Steagul Roşu, octombrie 1971 (Anul 23, nr. 6922-6948)

1971-10-24 / nr. 6942

2 a CRONICĂ RIMATĂ Balada unui sifonar Nicolae Gheorghe, ges­tionar la una din unităţile cooperativei de consum Mihăileşti a delapidat pes­te 50 000 lei din închirierea veselei şi umplerea sifoane­­lor. De la-nceput ţin să declar: Un om ca mine, zău, mai rar. Eu de veselă am răspuns Şi totodată am fost uns Pe post de... sifonat. Cind m-au numit in mod solemn, Simţii în mine un îndemn : Dacă aceste „două vaci“ Tu nu le „mulgi“, rău ai să faci! Şi... n-am rămas de lemn! Ca-ndemnu-n viaţă să-l traduc Eu am descoperit un truc ! Vesela cind o-nchiriam, Nici cind chitanţă nu tăiam. Mă prefăceam... uituc ! Iar la sifoane, în trei ani, De la confraţii mei ţărani, Urmare­ acestei „amnezii“, La fiece sifon „ciupii“ Fix : 25 de bani! Dar într-o zi, privind un bon, Câţiva mi-au spus: eşti hoţ, poltron, Prea te umflaşi stimabile, Ne-ai înşelat destul. Deci, le Veniră cu... sifon ! Iar eu pe loc am leşinat. Cind mă trezii fui transportat Intr-un locşor mai răcoros, C-aveam călduri de sus în jos. Şi atunci am spus: Păcat! T.V. CONSTANT — la loc ! — Nu, thanks ! mie nu-mi place să stau ... BĂIAT „ACTIV" Desen de FRED GHENADESCU Sărbătorind 2500 de ani de la crearea statu­lui iranian, receptând prin prisma realizărilor actuale evoluţia sa către un ritm de viaţă mo­dern, rămânem totuşi nostalgicii admiratori ai civilizaţiei şi culturii persane, exotică şi totuşi atît de apropiată, sen­sibilii receptori ai poe­ziilor lui Ferdousi, O­­mar Khayyam, Saadi, cîntăreţii din patria lui Darius, fiul lui Hystas­­pe, dar şi ai fabuloase­lor isprăvi descrise in „Alexandria“ atît de populară la noi încă din secolul XVI. Dorind să ne ofere un tablou sintetic al preo­cupărilor artistice din spaţiul iranian în de­cursul veacurilor, expo­ziţia deschisă în sălile Muzeului de Artă con­stituie o revelaţie pen­tru vizitatorul neavizat, transportat brusc într-o atmosferă în care totul trădează dragostea pen­tru frumos şi rafina­ment, un vitalism con­trolat de înţelepciune şi un echilibru al forme­lor ce decurg firesc din­­tr-o străveche civilizaţie. Manuscrisele, obiecte de artă prin legăturile elegante şi prin textul caligrafiat, dovedesc ve­­­chimea preocupărilor ar­tistice dar şi scientiste, „Golestan“-ul lui Saadi alăturîndu-se unui ma­nual de matematică, iar „Şah-name” al lui Fer­dousi — unei cărţi de morală. Pe lingă preţio­zitatea decorului predo­minat de roşu, auriu, negru, miniaturile — a­­cele unice miniaturi per­sane care au fecundat o întreagă direcţie din arta europeană — con­stituie un alt prilej de admiraţie faţă de vir­tuozitatea gestului şi de­licateţea gîndirii. De un realism pe care l-am numi poetic, într-o at­mosferă de veşnică săr­bătoare i­n care omul trăieşte într-un soi de organică simbioză cu întreaga natură, motivele scenelor atestă sursa lor veridică, dar şi capaci­tatea de transfigurare în Mileniile unei culturi act artistic, cu mijloace­­ coloristice şi grafice de o uimitoare puritate şi vigoare. Scene de luptă şi de vînătoare pline de dinamism alternează cu scene lirice în care ad­miraţia pentru frumosul