Ţara Noastră, iulie 1934 (Anul 12, nr. 629-651)
1934-07-04 / nr. 629
Evenimentele din Germania (. Evenimentele din Germania au adus, după cum era și firesc, o serie întreagă de comentarii, atât în presa străină cât și la noi. Este interesant că cea mai mare parte din ziarele de peste hotar nu riscă judecăți de valoare, nu lansează pronosticuri, ci constată, pur și simplu, marile tensiuni sufletești din politica internă germană. Din toate informațiile serioase se degajează limpede două lucruri : 1) Că s’a pregătit din mijlocul național-socialiștiilor o răsturnare a regimului hitlerist; 2) Că această încercare a fost suprimată brutal de însuși șeful guvernului , Adolf Hitler. Prim acțiunea energică și categorică, a guvernului german, s'a înregistrat și secerarea câtorva vieți. Aceasta e situația, redusă la cea mai simplă expresiune. Fiind o chestiune de politică internă a Germaniei, în care n'avem nici o cădere să ne amestecăm, atât bunul simț, cât și raporturile normale în care ne găsim, ne dictează să înselăm faptele fără a le exagera, fără a le denatura și fără a face din ele prilej de alarmă. Este o ținută elegantă, demnă și sănătoasă, pe care, de altminteri, presa neaoșe din țară a și menținut-o în această chestiune. In schimb, s’a văzut încă odată, cât de tendențioasă, de veninoasă, de pătimașe a fost presa neofiților din strada Sărindar. In loc să se mențină la o atitudine de rezervă, la judecăți de constatare, la informațiuni reale, a trecut de-a-dreptul în extrem ridicol. Au depășit rostul de cronicari ai evenimentelor cotidiane, jubilând pentru frământările ce nu-i privesc direct; au interpretat „sui generis“ încordările spirituale germane, decretând de dezastruoasă întreagă politica național-socialistă; au tras, apoi, concluzii ciudate în legătură cu „ritmul nou“ preconizat de unii politicieni de la noi. Și, culmea ironiei, ne avertizează să luăm învățătură din „dezastrul“ de la Berlin ! Noi am arătat, de nenumărate ori, substratul sufletesc al acestor intruși ai scrisului nostru cotidian, cari se erijează în pedagogi universali. Le-am demascat de atâtea ori lipsa de bună credință și înclinările spre exagerare, apanajul rasei lor. Lumea românească din țară, știindu-i, nu va mai putea fi dusă în eroare de mintea înfierbândată, de tendințele meschine și de mistificările interesate ale acestor „domnișori“ cu pistrui, cari nu au altă legătură cu acest pământ, decât exploatarea lui. Iată, deci, cine sunt moraliștii, cari dau lecții oamenilor politici și vor să determine curente de acțiune publică în țară! Nu e prea mult ? Și nu cred matadorii democrației internaționale, că s’ar putea să le iasă, odată, socotelile pe dos ? O spunem aceasta, cu cel mai larg sentiment de creștini, pentru a evita riscuri pe „piele proprie“! Iar, în ce privește evenimentele din Germania, noi constatăm câr sunt cazuri când, pentru a aduce liniște lăuntrică, se impun intervenții energice și categorice, riscându-se chiar viata unor inși. La baza acțiunei recente a cancelarului Adolf Hitler, rezidă, după cât se pare, interesul superior al mentinerei ordinei, chiar prin sacrificarea unor indivizi insurecți. Numărul victimelor ca și împrejurările în care au trebuit să cadă, poate să ne impresioneze, dar, în definitiv, fiecare ține rânduiala la el acasă cu mijloacele ce-i sunt la îndemână. O lege uzurpatoare Ultima ședință a Senatului a adus semnarea actului de condamnare la ștreang a parlamentarismului român. Ea a însemnat, însă, deopotrivă, și desvăluirea întregii lipse de autoritate a guvernului. Legea „deplinelor puteri“ a fost votată pe articole. A trecut, cu toate protestele categorice ale câtorva deputați, cu toată flagranta uzurpare