Ţara Noastră, iunie 1935 (Anul 13, nr. 886-907)

1935-06-01 / nr. 886

ANUL XIV No. 886, Sfabătă 1 Iunie 1935 . Fondator: OCT­AVI­AN GOGA Redacția și Administrația: Biblioteca Paraim București, Strada GAmpineama No. 4 Târgu Mureș Jh TELEFON Nr. 419-33 «mental: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, sudenți și săteni: 400 lei anual; 200 pe 6 luni, 100 pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei, D. N. Titulescu la Academie D. Nicolae Titulescu a fost ales membru al Academiei Române. Obișnuiți cu disciplina onestității, oricare ar fi deosebirile care ne despart în legătură cu metodele de tactică folosite în chibzuirea politicii externe, noi, nu ne putem opri să nu subliniem cum se cu­vine această alegere și să nu ros­tim cuvântul nostru de apreciere pentru gestul făcut de Academia Română. E drept că activitatea d-lui Ni­colae Titulescu nu se poate îm­părți pe capitole, pe secțiuni di­dactice consacrate. Ministrul nos­tru de Externe nu e nici istoric, cu toate că a fost ales în secțiu­nea istorică a Academiei, nu e nici literat și nu e nici om de știință. Dacă s’ar fi avut în ve­dere o specialitate, sau competen­ța fragmentară a unei disciplini prevăzute în statutele sale, Aca­demia Română nu i-ar fi putut număra niciodată pe d. Nicolae Titulescu printre membrii săi. Și ar fi fost o greșală. După cum se vede însă la Academie stăpânește un larg spirit de­­ interpretare, o mai cuprinzătoare înțelegere a rosturilor acestei înalte institu­­țiuni — și astfel, alegerea d-lui Nicolae Titulescu a fost cu pu­tință. Fără să fie istoric, nn înțelesul obișnuit al acestui cuvânt, d. Ni­colae Titulescu ia parte și ajută la închegarea istoriei. In cercul său de activitate se poate spune că d. Nicolae Titulescu face isto­ria. Altceva au gândit Nemurito­rii când l-au luat ca tovarăș al lor pe d. Nicolae Titulescu, înain­te de a primi consacrarea Acade­miei, ministrul nostru de Externe a dobândit o reputație deosebită peste graniță. Talentul său ora­toric fără pereche, vastele sale cunoștințe de drept internațio­nal, priceperea sa diplomatică de atâtea ori încercată, munca sa strălucită la Societatea Națiuni­lor — cu toate decepțiile legate de eșecurile acestui for interna­țional — sunt calități care alcă­­tuesc cartea de vizită a d-lui Ni­colae Titulescu. Firește, Acade­mia Română a avut îr­ vedere a­ceste lucruri când s’a gândit la alegerea d-lui Nicolae Titulescu. Mai sunt însă și alte considera­țiuni care au impus această dis­tincție. Sub­ cupola Academiei nu e loc numai pentru specialiști, ci și pentru marile personalități re­prezentative ale neamului. Minis­trul nostru de Externe e un bun slujitor, cumințea, al țării. Peste graniță, prin graiul său meșteșu­git, d. Nicolae Titulescu, ne-a re­prezentat cu demnitate și cu fo­los. Cuvântul său, printre diplo­mați, e cuvânt cu autoritate, iar luptele sale, marile sale dueluri, fie in chestiunea optanților, unde a avut de furcă cu unul ditre ad­versarii săi cei mai hotărâți, dar și cei mai bine pregătiți, bătălia sa împotriva revizionismului, un­de a dovedit o gândire profundă de dreptate politică și istorică, i-au conturat o proeminentă fi­gură de om al țării sale. D. Niculae Titulescu nu s’a ri­dicat din viața politică, nici prin intrigă, nici prin influențe fami­liare. Meritele sunt cunoscute. Jurist­ eminent, ministrul nostru de Externe a ajuns de tânăr pro­fesor de drept civil la Facultatea din București, iar deplina sa cu­noaștere a dreptului internațio­nal s-a impus repede atenției generale. In ciuda celor câteva eșecuri externe, legate