Steagul Roşu, iulie 1956 (Anul 3, nr. 701-726)

1956-07-01 / nr. 701

Despre înalta ţinută artistică a spectacolelor M.H.A.T.-ului la Bucureşti P­rezenţa în fam noastră a ce­­lor mai de seamă reprezen­­tanţi ai teatrului sovietic, slujitorii vestitului Teatru Acade­mic de Artă „M. Gorki" din Mosco­va, constituie un eveniment arti­stic de o deosebită importanţă. . Publicul bucureştean umple, seară de seară, pină la refuz, sala Tea­trului de Operă şi Balet, unde au loc reprezentaţiile şi aplaudă fre­netic la ,scenă deschisă" pe ilu­ştrii soli ai teatrului sovietic, trains,­miţându-le prin aceasta omagiul viu şi mulţumirea caldă pentru spec­tacolele de mare valoare, de o înal­tă ţinută artistică ce le oferă. Pentru artiştii noştri, — actori, regizori, pictori scenografi, etc. — virstind ca şi tineri, de la artişti ai poporului şi pină la cei care au absolvit de curînd Institutul de teatru, vizita M.H.A.T.-ului in ţara noastră reprezintă un prilej nespus de fericit pe care cu toţii doresc să-l folosească intr-un mod cit mai eficace. Deosebit de spectacolele la care asistă, artiştii noştri au ocazia să cunoască personal pe maeştrii so­vietici, să discute împreună des­pre meşteşugul actoricesc, despre problemele atit de bogate şi de va­riate ale artei dramatice. Iar impre­siile lor sînt dintre cele mai pu­ternice. O seară cu adevărat 4 Înălţătoare ! Artistul poporului V. MAXIMILIAN, trvtr-o convorbire pe care ram avut-o cu dînsu­l, ne-a declarat că de mulţi ani de zile aştepta evenimentul fericit de a revedea spectacolele M.H.A-T.- ului. — Spun a te revedea — precizează maestrul Maximilian — deoarece am fost unul dintre puţinii actori din ţara noastră care am avut ocazia să văd încă în anul 1921 turneul de la Viena al Teatrului Academic de Artă din Moscova. Amintirea spectacolelor de acum 35 de ani o am vie în minte. Este lesne de înţeles emoţia ai care am asistat la reprezentaţia „Orologiul Kremlinului" de N. Pogodin, specta­col cu care actorii sovietici şi-au în­ceput turneul în ţara noastră. Cum aş putea descrie acest specta­­col, jocul colegilor noştri sovietici ? Doar cu un singur cuvînt: sublim ! Este fără îndoială că aceste specta­cole de mare artă şi pline de învăţă­minte şi de măiestrie actoricească, cer .Un adevărat studiu al fiecărui tablou, al fiecărei interpretări —afirmă inter­locutorul nostru. Pentru moment aş vrea să subliniez doar atit, perfecţiu­nea detaliului. E ceea ce m-a impre­sionat cel mai mult. Nu vreau să ana­lizez aici rolurile mari, creaţiile lui B. A. Smirnov, B. N. Livanov, L. F. Zolotuhin, E. A. Aleeva, G. I. Kali­novskaia şi ale altora, deoarece nu sînt în stare să stabilesc valoarea mari­lor actori din ansamblul piesei; toţi sînt mari ! Vreau să citez doar roluri şi scene zise „de mina doua“, lucruri greşit socotite uneori „secundare“ în spectacolele noastre,­­ care m-au uimit prin perfecţiunea lor. Astfel am recunoscut mina minunată a di­recţiei de scenă în mizanscena desă­vârşită a tabloului VIII şi IX (acasă la inginerul Zabelin), am admirat fără rezerve bijuteria creată de B. J. pet­­kier în rolul ceasornicarului, sau a lui A. P. Zueva în rolul Anei,­­nu mă să­turam să privesc decorurile pictorului scenograf P. N. Gjelski din tablourile lacului, piaţa Gogol sau interiorul casei lui Zabelin. Toate acestea la un loc — încheie artistul poporului V. Maximilian — mi-au procurat o seară cu adevărat înălţătoare. Aştept cu nerăbdare să vizionez şi celelalte spectacole ale Pentru activitatea noastră viitoare Regizorul MIHAIL RAICU de la Studioul Actorului de Film „Constan­tin Nattalia“ îşi aminteşte de vizita sa în Uniunea Sovietică în anul 1946, cî Vrad a asistat pentru prima oară la s­pectacolele Teatrului Academic de Artă din Moscova. — Atunci ca şi acum — ne spune dînsul — am