Ştiința şi Tehnică, 1955 (Anul 7, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 1 - 2
2 Dr. J. STEUERMAN In laboratorul de reflexe condiţionate totul fusese pregătit cu grijă. Mai era puţin timp pînă la sosirea oaspeţilor care trebuiau să asiste la experienţele cu caracter demonstrativ. Asistenţii revizuiseră cu mare grijă aparatele de înscriere pe hîrtie a pulsului, a respiraţiei, aparatul de măsurat rezistenţa electrică a pielii, dispozitivele de semnalizare etc. Şi cei aşteptaţi sosiră... Invitaţii se opriră într-una din camerele de laborator pentru a observa în linişte cum se desfăşoară experienţa, prin ochiurile de geam special amenajate. Dintre vizitatori, unul fu invitat să vină în camera de lucru şi să ia loc într-un fotoliu. I se explică cum va decurge experienţa şi aparatele fură montate chiar de el. Aparatul de măsurat pulsul fu aşezat la încheietura mîinii, aparatul pentru înregistrat respiraţia fu aplicat pe piept, iar cei doi electrozi ai mecanismului de măsurat rezistenţa electrică a pielii fură legaţi pe braţe. Unul dintre asistenţi se aşează la spatele omului şi îl înţeapă uşor cu un obiect ascuţit. Ca la o comandă, cel înţepat tresări. Mişcările pulsului deveniră mai repezi, respiraţia se acceleră, iar acul galvanometrului de la aparatul de măsurat rezistenţa electrică a pielii începu să se mişte puternic. înţeparea cu obiectul ascuţit se repetă de mai multe ori şi produse de fiecare dată aceleaşi efecte. Toată lumea privea cu atenţie... Se făcu o scurtă pauză şi după un timp, cu ajutorul aparatelor, se putu observa că pulsul revenise la normal, iar acul galvanometrului nu mai oscila. Şi, deodată, vocea asistentului răsună clar: „Acum vă voi înţepa din nou“. Mîna celui care ţinea obiectul ascuţit rămase însă departe de omul asupra căruia se făceau experienţele. Cu toate acestea, pulsul acestuia se iuţi, respiraţia deveni din nou mai repede, iar acul galvanometrului se deplasă iarăşi mult, arătînd modificări în rezistenţa electrică a pielii. Totul se produse ca şi prima oară, cînd vîrful ascuţit înţepase uşor pielea. Fără să fi fost atinsă pielea, reacţiile organismului au fost aceleaşi. Cum s-au putut produce aceste reacţii? Pentru a afla răspunsul este necesar să cunoaştem unele lucruri despre mecanismele de adaptare a organismului la mediul înconjurător. DOUĂ FELURI DE SEMNALE : procesele de adaptare a animalelor şi omului la mediul înconjurător se produc cu ajutorul sistemului nervos care recepţionează numeroşii excitanţi. Aceştia acţionează fie direct, fie prin intermediul semnalelor care încunoştiinţează neîncetat organismul despre prefacerile care au loc în jurul lui. Spre scoarţa cerebrală se îndreaptă tot timpul, de-a lungul nervilor, excitaţiile primite din lumea exterioară şi de la organele interne. Să punem mîna pe un obiect fierbinte; o vom retrage imediat. Dacă luăm în gură un aliment oarecare începem să salivăm. O lumină puternică ne vine să închidem ochii. In toate aceste cazuri, excitanţii respectivi: căldura, alimentul, lumina au acţionat de-a dreptul. Dar echilibrarea organismului cu mediul prin intermediul reacţiilor directe necondiţionate ar putea fi realizată numai în cazul cina acestea ar prezenta o constantă absolută. Dimpotrivă, însă, el oferă o varietate deosebită, găsindu-se într-o veşnică transformare. De aceea, legăturile necondiţionate se dovedesc a fi insuficiente. Ele se complectează cu ajutorul reflexelor condiţionate temporare, care constituie cel mai înalt mecanism de adaptare. Zgomotul făcut de trecerea unei maşini ne semnalizează astfel primejdia, fără să avem nevoie să îndreptăm capul spre locul de unde vine. Ca să apară multă salivă, nu este necesar să luăm mincare în gură. Un miros plăcut de bucate sau vederea unor alimente produce salivaţie, atît la om cît şi la animale. Toate aceste excitaţii sunt comune atît omului cît şi animalelor. Spre deosebire însă de acestea din urmă, omul mai are încă o posibilitate de „semnalizare“. La om, semnalizarea poate apare nu numai prin acţiunea directă asupra organelor receptoare, vizuale, gustative etc., ci şi prin denumirea convenţională a semnalelor, adică prin cuvinte. Dar cum poate înlocui cuvîntul un excitant oarecare? Cum poate determina din partea organismului reacţii asemănătoare? Realitatea ne oferă numeroase exemple pentru înţelegerea acestor mecanisme. Să luăm în gură o bucăţică de lămîie. Imediat vom saliva puternic. Este vorba de excitarea necondiţionată, directă a papilelor gustative din gură. Dacă luăm în gură o felie de Italie (C) salivăm. Este un reflex simplu necondiţionat în care excitaţia pleacă de la limbă pînă la centrul salivar din bulb care trimite ordinul de secreţie glandelor salivare. Dacă vedem Italia (D) de asemenea salivăm. Acesta este, un reflex condiţionat în care excitaţia vizuală s-a transmis pînă la zona gustativă porticală şi de aici la centrul salivar din bulb. In cazul cînd auzim cuvîrtul „limite“ (E) putem saliva de asemenea. Aici însă excitarea porneşte din zona auditivă a scoarţei cerebrale. Este şi in acest caz un reflex condiţionat. Desene : E. DUICULESCU Excitaţia produsă prin aprinderea unui bec este transmisă pînă la centrul văzului din scoarţa cerebrală. (A) Dacă pronunţăm cuvintul „bec“ sau „becul este aprins" atunci de asemenea ne putem reprezenta imaginea becului. De la nivelul centrului auditiv excitaţia se poate transmite în acest caz până la centrul vizual. (B)