Ţara Noastră, iulie 1934 (Anul 12, nr. 629-651)

1934-07-04 / nr. 629

Evenimentele din Germania (. Evenimentele din Germania au adus, după cum era și firesc, o serie întreagă de comentarii, a­­tât în presa străină cât și la noi. Este interesant că cea mai mare parte din ziarele de peste hotar nu riscă judecăți de valoare, nu lansează pronosticuri, ci constată, pur și simplu, marile tensiuni su­fletești din politica internă ger­mană. Din toate informațiile serioase se degajează limpede două lu­cruri : 1) Că s’a pregătit din mij­locul național-socialiștiilor o răs­turnare a regimului hitlerist; 2) Că această încercare a fost su­primată brutal de însuși șeful gu­vernului , Adolf Hitler. Prim ac­țiunea energică și categorică, a guvernului german, s'a înregistrat și secerarea câtorva vieți. Aceasta e situația, redusă la cea mai simplă expresiune. Fiind o chestiune de politică internă a Germaniei, în care n'avem nici o cădere să ne amestecăm, atât bu­nul simț, cât și raporturile nor­male în care ne găsim, ne dic­tează să înselăm faptele fără a le exagera, fără a le denatura și fără a face din ele prilej de a­­larmă. Este o ținută elegantă, demnă și sănătoasă, pe care, de altmin­teri, presa neaoșe din țară a și menținut-o în această chestiune. In schimb, s’a văzut încă odată, cât de tendențioasă, de veninoa­să, de pătimașe a fost presa ne­ofiților din strada Sărindar. In loc să se mențină la o atitudine de rezervă, la judecăți de cons­tatare, la informațiuni reale, a trecut de-a-dreptul în extrem ri­dicol. Au depășit rostul de croni­cari ai evenimentelor cotidiane, jubilând pentru frământările ce nu-i privesc direct; au interpre­tat „sui generis“ încordările spi­rituale germane, decretând de de­zastruoasă întreagă politica na­țional-socialistă; au tras, apoi, concluzii ciudate în legătură cu „ritmul nou“ preconizat de unii politicieni de la noi. Și, culmea i­­roniei, ne avertizează să luăm în­vățătură din „dezastrul“ de la Ber­lin ! Noi am arătat, de nenumărate ori, substratul sufletesc al aces­tor intruși ai scrisului nostru co­tidian, cari se erijează în peda­gogi universali. Le-am demascat de atâtea ori lipsa de bună cre­dință și înclinările spre exage­rare, apanajul rasei lor. Lumea românească din țară, știindu-i, nu va mai putea fi dusă în eroare de mintea înfierbândată, de ten­dințele meschine și de mistifică­rile interesate ale acestor „dom­nișori“ cu pistrui, cari nu au altă legătură cu acest pământ, decât exploatarea lui. Iată, deci, cine sunt moraliștii, cari dau lecții oamenilor politici și vor să determine curente de acțiune publică în țară! Nu e prea mult ? Și nu cred matadorii democrației internaționale, că s’ar putea să le iasă, odată, socotelile pe dos ? O spunem aceasta, cu cel mai larg sentiment de creștini, pentru a evita riscuri pe „piele proprie“! Iar, în ce privește evenimen­tele din Germania, noi constatăm câr sunt cazuri când, pentru a a­­duce liniște lăuntrică, se impun intervenții energice și categorice, riscându-se chiar viata unor inși. La baza acțiunei recente a can­celarului Adolf Hitler, rezidă, du­pă cât se pare, interesul superior al mentinerei ordinei, chiar prin sacrificarea unor indivizi insu­­recți. Numărul victimelor ca și împre­jurările în care au trebuit să cadă, poate să ne impresioneze, dar, în definitiv, fiecare ține rânduiala la el acasă cu mijloacele ce-i sunt la îndemână. O lege uzurpatoare Ultima ședință a Senatului a adus semnarea actului de con­damnare la ștreang a parlamen­tarismului român. Ea a însem­nat, însă, deopotrivă, și desvă­­luirea întregii lipse de autorita­te a guvernului. Legea „deplinelor puteri“ a fost votată pe articole. A trecut, cu toate protestele categorice ale câtorva deputați, cu toată fla­­granta uzurpare a