avut aceeaşi senzaţie: aceea că n-am văzut niciodată atîţia actori mari adunaţi la un loc. Şi ceea ce m-a impresionat în mod cu totul deosebit e unitatea desăvîrşită a ace­stui teatru, sudura perfectă» a colecti­vului. Şi la Moscova, în timpul călătoriei mele de studii ,am văzut la Teatrul M.H.A.T, piesa lui Pogodin „Orologiul Kremlinului“. M-a entuziasmat atunci, mai ales, jocul artistului poporului, Livanov, în rolul furtunosului marinar Rîbakov. Acum, în noua distribuţie a piesei, Livanov susţine rolul ingineru­lui Zabelin. Cită diferenţă de la un personaj la altul! Trebuie să mărtu­risesc că artistul sovietic m-a entu­ziasmat şi de astă dată. El ca şi dei­­laţi actori pe care i-a­m admirat în sala Teatrului de Operă şi Balet, de la cei cu roluri principale şi pină la cei care nu rostesc decit cîteva cuvin­te, m-au impresionat. Şi, plecînd de la spectacol, făceam împreună cu alţi co­legi, o constatare: unii dintre actorii aceştia pe care i-am văzut, au stat în scenă doar cinci sau zece minute insă cu siguranţă nu-i vom putea uita multă, multă vreme, întreg spectacolul — continuă regi­zorul Mihail Raicu — a degajat pu­ternic viaţa. In toată realizarea lui, nici un fel de artificiu, nici un efect scenic aparent. Şi o grijă excepţio­nală pentru amănunt. Apare la un moment dat, în timpul desfăşurării spectacolului „Orologiul Kremlinului“, într-o pădure, o pasăre de noapte. Cit de discret a apărut şi a dispărut din scenă această pasăre ! Ce senzaţie ad­mirabilă de precizie! Şi cit de bună a fost sonorizarea! Indiscutabil, spectacolele M.H.A.T.- ului, ca şi întîlnirile noastre cu ac­torii sovietici, ne vor fi de un real folos în activitatea noastră. N. SANDU Scenă din piesa ,,Orologiul Kremlinului“. Teatrului Academic de Artă din Mos­cova. Mesajul unui dans de pe Olt... Turneul pa care Ansamblul „Ciocîrlia" II întreprinde ac­tualmente In Republica Popu­lară Chineză este urmărit cu un deosebit interes. Veştile care so­sesc din ţara prietenă, umplu ini­mile noastre de bucurie. In spectacolul pe care-1 prezintă, membrii ansamblului „Ciocîrlia“ in­terpretează, printre altele, un dans chinezesc care stîrneşte ropote de aplauze. La rîndul lor, artiştii chi­nezi şi-au manifestat dorinţa de a învăţa şi ei dansuri romîneşti. ... Două rînduri de dansatori oco­lesc de zor sala în tropotul rit­mic al paşilor, ce bat cu putere podeaua. De undeva, dintr-un colţ al încăperii îşi revarsă acordurile sprintene cunoscuta melodie a că­luşarilor. Privind mai îndeaproape cele două grupuri de dansatori, îţi dai seama că e vorba de o repe­tiţie mai puţin obişnuită. Intr-adevăr, aşa şi este. Tine­rii adunaţi în această sală fac par­te din formaţii artistice deosebite. Unii, dintre ei din Ansamblul „Cio­­cîrlia“, aflat în turneu in China, ceilalţi din ansamblul Armatei Populare Chineze de Eliberare, care şi-au exprimat dorinţa ca să în­veţe cîteva din creaţiile dansului nostru popular. Un dans de pe Olt. Şi apoi al­tul ! Ele transmit odată cu fru­museţea artei noastre populare şi sentimentele de prietenie pe care poporul nostru le manifestă faţă de poporul chinez. CARNET PLASTIC P­ublicul nostru iubitor de artă cu­noaşte şi apreciază operele mari­lor pictori şi sculptori francezi care au îmbogăţit tezaurul culturii umiversale. Expoziţia de pictură după­­reproduceri franceze, recent deschisă în Galeriile de Artă ale Fondului Pla­stic din Capitală, a stîrnit un viu in­teres în rîndurile vizitatorilor. Intîlnim aici o bogată colecţie de reproduceri după picturi de seamă din Ultimele decenii ale secolului XIX şi din secolul XX, perioadă în care cu­rentele şi concepţiile estetice primesc forme din ce în ce mai variate, din ce în ce mai pline de contradicţii. Ad­mirabilul portret reprodus după Eduard Manet, atrage multe priviri. Echili­brul