Ţara Noastră, iunie 1935 (Anul 13, nr. 886-907)
1935-06-01 / nr. 886
ANUL XIV No. 886, Sfabătă 1 Iunie 1935 . Fondator: OCTAVIAN GOGA Redacția și Administrația: Biblioteca Paraim București, Strada GAmpineama No. 4 Târgu Mureș Jh TELEFON Nr. 419-33 «mental: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, sudenți și săteni: 400 lei anual; 200 pe 6 luni, 100 pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei, D. N. Titulescu la Academie D. Nicolae Titulescu a fost ales membru al Academiei Române. Obișnuiți cu disciplina onestității, oricare ar fi deosebirile care ne despart în legătură cu metodele de tactică folosite în chibzuirea politicii externe, noi, nu ne putem opri să nu subliniem cum se cuvine această alegere și să nu rostim cuvântul nostru de apreciere pentru gestul făcut de Academia Română. E drept că activitatea d-lui Nicolae Titulescu nu se poate împărți pe capitole, pe secțiuni didactice consacrate. Ministrul nostru de Externe nu e nici istoric, cu toate că a fost ales în secțiunea istorică a Academiei, nu e nici literat și nu e nici om de știință. Dacă s’ar fi avut în vedere o specialitate, sau competența fragmentară a unei disciplini prevăzute în statutele sale, Academia Română nu i-ar fi putut număra niciodată pe d. Nicolae Titulescu printre membrii săi. Și ar fi fost o greșală. După cum se vede însă la Academie stăpânește un larg spirit de interpretare, o mai cuprinzătoare înțelegere a rosturilor acestei înalte instituțiuni — și astfel, alegerea d-lui Nicolae Titulescu a fost cu putință. Fără să fie istoric, nn înțelesul obișnuit al acestui cuvânt, d. Nicolae Titulescu ia parte și ajută la închegarea istoriei. In cercul său de activitate se poate spune că d. Nicolae Titulescu face istoria. Altceva au gândit Nemuritorii când l-au luat ca tovarăș al lor pe d. Nicolae Titulescu, înainte de a primi consacrarea Academiei, ministrul nostru de Externe a dobândit o reputație deosebită peste graniță. Talentul său oratoric fără pereche, vastele sale cunoștințe de drept internațional, priceperea sa diplomatică de atâtea ori încercată, munca sa strălucită la Societatea Națiunilor — cu toate decepțiile legate de eșecurile acestui for internațional — sunt calități care alcătuesc cartea de vizită a d-lui Nicolae Titulescu. Firește, Academia Română a avut îr vedere aceste lucruri când s’a gândit la alegerea d-lui Nicolae Titulescu. Mai sunt însă și alte considerațiuni care au impus această distincție. Sub cupola Academiei nu e loc numai pentru specialiști, ci și pentru marile personalități reprezentative ale neamului. Ministrul nostru de Externe e un bun slujitor, cumințea, al țării. Peste graniță, prin graiul său meșteșugit, d. Nicolae Titulescu, ne-a reprezentat cu demnitate și cu folos. Cuvântul său, printre diplomați, e cuvânt cu autoritate, iar luptele sale, marile sale dueluri, fie in chestiunea optanților, unde a avut de furcă cu unul ditre adversarii săi cei mai hotărâți, dar și cei mai bine pregătiți, bătălia sa împotriva revizionismului, unde a dovedit o gândire profundă de dreptate politică și istorică, i-au conturat o proeminentă figură de om al țării sale. D. Niculae Titulescu nu s’a ridicat din viața politică, nici prin intrigă, nici prin influențe familiare. Meritele sunt cunoscute. Jurist eminent, ministrul nostru de Externe a ajuns de tânăr profesor de drept civil la Facultatea din București, iar deplina sa cunoaștere a dreptului internațional s-a impus repede atenției generale. In ciuda celor câteva eșecuri externe, legate de condițiunile generale politice, de care nu poate fi nimeni făcut vinovat, d. Nicolae Titulescu se proectează în viața publică a României, ca un exemplar autentic al gândirii și spiritualității românești. In activitatea sa diplomatică, fie la Geneva, fie în alte părți pe unde l-au purtat pașii, urmând capriciile vieții externe, nestatornică și nedifinită, d. Nicolae Titulescu n’a rostit niciodată vre un cuvânt prin