uman se traduce prin eleganţa liniei şi subtili­tatea coloritului. O pers­pectivă complexă, care cuprinde toată scena pe un cîmp exuberant um­plut cu vegetaţie deco­rativă, ne dă cheia mo­dului de a concepe rea­litatea şi mai ales de a o îngloba în reprezenta­rea picturală. . Aceeaşi dragoste pentru zoolo­gic şi vegetal se simte şi în decorul­­ ceramicii cu luciri grele, bogate, pur­­tînd parcă aromele mi­rodeniilor subtile şi în­­demnînd la lectura gaze­lurilor optimiste, poezii de petrecere. Albastruri de otravă, brunuri arse îndelung sau ocruri cu luciri de aur fac din a­­ceste piese adevărate e­­lemente de decor, cu forme elegante şi exe­cuţie fină. Concurînd reputaţia miniaturilor, dar şi bo­găţia lor de forme şi cu­lori, ţesăturile expuse justifică faima de care se bucură şi se mărturi­sesc a porni din aceeaşi dragoste pentru frumos şi echilibru, fie că este vorba de şalurile de Caş­­mir, de covoarele de Is­fahan, Khorassan sau Kerman, sau de scoarţe­le de Senneh. Calitatea firului şi minuţia exe­cuţiei, varietatea şi sub­tilitatea motivelor vege­tale şi geometrice, pro­fundul acord cromatic în care roşul greu, verdele dens, albastrul străluci­tor şi negrul cald se îm­pletesc discret, ne fac să înţelegem că ne aflăm cu adevărat în faţa unor o­­biecte de artă complexe ce materializează geniul unei populaţii cu uimi­toare dotări creatoare. Piese de metalurgie, fine obiecte sau arme decorate cu încrustaţii de aur, argint, sau si­def, sau monede perfect realizate, unele vechi de 2300 ani, completea­ză expoziţia, dovedind că pe acest teritoriu s-au născut civilizaţiile me­talului şi că nici un procedeu sau material, de la fineţea cuvîntului pînă la duritatea oţelu­lui, de la eleganţa de­senului pînă la profunzi­mea culorilor nu s-au do­vedit suficient de difi­cile pentru a nu putea fi supuse şi perfecţio­nate de milenara civili­zaţie iraniană. V. MOCANU Rustem, la curtea şahului Carous (miniatură din secolul XIX) STEAGUL ROŞU Acest vrăjmaş din umbră al omului de la volan se numeşte ALCOOLUL (Urmare dirt pag. l­ a) nr. 31-B-2952 staţiona reglementar Pe partea dreaptă, avînd luminile de poziţie aprinse. In aceste îm­prejurări, autoduba nr. 32-B-7546 a LIECOOP-Ilfov, condusă de şo­ferul Gheorghe Nedelcu, îşi face apariţia din acelaşi sens. Omul de la volan nu vede însă nimic. Şi ireparabilul se produce. Un zgo­mot asurzitor, produs de ciocnirea celor două autovehicule şi pasage­rii, împreună cu conducătorul auto, sunt proiectaţi care încotro. Omul de la volan decedează, în stare foarte gravă, ceilalţi trei ocupanţi ai maşinii Emeric Iosif, Paul Petre, ambii din comuna Chiajna şi Tu­­­dora Bălu din Bucureşti sunt inter­naţi de urgenţă in spital. Şi fi­reşte, se iau probe celui care a provocat accidentul. Rezultatul ? Conducătorul auto Gheorghe Nedelcu a condus în stare de ebrietate. Datorită „eufo­riei“ în care se afla, reflexele lui n-au mai reacţionat şi ca atare nu a mai putut observa auto­­saua cu toate că aceasta avea lu­minile de poziţie aprinse. Bilanţul tragic al unui act nechibzuit a costat prea scump. Cîte din victi­me vor scăpa ? Şi cum ? între­bare dureroasă