a unor drepturi, încredințate de popor numai prin Constituție Trecerea prin urnă a pomenitei legi a avut dublul efect de a demonstra compromisurile de neiertat, slăbiciunea și lipsa de demnitate a parlamentarilor democrați și de a releva mixtura de ipocrizie, de felonie și de brigandaj mascat a guvernului. Greșeala majorității Corpurilor Legiuitoare este cu atât mai de neiertat cu cât aceeaș turmă de aleși ai Națiunii, cari până deunăzi clamau pentru necesitatea respectării parlamentarismului, se pretează, astăzi, la un joc menit să dea pleașcă în mâinile guvernului prerogativele camerei și ale Senatului, laolaltă. Până ieri, cel ce ar fi îndrăznit să atingă măcar printr’un singur sunet prestigiul prezumtiv al parlamentarismului nostru, s’ar fi găsit în perspectivă de a fi înghițit de viu de reprezentanții acestuia. Zadarnic demonstrai, prin eloquente exemple, culese chiar de sub cupolele, pline de meschine încăerări și de grandioase înjurături, ale Camerei și ale Senatului, caducitatea actualului sistem parlamentar. Deputații și senatorii îți ofereau, prompt, replica: „Suntem mai tari decât oricând. Reprezentăm singurul sistem valabil și demn, pentru țara noastră!“ A venit acest fulgurant proect de lege, pentru acordarea „deplinelor puteri“ guvernului. Adică pentru luarea pumnului de forțe care i-au mai rămas parlamentarismului și pentru acordarea lui unui guvern, ros de toate neputințele. Orice parlament din orice țară, veritabil democrată, î n fața unei asemenea tentative de uzurpare a drepturilor sale, s’ar fi ridicat într’o supremă svâcnire, ca să-și dovedească demnitatea și existența, înlăturând pe cel care vrea să i le răpească. La noi, in afară de două-trei glasuri din opoziție, nu s’a produs nici un gest de reacțiune, din partea majoritarilor, împotriva acestui proect de lege al „deplinelor puteri“. Parlamentarismul român și-a semnat singur condamnare de la moarte. O merita. Cu vârf și îndesat ! Ros de toate molimele liberaloide și adversar (tot până mai ieri!) al oricărei acțiuni menite să ignoreze competența Camerei și a Senatului, guvernul își dovedește acum, simultan, slăbiciunea și ipocrizia. Dacă regimul democratic, pe care-l apără cu atâta furoare cabinetul d-lui Gh. Tătărescu, este încă valabil, pentru ce partidul liberal calcă în picioare cea mai sacră citadelă a acestui regim: parlamentarismul ? Este o întrebare la care domnul Gh. Tătărescu nu va răspunde, dar căreia îi dă, în schimb, o fermă replică logica, pentru că și parlamentarismul, așa cum există astăzi, și partidul liberal, se află în ultima fază, aceea a agoniei, a panicii și a hibridului! Gr. Diaconu V Declarația partidului Național-Agrar la discuția asupra bugetului — Citită de d. deputat Stancirescu In ședința Camerei dela 28 iunie 1934 — Felul vertiginos în care se va desfășura discuția bugetului, lăsându-i-se la dispoziție numai două zile dintr’o întreagă sesiune extraordinară, cu toate că aceasta fusese anume instituită în vederea chibzuirei bugetului și a votărei lui, ne obligă să ne încadrăm acestui tempo de viteză adoptat de guvern, în conformitate poate cu datina trecutului nu însă și cu interesele problmei, care nu merită mai ales stăzi să fie dată peste cap. Dar fiindcă faptele sunt așa cum sunt și fiindcă toate trebuesc să se facă rapid și concentrat, partidul Național-Agrar, a hotărît să participe la discuția actuală printr-o simplă declarație în care va atinge desigur în mod succint principalele obiecții pe care ni le ocazionează opera d-lui ministru de Finanțe și care reprezintă schematic modul nostru de a vedea. Vom trece dar peste imputarea legitimă ce se cuvine a fi făcută, pentru neținerea făgăduinței făcute, că cel