Steagul Roşu, octombrie 1971 (Anul 23, nr. 6922-6948)
1971-10-24 / nr. 6942
2 a CRONICĂ RIMATĂ Balada unui sifonar Nicolae Gheorghe, gestionar la una din unităţile cooperativei de consum Mihăileşti a delapidat peste 50 000 lei din închirierea veselei şi umplerea sifoanelor. De la-nceput ţin să declar: Un om ca mine, zău, mai rar. Eu de veselă am răspuns Şi totodată am fost uns Pe post de... sifonat. Cind m-au numit in mod solemn, Simţii în mine un îndemn : Dacă aceste „două vaci“ Tu nu le „mulgi“, rău ai să faci! Şi... n-am rămas de lemn! Ca-ndemnu-n viaţă să-l traduc Eu am descoperit un truc ! Vesela cind o-nchiriam, Nici cind chitanţă nu tăiam. Mă prefăceam... uituc ! Iar la sifoane, în trei ani, De la confraţii mei ţărani, Urmare acestei „amnezii“, La fiece sifon „ciupii“ Fix : 25 de bani! Dar într-o zi, privind un bon, Câţiva mi-au spus: eşti hoţ, poltron, Prea te umflaşi stimabile, Ne-ai înşelat destul. Deci, le Veniră cu... sifon ! Iar eu pe loc am leşinat. Cind mă trezii fui transportat Intr-un locşor mai răcoros, C-aveam călduri de sus în jos. Şi atunci am spus: Păcat! T.V. CONSTANT — la loc ! — Nu, thanks ! mie nu-mi place să stau ... BĂIAT „ACTIV" Desen de FRED GHENADESCU Sărbătorind 2500 de ani de la crearea statului iranian, receptând prin prisma realizărilor actuale evoluţia sa către un ritm de viaţă modern, rămânem totuşi nostalgicii admiratori ai civilizaţiei şi culturii persane, exotică şi totuşi atît de apropiată, sensibilii receptori ai poeziilor lui Ferdousi, Omar Khayyam, Saadi, cîntăreţii din patria lui Darius, fiul lui Hystaspe, dar şi ai fabuloaselor isprăvi descrise in „Alexandria“ atît de populară la noi încă din secolul XVI. Dorind să ne ofere un tablou sintetic al preocupărilor artistice din spaţiul iranian în decursul veacurilor, expoziţia deschisă în sălile Muzeului de Artă constituie o revelaţie pentru vizitatorul neavizat, transportat brusc într-o atmosferă în care totul trădează dragostea pentru frumos şi rafinament, un vitalism controlat de înţelepciune şi un echilibru al formelor ce decurg firesc dintr-o străveche civilizaţie. Manuscrisele, obiecte de artă prin legăturile elegante şi prin textul caligrafiat, dovedesc vechimea preocupărilor artistice dar şi scientiste, „Golestan“-ul lui Saadi alăturîndu-se unui manual de matematică, iar „Şah-name” al lui Ferdousi — unei cărţi de morală. Pe lingă preţiozitatea decorului predominat de roşu, auriu, negru, miniaturile — acele unice miniaturi persane care au fecundat o întreagă direcţie din arta europeană — constituie un alt prilej de admiraţie faţă de virtuozitatea gestului şi delicateţea gîndirii. De un realism pe care l-am numi poetic, într-o atmosferă de veşnică sărbătoare in care omul trăieşte într-un soi de organică simbioză cu întreaga natură, motivele scenelor atestă sursa lor veridică, dar şi capacitatea de transfigurare în Mileniile unei culturi act artistic, cu mijloace coloristice şi grafice de o uimitoare puritate şi vigoare. Scene de luptă şi de vînătoare pline de dinamism alternează cu scene lirice în care admiraţia pentru frumosul uman se traduce prin eleganţa liniei şi subtilitatea coloritului. O perspectivă complexă, care cuprinde toată scena pe un cîmp exuberant umplut cu vegetaţie decorativă, ne dă cheia modului de a concepe realitatea şi mai ales de a o îngloba în reprezentarea picturală. . Aceeaşi dragoste pentru zoologic şi vegetal se simte şi în decorul ceramicii cu luciri grele, bogate, purtînd parcă aromele mirodeniilor subtile şi îndemnînd la lectura gazelurilor optimiste, poezii de petrecere. Albastruri de otravă, brunuri arse