care să răstoarne criteriile naționale în deslegarea enigmelor de pace sau de râsboi. N’a fost și nu e un visător, pierdut cu ochii într’o himeră sau furat de iluzia unui internaționalism fără temelie. Idealismul său e idealismul nostru și isvorăște din psihologia românească. Primindu-l printre membrii săi Academia Română cinstește o mare personalitate a țării, a gândului și a spiritualității românești. Presa mistificatoare Am mai vorbit și altădată despre acest soiu de presă, care pe bunul Gutenberg l-ar fi determinat să-și distrugă invenția. E vorba de gazetele Măfaldie, de gazetele-gogoși, de gazetele cari încearcă să transforme nimicul indiciu. Cu interes sau fără aceste soi nu fac altceva decât să iscodească și să lanseze zilnic o nouă invenție, invenții, cari nu au nimic comun cu realitatea, cu adevărul și cu bunul simț. Cu un cuvânt, cu tot ceea ce legitimează existența tiparului și a hârtiei. Lipsită de o linie de conduită morală, acest fel de presă caută totuș, să prezinte, în trucajul seriozității, cele mai abacadabrante fantezii din lumea politică. Și aici se află întreaga gravitate a problemei, în prezentarea unor naive baliverne drept semne directoare pentru meteorologia coșmarului politic. In chipul acesta, inocenta opinie publică românească (cea mai inocentă din întreaga Europă) este, cu alternanță, scăldată în dușuri când reci, când fierbinți, dezorientată până la panică și determinată la agitări, cari nu pot folosi nimănui. Calul de bătaie al acestei prese de fathism și șarlatanie e, in momentul de față, Doamna Criza. E criză? Desigur, guvernul nu stă pe pufuri. Dar despre aceasta iși poate da seama orice om de bun simț! De aici, insă, până la demența speculativă a presei-gogoși, e o distanță infinită. Nu mai departe decât ieri sau alaltăieri, o foaie de seară aducea o teribilă bombă cu apă fiartă. Echipele de țigănuși au anunțat toată noaptea: „Reintrarea d-lui Iunian în partidul național-țârănist“. Erau atât de categorice urletele colportorilor și titlul afișelor, încât destui au fost cei cari au luat drept bună o absurditate și o imposibilitate. A trebuit să intervină cu o energică desmințire însuș de lunian, care să declare: „Ce-ar zice lumea să mă vadă, mâine, cot la cot cu cei pe cari i-am atacat ieri?“ Dar pentru o presă, care înțelege să-și facă degerse orice cale, și pentru o opinie publică lălâie, toate pot merge. O „bombă“ pentru encefalita letargică a deșteptului de cititor e absolut necesară, în fiecare zi. Uneori, însă, gogoșile sunt atât de bine dospite, că nu te mai revolți și trebuie să râzi pe deșerate. Iată sub ce cinematografică regie înfățișează un ziar amic partidului național-țărănist împrejurările in cari s’a produs audiența d-lui Ion Mihalache la Palat. Ascultați: „In timp ce d. Mihalache, șeful partidului național-țărănist, își dezvolta, în sala Teatrului Național din Chișinău, conferința sa despre „Statul țărănesc“, a primit o telegramă urgentă din partea Regelui, prin care-l chiamă imediat la Palat, pentru a avea azi o audiență, la ora 3 jum. D. Ion Mihalache, și-a întrerupt conferința și, luând o mașină, a reușit să prindă trenul accelerat de București în stația Vistierniceni, unde acesta se oprise în urma unui ordin telegrafic, pentru a-l aștepta“. Lăsăm la o parte nedelicatețea pomenitului ziar la adresa Suveranului, care nu a trimis in nici un caz, personal, o telegramă dascălului de la Topoloveni. Dar chestia cu goana d-lui Mihalache după tren și cu oprirea (expres!) a trenului în câmp e, pur și simplu, delicioasă. Ca în filmele cu Hans Albers și Harry Piei, plus un comic și un ridicul de nsegalat. Ce-a fost adevărat din întreaga balivernă, se poate vedea. D. Ion Mihalache a venit la București cu o viteză de fulger și continuă să rămână în opoziție într’un tempo de încetinitor... Ion Jelea •fi Pagini A Lei In plină aberație... — o................ — Statul țărănesc și legea talionului — Ca un primitiv, cum îl știm că este, deși a fost la Paris, deși a văzut Roma, d. Ion Mihalache îi dă zor cu Statuii său Țărănesc. D. Ion Mihalache cunoaște virtutea statorniciei, fără să știe că dacă treci măsura, faci lucru diabolic, după cum sa zis de demult, persevaz are diabolicum! De aceea îl vedem cu umbră prin țară cu d. Pan Halipa și cu d. Virgil Madgearu să răstoarne guvernul. Că vrea să răstoarne guvernul, nu este miei păcat dein Dumnezei, nici rușine în fața oamenilor. Dacă s’ar menține d. Ion Mihalache în limitele acestei probleme lumea s’ar urmări cu fireasca întrebare și curiozitate , va izbuti, nu va izbuti? Apoi, lumea ar răspunde singură, nu va izbuti! Deoarece oricât de slab este acest guvern, totuși se găsește dincolo de posibilitatea de a fi atins. Clintit din loc și răsturnat tocmai de d. Ion Mihalache. Șeful țărănist nici atât nu vrea să vadă , că a te opinti în fața unei rezistențe, nu înseamnă implicit că o vei da la o parte. Așadar nici campania d-lui Ion Mihalache de a răsturna guvernul ne interesează. Noi urmărim cu predilecție și nesfârșită voluptate, variațiile de manifestări și aspecte, pe care le ia IDEIA FIXA a d-lui Ion Mihalache, IDEIA STATULUI ȚĂRĂNESC, și care — cum atât de des am dovedit — constituie una din cele mai pitorești aberații, care a izbutit să se nască și să se mențină pe câmpul bătăliilor politice de după războiu. Au fost de când e lumea, feil de fel de politiciani pe pământul acesta — la noi și în străinătate : idealul politic al fiecărui om în parte a avut, inevitabil, sau un fundament cât de cât real, sau a fost o imagine imaterială coborâtă din visuri, zmulsă din cer. Și toți ,făcând cu acest ideal, propagandă și acțiune politică au știut permanent că luptă pentru ceva care este sau realizabil fiindcă este posibil, sau care este frumos fiindcă cuprinde o lumină cerească. Intre pozitivism și idealism, între cumpănirea exactă a realităților și țesătura romantică a viziunilor și-a găsit rostul și speranțele sale de realizare orice politică nouă și stăruitoare, care a cutremurat timpul și lumea într’o epocă a vieții omenești. Chiar Don Chihot pășia înainte proedâmd din bogăția fanteziei sale un vis, pe care îl credea realizabil, ca să pornească după aceea în urmărirea lui. Numai d. Ion Mihalache nu se poate opri pe terenul posibilităților reale, nu poate zbura pe aripile idealismului, nu poate vedea iradițția fanteziei sale bogate și inventive, pentru că toate aceste calități îi lipsesc cu desăvârșire: el s’a opintit, atât! — să răstoarne guvernul, ca să realizeze ceea ce îi chinuie nervii — o imposibilă, o bolnăvicioasă ideie fixă ! Nici prezența d-lui Pan Halipa nu este în stare să dezmeticească pe d. Ion Mihalache din fascinația ideii sale fixe, din vraja celei mai absurde absurdități. El vrea Statul Țărănesc și altceva nimic. Subiectivismul politic, ar putea deveni o calamitate, dacă s’ar preface într’o contagiune colectivă. Din fericire, în primul rând pentru d. Ion Mihalache, lumea vine să-l vadă, să se convingă că Danemarca din capul lui e puțin cam în neregulă și se duce acasă distrată și satisfăcută. Fiindcă, poftim de vă închipuiți — ce s’am întâmpla și unde am ajunge dacă fiecare român ar fi gata să se lase impresionat și convins de idei a d-lui I. Mihalache. D. I. Mihalache confundă VALOAREA unei idei cu FORȚA într’adevăr grozavă a ideilor fixe. Apoi nu vedem pe cineva, care ar avea gustul prost să-i fure ideia. Iar guvernul, nici măcar nu-i stânjenește propagarea. D. I. Mihalache activează — cum vedeți — în condițiuni favorabile. Și totuși amenință, amintind de legea talioarului a fiilor lui Israil. „Ochiu pentru ochiu și dinte pentru dinte”. Acest fel de a amenința nu este românesc, deși d. Ion Mihalache este român. Nu este, apoi, cavalerește să ameninți și să nu lovești, înseamnă să te dezarmezi, lucru foarte delicat pentru un fost învățător care poartă pe „Mihai Viteazu” la piept. Iată câteva din contradicțiile de simțire și