de condițiunile generale politice, de care nu poa­te fi nimeni făcut vinovat, d. Ni­colae Titulescu se proectează în viața publică a României, ca un exemplar autentic al gândirii și spiritualității românești. In ac­tivitatea sa diplomatică, fie la Geneva, fie în alte părți pe unde l-au purtat pașii, urmând capri­ciile vieții externe, nestatornică și nedifinită, d. Nicolae Titulescu n’a rostit niciodată vre­ un cuvânt prin care să răstoarne criteriile naționale în deslegarea enigme­lor de pace sau de râsboi. N’a fost și nu e un visător, pierdut cu ochii într’o himeră sau furat de iluzia unui internaționalism fără teme­lie. Idealismul său e idealismul nostru și isvorăște din psih­olo­­gia românească. Primindu-l printre membrii săi Academia Română cinstește o mare personalitate a țării, a gân­dului și a spiritualității româ­nești. Presa mistificatoare Am mai vorbit și altădată des­pre acest soiu de presă, care pe bunul Gutenberg l-ar fi determi­nat să-și distrugă invenția. E vorba de gazetele­ Măfaldie, de gazetele-gogoși, de gazetele cari încearcă să transforme nimicul in­diciu. Cu interes sau fără aceste soi nu fac altceva decât să iscodeas­că și să lanseze zilnic o nouă in­venție, invenții, cari nu au nimic comun cu realitatea, cu adevărul și cu bunul simț. Cu un cuvânt, cu tot ceea ce legitimează exis­tența tiparului și a hârtiei. Lip­sită de o linie de conduită mora­lă, acest fel de presă caută to­­tuș, să prezinte, în trucajul se­riozității, cele mai abacadabran­­te fantezii din lumea politică. Și aici se află întreaga gravitate a problemei, în prezentarea unor naive baliverne drept semne di­rectoare pentru meteorologia coș­marului politic. In chipul acesta, inocenta opi­nie publică românească (cea mai inocentă din întreaga Europă­) este, cu alternanță, scăldată în dușuri când reci, când fierbinți, dezorientată până la panică și determinată la agitări, cari nu pot folosi nimănui. Calul de bă­taie al acestei prese de fath­ism și șarlatanie e, in momentul de față, Doamna Criza. E criză? De­sigur, guvernul nu stă pe pufuri. Dar despre aceasta iși poate da seama orice om de bun simț! De aici, insă, până la demența speculativă a presei-gogoși, e o distanță infinită. Nu mai depar­te decât ieri sau alaltăieri, o foaie de seară aducea o teribilă bombă cu apă fiartă. Echipele de țigănuși au anun­țat toată noaptea: „Reintrarea d-lui Iunian în partidul națio­­nal-țârănist“. Erau atât de cate­gorice urletele colportorilor și ti­tlul afișelor, încât destui au fost cei cari au luat drept bună o absurditate și o imposibilitate. A trebuit să intervină cu o ener­gică desmințire însuș de lunian, care să declare: „Ce-ar zice lu­mea să mă vadă, mâine, cot la cot cu cei pe cari i-am atacat ieri?“ Dar pentru o presă, care în­țelege să-și facă deger­se orice cale, și pentru o opinie publică lălâie, toate pot merge. O „bom­bă“ pentru encefalita letargică a deșteptului de cititor e absolut necesară, în fiecare zi. Uneori, însă, gogoșile sunt atât de bine dospite, că nu te mai re­volți și trebuie să râzi pe deșera­­te. Iată sub ce cinematografică regie înfățișează un ziar amic partidului național-țărănist îm­prejurările in cari s’a produs au­diența d-lui Ion Mihalache la Palat. Ascultați: „In timp ce d. Mihalache, șeful partidului național-țărănist, își dezvolta, în sala Teatrului Na­țional din Chișinău, conferința sa despre „Statul țărănesc“, a pri­mit o telegramă urgentă din partea Regelui, prin care-l chia­­mă imediat la Palat, pentru a avea azi o audiență, la ora 3 jum. D. Ion Mihalache, și-a întrerupt conferința