pentru ele, pentru familiile lor. Un caz izolat ? Nicidecum. Fatalitate sau poate altceva ? La numai cîteva zile de la acest accident, tot datorită unei impru­denţe, aveau să plătească cu viaţa conducătorul auto şi membrii unei familii întregi. Tatăl, mama şi fi­ica în vîrstă de 8 ani trebuiau să se ducă la o comemorare în familie. Motiv pentru care tatăl, Vasile Crăiţă, tehnician la I.C.A.R., ape­lează la serviciile unui coleg, Va­­leriu Rusu, maistru principal la aceeaşi unitate, posesorul autotu­rismului nr. 7-B-1737 în familie se mănîncă, se bea, ca la aseme­nea ocazii. La înapoiere, pe raza comunei Daia, la km. 49,2 se pro­duce tragedia. încălzit la drum, mereu cu piciorul pe accelerator, Valeriu Rusu părăseşte direcţia de mers şi intră cu autoturismul în­tr-un copac. F.pilogul e zguduitor. Toţi cei patru ocupanţi ai maşinii şi-au găsit o moarte fulgerătoare. Accidentul s-a produs deunăzi. Ancheta n-a elucidat complet îm­prejurările în care s-a comis. Se aşteaptă încă rezultatul confrun­tării unor probe speciale pentru a se vedea în ce măsură comiterea accidentului a fost sau nu influen­ţată de consumarea băuturilor al­coolice de către conducătorul auto­turismului. Acest „noroc" care poate aduce moartea s-a înnoptat de mult. în apro­pierea bufetului din Valea Presnei se află parcat un tractor. Condu­cătorul lui, Stelian Tudor, tractorist la C.A.P. Gurbăneşti, îşi face ca de obicei „rodajul“ nocturn. Nu este singurul. S-a găsit cu cîţiva cunos­cuţi. Au ciocnit, şi-au urat „noroc“ şi cheful s-a încins pînă într-un Acolo, pe cer, unde noi vedem senin ori nori alburii, vineţi sau în­singuraţi, mai mult sau mai puţin poetici, aceşti semeni ai noştri ci­tesc, într-un alfabet numai de ei ştiut, completat de aparate, ce fel de surprize pregăteşte doamna natură pămîntului. In undele tumultuoase sau în cele domoale ale apelor ei citesc toanele rîului ori fluviului şi ce fel de zbateri le muncesc adîncurile. Cu privirile pe cer şi în ape, ori coborîte pe aparate ei traduc pe hîrtie în limbajul cifrelor, al sem­nelor codificate şi al simbolurilor informaţii şi observaţii care, centra­lizate de Institutul Meteorologic şi Hidrologic, completate şi confruntate cu alte mii de date sosite de la ob­servatoarele străine dau ceea ce în limbaj obişnuit se numeşte sta­rea vremii şi buletinul hidrologic. Aceşti oameni aflaţi de veghe zi şi noapte citesc pentru noi, pentru tîrziu cînd Stelian Tudor a hotărît în sfîrşit să plece. Noaptea este adîncă şi imprudentul tractorist, cu capul înfierbîntat de băutură, se avîntă pe digul bălţii Mostiş­­tea. Drumul însă e impracticabil, iar cel de la volan nu este stă­­pîn nici pe propriul echilibru. Astfel că la punctul Ciofliceni, din cauza stării de ebrietate, Ste­lian Tudor se răstoarnă cu trac­torul în apă, decedînd pe loc. Este găsit abia a doua zi dimineaţa. La 1­­ ani, Stelian Tudor, fiul lui Ion şi Nedelea din Gurbăneşti, îşi în­cheie socotelile cu viaţa. Asasinul din umbră , băutura. Sînt însă şi alte împrejurări fa­­vorizante săvîrşirii unor atari ac­cidente. Lucrătorii postului de­ mi­liţie Vedea au prins în satul Malu pe numitul Mircea Traian