dintre diferitele culori pastel dă o notă de seninătate şi optimism mo­delului înfăţişat, mărturisind îndrăs­­neala şi perfecţiunea artistului în mi­stuirea penelului. Coloritul de o in­tensă luminozitate, propriu lui Au­guste Renoir, face ca vizitatorii să se oprească îndelung în faţa tabloului „Tinere fete la mare“. În această lu­crare pictată cu o rară măiestrie, ar­tistul subliniază contururile fine ale figurilor şi mişcarea valurilor care e­­vocă plastic, marea. Tabloul „Dansa­toarea pe scenă“, reprodus după Ed­gar Degas, dovedeşte capacitatea sa de analiză psihologică şi arta de a reda prin contrast de culori, game va­riate fie sentimente şi stări sufleteşti. Pe chipul graţioasei dansatoare, un ob­servator atent întrevede cu uşurinţă emoţia pe care aceasta o încearcă în faţa publicului. Alături de remarcabile portrete sau grupuri, putem vedea minunate picturi unde ne sunt prezentate colţuri de na­tură foarte admirate pentru sensibili­tatea cu care au fost executate. Dintre acestea se bucură îndeosebi de aten­ţie, reproducerea după Camille Corot, intitulată „Case de pescari“, ale cărei amănunte sunt urmărite cu interes de vizitatori. Pescarii şi-au statornicit aşe­zările într-un loc singuratec, la mar­ginea apei albastre unde se oglindeşte peisajul căruia artistul i-a dat viaţă. Din clipă în Clipă, te aştepţi ca din­tr-un ostrov ascuns să răsară cîteva bărci cu pescari, îndreptîndu-se spre larg. In ceea ce priveşte tablourile „Chelul Conti“, „Intrarea în sat“ sau „Coli­bele“, aparţinînd lui Marquet, Camille Pissaro şi Vlaminck, trebuie remarcat talentul cu care au fost redate cele mai neobişnuite jocuri de umbre şi cu­lori, cele mai schimbătoare efecte de lumini. Găsim aici şi reproduceri după ta­blouri celebre ca „Bătrînul rege“ de Rouault, „L’Estaque“ şi „Vasul alba­stru“ de Cézanne, „Moulin de la Ga­lette“ de Renoir, „Avenue de l’opéra“ de Pissaro, „Canotajul“ de Dufy, „Strada Mont-Cenis“ de Utrillo și al­tele. Reproducerile In culori după pictura franceză expuse în Galeriile de Artă ale Fondului Plastic, constituie o nime­rită ocazie pentru publicul romînesc de a revedea operele unor artişti de renume mondial Schimburile culturale dintre Republi­ca Populară Romînă şi Franţa, aduc o preţioasă contribuţie la strîngerea legăturilor de prietenie romîno-fran­­ceze. ADINA CONSTANTINESCU 75 d1e ani de la apariţia revistei „Contemporanul“ I­storia mişcării muncitoreşti şi a dezvoltării culturii din ţara noastră, consemnează în egală măsură ca pe un eveniment de o deosebită însemnătate, apariţia în fibel a revistei „Con­temporanu­l“. încă de la primul număr, revista s-a anunţat o tribună a luptei pro­letariatului, care începuse să se organizeze, militînd — alături de alte publicaţii muncitoreşti — pen­tru afirmarea şi răspindirea idei­lor socialismului ştiinţific, dar mai cu seamă pentru promovarea unei literaturi care să se facă ecoul marilor probleme sociale ale tim­pului. Activitatea intensă a lui C. Do­­brogeanu-Gherea, pe tărîmul cri­ticii literare, şi a numeroşilor săi colaboratori printre care A. Bacal­­başa, Const. Mille, Traian Deme­­trescu, Teodor Neculuţă, Sofia Nă­dejde, Ion Păun Pricle, N. Beldi­­ceanu, A. Tom­a şi numeroşi alţii, în domeniul prozei şi poeziei, fac din revistă centrul unui curent de idei, al unei orientări tematice in care vibrează puternic ecourile nă­zuinţei şi luptei eroice a clasei muncitoare împotriva exploatatori­lor. In această perioadă se creează o literatură militantă — expresie a unei puternice afirmări a realis­mului critic — care* atacă în mod curajos instituţiile regimului bur­­ghezo-moşieresc, (justiţia, armata, şcoala şi mai cu seamă monarhia), denunţă misticismul şi înapoierea culturală în care este ţinut po­porul, cheamă la lupta pentru o viaţă mai bună