unor drep­turi, încredințate de popor nu­mai prin Constituție Trecerea prin urnă a pomeni­tei legi a avut dublul efect de a demonstra compromisurile de neiertat, slăbiciunea și lipsa de demnitate a parlamentarilor de­mocrați și de a releva mixtura de ipocrizie, de felonie și de bri­gandaj mascat a guvernului. Greșeala majorității Corpuri­lor Legiuitoare este cu atât mai de neiertat cu cât aceeaș turmă de aleși ai Națiunii, cari până deunăzi clamau pentru necesita­­tea respectării parlamentaris­mului, se pretează, astăzi, la un joc menit să dea pleașcă în mâi­nile guvernului prerogativele ca­merei și ale Senatului, laolaltă. Până ieri, cel ce ar fi îndrăznit să atingă măcar printr’un sin­gur sunet prestigiul prezumtiv al parlamentarismului nostru, s’ar fi găsit în perspectivă de a fi în­ghițit de viu de reprezentanții acestuia. Zadarnic demonstrai, prin e­­loquente exemple, culese chiar de sub cupolele, pline de mes­chine încăerări și de grandioase înjurături, ale Camerei și ale Senatului, caducitatea actualu­lui sistem parlamentar. Deputa­­ții și senatorii îți ofereau, prompt, replica: „Suntem mai tari decât ori­când. Reprezentăm singurul sis­tem valabil și demn, pentru ța­ra noastră!“ A venit acest fulgurant proect de lege, pentru acordarea „de­plinelor puteri“ guvernului. A­­dică pentru luarea pumnului de forțe care i-au mai rămas parla­mentarismului și pentru acorda­rea lui unui guvern, ros de toate neputințele. Orice parlament din orice țară, veritabil democrată, î n fața unei asemenea tentative de uzurpare a drepturilor sale, s’ar fi ridicat într’o supremă svâcnire, ca să-și dovedească demnitatea și exis­tența, înlăturând pe cel care vrea să i le răpească. La noi, in afară de două-trei glasuri din opoziție, nu s’a pro­dus nici un gest de reacțiune, din partea majoritarilor, împo­triva acestui proect de lege al „deplinelor puteri“. Parlamentarismul român și-a semnat singur condamnare de la moarte. O merita. Cu vârf și în­desat ! Ros de toate molimele libera­­loide și adversar (tot până mai ieri!) al oricărei acțiuni menite să ignoreze competența Camerei și a Senatului, guvernul își dove­dește acum, simultan, slăbiciu­nea și ipocrizia. Dacă regimul democratic, pe care-l apără cu atâta furoare ca­binetul d-lui Gh. Tătărescu, este încă valabil, pentru ce par­tidul liberal calcă în picioare cea mai sacră citadelă a acestui re­gim: parlamentarismul ? Este o întrebare la care dom­nul Gh. Tătărescu nu va răs­punde, dar căreia îi dă, în schimb, o fermă replică logica, pentru că și parlamentarismul, așa cum există astăzi, și parti­dul liberal, se află în ultima fa­ză, aceea a agoniei, a panicii și a hibridului! Gr. Diaconu V Declarația partidului Național-Agrar la discuția asupra bugetului — Citită de d. deputat Stan­­­cirescu In ședința Camerei dela 28 iunie 1934 — Felul vertiginos în care se va desfășura discuția bugetului, lă­­sându-i-se la dispoziție numai două zile dintr’o întreagă sesiu­ne extraordinară, cu toate că a­­ceasta fusese anume instituită în vederea chibzuirei bugetului și a votărei lui, ne obligă să ne în­cadrăm acestui tempo de viteză adoptat de guvern, în conformi­tate poate cu datina trecutului nu însă și cu interesele probl­mei, care nu merită mai ales s­tăzi să fie dată peste cap. Dar fiindcă faptele sunt așa cum sunt și fiindcă toate trebuesc să se facă rapid și concentrat, parti­dul Național-Agrar, a hotărît să participe la discuția actuală prin­­tr-o simplă declarație în care va atinge desigur în mod succint principalele obiecții pe care ni le ocazionează opera d-lui mini­stru de Finanțe și care reprezin­tă schematic modul nostru de a vedea. Vom trece dar peste im­putarea legitimă ce se cuvine a fi făcută, pentru neținerea făgă­duinței făcute, că cel puțin