puțin de data aceasta legea bugetară va fi elaborată și discutată în răgaz, precum și asupra reproșului că ar trebui să înceteze odată cu sistemul sacrificărei discuțiilor într’o chestiune așa de importantă ; ne restrângem forțat la anunțul rezumativ al observațiilor care constituie textul acestei declarațiuni. OPTIMISM NEINDREPTAȚIT Bugetul exercițiului 1934-1935, din punct de vedere dogmatic continua politica de intervenționism etatist ce s’a practicat și până azi. Sistemul antrenează o nepermisă risipă cu întreținerea unui împovărător personal, cu atât mai condamnabil cu cât evaluările veniturilor sunt pur și simplu fanteziste. Optimismul arătat, în alcătuirea actualului buget este desigur greșit, fiindcă nu este suficient să afirmi că ai realizat o comprimare de 2.985.651.920 lei, față de exercițiul trecut, când deficitul anului 1933—1934 întrece cu încă 3 miliarde lei peste reducerea efectuată. In fapt singura reducere este ceea ce ne-au acordat creditorii străini la datoria publică, iar partidul Național-Agrar constată cu satisfacție, că prevederile șefului lui d. Octavian Goga, s’au realizat întocmai, deoarece încă din anul 1932 el susținea reducerea cuponului ca o măsură necesară echilibrării bugetului, deși aproape toată lumea politică era în dezacord cu această propunere pe care ați adoptat-o astăzi. Pentru a învedera în ce atmosferă trandafirie s’a întocmit lucrarea d-lui ministru de Finanțe, vom cita din expunerea de motive, următorul pasaj: „Seceta ivită în cursul lunilor Aprilie și Mai a înrăutățit în oarecare măsură situația agricolă... totuși trebuie observat că recolta e departe de a fi compromisă, păioasele fiind puțin submijlociu, iar porumbul numai puțin întârziat. Pe de altă parte, situația defavorabilă agriculturii mondiale permite să întrevedem o urcare generală de prețuri BUGETUL NEGLIJEAZĂ AGRCULTURA Tot atât de riscată este și credința că prin legea de conversiune s’a înviorat creditul, că prin noul regim de contingentare se vor înlătura dificultățile de transferi și că se vor accentua tendințele de ameliorare apărute în anul precedent. Bazat pe o întreagă gamă de speranțe și tocmai pe aceleași, pe cari le-a avut și autorul bugetului din 1933—1934, s-a întocmit actualul buget așa zis real care se cifrează la suma de 21.251.961.534, nu de 20 miliarde așa cum afirmația va deveni de 20 miliarde abia la sfârșitul anului financiar, când veți dovedi efectiv că s’au făcut reducerile de 800 milioane la personal. In al doilea rând, disproporția între cheltuelile de personal și cele de material, în favoarea celor dintâi, este o veche și persistentă erezie în politica noastră financiară. Pe când salariile și pensiile reprezintă cam 2/3 din actualul buget, materialele sunt aproape inexistente. Credem că o asemenea comprimare la materiale va constitui o dezechilibrare a serviciilor pob Mice, daca nu o adevărată paralizie. Constatăm de asemenea cu mare surprindere, că bugetul actual neglijează complectamente agricultura. In adevăr de unde acest capitol ar trebui să fie pe prim plan, îl găsim că reprezintă procentul minimal de 2,4 din totalul bugetului cu toate că impozitul pe venitul proprietăților agricole s’a mărit de la 390 milioane la 550 milioane, adică 41 la sută mai mult. ÎNZESTRAREA ARAMATH ȘI ÎMPRUMUTUL INTERN In privința bugetului extraordinar unde s’au prevăzut la venituri 15.808 milioane pe când la cheltueli suma de 14.745 milioane în care intră și 1 miliard acordat armatei; în ce privește realizarea, lucrarea ne apare iluzorie fiindcă nu corespunde realității cu atât mai mult cu cât „ab origine“ suma prevăzută la venituri a fost fantezist evaluată. Considerăm că înzestrarea armatei ar trebui să