a celor ce mun­cesc. E adevărat că în paginile revis­tei îşi fac loc şi o seamă întreagă de lucrări confuze din punct de vedere ideologic şi că, în general, programul ei de luptă era lipsit de o perspectivă clară şi precisă, care să indice calea justă pe care trebuia s-o urmeze: poporul în lup­ta sa împotriva exploatării. Totuşi, „Contemporanul“ are o influenţă deosebită în rîndul maselor munci­toare prin însuşi protestul necru­ţător adresat orînduirii nedrepte şi care afirma cu insistenţă necesita­tea luptei pentru o viaţă mai bună. ,,Din idealurile voastre. O, visători, flămînzi şi goi, Vor răsări ca nişte astre. Senine lumi cu oameni noi“, spunea poetul Traian Demetrescu adresîndu-se muncitorilor cu pri­lejul sărbătorii de 1 Mai. Aceste „lumi senine“ cu „oameni noi“, au răsărit astăzi prin lupta eroică a clasei muncitoare şi a partidului ei, iar poporul muncitor trăieşte cu bucurie împlinirea vi­surilor şi năzuinţelor înalte ale vrednicilor săi înaintaşi. MAEŞTRII ARTEI POPULARE D­e multe ori, rotindu-ţi privirile peste nemăr­ginirea ogoarelor, ai admirat covorul auri­u al spicelor de grîu, şirurile ne­­sfîrşite ale răzoarelor stră­juite de tulpinele verzi ale porumbului. Şi atunci, gîn­­d­urile te-au dus către acei care prin munca lor răsco­lesc neîncetat păratatul fă­­ptaidu-l roditor. O parte din farmecul acestor frămb­otări, al meşteşugului ce-i moşte­nesc din bătr­îni, o parte d­in poezia vieţii de pe ogoare, ţăranii muncitori o îmipletesc cu dibăcie, in măestrele ţe­sături ale iilor, ale marame­­lor, ale betelor, ale fetelor. In serile luminate die bl­inelele raze ale lumii, de sclipirea focului din vatră, sau­ a be­cului auriu, femeile cu mii­­nile lor aspre, mimnesc cu iuţeală acul ce parcă sculp­tează în pînze nepreţuite comori o parte di­n­­acest tezaur ce se găseşte în fiecare casă a ţăr­anului muncitor din pa­tria noastră, am­ cunoscut-o vizitlnd expoziţia din oraşul Roşiorii de Vede. Sala nu e prea mare, dar frumuseţea celor expuse aici îi dă far­­mecul cîm­pului Înverzit, pre­sărat pe alocuri cu flori de mac şi albăstrele. Cită iscusinţă are Mima Cherău In ţesutul covoarelor ! Cusătura bătută a urzelei re­­leva trăinicia lucrului. îm­pletitura armonioasă a culo­­rilor, a floriilor, destăinuie fantezia plină de gust a a­­cestei ţărănci muncitoare. A­­lături o carpetă, este exe­cutată de Păuna Stoica. A­­ceaaşi măestrie, aceeaşi artă. Lingă ea, alte covoare, alte carpete, care de care mai f­rum­oa­se. Gingăşia izvorăşte şi d­in fineţea cusăturilor de la maramă executate de Ale­xandrina Georgescu, simt de un alb imaculat, întocmai unui val de spumă. Aceeaşi dibăcie reiese şi din jocurile de linii ale mileniul ţesut pe voail de cat­re Maria Con­stantin­escu. Iar, dacă aii crede că a broda flori, a îm­­pleti cu iscusinţă culorile, cere o trecere a anilor, te înşeli, căci micuţa Maria Şarban, în vârsta de 11 ani, a reuşit să realizeze un şer­veţel de masă în care a îm­binat cu multă pricepere nuanţele vii a­le multor flori de cîmp. Feţele grele, ţesute pe pînză groasă, pe care simt stivuite flori, bătute în năsturaşi mici de metal — fluturaşi —, înlănţuiţi de fire argintii, aurii, betele multicolore sau micuţele lacuri, stai mărturii ale muncii neobosite a celor de pe ogoare, ale dragostei lor pentru frumos Toa­te aces­tea nu oglindesc dlecît meş­teşug şi pricepere. Dar iată şi o surpriză. Nu numai fe­meile produc aimenea măi­estriite ţesături, şi băt­rînu­l Dumitru Mărui, la viraţă de 80 de ani a­vut o chebă. E o haină larn die sărbă­toare, din stofă ba­stră, pe care simt înculte cu mi­gală flori... De jur împlnit, alte şi alte­­lucruri, poind cu toa­te pecetea une moşteniri din timpuri s­trechi, solie a dragostei de frică şi de viaţă a poporul nostru muncitor, a nesatelor co­mori ale artei astre naţio­­na­le.