de data aceasta legea bugetară va fi elaborată și discutată în răgaz, precum și asupra reproșului că ar trebui să înceteze odată cu sistemul sacrificărei discuțiilor într’o chestiune așa de importan­tă ; ne restrângem forțat la a­­nunțul rezumativ al observații­lor care constituie textul acestei declarațiuni. OPTIMISM NEINDREPTAȚIT Bugetul exercițiului 1934-1935, din punct de vedere dogmatic continua politica de intervențio­­nism etatist ce s’a practicat și până azi. Sistemul antrenează o neper­­misă risipă cu întreținerea unui împovărător personal, cu atât mai condamnabil cu cât evaluă­rile veniturilor sunt pur și sim­plu fanteziste. Optimismul arătat, în alcătui­rea actualului buget este desigur greșit, fiindcă nu este suficient să afirmi că ai realizat o compri­mare de 2.985.651.920 lei, față de exercițiul trecut, când deficitul anului 1933—1934 întrece cu încă 3 miliarde lei peste reducerea e­­fectuată. In fapt singura reducere este ceea ce ne-au acordat creditorii străini la datoria publică, iar par­tidul Național-Agrar constată cu satisfacție, că prevederile șefu­lui lui d. Octavian Goga, s’au realizat întocmai, de­oarece încă din anul 1932 el susținea redu­cerea cuponului ca o măsură ne­cesară echilibrării bugetului, deși aproape toată lumea politi­că era în dezacord cu această propunere pe care ați adoptat-o astăzi. Pentru a învedera în ce atmos­feră trandafirie s’a întocmit lu­crarea d-lui ministru de Finan­țe, vom cita din expunerea de motive, următorul pasaj: „Sece­ta ivită în cursul lunilor Aprilie și Mai a înrăutățit în oarecare măsură situația agricolă... totuși trebuie observat că recolta e de­parte de a fi compromisă, păioa­­sele fiind puțin submijlociu, iar porumbul numai puțin întârziat. Pe de altă parte, situația defavo­rabilă agriculturii mondiale per­mite să întrevedem o urcare ge­nerală de prețuri BUGETUL NEGLIJEAZĂ AGRCULTURA Tot atât de riscată este și cre­dința că prin legea de conversiu­ne s’a înviorat creditul, că prin noul regim de contingentare se vor înlătura dificultățile de trans­feri și că se vor accentua tendin­țele de ameliorare apărute în a­­nul precedent. Bazat pe o întreagă gamă de speranțe și tocmai pe aceleași, pe cari le-a avut și autorul bugetu­lui din 1933—1934, s-a întocmit ac­tualul buget așa zis real care se cifrează la suma de 21.251.961.534, nu de 20 miliarde așa cum afir­mați­a va deveni de 20 miliarde abia la sfârșitul anului financiar, când veți dovedi efectiv că s’au făcut reducerile de 800 milioane la personal. In al doilea rând, disproporția între cheltuelile de personal și cele de material, în favoarea ce­lor dintâi, este o veche și persis­tentă erezie în politica noastră financiară. Pe când salariile și pensiile reprezintă cam 2/3 din actualul buget, materialele sunt aproape inexistente. Credem că o asemenea compri­mare la materiale va constitui o dezechilibrare a serviciilor pob­ Mice, daca nu o adevărată para­lizie. Constatăm de asemenea cu ma­re surprindere, că bugetul actual neglijează complectamente agri­cultura. In adevăr de unde acest capitol ar trebui să fie pe prim plan, îl găsim că reprezintă pro­centul minimal de 2,4 din totalul bugetului cu toate că impozitul pe venitul proprietăților agricole s’a mărit de la 390 milioane la 550 milioane, adică 41 la sută mai mult. ÎNZESTRAREA ARAMATH ȘI ÎMPRUMUTUL INTERN In privința bugetului extraor­dinar unde s’au prevăzut la veni­turi 15.808 milioane pe când la cheltueli suma de 14.745 milioane în care intră și 1 miliard acordat armatei; în ce privește realiza­rea, lucrarea ne apare iluzorie fiindcă nu corespunde realității cu atât mai mult cu cât „ab origine“ suma prevăzută la venituri a fost fantezist evaluată. Considerăm că înzestrarea ar­matei ar trebui să facă