de situație, in care ne apare acest purtător al STATULUI ȚĂRĂNESC! La noi, în România, Ion Mihalache este ultimul matador al democrației, ba chiar amenință cu legi și practici talmudice, pe cel care ar râvni să-i fure nefericita ideie a Statului Țărănesc sau să-i pericliteze propagarea. Noi am râs suficient de toate istoriile i,vestea. Și vom mai râde, fără frică de a rămâne cu râsul pe buze, urmărind în opintirea lor triumfală pe d. Ion Mihalache care, din forța propriei sale îndrăciri răstoarnă guvernul, ca să feriiciască țara și poporul românesc. ...Că de altceva nu are nevoie țara și poporul în anul lui Dumnezeu 1935 Ion Bálint Măsuri pentru întărirea securității colective — Lucrările comitetului de 13 de la Geneva - Geneva, 50 (Rador). — Comitetul de treisprezece, de sub preșidenția d-lui Damata, ministrul afacerilor străine al Portugaliei, instituit de consiliul Societății Națiunilor în scopul de a elabora măsurile necesare pentru întărirea securității colective, și-a terminat ori lucrările primei sale sesiuni. Comitetul a încredințat unui subcomitet de juriști și unui subcomitet de economiști grija de a examina programul lucrărilor Subcomitetul de juriști este chemat să stabilească, în cazul în care un stat ar pune pacea în primejdie prin repudierea în mod umilabil a obligațiunilor sale internaționale, ce măsuri economice și financiare ar putea fi luate în cadrul pactului Societății Națiunilor. Subcomitetul de economiști va avea să definească măsurile proectate. PROPUNERI ENGLEZE Delegația engleză a propus unele exemple, printre care figurează următoarele: 1) Măsuri care ar urmări scopul de a se împiedeca intrarea într’o țară care s’ar face vinovată de o repudiere unilaterală a obligațiunilor sale internaționale, a anumitor produse necesare fabricării armelor. 2) Măsuri care ar fi de natură să împiedice intrarea în această țară a unor aprovizionări de alt gen decât produsele alimentare necesare populației civile. 3) întreruperea comerțului de export cu această țară. 4) Măsuri de presiune financiară, ca de pildă întreruperea creditului. 5) Mijloace de folosit pentru a face efective măsurile prevăzute mai sus. 6) In ce măsură efectele acestea pot fi obținute prin acorduri regionale. Subcomitetul de juriști se va întruni la 24 iunie, iar subcomitetul de economiști la 1 Iulie. Comitetul plenar se va reuni la 24 Iulie. ATITUDINEA FAVORABILA A ITALIEI D. Francisci, reprezentantul Italiei, a făcut o declarație prin care ia atitudine categoric favorabilă măsurilor propuse. Delegatul italian a adăugat: „Dacă conclusile experților ar fi negative, sarcina noastră n’ar fi terminată, deoarece socotesc că vom avea atunci datoria de a căuta dacă nu este posibil să organizăm, potrivit spiritului Societății Națiunilor, această securitate europeană colectivă, care trebuie să fie baza unei păci constructive și rodnice, condițiune indispensabilă pentru renașterea civilizației noastre“. INCHIEREA SESIUNII Geneva, 30 (Rador). — Prima sesiune a comitetului de 13, însărcinat cu examinarea mijloacelor de a se evita violările tratatelor, s’a încheiat eri. Un nou conflict chino-japonez — Demersul Japoniei pe lângă guvernatorul Chinei de Nord — Tokio, 50 (Rador). Ziarele publică știrea unui demers făcut de atașatul militar al Japoniei la Peking, pe lângă guvernatorul Chinei de Nord. Prim documentul prezentat guvernatorului se cere imediata încetare a oricăror acțiuni împotriva Japoniei și Manciuriei în China de Nord, dizolvarea tuturor asociaților care îndeamnă la acte de terorism și împiedecarea răspândirii de manifeste ațâțătoare. In cazul când situația nu se va schimba, trupele japoneze vor fi nevoite să înainteze dincolo de zidul chinez. --------XIJșX------- Instabilitatea monetară internațională 9 Roma, 30 (Rador). Printr’un discurs pe care l-a ținut la Senat d. Thann di Revel, ministrul de Finanțe, a subliniat pericolele unei instabilități monetare internaționale. Zvonuri despre