­­ T. IOŞIANU Însemnări pe marginea unei expoziţii din oraşul Roşiori I­arăşi s--a dat zvon la sat, luncă, acolo în po­iana zăvoiului, unde da­­obicei se -aude doar cin­tecul păsărelelor; flăcăii satului au pornit joc de căluşi. Deşi e obicei vechi în satul Zi­duri, totuşi, de cite ori se dă această veste, cu mic cu mare vin pe marginea Arge­şului. Povestesc cei bătrimi, că de diemuiri, din vremea cind apele molcome ale nu­lui, ce încinge satul ca um brîu, nu săpaseră încă al­bie atit de adlî­mcă, căluşul este jocul care face cinste satului. La nunţi, la sărbă­torile de duminică, după bo­rtiţe şi sîrbele îm care se prindeau care mal die care, căluşarii lui Găişanu înce­peau să frămu­­mte păimîmtul. Atunci se făcea linişte. Se auzeau doar chiotul vioi al dansatorilor, ritmul sacadat al paşilor. Însoţit de zornă­itul clopoţeilor legaţi la o­­pinci. Anii au trecut. Care plini de necazuri, care pur­tători a noi visuri şi dom­nii, d­ar căluşul a răzbătut pre­tutindeni, ca un simbol al unei vieţii libere ce astăzi a venit şi pe aceste melea­guri. Era într-o seară a prime­lor zile de vară, cind paşii mă purtau pe drumul ce ţi­ne tovărăşie Argeşului, pînă n satul Ziduri. Aici, aproa­pe de „porţile“ cătunului, e lunca unde am cunoscut pe maas­truli căluşari. Era du­minică. Oamenii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, tăi­­făsuiau la umbrele bătrinilor pomi aplecaţi mult deasupra pămîntului. De la ei am au­zit fapte din preţ. Despre vrednicia îm­tovărăşiţîlor care au cele mai frumoase ramuri din­ sat, de harnicii ţărani muncitori Stancu Ml Zidea­­nu, Staracu Tudirache, de pre­găttm­iile tinerilor Vl­ad Marin­, Gog­u St. Şerban, An­gela Vlad, care m­uncesc cu rîvnă pentru ca echipa lor artistică să se prezintă cît mai bine la concurs. Tot de la ei am aflat însă şi despre fala satului, echipa de că­luşari. Şi după ce, din vorba lor domoală am cunoscut poves­tea acestui joc, iată că am admirat şi măes-u­ria căluşa­rilor. I­ratîi a început să erate un fluieraş. Era o melodie vioaie. Primii paşi, însoţiţi de chiote­­lungi, l-a făcut Costică Fieraru, vătaful jo­cului şi cel mai bătrîn dan­sator. L-au urmat Dumitru, feciorul său, Constantin Nă­s­­tase, Gogu Şerban, Petre Constantin şi alţii. Pentru început au făcut un ocol lin bătăturii, dar odată cu pri­mele acorduri * ţambalu­ lui, jocul parcă-nceput a fi pe jar. Paşii cu săltăreţi, iar ritmul se teţea odată cu bătăile iuţiile jucători­lor. Era tatoaaii unei ra­­vărsări inispurite a unor­­ape fără zăgazii. Cit a ţi­nut jocul ? O tipă, minute în şir ? Nu pot şti! Totul a rămas mut c­a timp şi gindurile ţi-ai fluturat că­tre măreţia şireteasca a acestor oameni care în jo­cul lor puse­sră tot ce au mai scump î­n faţă, drago­stea de muncădiragostea de frum­o­s. In a r-«levăr, «înă­­estria da­nsuili, nu destăi­nuia altceva kit bogăţia folclorului noshi. Astfel, în piian­a din lun­ca Argeşului, de cărui ape învăluie satul Ziduri ca un brîu, căluşul, — joc na­ţional al poporului nostru — este păstrat din moşi-stră­­moşi, ca o comoară de preţ, de către oamenii acestor locuri. TU POPESCU CĂLUŞARU­. DEPĂRTARE... SAU DEZINTERES ? O adresă ce purta data de 1 iunie şi nr. 2835 a plecat de la secţia Cul­turală a Sfatului Popular al Capitalei, vestind conduce­rea Teatrului de Vară Ni­cola­e Bălcescu“ că între 15 iunie şi 1 iulie Studioul ac­torului de film ,,C. Nottara" va da o serie de reprezen­taţii pe scena teatrului de vară. O altă adresă, în ştiinţa aceeaşi conducere, că An­samblul de Estradă al Capi­­talei este programat intre 16 iulie şi 31 iulie, să dea spectacole in acelaşi loc. Incîntaţi de asemenea veşti, tovarăşii de la tea­trul de vară „Nicolae Băl­­cescu" şi-au frecat mulţu­miţi mâinile şi s-au pus pe treabă. Doar trebuiau pri­miţi