facă obiectul principal al preocupării guvernului și să asigure realizarea ei, prin mijloace mai sigure decât încasările problematice ale bugetului extraordinar. Relativ la împrumutul intern preconizat afirmăm că principial această operațiune nu poate fi lansată decât de un guvern cu puternică autoritate, altfel, se compromite însăși ideia de împrumut. Iar asupra autorității sale sperăm că însăși guvernul actual, nu-și face mari iluzii, chiar dacă nu-și va aduce aminte decât numai că în șase luni de guvernare era de trei ori pe punctul de a pleca. ANALIZA CIFRELOR In conncluziuni vă demonstrăm că bugetul actual este mai mare decât cel precedent. In adevăr bugetul real pe 1933—1934 este de 22.087.000.000, din care scăzându-se datoria publică lei 4.552.976.610. Rămân lei 17.534.023.390. Aceasta este suma care în bugetul trecut reprezenta cheltuiala pentru întreținerea întregului aparat de Stat, adică fără datoria publică, pe când în bugetul actual, cel real este de 21.251.961.534 lei. Din care scăzând datoria publică lei 2.261.608.000. Rămân lei 18.990.353.534. Deci constatăm un surprins la cheltueli, de lei 1.456.330.000 față de anul precedent. PE URMELE NAȚIONALTARANIȘTILOR Din analiza bugetului n’am avut prilej să întâlnim nici măcar acea calitate cu care s’a mândrit de regulă partidul liberal, spiritul realist, care preferă pământul solid, norilor inconsistenți și fanteziști. Toată opera bugetului este plină de ficțiuni, este o adevărată Potemciniadă, în care decoruri de mucava vopsită ar vrea să ascundă ochilor aspra și jalnica realitate. Din punctul acesta de vedere v’ați apropiat enorm de național-țărăniști acolo unde s’au adăpostit cu precădere amatorii de himere și maieștri de iluziuni. Dar nu e aceasta singura dv. apropiere de vechiul și ireductibilul dv. adversar. In însuși sistemul de întocmire al bugetului cu haită aparența de polemică dv. afficați pe urmele d-lui Virgil Gídgearu, urmând aceleași făgașuri pe care le-ați criticat fără cruțare, continuând aceleași drumuri periculoase, manifestând aceiaș neputință de a tăia în carne vie de a face o operă eroică și mântuitoare. Comunitatea dvs. în materie financiar, este um adevărat simbol al frății politice care tinde să cuprindă o sferră de interese și mai largă, asigurându-vă unii altora, arendarea puterii și succesiunea exclusivă la guvern. Vremea de față însă este o vreme de înnoiri curagioase, de metode inedite. Iar comunitatea dvs. de concepție și de comportare va avea un singur avantagiu, că în loc să dispăreți pe rând, vă veți îngropa dintr'o dată sub ruinele unei lumi de metode vetuste și procedee compromise, pentru a face joc vieții creatoare pe care rămâne s-o reprezinte alții. Citiți în pag. £ V*a: Comemorarea lui Vasile Lucad Cuvântarea d-lui Octavian Goga Problema muncii nationale já&fli fill no. «zs, Miercuri 4 lalle t»34 ’ P Fondator s OCTAVIAN GOGA Redacția și Administrația : .rești, Strada Câmpineanu No. 4 Pal ----------------------------------------tamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători,. * »nți și săteni, 400 lei anual , 200 pe 6 luni ? inC pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei TEFON Nr. 419-33 ș Mistificarea csÂia _____ ■ fi<5> țrwt -------- I | _ „Gărzile d-lui Iuliu Maniu“ stf.