schimbarea guvernului Viața noastra politică de câteva zile încoace se desfășoară într’un ritm intens și pasionant. Deși suntem într’o epocă a anului când, de obiceiu, lumea se gândește la vacanță, totuși, contrar acestei obișnuințe, astăzi, se pune stăruitor problema schimbării guvernului. Motivele? Dar câte motive nu vin să îndreptățească un atare zvon. Mai întâi, chiar în sânul partidului de la guvern există o mare tensiune sufletească. Deci o lipsă de coeziune, menită să slujească și mai mult situația unui guvern încărcat de răspunderi. Se adaugă la aceasta, de altă parte, rezultatele mai mult decât nesatisfăcătoare a politicei sale economice. Balanța comercială este tot mai deficitară. Viața s’a scumpit îngrozitor. Între produsele agricole și cele industriale disproporția a devenit înspăimântătoare. Impozitele s-au mărit, fără ca in acelaș timp să se găsească și mijlocul de valorificare a muncii pentru marea mulțime nevoiașă. Trusturile și cartelurile diferitelor întreprinderi sunt lăsate în voia acțiunilor nefaste, înăbușind inițiativele particulare și libera concurență. Plutim, decci, într'o nesiguranță mărită, din cauza incertitudinei politice economice a guvernului. Peste aceste serioase deficiențe, de necoeziune sufletească în sânul acestui organism politic și de incertitudinile de ordin economic, mad stărtuie una pe care am putea-o numi de concepție. Aparținând unei ideologii oarecare învechite, și angajați pentru susținerea ei, liberărilor le vine greu, dacă nu imposibil, acestora să se adapteze nouilor cerințe ale vremii noastre. Nici din punct de vedere ideologic și nici din cel al măsurilor practice nu se pot încadra în ritmul trepidant al actualității. Prin liberalismul lor, încurajează mai degrabă valoarea individualității, decât pe aceea a supremației Statului; facilitează în cea mai bună măsură interesele particulare, eclipsând pe cele generale; nesocotește grija și nevoile generației noui, oarece macină în neajunsuri și revolte, pentru ca clientelei politice, recrutată de obiceiu din oameni învechiți în ani și rele, să i se îngădue și mai departe opera de îmbogățire pe spinarea țării; iar ideia națională cu alecație corolare, ideea morală și ideea de autoritate, imperios reclamate de vremurile noastre, sunt superficial înțelese și cu atât mai puțin priceput traduse în opera de guvernământ a cârmuitorilor de azi. Dacă e, prin urmare, să acordăm vreo crezare zvonurilor, cari persistă de câteva zile în opinia publică, cu privire la schimbarea guvernului, noi nu putem să ne-o explicăm decât ca urmare a acestor profunde rațiuni pe cari le-am semnalat. Nu putem, ba chiar desfidem explicațiile simpliste, interesate și nesincere pe cari o anumită presă le colportează în acest sens. Obișnuiți să judecăm lucrurile prin prizma intereselor superioare de Stat, nu putem lua în considerare pronosticurile și combinațiile, cari de cari mai absurde și mai ridicole, pe cari presa din strada Sărindar le militează în otrăvitele ei coloane. Să fim, însă, înțeleși. Dacă pronosticurile acestora nu le putem lua în serios, aceasta nu însemnează că nu se poate întâmpla, ba chiar ar fi de dorit să se întâmple o schimbare, nu însă de guvern, ci de regim. Și tocmai nci e punctul de deosebire între noi și intrușii menționați. In timp ce, pentru aceștia într’o schimbare a domniilor nu văd decât nouă surse de afaceri, și ca atare susțin, nu pe cei mai destoinici fii ai tarii, ei pe cei ce îi plătesc mai bine, pe noi nu ne interesează acest eveniment decât în măsura in care ia putea produce o îndreptare pe liinia de ascensiune și de ridicare a țării, încrezători în desitisicul acestui popor, în mersul evolutiv al lucrurilor, în înțelepciunea celor ce port pe umeri marea răspundere a țării, așteptăm, încă odată o spunem, nu o simplă schimbare de guvern, ci de regim. Schimbare, care să însemne, în primul rând, o descătușare din ereziile politice de până acum. Ea să însemne, în