cum se cuvine şi oas­peţii spectatori şi oaspeţii artişti. S-au renovat scena şi cabin­ele, s-au îmbogăţit re­cuzitele, s-a aranjat o ilu­minaţie adecvată spectaco­lelor, intr-un cuvint mai ră­­minea numai să se iasă în Întâmpinarea actorilor cu... pline şi sare. Numai că... plinea pregă­tită pentru 15 iunie s-a us­cat, tot aşteptând să fie con­sumată. Zilele au trecut, oamenii fi-au pier­dut şi­ bruma de, răbdare pe­ care­ o mai a­­­veaiu. evid iată, teatrele pro­gramate la 15 iunie, au răs­puns că nu pot veni deoare­­ce e prea... departe. Pasă-mi. te cele nouă mări şi ţări ce le parcurge tramvaiul 6. sunt atit de greu de străbă­tut. Incit o deplasare nece­sită pregătiri mai ceva Cil pentru o călătorie in pla­neta Marte. S-a petrecut insă un fapt curios. In vreme ce bucureş­­tenii dădeau vina nepartici­­pării lor, pe seama distanţei, pentru actorii din Ploeşti şi Sibiu drumul n-a constituit o problemă. Primii au venit şi au jucat in faţa ci­tor­va sute de spectatori dornici să vadă o piesă de teatru, iar cei de la Sibiu vor sosi In curind. dată aşa­dar, că atunci cind există bunăvoinţă nimic nu este prea, greu. .■ . Oaspeţii din provincie n-au pretins dealtfel nici să fie programaţi in zilele de „vtrf", adică sîmbăta şi du­minica, aşa cum a făcut Teatrul de Estradă al Capi­talei, ca şi cind dorinţa oa­menilor muncii din cartierul Bucureştii Noi şi cartierele dimprejur de a vedea o pie­să n-ar exista decit s’â­mb­ăta şi duminica, ci au socotit cu cale să răspundă cu bunu,­rie chemării le­ a fost făcută. Teatrul Municipal şi Tea­trul Ar­mat­ei solicitate de a­­semenea să dea spectacole, au refuzat de la început cu argumente­le aceeaşi putere de „convingere" ca a celor­lalte teatre din Capitală. Nu-i nai puţin adevărat că şi Direcţia Teatrelor c­n Ministerul Culturii s-a com­plăcut a iu­ .... ..,ai notă de greutăţile pe care le are In activitatea sa Teatrul de vară „N. Bălcescu", s-a „in­dignat", pe moment, a pro­mis că va îndrepta lucrurile pentru ca Mul să fie apoi dat uitării. Poate că problema aceasta va căpăta o rezolvare îna­inte ca... omătul să acopere băncile Teatrului de Vară. LEHA FLORIAN i C­înd am coborit cu echipa de filmare din autobuz şi am zăbo­vit o clipă pe malul lacului Buftea, m-a cuprins em­oţia revederii acestei minunate privelişti. Am întîlnit din nou aleile de brazi şi tei, bătrînii nuci de pe marginea lacului şi apa aceasta de cristal, în care cerul îşi reflectă în dimineţile liniştite de vară, sineala. Emoţia pe care mi-o provocase cu ani in urmă încîntarea acestor locuri cînd şantierul de abia se înfiripa, îmi strecurase fiorul unei inspiraţii... poetice. Martor solitar al acestor negrăite frumuseţi, prinsesem să scriu atunci despre mîndrele li­vezi care străjuiesc şoseaua pînă de­parte, unde dunga netedă a orizon­tului mîngîie geana zărilor albastre ale cerului... Mi-am adus acum aminte de toate acestea ce le-am scris cîndva şi am zîmbit. Dar nu pentru inspiraţiile... poetice. Amintiri despre o macheta şi... un vis îndrăzneţ Zimbisem mai mult pentru că-mi adusesem aminte despre întâlnirea cu inginerul-şef şi povestea cu ma­cheta centrului cinematografic de aici. Eram un mare încurcătură. Tre­buia să scriu despre acest palat al culturii. Dar cum să-i sugerez citito­rului aspectul monumental al clădirii, cînd pe vremea aceea abia se să­pa la fundaţia marelui corp de pla­touri? Şi totuşi, salvarea a venit. Aşezaţi în faţa planşelor şi a mache­tei studioului, am început cu ingi­nerul-şef călătoria noastră pe aripile imaginaţiei. Dintre linii şi desene au început să se înalţe zidurile clădirii, iar silueta centrului să se profileze tot mai impunător pe cerul Buflei. Aşa am visat noi studiourile atunci şi tot aşa, de bună seamă, că şi le-au închipuit şi cititorii reporta­jului. Aducându-mi