îndelung sau ocruri cu luciri de aur fac din aceste piese adevărate elemente de decor, cu forme elegante şi execuţie fină. Concurînd reputaţia miniaturilor, dar şi bogăţia lor de forme şi culori, ţesăturile expuse justifică faima de care se bucură şi se mărturisesc a porni din aceeaşi dragoste pentru frumos şi echilibru, fie că este vorba de şalurile de Caşmir, de covoarele de Isfahan, Khorassan sau Kerman, sau de scoarţele de Senneh. Calitatea firului şi minuţia execuţiei, varietatea şi subtilitatea motivelor vegetale şi geometrice, profundul acord cromatic în care roşul greu, verdele dens, albastrul strălucitor şi negrul cald se împletesc discret, ne fac să înţelegem că ne aflăm cu adevărat în faţa unor obiecte de artă complexe ce materializează geniul unei populaţii cu uimitoare dotări creatoare. Piese de metalurgie, fine obiecte sau arme decorate cu încrustaţii de aur, argint, sau sidef, sau monede perfect realizate, unele vechi de 2300 ani, completează expoziţia, dovedind că pe acest teritoriu s-au născut civilizaţiile metalului şi că nici un procedeu sau material, de la fineţea cuvîntului pînă la duritatea oţelului, de la eleganţa desenului pînă la profunzimea culorilor nu s-au dovedit suficient de dificile pentru a nu putea fi supuse şi perfecţionate de milenara civilizaţie iraniană. V. MOCANU Rustem, la curtea şahului Carous (miniatură din secolul XIX) STEAGUL ROŞU Acest vrăjmaş din umbră al omului de la volan se numeşte ALCOOLUL (Urmare dirt pag. l a) nr. 31-B-2952 staţiona reglementar Pe partea dreaptă, avînd luminile de poziţie aprinse. In aceste împrejurări, autoduba nr. 32-B-7546 a LIECOOP-Ilfov, condusă de şoferul Gheorghe Nedelcu, îşi face apariţia din acelaşi sens. Omul de la volan nu vede însă nimic. Şi ireparabilul se produce. Un zgomot asurzitor, produs de ciocnirea celor două autovehicule şi pasagerii, împreună cu conducătorul auto, sunt proiectaţi care încotro. Omul de la volan decedează, în stare foarte gravă, ceilalţi trei ocupanţi ai maşinii Emeric Iosif, Paul Petre, ambii din comuna Chiajna şi Tudora Bălu din Bucureşti sunt internaţi de urgenţă in spital. Şi fireşte, se iau probe celui care a provocat accidentul. Rezultatul ? Conducătorul auto Gheorghe Nedelcu a condus în stare de ebrietate. Datorită „euforiei“ în care se afla, reflexele lui n-au mai reacţionat şi ca atare nu a mai putut observa autosaua cu toate că aceasta avea luminile de poziţie aprinse. Bilanţul tragic al unui act nechibzuit a costat prea scump. Cîte din victime vor scăpa ? Şi cum ? întrebare dureroasă pentru ele, pentru familiile lor. Un caz izolat ? Nicidecum. Fatalitate sau poate altceva ? La numai cîteva zile de la acest accident, tot datorită unei imprudenţe, aveau să plătească cu viaţa conducătorul auto şi membrii unei familii întregi. Tatăl, mama şi fiica în vîrstă de 8 ani trebuiau să se ducă la o comemorare în familie. Motiv pentru care tatăl, Vasile Crăiţă, tehnician la I.C.A.R., apelează la serviciile unui coleg, Valeriu Rusu, maistru principal la aceeaşi unitate, posesorul autoturismului nr. 7-B-1737 în familie se mănîncă, se bea, ca la asemenea ocazii. La înapoiere, pe raza comunei Daia, la km. 49,2 se produce tragedia. încălzit la drum, mereu cu piciorul pe accelerator, Valeriu Rusu părăseşte direcţia de mers şi intră cu autoturismul într-un copac. F.pilogul e zguduitor. Toţi cei patru ocupanţi ai maşinii şi-au găsit o moarte fulgerătoare. Accidentul s-a produs deunăzi. Ancheta n-a elucidat complet împrejurările în care s-a comis. Se aşteaptă încă rezultatul confruntării unor probe speciale pentru a se vedea în ce măsură comiterea