Huga conducind un tractor fără a avea permis de conducere şi fiind în stare de ebrietate. Cu ocazia cer-­­cetărilor s-a stabilit că cel în cau­ză a furat (?) tractorul chiar în seara respectivă de la S.M.A. Slo­bozia. De unde şi nedumerirea noastră , cum poate ca cineva, în condiţiile unei paze ,stricte, ale respectării unor norme bine cunos­cute, să sustragă un tractor sau — cum e cazul lui Stelian Tudor — să-l transforme într-o „maşină“ personală ? Un pieton beat şi un conducător auto care nu s-a lăsat mai prejos Cu un „păhărel“ s-a încurcat înainte de a pleca la drum şi Con­stantin Neamţu, maistru instructor la Liceul agricol din Fundulea. Ne surprinde că tocmai un ase­menea cadru nesocoteşte normele stabilite de lege şi aprobate de întreaga societate. Probele efec­tuate cu fiola alcoolscop au arătat că n-a ezitat să pună mîna pe vo­lan deşi se afla sub influenţa bău­turilor alcoolice. Iată şi epilogul , nefiind stăpîn pe reflexe, acciden­tează grav în comuna Fundulea pe Vasile Dimofticiuc care, la rin­­dul lui, se dezisese şi el de re­flexe, fiind în stare de ebrietate. Tot atîtea motive de a reflecta mai adînc şi de a nu uita un fapt: acest vrăjmaş din umbră al omu­lui de la volan se cheamă al­coolul , munca şi liniştea noastră cea de toate zilele avertismentele pe baza cărora se întocmesc concluziile ce stau la baza prognozelor, şi care ne dau posibilitatea să ştim azi ce va fi mîine. Aceşti oameni anonimi uneori, împărţiţi în pichete mici­ de cîte doi pînă la 10 ,în miile de sec­ţii şi observatoare meteorologice şi hidrologice răspîndite pe întreg cu­prinsul ţării, aflate la distanţe de zeci de km. de aşezările omeneşti, care descifrează pentru noi o parte din tainele naturii sînt meteorologii şi hidrologii... La numai cîţiva km. de Bucureştii pe şoseaua Bucureşti — Afumaţi, o clădire cubică, adăposteşte, alături de Institutul de fizică a atmosferei, Sectorul de meteorologie şi hidrolo­gie Bucureşti, care îşi desfăşoară ac­tivitatea pe 10 judeţe din cuprinsul Munteniei şi Dobrogei. Un colectiv de 600 de oameni, specialişti în me­teorologie şi hidrologie, tehnicieni, sondori, radiotelegrafişti şi chiar şi marinari (pentru secţiile hidrologice de la Giurgiu şi Tulcea) răspund de strîngerea observaţiilor şi măsură­torilor asupra tuturor parametrilor meteorologici (vînt, temperatură, u­­mezeală, precipitaţii) şi de alte fe­nomene ce se produc în atmosferă. Răspund de observaţiile şi măsurile pe fluviile şi rîurile interioare cuprin­se între Olt şi Marea­ Neagră pri­vind nivelul şi debitele apelor, chi­mismul şi evoluţia aluviunilor în sus­pensie ori tîrîte. Am purtat zilele trecute o discu­ţie cu tov. Virgil Teodorescu, şeful sectorului şi cu meteorologul prin­cipal, Marin Vlăducu, despre răs­punderea acestei profesii. Doi inter­locutori tineri de la care am înţeles că pentru a fi meteorolog ori hidro­log se cere răspundere, o conștiin­ciozitate dusă pînă la pragul ei cel mai înalt, unde pot apare uitarea de sine și sacrificiul, la nevoie. — Inchipuiți-vă ce s-ar întîmpla dacă un meteorolog n-ar sesiza la timp fenomenele periculoase ce pot apărea în raza lui de