aminte de toate a­­ceste lucruri, nu am putut să-mi re­ţin zîmbetul de care am pomenit, şi un sentiment de bucurie m-a co­pleşit cînd mi-am aruncat privirea în jur. De data aceasta, îmi dădea bi­neţe însuşi complexul masiv de clă­diri ce se întinde pe o jumătate de kilometru pe marginea lacului, do­­minind împrejurimile cu stilul arhi­tecturii lui moderne. Macheta se transformase într-un palat. Visul de­venise acum realitate. Rotindu-mi mai bine privirea, am rămas surprins de schimbările sur­venite aici. Pe o suprafaţă de 30 hec­tare îşi aliniază astăzi profilul ma­joritatea clădirilor principale ale cen­trului cinematografic, corpul I şi II de platouri cu cele patru studiouri intrate In funcţiune, cu anexe pentru artişti, regizori, operatori, macheuri, figuranţi, etc.; depozitul de deco­ruri cu ateliere speciale de pictură, sculptură şi tîm­plărie, unde se con­fecţionează decorurile, studioul de sunet pentru înregistrări acustice şi laboratorul de prelucrare a peliculei la care se lucrează cu intensitate pentru a putea fi date parţial în fo­losinţă în cursul anului acesta, apoi substaţia electrică şi staţia frigori­fică, aflate intr-un stadiu avansat al lucrărilor şi alte anexe. Pe lingă construcţiile centrului ci­nematografic am întâlnit aci şi ate­lierele şantierului. Cea mai veche cunoştinţă... La intrarea în secţia prefabricate­lor te izbeşte un aspect puţin obiş­nuit. Pe terenul din faţa secţiei, stau rinduiţi, unii peste alţii, nişte coloşi de piatră, de o simetrie rară, plămădiţi dintr-un aluat de ciment de cine ştie ce miini meştere. „Sunt planşe ceramice şi chesoane pentru planşeele construcţiilor", Uni explică cineva. Privindu-l pe mun­citorul în faţa mea, am tresărit. L-am recunoscut pe maistrul Rutcai Iosif, unul dintre pionierii şantieru­lui pe care-l întâlnisem cu c­ni in urmă aci. Şi revederea noastră a dat naştere la mărturisiri. Meşterul Rutcai îşi aduce aminte de primele zile ale sosirii lui, cînd pe şantier abia începuse construcţia primelor clădiri. Nu lucrase niciodată prefabricate, ci numai zidărie. Cind însă i s-a încredinţat realizarea a­­cestei sarcini, meşterul nu a dat îna­poi. El a creat o brigadă complexă şi curînd sectorul său a devenit „creerul construcţiei". Peste 120.000 de piese prefabricate au trecut prin mîinile harnice ale brigăzii sale. „Păi avem oameni unu­l şi unul in brigadă. Lucrători ca Stancu Ian, membru de partid sau, nu mai de­parte ca utemiştii Andrei Constan­tin, Stancu Andrei şi Mihai Alexan­dru sînt pentru noi cinstea şi min­­drna întregii brigăzi complexe"... Meşterul se opreşte pentru o clipă ca apoi să continue cu un licăr de mulţumire un ochi: „Şi mai avem o mîndrie... Mîndria noastră de constructori noi. Cum să nu fii fericit cind simţi că prin mîi­­nile tale se înalţă mîndreţea asta de palat. Pentru el ne-am angajat să dăm gata pină la 10 iulie noile prefabricate necesare studioului de sunet". Cuvîntul meşterului e o garanţie. Doar pentru rivna şi priceperea lui a fost răsplătit nu de mult cu „Or­dinul Muncii". Popas la... Rîpa Dracului Omul care stă acum lingă mine e un moşneag robust, cu obrajii pie­­troşi. li spune moş Biga. Lingă el se află o droaie de tăietori de lemne aşezaţi în jurul meselor. Ne aflăm în cantina unui mare centru forestier, în momentul in care se discută cu aprindere problema plecării brigăzi­lor la tăierea buştenilor necesari construirii unui baraj. ..Da’ unde-l facem? Pe ce apă?... intră in vorbă iscoditor, moș Biga. La care directorul centrului fores­tier ii dă replica: „La Rîpa Dracului !" „Undeee?, sare ars, moș Biga. „Asta-i curată nebunie !" Ca după citeva momente să-și retragă încurcat cele spuse:­ „Am zis eu că... dau înapoi ? Mă duc... Mă încumet! Păi se poate ? Dar voi ăştilalţi ce tăceţi ? Aştep­taţi