accidentului a fost sau nu influenţată de consumarea băuturilor alcoolice de către conducătorul autoturismului. Acest „noroc" care poate aduce moartea s-a înnoptat de mult. în apropierea bufetului din Valea Presnei se află parcat un tractor. Conducătorul lui, Stelian Tudor, tractorist la C.A.P. Gurbăneşti, îşi face ca de obicei „rodajul“ nocturn. Nu este singurul. S-a găsit cu cîţiva cunoscuţi. Au ciocnit, şi-au urat „noroc“ şi cheful s-a încins pînă într-un Acolo, pe cer, unde noi vedem senin ori nori alburii, vineţi sau însinguraţi, mai mult sau mai puţin poetici, aceşti semeni ai noştri citesc, într-un alfabet numai de ei ştiut, completat de aparate, ce fel de surprize pregăteşte doamna natură pămîntului. In undele tumultuoase sau în cele domoale ale apelor ei citesc toanele rîului ori fluviului şi ce fel de zbateri le muncesc adîncurile. Cu privirile pe cer şi în ape, ori coborîte pe aparate ei traduc pe hîrtie în limbajul cifrelor, al semnelor codificate şi al simbolurilor informaţii şi observaţii care, centralizate de Institutul Meteorologic şi Hidrologic, completate şi confruntate cu alte mii de date sosite de la observatoarele străine dau ceea ce în limbaj obişnuit se numeşte starea vremii şi buletinul hidrologic. Aceşti oameni aflaţi de veghe zi şi noapte citesc pentru noi, pentru tîrziu cînd Stelian Tudor a hotărît în sfîrşit să plece. Noaptea este adîncă şi imprudentul tractorist, cu capul înfierbîntat de băutură, se avîntă pe digul bălţii Mostiştea. Drumul însă e impracticabil, iar cel de la volan nu este stăpîn nici pe propriul echilibru. Astfel că la punctul Ciofliceni, din cauza stării de ebrietate, Stelian Tudor se răstoarnă cu tractorul în apă, decedînd pe loc. Este găsit abia a doua zi dimineaţa. La 1 ani, Stelian Tudor, fiul lui Ion şi Nedelea din Gurbăneşti, îşi încheie socotelile cu viaţa. Asasinul din umbră , băutura. Sînt însă şi alte împrejurări favorizante săvîrşirii unor atari accidente. Lucrătorii postului de miliţie Vedea au prins în satul Malu pe numitul Mircea Traian Huga conducind un tractor fără a avea permis de conducere şi fiind în stare de ebrietate. Cu ocazia cer-cetărilor s-a stabilit că cel în cauză a furat (?) tractorul chiar în seara respectivă de la S.M.A. Slobozia. De unde şi nedumerirea noastră , cum poate ca cineva, în condiţiile unei paze ,stricte, ale respectării unor norme bine cunoscute, să sustragă un tractor sau — cum e cazul lui Stelian Tudor — să-l transforme într-o „maşină“ personală ? Un pieton beat şi un conducător auto care nu s-a lăsat mai prejos Cu un „păhărel“ s-a încurcat înainte de a pleca la drum şi Constantin Neamţu, maistru instructor la Liceul agricol din Fundulea. Ne surprinde că tocmai un asemenea cadru nesocoteşte normele stabilite de lege şi aprobate de întreaga societate. Probele efectuate cu fiola alcoolscop au arătat că n-a ezitat să pună mîna pe volan deşi se afla sub influenţa băuturilor alcoolice. Iată şi epilogul , nefiind stăpîn pe reflexe, accidentează grav în comuna Fundulea pe Vasile Dimofticiuc care, la rindul lui, se dezisese şi el de reflexe, fiind în stare de ebrietate. Tot atîtea motive de a reflecta mai adînc şi de a nu uita un fapt: acest vrăjmaş din umbră al omului de la volan se cheamă alcoolul , munca şi liniştea noastră cea de toate zilele avertismentele pe baza cărora se întocmesc concluziile ce stau la baza prognozelor, şi care ne dau posibilitatea să ştim azi ce va fi mîine. Aceşti oameni anonimi uneori, împărţiţi în pichete mici de cîte doi pînă la 10 ,în miile de secţii şi observatoare meteorologice şi hidrologice răspîndite pe întreg cuprinsul