^etc.Iuliu Maniu, iar d. Iuliu Maniu salvezi u%mese constituționale“ ■“ Acesta e caraghioslâcul de ultima oră , fără ca cineva sa aibă sau să fi avut fantezia sau interesul de a face vreun rău fizic d-lui Iuliu Maniu, oamenii lui organizează gărzi pentru apărarea mutului de la Bădăcin. Și fără ca cineva să aibă inspirația sau sa fi simțit necesitatea de a ataca regimul constituțional, d. Iuliu Maniu ese din sihăstrie, vine iute-iute la București și stabilește legăturile necesare pentru a salva Constituția țării. Ridicolul acestei mistificări e atât de evident și bătător la ochi încât nu e de mirat că țara se distrează dela un capăt al ei și până la celălalt. Despre gărzile d-lui Iuliu Maniu e puțin de vorbit. Judecat serios ca fenomen politic, legenda d-lui Iuliu Maniu proeotează încă un aspect al marelui proces de descompunere al partidului naționalțărănist. Mai interesantă ni se pare grija fostului d. președinte pentru Constituția țării. Cum a simțit d. Iuliu Maniu că e în pericol, — Constituția, nu d-sa — imediat a sărit din Rădăciini. Dacă cumva d. Iuliu Maniu nu e-ar îngriji de Constituție, și nu ar veni la București să o salveze, de bună seamă, Constituția va fi nimicită, probabili, ca o simpla prejudecată românească, întâi de toate. CONSTITUȚIA ESTE APARATA DE REGELE ȚARII. Nimeni mai mult decât Regele nostru constituțional nu are grija că ea sa rămână neatinsă și să funcționeze în integritatea sa consacrată. Iar dacă Regele țării este liniștit în privința Constituției, de ce se zbate atât de mult tocmai d. Iuliu Maniu! Presupunând că într’adevăr Constituția este primejduită, șeful partidului și nu un membru al lui, ar trebui să intervină ca s-o salveze. Dar vedem că și d. Ion Mihalache doarme liniștit în privința Constituției. Fiindcă dacă toți membrii partidului ar sări să apere Constituția de primejdii, pe care nu le vede și nu le constata șeful oficial, înseamnă că sau șeful nu e la locul său, sau că harababure anarhiei a ajuns în partid la ultimele sale limite. Pornind să salveze formele constituționale , d. Iuliu Maniu răspândește indirect sugestia că d ea și nu d. Ion Minhalache este chemat în împrejurări dramatice să ia atitudini în numele partidului față de marile chestiuni constituționale. D. Iuliu Maniu știe foarte bine două lucruri: întâi, că dacă ar fi vorba să apere cineva Constituția și țara, care e așezată pe această Constituție, REGELE O VA APARA și o va salva. Fiindcă Suveranul dispune pe drept și din voința națională de toate forțele organizate ale Statului care îi stau la dispoziție în orice clipă pentru o acțiune de apărare a Statului și a Constituției lui. Și al doilea , CÂND CONSTITUITA UNEI TARI ÎNCETEAZĂ IN MOD FIRESC SA MAI CORESPUNDA UNEI FAZE ÎNAINTATE A EVOLUȚIEI STATULUI. CÂND ADICA SPIRITUL NOU CERE O NOUA CONSTITUȚIE, NIMENI NU POATE ZADARNICI REALIZAREA EI, PRIN VOINȚELE CONTOPITE A MONARHULUI ȘI A POPORULUI SAU. ȘI MAI PUȚIN CA TOȚI NU O POATE ZADARNICI POLITICIANUL TRECĂTOR. CÂND ACest sPIRIT nOu se vA IMpune ca o nouă realitate și va cere o nouă Constituție, primul care va lua inițiativa de a o modifica va fi tocmai Regele, deoarece el, ca Monarh, stă în centrul vieții naționiii f *nale a poporului și în sufletul lui se aud mai clar și înaintea tuturor rezonanțele necesităților spirituale și deci, constituționale ale Statului. In asemenea circumstanțe de adâncă primenire a întregei vieți a Statului, nu un politician, și, în cazul nostru, nu d. Iuliu Maniu, cu toate gărzile dumnealui se va putea opune înfăptuirii unui act de transformare, chiar radicală, a Constituției. Mai departe, A MODIFICA CONSTITUȚIA, DACA E NEVOIE DE UN ASEMENEA ACT, NU INSEAMNA ȘI DESFIINȚAREA EI. Un Stat nu există fără Constituție. Dar, că o eventuală modificare sau o eventuală înlocuire a acestei Constituții cu una mai necesară nu va avea darul să placă personal d-lui Iuiliu Maniu și gărzilor dumnealui, nu înseamnă că viața trebuie oprită în loc fiindcă așa vrea sălciul sihastru de la Bădăcini. Ion Gherasîm Liniii puncte.