obiectul principal al preocupării guver­nului și să asigure realizarea ei, prin mijloace mai sigure decât încasările problematice ale buge­tului extraordinar. Relativ la împrumutul intern preconizat afirmăm că principial această operațiune nu poate fi lan­sată decât de un guvern cu pu­ternică autoritate, altfel, se com­promite însăși ideia de împru­mut. Iar asupra autorității sale sperăm că însăși guvernul actual, nu-și face mari iluzii, chiar dacă nu-și va aduce aminte decât nu­mai că în șase luni de guvernare era de trei ori pe punctul de a pleca. ANALIZA CIFRELOR In conn­cluziuni vă demonstrăm că bugetul actual este mai mare decât cel precedent. In adevăr bugetul real pe 1933—1934 este de 22.087.000.000, din care scăzându-se datoria pu­blică lei 4.552.976.610. Rămân lei 17.534.023.390. Aceasta este suma care în bu­getul trecut reprezenta cheltuia­la pentru întreținerea întregului aparat de Stat, adică fără datoria publică, pe când în bugetul ac­tual, cel real este de 21.251.961.534 lei. Din care scăzând datoria pu­blică lei 2.261.608.000. Rămân lei 18.990.353.534. Deci constatăm un surprins la cheltueli, de lei 1.456.330.000 față de anul precedent. PE URMELE NAȚIONAL­­TARANIȘTILOR Din analiza bugetului n’am a­­vut prilej să întâlnim nici măcar acea calitate cu care s’a mândrit de regulă partidul liberal, spiri­tul realist­, care preferă pământul solid, norilor inconsistenți și fan­­teziști. Toată opera bugetului este plină de ficțiuni, este o adevărată Potemc­iniadă, în care decoruri de mucava vopsită ar vrea să as­cundă ochilor aspra și jalnica re­alitate. Din punctul acesta de ve­dere v’ați apropiat enorm de na­­țional-țărăniști acolo unde s’au adăpostit cu precădere amatorii de himere și maieștri de iluziuni. Dar nu e aceasta singura dv. a­­propiere de vechiul și ireductibi­lul dv. adversar. In însuși sistemul de întocmire al bugetului cu hai­tă aparența de polemică dv. affi­­cați pe urmele d-lui Virgil Gíd­­gearu, urmând aceleași făgașuri pe care le-ați criticat fără cru­țare, continuând aceleași drumuri periculoase, manifestând aceiaș neputință de a tăia în carne vie de a face o operă eroică și mân­tuitoare. Comunitatea dvs. în materie financiar, este um adevărat simbol al frății politice care tinde să cuprindă o sferră de in­terese și mai largă, asigurân­­du-vă unii altora, arendarea puterii și succesiunea exclusi­vă la guvern. Vremea de față însă este o vreme de înnoiri curagioase, de metode inedite. Iar comunita­tea dvs. de concepție și de comportare va avea un singur avantagiu, că în loc să dispă­reți pe rând, vă veți îngropa dintr'o dată sub ruinele unei lumi de metode vetuste și procedee compromise, pen­tru a face joc vieții creatoa­re pe care rămâne s-o repre­zinte alții. Citiți în pag. £ V*a: Comemorarea lui Vasile Lucad Cuvântarea d-lui Octavian Goga Problema muncii nationale já&fli fill no. «zs, Miercuri 4 lalle t»34 ’ P Fondator s OCTAVIAN GOGA Redacția și Administrația : .rești, Strada Câmpineanu No. 4 Pal ----------------------------------------­tamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători,. * »nți și săteni, 400 lei anual , 200 pe 6 luni ? inC pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei T­­EFON Nr. 419-33 ș Mistificarea csÂia _____ ■ fi­­<5> țrwt -------- I | _ „Gărzile d-lui Iuliu Maniu“ stf.