observaţie — ne spunea tov. Virgil Teodorescu. O furtună apărută din senin, între orele de observaţie, nesesizată şi anunţată la timp, înseamnă acciden­te pentru avioanele în cursă, pericol pentru navigaţie, pentru agricultură. Pe ploaie şi viscol, pe furtună şi ger, pe arşiţă şi timp frumos, omul meteorolog îşi întăreşte puterea ochi­lor şi agerimea auzului cu înscri­surile diagramelor de la aparatele de măsurat. Temperatura şi umezea­la aerului, nebulozitatea atmosferică, genul norilor, direcţia şi viteza vîn­­turilor, precipitaţiile atmosferice, toate sînt rezumate în cifre şi sem­ne, sînt transmise prin telefon, telex şi radio sectoarelor, de unde, core­late şi adunate sînt trimise Institu­tului central. — Meserie care cere bărbăţie şi la propriu şi la figurat... Interlocutorii noştri zîmbesc. Dacă aţi şti că această meserie, cel puţin în sec­torul nostru, este îmbrăţişată de foar­te multe femei. Şi nu sînt cu nimic mai puţin brave decit bărbaţii. Ba uneori... Am văzut odată, pe Argeş la punctul denumit Maiu-Spart, pe un flotor jucat ca o nucă de bul­boanele rîului un hidrolog, de-al nostru, femee. Controla cu aparate mişcarea undelor şi curenţii de adînc, mai bărbăteşte decit un... bărbat. Abia cînd a terminat treaba, după o jumătate de zi de muncă încorda­tă, în calea viiturilor, a mărturisit cu sfiaşenie că „i-a fost puţin frică". M. ŞTEFĂNESCU RINDURI DESPRE RĂSPUNDEREA PROFESIILOR Oameni­i ştiu să citească pe cer şi un ape Istorie şi­ urbanism modern... Piaţa centrală a municipiului Giurgiu — piaţa turnului — cum i se spune, a căpătat în această toamnă noi elemente de urbanism. Trotuarele şi spaţiile verzi au fost îngrădite de stative metalice cu ghivece de flori care au dublu rol. Intîi şi principalul este reglementarea circulaţiei pietonilor în oraş, iar apoi dau un plus de frumuseţe peisajului în care istoria şi prezentul se întîlnesc sub rotirea albă a porumbeilor. Un vis? Stăteam la coadă, aşteptam Să iau şi eu un kilogram De peşte proaspăt, cred caras. Era cu icre — nu prea gras. Deodată vine-un vînzător — într-un halat multicolor — Şi-mi spune-n faţă ca s-aştept. — Bătrîni, la coadă... nu e drept. La pline, eu, în zori, mă duc Din ceea caldă să apuc. Iau plinea şi plătesc... peşin. Apoi, spre casă plec senin. Dar, ieri, ieşind din magazin, Aud un glas adînc şi plin : — Tovarăşe, bătrîn de ani, Veniţi... luaţi restul... zece bani ! Din fire, eu sînt cam nervos, Nu mă pot rade chiar... frumos. De-aceea, intru la frizer Şi, cu perdaf, un ras ii cer. Achit la casă, pe furiş, Ii dau frizerului bacşiş. El mă refuză, lămurit : — De azi, bacşişul... a murit ! Mă bucuram — şi cu temei. — Bărbate, scoală, hei ! ehei ! De-un ceas vorbeşti în somn... Nu­ crezi ? Şi-acuma, treaz, tot mai visezi !? I. GRUIA SADOVEANU D­espre Sadoveanu — scria un critic contemporan — ar trebui să discutăm mult mai puţin liric, mai serios şi mai argumentat în schimb, aşa cum se cuvine cu un mare scriitor de dimen­siuni tolstoiene. Din acest punct de vedere, noi contemporanii dedaţi scrisului, păcătuim. Se poate. E însă un... „păcat boieresc". Uriaşul Sadoveanu, cu literatura sa grea ca apa