*. Un cumulard D. D. Han, deputat și sculptor, a ținut, în ultima ședință a Camerei, să cioplească puțin în bustul d-lui C. Kirițescu, cunoscutul cumulard moralist din ministerul instrucțiunii. Ceea ce a rezultat din această operație este constatarea scandaloasă că, în timp ce mii de profesori și învățători stau inactivi, fără slujbe și fără salarii, d. C. R. este precum urmează: directorul învățământului superior din ministerul Instrucțiunii, profesor de (risum teneatis) „Istoria, teoria și organizarea educației fizice“, președinte la cenzura filmelor și membru in varii consilii de administrație. Pentru aceste generoase prezențe, puse în slujba țării, ă. C. Kirițescu încasează: 14.400 lei lunar (ca director general), 26 mii 800 lei lunar (ca profesor al Institutului de Educație Fizică) și alte câteva zeci de mii din bine căptușitele consilii de administrație. Cu toate acestea, d. C. R. continuă să fie moralistul țării cu harapnic de foc. Cum asta ?, Foarte bine. Tot în numele eticei, Cumulardul moralist se ține de cuvintele cărților sfinte: „Celui ce are, i se va mai da!“ Activitate în zero „Măsuri urgente de vacanță“ — pretinde „Viitorul“, întitulându-și editorialul ultimului număr . Numai în vacanță, adică in vid, măsurile guvernului sunt „urgente“, căci, in activitate, ele nu există... Ca tracul ••• Oficiosul guvernului recomandă, cu multă căldură, o broșură „Racul, înmulțirea, cultura prinderea și comercializarea“. Unui guvern care nu dădeca înapoi, nici nu i se putea oferi o mai eloqventă lectură! Iar pentru armonia care domnește în mijlocul taberei liberale, s’ar cuveni să se dea drept exemplu fabula: „Racul, broasca și știuca“ (Continuare în pag. II-a) Invidia Remarcabil defect al unui studiu atât de original și important, scris de Eugene Raiga, e că autorul a nesocotit datele de adâncă psihologie a invidiei, pe care le-au dat apostolii Petru, Pavel, Iuda și Ioan în epistolele lor. Socotesc că studiul asupra pizmei trebuia să înceapă de aici. Autorii epistolelor au trăit într’o lume, în care pasiunile și patimile erau mult mai concentrate decât astăzi, ele izvorau din adâncuri sufletești, în care se putea pătrunde mult mai ușor, știind apoi cu ce spirit analitic primii creștini despicau sufletul uman al contimporanilor lor. Patima, pe atunci, fără să cunoască multele mijloace subtile de exteriorizare, prin nuanță, ca patima omului modern, ajungea la o intensitate, care se proteta în formele tipice ale fanatismului și ale halucinației. Pizma era, într’adevăr, o forță psihologică, ea se opunea ca un zid navalei altui sentiment, al dragostei și al solidarității, pe care le propaga și le exalta creștinismul și ciocnirea între aceste două patimi — lupta grozavă între ele — explică într’un cadru dramatic foarte extins lupta între creștinism și păgânitatea dominantă din timpul lui Hristos și în primul veac după moartea Lui. Lupta fariseilor și a cărturarilor iudei, „năpârci“ cum îi numea Hristos, „morminte spoite“, împotriva fiului lui Dumnezeu pornea din inividia învățătorilor, a rabbitilor împotriva noului învățător care venea cu o nouă învățătură, împăratul Iulian Apostatul începe lupta împotriva creștinismului chinuit de invidie. Lumea păgână, în lumina psihologiei sale intime, era o lume a invidiei, și acest caracter al ei s’a manifestat destul de pronunțat — ca un imens termen de opoziție — față de lumea creștină, care era o lume a dragostei și a solidarității. Această lacună izbește neplăcut pe cetitor, cu atât mai mult, cu cât studiul, despre care e vorba, e remarcabil în tot restul desfășurării sale. Eugene Baiga izbutește să disece natura intimă a invidiei. „Ea este o formă naturală, dar negativă, a năzuinții omului la succes social, la putere, la triumf în lupta vieții, la întrecere și la înfrângerea