^etc.Iuliu Maniu, iar d. Iuliu Maniu salvezi u%mese constituționale“ ■“ Acesta e caraghioslâcul de ulti­ma oră , fără ca cineva sa aibă sau să fi avut fantezia sau interesul de a face vreun rău fizic d-lui Iu­­liu Maniu, oamenii lui organizează gărzi pentru apărarea mutului de la Bădăcin. Și fără ca cineva să aibă inspirația sau sa fi simțit ne­cesitatea de a ataca regimul cons­tituțional, d. Iuliu Maniu ese din sihăstrie, vine iute-iute la Bucu­rești și stabilește legăturile nece­sare pentru a salva Constituția țării. Ridicolul acestei mistificări e a­­tât de evident și bătător la ochi încât nu e de mirat că țara se dis­trează dela un capăt al ei și până la celălalt. Despre gărzile d-lui Iuliu Ma­niu e puțin de vorbit. Judecat se­rios ca fenomen politic, legenda d-lui Iuliu Maniu proeotează încă un aspect al marelui proces de des­compunere al­­ partid­ului național­­țărănist. Mai interesantă ni se pa­re grija fostului d. președinte pen­tru Constituția țării. Cum a sim­țit d. Iuliu Maniu că e în pericol, — Constituția, nu d-sa — imediat a sărit din Rădăciini. Dacă cumva d. Iuli­u­ Maniu nu e-ar îngriji de Constituție, și nu ar veni la Bu­curești să o salveze, de bună sea­mă, Constituția va fi nimicită, probabili, ca o simpla prejudecată românească, întâi de toate. CONSTITUȚIA ESTE APARATA DE REGELE ȚARII. Nimeni mai mult decât Regele nostru constituțional nu are grija că ea sa rămână neatinsă și să funcționeze în integritatea­­ sa consacrată. Iar dacă Regele țării este liniștit în privința Constitu­ției, de ce se zbate atât de mult tocmai d. Iuliu Maniu! Presupu­nând că într’adevăr Constituția este primejduită, șeful partidului și nu un membru al lui, ar trebui să intervină ca s-o salveze. Dar vedem că și d. Ion Miha­­lache doarme liniștit în privin­ța Constituției. Fiindcă dacă toți membrii partidului ar sări să ape­re Constituția de primejdii, pe ca­re nu le vede și nu le constata șe­ful oficial, înseamnă că sau șeful nu e la locul său, sau că harababu­­re anarhiei a ajuns în partid la ultimele sale limite. Pornind să salveze­­­ formele constituționale , d. Iuliu Maniu răspândește indi­rect sugestia că d­ ea și nu d. Ion Min­halache este chemat în împre­jurări dramatice să ia atitudini în numele partidului față de marile chestiuni constituționale. D. Iuliu Mani­u știe foarte bine două lucruri: întâi, că dacă ar fi vorba să apere cineva Constituția și țara, care e așezată pe această Constituție, REGELE O VA A­­PARA și o va salva. Fiindcă Su­veranul dispune pe drept și din voința națională de toate forțele organizate ale Statului care îi stau la dispoziție în orice clipă pentru o acțiune de apărare a Statului și a Constituției lui. Și al doilea , CÂND CONSTITUITA UNEI TARI ÎNCETEAZĂ IN MOD FI­RESC SA MAI CORESPUNDA UNEI FAZE ÎNAINTATE A E­­VOLUȚIEI STATULUI. CÂND­­ ADICA­­ SPIRITUL NOU CERE O NOUA CONSTITUȚIE, NIMENI NU POATE ZADARNI­CI REALIZAREA EI, PRIN VO­INȚELE CONTOPITE A MO­NARHULUI ȘI A POPORULUI SAU. ȘI MAI PUȚIN CA TOȚI NU O POATE ZADARNICI PO­LITICIANUL TRECĂTOR. CÂND ACest sPIRIT nOu se vA IM­pune ca o nouă realitate și va cere o nouă Constituție, primul care va lua inițiativa de a o modifica va fi tocmai Regele, de­oarece el, ca Monarh, stă în centrul vieții națio­­­­­ni­i­i f *­nale a poporului și în sufletul lui se aud mai clar și înaintea tuturor rezonanțele necesităților spirituale și deci, constituționale ale Statu­lui. In asemenea circumstanțe de adâncă primenire a întregei vieți a Statului, nu un politician, și, în cazul nostru, nu d. Iuliu Maniu, cu toate gărzile dumnealui se va putea opune înfăptuirii unui act de transformare, chiar radicală, a Constituției. Mai dep­arte, A MO­DIFICA CONSTITUȚIA, DACA E NEVOIE DE UN ASEMENEA ACT, NU INSEAMNA ȘI DES­FIINȚAREA EI. Un Stat nu exis­tă fără Constituție. Dar, că o eventuală modificare sau o eventuală înlocuire a aces­tei Constituții cu una mai necesa­ră nu va avea darul să placă per­sonal d-lui Iuiliu Maniu și gărzilor dumnealui, nu înseamnă că viața trebuie oprită în loc fiindcă așa­ vrea sălciul sihastru de la Bădă­cini. Ion Gherasîm Linii­i puncte.