ţării, aflate la distanţe de zeci de km. de aşezările omeneşti, care descifrează pentru noi o parte din tainele naturii sînt meteorologii şi hidrologii... La numai cîţiva km. de Bucureştii pe şoseaua Bucureşti — Afumaţi, o clădire cubică, adăposteşte, alături de Institutul de fizică a atmosferei, Sectorul de meteorologie şi hidrologie Bucureşti, care îşi desfăşoară activitatea pe 10 judeţe din cuprinsul Munteniei şi Dobrogei. Un colectiv de 600 de oameni, specialişti în meteorologie şi hidrologie, tehnicieni, sondori, radiotelegrafişti şi chiar şi marinari (pentru secţiile hidrologice de la Giurgiu şi Tulcea) răspund de strîngerea observaţiilor şi măsurătorilor asupra tuturor parametrilor meteorologici (vînt, temperatură, umezeală, precipitaţii) şi de alte fenomene ce se produc în atmosferă. Răspund de observaţiile şi măsurile pe fluviile şi rîurile interioare cuprinse între Olt şi Marea Neagră privind nivelul şi debitele apelor, chimismul şi evoluţia aluviunilor în suspensie ori tîrîte. Am purtat zilele trecute o discuţie cu tov. Virgil Teodorescu, şeful sectorului şi cu meteorologul principal, Marin Vlăducu, despre răspunderea acestei profesii. Doi interlocutori tineri de la care am înţeles că pentru a fi meteorolog ori hidrolog se cere răspundere, o conștiinciozitate dusă pînă la pragul ei cel mai înalt, unde pot apare uitarea de sine și sacrificiul, la nevoie. — Inchipuiți-vă ce s-ar întîmpla dacă un meteorolog n-ar sesiza la timp fenomenele periculoase ce pot apărea în raza lui de observaţie — ne spunea tov. Virgil Teodorescu. O furtună apărută din senin, între orele de observaţie, nesesizată şi anunţată la timp, înseamnă accidente pentru avioanele în cursă, pericol pentru navigaţie, pentru agricultură. Pe ploaie şi viscol, pe furtună şi ger, pe arşiţă şi timp frumos, omul meteorolog îşi întăreşte puterea ochilor şi agerimea auzului cu înscrisurile diagramelor de la aparatele de măsurat. Temperatura şi umezeala aerului, nebulozitatea atmosferică, genul norilor, direcţia şi viteza vînturilor, precipitaţiile atmosferice, toate sînt rezumate în cifre şi semne, sînt transmise prin telefon, telex şi radio sectoarelor, de unde, corelate şi adunate sînt trimise Institutului central. — Meserie care cere bărbăţie şi la propriu şi la figurat... Interlocutorii noştri zîmbesc. Dacă aţi şti că această meserie, cel puţin în sectorul nostru, este îmbrăţişată de foarte multe femei. Şi nu sînt cu nimic mai puţin brave decit bărbaţii. Ba uneori... Am văzut odată, pe Argeş la punctul denumit Maiu-Spart, pe un flotor jucat ca o nucă de bulboanele rîului un hidrolog, de-al nostru, femee. Controla cu aparate mişcarea undelor şi curenţii de adînc, mai bărbăteşte decit un... bărbat. Abia cînd a terminat treaba, după o jumătate de zi de muncă încordată, în calea viiturilor, a mărturisit cu sfiaşenie că „i-a fost puţin frică". M. ŞTEFĂNESCU RINDURI DESPRE RĂSPUNDEREA PROFESIILOR Oamenii ştiu să citească pe cer şi un ape Istorie şi urbanism modern... Piaţa centrală a municipiului Giurgiu — piaţa turnului — cum i se spune, a căpătat în această toamnă noi elemente de urbanism. Trotuarele şi spaţiile verzi au fost îngrădite de stative metalice cu ghivece de flori care au dublu rol. Intîi şi principalul este reglementarea circulaţiei pietonilor în oraş, iar apoi dau un plus de frumuseţe peisajului în care istoria şi prezentul se întîlnesc sub rotirea albă a porumbeilor. Un vis? Stăteam la coadă, aşteptam Să iau şi eu un kilogram De peşte proaspăt, cred caras. Era cu icre — nu prea gras. Deodată vine-un vînzător — într-un halat multicolor — Şi-mi spune-n faţă