă nu se miră cei din Cimpina, de ce ne-om mira noi ? AUREL GHENDAR, ARAD. Un ca­tren pentru... Ion Poştaşu şi pentru spaţiul restrîi­s al acestei rubrici : De „Poştaşul" nostru harnic Oricine poate să zică Că e bun, simpatic, darnic, Insă tolba-i e prea mică ! Nu vă contrazic. Dar, dacă ar fi mai mare, nu ştiu dacă aş putea s-o duc... Ilustraţii: N. CLAUDIU „ARGUMENTE...“ Unil dintre cei mai cunoscuţi arbitri vest-germani de fotbal, dr. Kurt Galba este de profesie jude­cător, funcţionând la tribunalul landului Bavaria. întrebat de un confrate unde i se pare mai greu de oficiat, dr. Galba a răspuns fără ezitare : „Pe terenul de fotbal!“. La următoarea întrebare a zia­ristului, care nu era altul decit re­numitul confrate belgian Corhumel, dr. Galba a dat lămuririle de ri­goare : „Pe gazon mi se cere să iau o hotărîre în cîteva secunde. Pentru a judeca aceeaşi situaţie, la tribunal, aş solicita o săptămînă de gîndire. în plus, pe teren, nu exis­tă nici posibilitatea de recurs.“ CÎND FOTBALIŞTII DEVIN... CÂNTĂRENI Prin 1948, tabără de juniori, la Tirgu Mureş: Curcan, Boitoş, Gli­­sici, Florescu şi alţi jucători care s-au afirmat sau au... dispărut. Toate lucrurile mergeau bine, încropisem şase echipe cu juniorii cei mai buni şi făceam nişte antrenamente cum scrie la carte. Toate bune, însă, pînă la un punct. După ce se sfirşea lucrul la teren, juniorii se încolonau şi intrau in oraş, aliniaţi, In treninguri, cîntînd, aşa cum stă bine unor băieţandri. Dar ce spuneam eu mai sus? A, da. Că juniorii mei eritau !... Scu­­zaţi-mă pentru această eroare. A cînta, după cum ştiu eu, e cel mai frumos lucru din lume, dacă ştii cum să-ţi acordezi coardele vocale şi să le pui in acţiune. Or, la bă­ieţii mei, nici vorbă de aşa ceva. Cind începeau să evite ei, in marş pe stradă, se speriau toţi trecătorii, păsările zburau îngrozite din pomi... Bieţii trecători, cind auzeau ci­ne apropie „cîntăreţii“ mei, o luau la goană de pe stradă de parcă i-ar fi măturat pe toţi uraganul „Flora“ sau „Mimoza". Seara îi luam la refec: — Măi, băieţi, ori cîntaţi ca lu­mea, ori mai bine renunţaţi. Ce vreţi? Să ne dea afară din oraş pen­tru că speriem copiii? Ei stăteau cu capetele în pămînt, spăşiţi. Apoi cite unul se ridica şi lua cuvintul: — Vă promitem c-o să cîntăm fru­mos. O să mai facem repetiţii şi... Nu ştiu ce repetiţii făceau, dar a doua zi cînd se-ntorceau cîntînd,, oraşul intra din nou în alertă... Unii locuitori probabil se gîndeau şi la schimburi de locuinţe. ...Intr-o zi, pt î-nserat, o iau eu uşurel, tipa-tipo, să văd cum mai stau lucrurile cu „cîntăreţii“ mei... Şi deodată li văd inaintînd, înso­ţiţi de un cortegiu de copii şi tre­cători rămîn puf. De astă dată au­zeam un cor frumos, armonios, care ar fi putut rivaliza chiar şi cu cel de la Operă. Da, da, băieţii mei cin­­tau acum de se­ oprea şi pasărea-n zbor ca să-i asculte... — Bravo copii. Bravo, îi felicitam eu seara la masă. Aţi cintat dumne­zeieşte azi... Deodată, vine intendentul la mine: — Ce facem „Cibi" baci? Astă seară avem cinci... suplimenţi. — Suplimenţi ? Cine sînt ? De unde ? — De unde? De la... ansamblul coral. Erau cinci coriști pe care băieții mei îi rugaseră să le dea o mină de ajutor ca să iasă la vopsea cu cîn­tărea... Am făcut mare haz. Totdeauna mi-au plăcut... driblingurile, chiar dacă eu eram cel păcălit... g. BRAUN-BOGDAM.

Next