poftire cu muzicanţi?..." Dar n-apucă bine să sfirşească vorba, cînd deodată se aude un glas triumfător: „Vezi, asta-i ce ne trebuie, moş Bi­ra! Am tras un cadru bun". Cel care intervenise era regizorul Jean Mihail. Se turnaseră citeva sce­ne din noul film romînesc „Rîpa Dracului". Pe interpretul lui Moş Biga l-am recunoscut imediat: era actorul C. Ramadan. In jurul lui se strînseseră acum şi ceilalţi inter­preţi ai filmului: Tom­a Dinitriu, N. Mavrodin, G. De­metru, Dana Com­nea, Sanda Dinu şi alţii. Cînd s-a terminat filmarea, am răsfoit sce­nariul să aflu de ce unii tăietori nu se încumetau să lucreze la Rîpa Dracului. Şi iată ce am citit in dreptul scenei respective: „O coastă înaltă, sălbatică, prăpăstioasă şi cu pereţi colţuroşi de stâncă. Sus, în virful ei, străjuiesc molizii. Totul e învăluit într-o linişte stranie, între­ruptă arar de croncănitul unei pă­sări de pradă". „După cum vezi, nu-i o misiune chiar atât de uşoară pentru eroii fil­mului, dar nici pentru... interpreţii lui, o şuguie maestrul Jean Mihail. Un studio modern L-am rugat pe regizor să ne îm­părtăşească citeva impresii cu pri­vire la condiţiile tehnice moderne pe care studioul de la Buftea le o­­feră filmării. „Noi, regizorii mai virstnici, — începe Jean Mihail — nu ne-am in­­chipui nici in cele mai îndrăzneţe visuri că vom dispune de posibilită­ţile pe care partidul nostru ni le-a creat astăzi pentru a ne valorifica însuşirile creatoare. Intr-adevăr, da­torită sprijinului tehnic acordat de specialiştii sovietici, Centrul Cine­matografic Bucureşti reprezintă maxi­mum de utilitate tehnică modernă care ne permite să trecem la reali­zarea unor producţii ce necesită fil­mări cu totul speciale". „La ce utilaje vă referiţi îndeo­sebi ?" „îmi permiteţi să lămuresc eu a­­ceastă problemă ? — intervine în dis­­cuţie inginerul Paşan Petru, şeful serviciului tehnic al studioului. Dac-am lua de pildă cărucioarele a­­cestea electrice pe care le vedeţi sus­pendate şi pe care noi le numiti teliere. Ele asigură transportarea automată în orice loc al studioului a recuzitei, a reflectoarelor şi diver­selor utilaje necesare filmării". „Dar platformele acestea suspen­date pe care sunt instalate reflectoar­­ele, ce reprezintă ele ?“ „Acestea sînt podeţele mecanizate care permit automat aşezarea lumi­nii in diferite unghiuri şi înălţimi, inlăturind vechile pasarele ataşate pe pereţii decorurilor. Aş putea să vă dau cîteva amănunte interesante despre uzina de condiţionare a ae­rului pentru platouri sau în legătu­ră cu cele patru camere de înregis­trare magnetică a sunetelor care în­locuieşte vechea operaţie de înregis­trare. Datorită acestui sistem, sunetul din studio este înregistrat pe bandă de magnetofon şi transmis di­rect în camera de înregistrare. Noua tehnologie a centrului cinematogra­fic ne va da posibilitatea ca să lu­crăm numai magnetic pină la copia standard". „Reprezintă oare aceasta un *•­vantaj ?" „De bună seamă — replică inter­locutorul meu. — Datorită aplicării acestui procedeu, calitatea sunetului înregistrat pe peliculă se îmbunătă­ţeşte, se obţine o simplificare a operaţiilor înregistrării sunetului şi totodată scade şi procentajul pelicu­lei rebutate". ★ Filmarea s-a terminat mai devre­me ca de obicei. „Moş Biga­" şi-a lăsat peruca şi salopeta de forestier şi luindu-şi halatul, a intrat în ca­bina sa, unde-l aşteaptă duşul răco­ritor. Da. Pentru că aci, fiecare ca­bină îşi are duşul ei. Curind în­treaga echipă e gata de plecare. Pe şosea, ne întâmpină mai de departe siluetele blocurilor de locuinţe ce se construiesc pentru salariaţii de aici, MIHAIL GOSPODIN Un ultim retuş de machiaj şi artista Dana Comnea va intra pe platoul de filmare. Regizorul Jean Mihail şi operatorul Ion Cosma fac pregătiri pentru turnarea unei noi scene.

Next