*. Un cumulard D. D. Han, deputat și sculptor, a ținut, în ultima ședință a Ca­merei, să cioplească puțin în bustul d-lui C. Kirițescu, cunos­cutul cumulard moralist din mi­nisterul instrucțiunii. Ceea ce a rezultat din această operație este constatarea scan­daloasă că, în timp ce mii de profesori și învățători stau inac­tivi, fără slujbe și fără salarii, d. C. R. este precum urmează: di­rectorul învățământului supe­rior din ministerul Instrucțiunii, profesor de (risum teneatis­) „Istoria, teoria și organizarea educației fizice“, președinte la cenzura filmelor și membru in varii consilii de administrație. Pentru aceste generoase pre­zențe, puse în slujba țării, ă. C. Kirițescu încasează: 14.400 lei lunar (ca director general), 26 mii 800 lei lunar (ca profesor al Institutului de Educație Fizică) și alte câteva zeci de mii din bi­ne căptușitele consilii de admi­nistrație. Cu toate acestea, d. C. R. con­tinuă să fie moralistul țării cu harapnic de foc.­ Cum asta ?, Foarte bine. Tot în numele e­­ticei, Cumulardul moralist se ține de cuvintele cărților sfinte:­ „Celui ce are, i se va mai da!“ Activitate în zero „Măsuri urgente de vacanță­“ — pretinde „Viitorul“, întitulân­­du-și editorialul ultimului nu­măr . Numai în vacanță, adică in vid, măsurile guvernului sunt „urgente“, căci, in activitate, ele nu există... Ca tracul ••• Oficiosul guvernului recoman­dă, cu multă căldură, o broșură „Racul, înmulțirea, cultura prinderea și comercializarea“. Unui guvern care nu dă­deca înapoi, nici nu i se putea oferi o mai eloqventă lectură! Iar pen­tru armonia care domnește în mijlocul taberei liberale, s’ar cu­veni să se dea drept exemplu fa­bula: „Racul, broasca și știuca“ (Continuare în p­ag. II-a) I­nvidia Remarcabil defect al unui studiu atât de original și important, scris de Eugene Raiga, e că autorul a nesocotit datele de adâncă psiho­logie a invidiei, pe care le-au dat apostolii Petru, Pavel, Iuda și Ioan în epistolele lor. Socotesc că studiul asupra pizmei trebuia să înceapă de aici. Autorii epistolelor au trăit într’o lume, în care pasiu­nile și patimile erau mult mai con­centrate decât astăzi, ele izvorau din adâncuri suf­letești, în care se putea pătrunde mult mai ușor, știind apoi cu ce spirit analitic primii creștini despicau sufletul uman al contimporanilor lor. Pa­tima, pe atunci, fără să cunoască multele mijloace subtile de exte­riorizare, prin nuanță, ca patima omului modern, ajungea la o in­tensitate, care se proteta în forme­le tipice ale fanatismului și ale halucinației. Pizma era, într’ade­­văr, o forță psihologică, ea se opu­nea ca un zid navalei altui senti­ment, al dragostei și al solidarită­ții, pe care le propaga și le exalta creștinismul și ciocnirea între a­­ceste două patimi — lupta groza­vă între ele — explică într’un ca­dru dramatic foarte extins lupta între creștinism și păgâni­tatea do­minantă din timpul lui­ Hristos și în primul veac după moartea Lui. Lupta fariseilor și a cărturarilor iudei, „năpârci“ cum îi numea Hristos, „morminte spoite“, împo­triva fiului lui Dumnezeu pornea din inividia învățătorilor, a rabbi­­tilor împotriva noului învățător care venea c­u o nouă învățătură, împăratul Iulian Apostatul înce­pe lupta împotriva creștinismului chinuit de invidie. Lumea păgână, în lumina psihologiei sale intime, era o lume a invidiei, și acest ca­racter al ei s’a manifestat destul de pronunțat — ca un imens ter­men de opoziție — față de lumea creștină, care era o lume a dragos­tei și a solidarității. Această lacună izbește neplăcut pe cetitor, cu atât mai m­ult, cu cât studiul, despre care e vorba, e remarcabil în tot restul desfășură­rii sale. Eugene Baiga izbutește să dise­ce natura intimă a invidiei. „Ea este o formă naturală, dar negati­vă, a năzuinții omului la succes social, la putere, la triumf în lupta vieții, la întrecere și la înfrânge­rea