morţilor şi ca apa viilor la un loc, a intrat în legendă de cînd încă trăia şi respira printre noi. Astfel, spiritul lui împărătesc pluteşte de mult în conştiinţa noastră, per­manenţă de culoarea mierii şi a cîmpului verde, în care a căzut tot cerul României. Sadoveanu este un fabulos. Eroii săi mitici se trag toţi din Mioriţa şi pămîntul scrierilor saie este pâmînt de legendă. Cum să poţi scrie atunci despre Sadoveanu în limba aridă a exegezei, memoria sa însăşi nu cunoaşte cuvîntul „arid"! Căci ce putem noi să aducem în plus faţă de propria noastră conştiinţă literară, prinos acestei memorii? Noi fiii pămîntului românesc ridicat la aurul mitului şi la parfumul esenţei absolute de către Mihail Sadoveanu? A scris imens. Ca un dat fundamental, scrisul său curgea pe hîrtie în iambi şi trohei nemărturisiţi, o poetică a marilor tăceri, a deplinei şi fastuoasei împliniri şi îngemănări cu natura patriei, o poetică a caracterelor granitice, statuare. Cine l-a asemănat cu un Ceahlău al culturii româneşti a avut un moment de bine­­cuvîntată inspiraţie. Căci el cheamă superlativul după numele său, după cartea sa. Măreţ, statuar, mitic, fabulos, fundamental — acestea sînt cuvintele pe care le folosim pentru a defini scrisul lui Mihail Sadoveanu — Măria Sa, „conu Mihai" — aşa l-a numit poporul care şi l-a recunoscut drept unul din stăpînii spi­rituali. Un stăpîn blind şi liniştit. Iubea mierea şi încremenirea ceasului de început de zi, la buza lacului, cu undiţa în mină. Iubea tă­cerea. El, cu vorbele lui grele şi adînci, el cu noianul acela de vorbe oficiat în scris într-o dumnezeiască limbă românească, el care a scris rabelaisian de mult, homeric, într-o nesfîrşită­ con­­fesie făcută sieşi, cititorului, pămîntului şi nimănui, iubea tăcerea glasului, cînd vuietul simţirii acoperă spaţiul, aşa cum iubea dangătul profund de clopot. Eroii săi încremenesc în astfel de mari tăceri care înfioară pagina şi aduc la suprafaţă zgomotul adîncu­­lui din fiinţa noastră. El este scriitor naţional într-o tulburătoare accepţie a cuvîntului, scriitor naţional al esenţelor făpturii româneşti etnice, filozofice, el însumează în întreaga sa literatură ceea ce este inefabil, greu de tradus în cuvinte, greu de analizat, în sufletul românesc. Aşa cum apele liniştite sînt adînci, pasiunea lui Sadoveanu nu este clocot mărunt, gălăgios şi sterp. Pasiunea lui este profundă şi hotârîtâ, implacabilă ca a Vitoriei Lipan. Ciudată, unică­­ con­strucţie de scriitor, făcut parcă pentru mari aventuri spirituale, căci liniştea lui n-are nimic molcom, şi se înşeală cel ce crede că Sadoveanu a scris o singură pagină „duioasă". Liniştea lui e liniştea naturii. E mărturisirea forţei depline, a conştiinţei de sine. De aceea Mihail Sadoveanu "este măreţ. Aşa l-am văzut, singura oară în viaţa mea, acum zece ani. Un nesfîrşit şir de oameni înconjura Ateneul Român, în tăcere. Sado­veanu nu mai era printre noi, era ceasul ultimului bun rămas. Am intrat şi eu, copleşită de emoţie, în rotonda Ateneului, şi atunci l-am văzut, alb, măreţ şi liniştit. Intrase deja în legendă: SMARANDA JELESC!). Nuntă cu bucluc Marin Ciobanu, de fel