al doilea rând, o nedesmințită posibilitate de a statornici in viața politică o nouă mentalitate, o nouă credință și o nouă conduită morală. Cu aceste gânduri, și numai cu acestea, putem acorda atenție svonurilor ventilate în conștiința publică, fiindcă numai întruchipându-se aievea aceste gânduri,, vom putea păși la redresarea integrală a țării. I. Lancrămjan = Linii și puncte... Ridicare Dintr’un recent discurs al d-lui Petre Andrei, fostă semi-excelență național-țărănistă: „Șeful partidului național-țărănesc, d. Ion Mihalache, a înscris in programul partidului ridicarea țâranului“. O ridicare, care de obiceiu se face prin toba perceptorului.... El e apărătorul ! D. Albert Honigmann scrie, trt „Lupta“, un editorial: „Intru apărarea studențimii și a culturii“. In acest caz, studenților nu le mai rămâne, decât să apere Palestina și Talmudul!... Național țărăniștii și Restaurația Un ziar, semi-oficios al partidului național-țărănist, observă, cu o lipsă de obraz evidentă, că „în ceea ce privește adunarea național-țărănistă dela București, care urma să aibă loc Duminică 9 Iunie, ea a fost contramandată din condescendență față de Coroană și anume pentru că ar fi urmat a doua zi după sărbătoarea Restaurației“. Se pune, insă, întrebarea, pentru partidul d-lui Ion Mihalache, atât de neînsemnată este Restaurația încât să fie la început uitată, să se anunțe mai întâiu ținerea congresului și, de-abia după ce s’a observat că el coincide cu ziua Restaurației, să fie contramandat?. Nu este aceasta o culme de delicatețe?... Adâncime „Sunt două feluri de naționalism (a declarat d. Ion Mihalache): un naționalism de trâmbiță, și un naționalism modest, dar mai adânc, care este naționalismul nostru“. Nici nu se poate că naționalismul d-lui Ion Mihalache să nu fie mai adânc, de vreme ce sondează cele mai profunde ascunzișuri ale buzunarelor ... Sfeterisire D. Virgil Madgearu a desmințit, cu energie, afirmația d-lui D. R. Ioanițescu că ar fi „sfeterisit“ un amendament al d-lui Alexandru Vaida, în chestia cartelurilor. Intruadevăr, termenul e impropriu preocupărilor d-lui Virgil Madgearu. E un termen prea delicat. In primul rând că d. Virgil Madgearu a luat lucruri ceva mai concrete decât niște fleacuri de amendamente și, în al doilea rând, ocupațiile de acest fel au un termen ceva mai tare în Codul penal!... Alexandru Philippide — Discurs de recepție la Academia Română rostit de d. prof. I. Petrovici în ziua de 28 Mai 1935 — U n Junimea Philippide și-a limpezit directivele metodologice — această societate fiind în primul rând o eminentă școală de metodologie, dar în ce privește formația sa de specialist, pentru care nici universitățile noastre nu aveau catedrele necesare, a trebuit să se desăvârșească mai târziu, făcând o lungă călătorie de studii în Germania, audiind câteva semestre pe savanții Universității din Halle, vitregindu-și variat și fericit instrucția sa necomplectă, făcută până atunci mai mult autodidact. In 1892, acel om superior, veșnic preocupat de progresul instituțiilor noastre și de punerea în valoare a oamenilor aleși, e vorba de Titu Maiorescu, face să se înfințeze o catedră de filologie română la Universitatea din Iași, catedră destinată, evident lui Philippide, care o și ocupă îndată, la început ca suplinitor și în curând ca titular. De acum parcă și mai mult decât înainte, biografia lui Philippide se confundă cu elaborarea lucrărilor și îndeplinirea exemplară a îndatoririlor lui de profesor. Ar mai fi de semnalat încă îndepărtarea lui de junimism și chiar trecerea la unele atacuri prin revista ieșană „Viața Românească“ pe atunci în război cu „Convorbirile Literare“. Incidentul acesta, care poate să fi avut la origină și unele determinări subiective, are totuș o importanță care ne-a decis a-l pomeni, în aceia că dânsul corespunde cu o prefacere sensibilă in structura sufletească a lui Philippide. Opera istorico-filologică a acestui învățat se afirmă cu două