rivalilor săi“. Năzuință naturală dar negativă — tocmai expresia, care caracteri­zează sumar și precis pe însuș o­­mul negativ. Invidia, prin urmare, germinea­ză, se dezvoltă și se naște exclusiv în­tr’un suflet, în care au sau năs­cut sentimentele pozitive, acele care duc cavalerește și nobil pe om la succes în năzuințele sale, la victorie în lupta vieții. Ca mani­festare negativă , invidia desco­pere pe omul slab, pe omul lipsit de un sentiment de plenitudine. Să ne imaginăm pe un apostol Pavel — invidios. E imposibil — de­oa­rece atât de bogat de spiritualita­tea sa internă, el se îndestulează cu o zdreanță, ca vestmânt, cu o bucată de pâine ca hrană, cu un umbrar — ca locuință. Tare în această simplificare, ta­re prin faptul de a fi extirpat în sine legăturile și ipostele de pose­siune a lumii din afară — sufle­tul lui nu poate naște invidia. Ci din potrivă — râvna. Râvna de a se egala în virtute, în libertate spirituală cu Hristos. Aceiaș râvnă a prefăcut pe oameni simpli în mucenici și sfinți. Fericitul Augus­tin în „Similitude Gristi“ dezvoltă râvna creștină, ca factor social, ca forță constructivă în noua lume eva­ngelică, lumea creștină. Unde­­ lipsește râvna creștină, acolo se naște invidia păgână. Una este forță — a doua este slăbiciune. Râvna omului forte (omul creș­tin, omul de caracter, eroul antic și cel modern) se răspândește în suflet ca un balsam, ca o trăire, pe care foarte puțini o cunosc, e o bucurie dătătoare de viață, e o fericire. Invidia, din potrivă, se răspândește în economia sufleteas­că a invidiosului ca o otravă. Cred că invidiosul poate muri, de invidie. E suficient, ca să persiste mai îndelung în această patimă a sa. Ea e dezastruoasă organis­mului fiziologic și funcțiunilor lui ca orice otravă chimică. Se cu­noaște cauzalitatea între psihic și organic. Un psihic încărcat cu o­­travă morală intoxică și organiz­­mu­l fizic. Râvna creștină e eva­­daimonia, puterea nobilă a sufle­tului, principiul lui de existență echilibrat și voioasă; invidia e daimonia — puterea neagră, sa­tanică din om. Acești termeni ai filozofiei antice exprimă deosebi­rea de fond între pasiunea crești­nă, a iubirii și a solidarității. In viața mai măruntă a oame­nilor de toate zilele , invidia se manifestă într’un infimii număr de forme. Cine poate să le enume­re pe toate. Invidiosul, când nu poate lovi laș, cum întotdeauna lovește, atunci recurge la indife­rența exagerată față de cel invi­diat, sau la dispreț, la calomnie,— caliorni­a este mai întotdeauna o formă a invidiei. Calomniezi pe un om, care te întrece cu ceva ce vrei să ai tu, a cărui superioritate socială, morală, intelectuală îți scoate în evidență inferioritatea ta. Un milionar nu poate calomnia pe un sărac în privința sărăciei lui, ci din contra, un geniu mu poate calomnia pe un om mediocru în privința mediocrității sale, un ori nu poate calomnia pe un laș : privința lașității sale, din potri­vă — invidia recurge la calomn pentru a diminua superiorități evidentă. Invidiosul, când turbă din caua intensității patimii sale, recurs la acțiuni, la omor, la crime. G­lozn­a este și ea o formă a invidi — dacă „invidia e o manifestar­e insuccesului încercat, gelozia teama de insuccesul viitor, a li sei în viitor“. Toate grupările omenești sun­t infectate de invidie. Im familii invidia creaază drame ascuns­­ele, sângeroase. In prietenie ■ invidia desparte de mu­lte ori ] cei mai jurați și încercați amic Nu rezistă nimic acestei otrăvi. ] orașele mici, unde oamenii por trăi o viață unică, invidia ca­pă formele cele mai meschine, nn­am­ic, păcătoase pentru a otra viața pașnică a plictisiților ci periferia vieții. Cancanul provin­cial este, în natura sa, o mamife tare a invidiei. Lipsit de spiri de G. M. IVANOV

Next