din Frăţeşti, şofer la o instituţie din Giurgiu, era într-al nouălea cer, în ziua aceea se căsă­torea cu o consăteancă. Tinerii, împreună cu rudele, prietenii, cunos­cuţii erau în faţa con­siliului popular al co­munei Frăţeşti la ora 12, oră fixată de secre­tar pentru oficierea că­sătoriei. Surpriză insă. Omul de serviciu de la consiliu le dădu o veste neplăcută. — Tovarășul secretar fiu-l aici. — Dar unde-i ? între­bă mirele. — Nu știu. Socrul mare se adre­să atunci nuntașilor: — Oameni buni, eu zic că pînă ce eu, Ma­­rinică și nașul o să-l căutăm prin comună, dumneavoastră să mer­geţi la noi şi să cioc­niţi, aşa, neoficial încă, un pahar, două de vin. Nuntaşii plecară la locuinţa mirelui. Pe la orele trei după amiază, „cercetaşii" plecaţi în căutarea se­cretarului se întoarseră plouaţi: acesta nu era nicăieri, intrase In pă­­mînt. Pe la ora cinci şi ju­mătate în consternarea generală, sosi un copil. — Haideţi repede, c-a sosit acum nea Gheor­ghe Ciobu, spuse­ el intr-un suflet. Acum pot să mă duc şi eu să mă­­nînc, că de la 12 de cînd stau de pază mi-ajunge. Toţi nuntaşii săriră de la locurile lor, şi, în­colonaţi, o porniră la Consiliul popular. — Unde-i tovarăşul secretar ? întrebă din nou Marinică pe­ omul de serviciu. — Păi a plecat adi­neauri pînă la circa sa­nitară să-şi facă o in­jecţie. Plecară cu toți in­tr-acolo, dar, ghinion, nu-l găsiră. L-au întil­­nit mai tirziu, în fața cofetăriei. Ţinea în mi­nă o pungă cu bomboa­ne. — M-aşteptaţi, aşa-i ? le spuse el zimbind. Poftim, luaţi din bom­boane. Plecară cu toţi. Pe drum, secretarul căută s-o mai dreagă . — Nu fiţi supăraţi pe mine. Odată se în­soară omul în viaţă aşa că nimeni nu trebuie să fie trist. O să vă dau repede drumul, vă pro­mit într-adevăr, în biroul lui mic, cu o viteză e­­lectronică citi pasajele din Codul Familiei, du­m­pă care se adresă mi­rilor : — Hai, semnați, acum în registru! — Dar nu ne-ați în­trebat dacă vrem să ne căsătorim, zise mirele contrariat. — Așa-i, Marine, am uitat, zise secretarul. Hai, spuneţi amîndoi o­­dată DA, ca să meargă mai repede, sau, mai bine, daţi din cap, că­­tot afirmaţie înseamnă. Şi merge şi mai repe­de. Marinică lăsă privi­rea în pămînt. — Da' ce Marine, nu te bucuri c-o iei pe Ma­rioara Zlate de soţie ? Faci o mutră de parcă ai fi la înmormîntare. — Prea i-ai dat rasol, zău, nea Ciobule. — Păi tu nu ţii la ai tăi ? Dacă o făceam aşa cum trebuia, ne sufocam cu toţi, nu vezi că a­­bia ne tragem sufletul tn cămăruţa asta . — Şi nici eşarfa nu ţi-ai pus-o, că doar o­­ficierea căsătoriei e un act solemn!... — Las-o, mă, că mer­ge şi fără ea. Princi­palul e să semnezi co­lea, în registru, că res­tul... La Ieșire îi tntimpină mama mirelui care nu apucase să Intre In bi­roul unde se „oficiase" căsătoria fiului ei. — Te-ai însurat Ma­rinică ? întrebă ea cu teamă, ștergindu-și două lacrimi. — Da, mamă ! — Slavă domnului.! Mi-a fost frică, dragul mamei, c-ai să ajungi cavaler tomnatic iar Marioara fată bătrînă fu secretarul ăsta care nu-şi vede de serviciu. Ehei, dacă Marioara era din alt sat, scăpăm cu toţii de bătăi de ini­mă.... C. T. VASILIU TR. BARBALATA FOILETON

Next