rivalilor săi“. Năzuință naturală dar negativă — tocmai expresia, care caracterizează sumar și precis pe însuș omul negativ. Invidia, prin urmare, germinează, se dezvoltă și se naște exclusiv într’un suflet, în care au sau născut sentimentele pozitive, acele care duc cavalerește și nobil pe om la succes în năzuințele sale, la victorie în lupta vieții. Ca manifestare negativă , invidia descopere pe omul slab, pe omul lipsit de un sentiment de plenitudine. Să ne imaginăm pe un apostol Pavel — invidios. E imposibil — deoarece atât de bogat de spiritualitatea sa internă, el se îndestulează cu o zdreanță, ca vestmânt, cu o bucată de pâine ca hrană, cu un umbrar — ca locuință. Tare în această simplificare, tare prin faptul de a fi extirpat în sine legăturile și ipostele de posesiune a lumii din afară — sufletul lui nu poate naște invidia. Ci din potrivă — râvna. Râvna de a se egala în virtute, în libertate spirituală cu Hristos. Aceiaș râvnă a prefăcut pe oameni simpli în mucenici și sfinți. Fericitul Augustin în „Similitude Gristi“ dezvoltă râvna creștină, ca factor social, ca forță constructivă în noua lume evangelică, lumea creștină. Unde lipsește râvna creștină, acolo se naște invidia păgână. Una este forță — a doua este slăbiciune. Râvna omului forte (omul creștin, omul de caracter, eroul antic și cel modern) se răspândește în suflet ca un balsam, ca o trăire, pe care foarte puțini o cunosc, e o bucurie dătătoare de viață, e o fericire. Invidia, din potrivă, se răspândește în economia sufletească a invidiosului ca o otravă. Cred că invidiosul poate muri, de invidie. E suficient, ca să persiste mai îndelung în această patimă a sa. Ea e dezastruoasă organismului fiziologic și funcțiunilor lui ca orice otravă chimică. Se cunoaște cauzalitatea între psihic și organic. Un psihic încărcat cu otravă morală intoxică și organizmul fizic. Râvna creștină e evadaimonia, puterea nobilă a sufletului, principiul lui de existență echilibrat și voioasă; invidia e daimonia — puterea neagră, satanică din om. Acești termeni ai filozofiei antice exprimă deosebirea de fond între pasiunea creștină, a iubirii și a solidarității. In viața mai măruntă a oamenilor de toate zilele , invidia se manifestă într’un infimii număr de forme. Cine poate să le enumere pe toate. Invidiosul, când nu poate lovi laș, cum întotdeauna lovește, atunci recurge la indiferența exagerată față de cel invidiat, sau la dispreț, la calomnie,— caliornia este mai întotdeauna o formă a invidiei. Calomniezi pe un om, care te întrece cu ceva ce vrei să ai tu, a cărui superioritate socială, morală, intelectuală îți scoate în evidență inferioritatea ta. Un milionar nu poate calomnia pe un sărac în privința sărăciei lui, ci din contra, un geniu mu poate calomnia pe un om mediocru în privința mediocrității sale, un ori nu poate calomnia pe un laș : privința lașității sale, din potrivă — invidia recurge la calomn pentru a diminua superiorități evidentă. Invidiosul, când turbă din caua intensității patimii sale, recurs la acțiuni, la omor, la crime. Glozna este și ea o formă a invidi — dacă „invidia e o manifestare insuccesului încercat, gelozia teama de insuccesul viitor, a li sei în viitor“. Toate grupările omenești sunt infectate de invidie. Im familii invidia creaază drame ascunsele, sângeroase. In prietenie ■ invidia desparte de multe ori ] cei mai jurați și încercați amic Nu rezistă nimic acestei otrăvi. ] orașele mici, unde oamenii por trăi o viață unică, invidia capă formele cele mai meschine, nnamic, păcătoase pentru a otra viața pașnică a plictisiților ci periferia vieții. Cancanul provincial este, în natura sa, o mamife tare a invidiei. Lipsit de spiri de G. M. IVANOV