ca s-aştept. — Bătrîni, la coadă... nu e drept. La pline, eu, în zori, mă duc Din ceea caldă să apuc. Iau plinea şi plătesc... peşin. Apoi, spre casă plec senin. Dar, ieri, ieşind din magazin, Aud un glas adînc şi plin : — Tovarăşe, bătrîn de ani, Veniţi... luaţi restul... zece bani ! Din fire, eu sînt cam nervos, Nu mă pot rade chiar... frumos. De-aceea, intru la frizer Şi, cu perdaf, un ras ii cer. Achit la casă, pe furiş, Ii dau frizerului bacşiş. El mă refuză, lămurit : — De azi, bacşişul... a murit ! Mă bucuram — şi cu temei. — Bărbate, scoală, hei ! ehei ! De-un ceas vorbeşti în somn... Nu crezi ? Şi-acuma, treaz, tot mai visezi !? I. GRUIA SADOVEANU Despre Sadoveanu — scria un critic contemporan — ar trebui să discutăm mult mai puţin liric, mai serios şi mai argumentat în schimb, aşa cum se cuvine cu un mare scriitor de dimensiuni tolstoiene. Din acest punct de vedere, noi contemporanii dedaţi scrisului, păcătuim. Se poate. E însă un... „păcat boieresc". Uriaşul Sadoveanu, cu literatura sa grea ca apa morţilor şi ca apa viilor la un loc, a intrat în legendă de cînd încă trăia şi respira printre noi. Astfel, spiritul lui împărătesc pluteşte de mult în conştiinţa noastră, permanenţă de culoarea mierii şi a cîmpului verde, în care a căzut tot cerul României. Sadoveanu este un fabulos. Eroii săi mitici se trag toţi din Mioriţa şi pămîntul scrierilor saie este pâmînt de legendă. Cum să poţi scrie atunci despre Sadoveanu în limba aridă a exegezei, memoria sa însăşi nu cunoaşte cuvîntul „arid"! Căci ce putem noi să aducem în plus faţă de propria noastră conştiinţă literară, prinos acestei memorii? Noi fiii pămîntului românesc ridicat la aurul mitului şi la parfumul esenţei absolute de către Mihail Sadoveanu? A scris imens. Ca un dat fundamental, scrisul său curgea pe hîrtie în iambi şi trohei nemărturisiţi, o poetică a marilor tăceri, a deplinei şi fastuoasei împliniri şi îngemănări cu natura patriei, o poetică a caracterelor granitice, statuare. Cine l-a asemănat cu un Ceahlău al culturii româneşti a avut un moment de binecuvîntată inspiraţie. Căci el cheamă superlativul după numele său, după cartea sa. Măreţ, statuar, mitic, fabulos, fundamental — acestea sînt cuvintele pe care le folosim pentru a defini scrisul lui Mihail Sadoveanu — Măria Sa, „conu Mihai" — aşa l-a numit poporul care şi l-a recunoscut drept unul din stăpînii spirituali. Un stăpîn blind şi liniştit. Iubea mierea şi încremenirea ceasului de început de zi, la buza lacului, cu undiţa în mină. Iubea tăcerea. El, cu vorbele lui grele şi adînci, el cu noianul acela de vorbe oficiat în scris într-o dumnezeiască limbă românească, el care a scris rabelaisian de mult, homeric, într-o nesfîrşită confesie făcută sieşi, cititorului, pămîntului şi nimănui, iubea tăcerea glasului, cînd vuietul simţirii acoperă spaţiul, aşa cum iubea dangătul profund de clopot. Eroii săi încremenesc în astfel de mari tăceri care înfioară pagina şi aduc la suprafaţă zgomotul adîncului din fiinţa noastră. El este scriitor naţional într-o tulburătoare accepţie a cuvîntului, scriitor naţional al esenţelor făpturii româneşti etnice, filozofice, el însumează în întreaga sa literatură ceea ce este inefabil, greu de tradus în cuvinte, greu de analizat, în sufletul românesc. Aşa cum apele liniştite sînt adînci, pasiunea lui Sadoveanu nu este clocot mărunt, gălăgios şi sterp. Pasiunea lui este profundă şi hotârîtâ, implacabilă ca a Vitoriei Lipan. Ciudată, unică construcţie de scriitor, făcut parcă pentru mari aventuri spirituale, căci liniştea lui n-are nimic molcom, şi se înşeală cel ce crede că Sadoveanu