lucrări importante, care precede de aproape cariera sa universitară: Introducere in Istoria Hrubei și a literaturii române și Principii de istoria limbei, și se închee cu opera masivă în două volume: Origina Românilor, apărută spre sfârșitul carierii lui profesorale. In tot acest interval de treizeci și cinci de ani, activitatea sa publicistică e constituită numai dintr’un lanț de opuscule și broșuri, polemici, recenzii, rapoarte universitare și academice, în sfârșit din scrieri mai mărunte, care zugrăvesc, cu reveniri neîncetate, și într’o formă pururea impetuoasă, concepția sa despre știință. Intre blocul primelor volume și acel al operii finale, se interpune, un lung șirag de insule, ca o punte discontinuă, ca aceia care leagă țara lui de origină cu pământul continentului vecin. De unde această diminuare a activității lui de publicist? Poate că-și rezerva puterile, pregătind pe îndelete opera sa de apoteoză, dar probabil și din alte două cauze esențiale. Mai întâi Academia Română — care îl număra de la 1900 printre membrii ei activi — îl însărcinase cu întocmirea dicționarului limbei române, care l-a absorbit 8 ani de zile, cu adunarea și clasarea unui material imens, cu mult prea mare pentru economia unei lucrări care se cerea terminată mai repede. Pentru elaborarea acestei opere la care în cele din urmă a trebuit să se renunțe, Philippide și-a concentrat toată puterea lui de muncă, ducând viață de schimnic, întrerupând în chip radical orice agrement al vieții și orice relație socială. In al doilea rând, puterile lui spirituale au mai fost consumate și de cursul său universitar, pe care 1l ținea copios și cu o rară punctualitate, neințelegând să-l întrerupă nici chiar atunci când se întâmpla să cadă în zilele lui de clasă, vre-o sărbătoare religioasă ori națională. S’au păstrat caiete voluminoase, cuprinzând cursurile lui savante, care, chiar de nu vor vedea lumina tiparului, nu sunt în nici un caz pierdute, întrucât substanța lor prețioasă s’a integrat în substanța spirituală a atâtor elevi zeloși care-i continuă specialitatea și doctrina. L’am cunoscut personal pe Philippide în toamna anului 1906, când am ajuns colegul său la Iași. Am văzut numaidecât enormul prestigiu de care se bucura printre profesori și studenții care alergau să-l asculte, chiar dacă nu erau obligați — după cum îi păstrez amintirea acelor isbucniri pline de umor și de vervă, care succedau nemijlocit după intervale de tăcere, în care avea aerul absent. L’am apropiat în comisii și consilii profesorale, căci nici vorbă nu era să-l fregventezi acasă, pe un om pe care vizitele îl incomodau. Dacă nu mă înșel o singură dată am fost la el acasă — după dorința lui exprimată — în dureroasa primăvară a anului 1918, când țara noastră, trădată și părăsită, încheia pace separată. A urmat în camera lui de lucru un lung conciliabul de șoapte, ca alături de odaia unui muribund. Mă întreba de condițiile dușmanului, iar când i-am spus că — printre altele — Moldova pierde munții, vorba sa atât de năvălitoare, n’a putut să articuleze, decât un Vai!.. adânc. La durerea românului umilit, se adăuga aceia a Moldovei mutilate, căci fără nici o tendință separatistă, patria sa cea mică a avut în inima acestui om de știință pozitivă, un loc cu totul privilegiat. De la acele zile întunecate, din fericire, repede trecute, Philippide a mai profesat încă 15 ani, stingându-se în loșul melancoliilor permanente, în vara anului 1933, după o boală care îl cercase în câteva rânduri, dar pe care o biruise, cu toată imprudența îndărătniciei de a nu-și pierde nici o lecție, ceia ce-l aducea regulat la Universitate, unde urca cu mari eforturi scările, adesea proptindu-se cu mâna de pereți. Icoana acestui devotament eroic pentru școală, întregește cariera sa închinată datoriei, cu un nimb de frumusețe deosebită. Dacă și din această schiță biografică, a putut să se străvadă pasiunea lui pentru știință, nu (Continua»o in pagina ii-a) £