a scris o singură pagină „duioasă". Liniştea lui e liniştea naturii. E mărturisirea forţei depline, a conştiinţei de sine. De aceea Mihail Sadoveanu "este măreţ. Aşa l-am văzut, singura oară în viaţa mea, acum zece ani. Un nesfîrşit şir de oameni înconjura Ateneul Român, în tăcere. Sadoveanu nu mai era printre noi, era ceasul ultimului bun rămas. Am intrat şi eu, copleşită de emoţie, în rotonda Ateneului, şi atunci l-am văzut, alb, măreţ şi liniştit. Intrase deja în legendă: SMARANDA JELESC!). Nuntă cu bucluc Marin Ciobanu, de fel din Frăţeşti, şofer la o instituţie din Giurgiu, era într-al nouălea cer, în ziua aceea se căsătorea cu o consăteancă. Tinerii, împreună cu rudele, prietenii, cunoscuţii erau în faţa consiliului popular al comunei Frăţeşti la ora 12, oră fixată de secretar pentru oficierea căsătoriei. Surpriză insă. Omul de serviciu de la consiliu le dădu o veste neplăcută. — Tovarășul secretar fiu-l aici. — Dar unde-i ? întrebă mirele. — Nu știu. Socrul mare se adresă atunci nuntașilor: — Oameni buni, eu zic că pînă ce eu, Marinică și nașul o să-l căutăm prin comună, dumneavoastră să mergeţi la noi şi să ciocniţi, aşa, neoficial încă, un pahar, două de vin. Nuntaşii plecară la locuinţa mirelui. Pe la orele trei după amiază, „cercetaşii" plecaţi în căutarea secretarului se întoarseră plouaţi: acesta nu era nicăieri, intrase In pămînt. Pe la ora cinci şi jumătate în consternarea generală, sosi un copil. — Haideţi repede, c-a sosit acum nea Gheorghe Ciobu, spuse el intr-un suflet. Acum pot să mă duc şi eu să mănînc, că de la 12 de cînd stau de pază mi-ajunge. Toţi nuntaşii săriră de la locurile lor, şi, încolonaţi, o porniră la Consiliul popular. — Unde-i tovarăşul secretar ? întrebă din nou Marinică pe omul de serviciu. — Păi a plecat adineauri pînă la circa sanitară să-şi facă o injecţie. Plecară cu toți intr-acolo, dar, ghinion, nu-l găsiră. L-au întilnit mai tirziu, în fața cofetăriei. Ţinea în mină o pungă cu bomboane. — M-aşteptaţi, aşa-i ? le spuse el zimbind. Poftim, luaţi din bomboane. Plecară cu toţi. Pe drum, secretarul căută s-o mai dreagă . — Nu fiţi supăraţi pe mine. Odată se însoară omul în viaţă aşa că nimeni nu trebuie să fie trist. O să vă dau repede drumul, vă promit într-adevăr, în biroul lui mic, cu o viteză electronică citi pasajele din Codul Familiei, dumpă care se adresă mirilor : — Hai, semnați, acum în registru! — Dar nu ne-ați întrebat dacă vrem să ne căsătorim, zise mirele contrariat. — Așa-i, Marine, am uitat, zise secretarul. Hai, spuneţi amîndoi odată DA, ca să meargă mai repede, sau, mai bine, daţi din cap, cătot afirmaţie înseamnă. Şi merge şi mai repede. Marinică lăsă privirea în pămînt. — Da' ce Marine, nu te bucuri c-o iei pe Marioara Zlate de soţie ? Faci o mutră de parcă ai fi la înmormîntare. — Prea i-ai dat rasol, zău, nea Ciobule. — Păi tu nu ţii la ai tăi ? Dacă o făceam aşa cum trebuia, ne sufocam cu toţi, nu vezi că abia ne tragem sufletul tn cămăruţa asta . — Şi nici eşarfa nu ţi-ai pus-o, că doar oficierea căsătoriei e un act solemn!... — Las-o, mă, că merge şi fără ea. Principalul e să semnezi colea, în registru, că restul... La Ieșire îi tntimpină mama mirelui care nu apucase să Intre In biroul unde se „oficiase" căsătoria fiului ei. — Te-ai însurat Marinică ? întrebă ea cu teamă, ștergindu-și două lacrimi. — Da, mamă ! — Slavă domnului.! Mi-a fost frică, dragul mamei, c-ai să ajungi cavaler tomnatic iar Marioara fată bătrînă fu secretarul ăsta care nu-şi vede de serviciu. Ehei, dacă Marioara era din alt sat, scăpăm cu toţii de bătăi de inimă.... C. T. VASILIU TR. BARBALATA FOILETON