și, luând o mașină, a reușit să prindă trenul accelerat de București în stația Vistierni­­ceni, unde acesta se oprise în ur­ma unui ordin telegrafic, pentru a-l aștepta“. Lăsăm la o parte nedelicatețea pomenitului ziar la adresa Suve­ranului, care nu a trimis in nici un caz, personal, o telegramă dascălului de la Topoloveni. Dar chestia cu goana d-lui Mihalache după tren și cu oprirea (expres!) a trenului în câmp e, pur și sim­plu, delicioasă. Ca în filmele cu Hans Albers și Harry Piei, plus un comic și un ridicul de nsega­­­lat. Ce-a fost adevărat din întrea­ga balivernă, se poate vedea. D. Ion Mihalache a venit la București cu o viteză de fulger și continuă să rămână în opoziție într’un tempo de încetinitor... Ion Jelea •fi Pagini A Lei In plină aberație...­­ —­ o­­................ — Statul țărănesc și legea talionului — Ca un primitiv, cum îl știm că este, deși a fost la Paris, deși a văzut Roma, d. Ion Mihalache îi dă zor cu Statuii său Țărănesc. D. Ion Mihalache cunoaște vir­tutea statorniciei, fără să știe că dacă treci măsura, faci lucru dia­bolic, după cum s­a zis de demult, perse­vaz are diabolicum! De a­­ceea îl vedem cu umbră prin țară cu d. Pan Halipa și cu d. Virgil Madgearu să răstoarne guvernul. Că vrea să răstoarne guvernul, nu este miei păcat dein Dumne­zei, nici rușine în fața oamenilor. Dacă s’ar menține d. Ion Miha­lache în limitele acestei proble­me lumea s’ar urmări cu fireasca întrebare și curiozitate , va iz­buti, nu va izbuti? Apoi, lumea ar răspunde singură, nu va iz­buti! De­oarece oricât de slab este acest guvern, totuși se găsește dincolo de posibilitatea de a fi atins. Clintit din loc și răsturnat tocmai de d. Ion Mihalache. Șe­ful țărănist nici atât nu vrea să vadă , că a te opinti în fața unei rezistențe, nu înseamnă implicit că o vei da la o parte. Așa­dar nici campania d-lui Ion Mihalache de a răsturna guver­nul ne interesează. Noi urmărim cu predilecție și nesfârșită volup­tate, variațiile de manifestări și aspecte, pe care le ia IDEIA FIXA a d-lui Ion Mihalache, IDEIA STATU­LUI ȚĂRĂNESC, și care — cum atât de des am dovedit — constituie una din cele mai pi­torești aberații, care a izbutit să se nască și să se mențină pe câm­pul bătăliilor politice de după războiu. Au fost de când e lumea, feil de fel de politiciani pe pă­mântul acesta — la noi și în străi­nătate : idealul politic al fiecărui om în parte a avut, inevitabil, sau un fundament cât de cât real, sau a fost o imagine imaterială coborâtă din visuri, zmulsă din cer. Și toți ,făcând cu acest ideal, propagandă și acțiune politică au­ știut permanent că luptă pentru ceva care este sau realizabil fiind­că este posibil, sau care este fru­mos fiindcă cuprinde o lumină cerească. Intre pozitivism și idealism, în­tre cumpănirea exactă a realită­ților și țesătura romantică a vi­ziunilor și-a găsit rostul și spe­ranțele sale de realizare orice politică nouă și stăruitoare, care a cutremurat timpul și lumea în­tr’o epocă a vieții omenești. Chiar Don Chihot pășia înainte proed­­­âmd din bogăția fanteziei sale un vis, pe care îl credea realizabil, ca să pornească după aceea în ur­mărirea lui. Numai d. Ion Mihalache nu se poate opri pe terenul posibilită­ților reale, nu poate zbura pe a­­ripile idealismului, nu poate ve­dea iradițția fanteziei sale bogate și inventive, pentru că toate a­­ceste calități îi lipsesc cu desă­vârșire: el s’a opintit, atât! — să răstoarne guvernul, ca să reali­zeze ceea ce îi chinuie nervii — o imposibilă, o bolnăvicioasă ideie fixă ! Nici prezența d-lui Pan Halipa nu este în stare să dezmeticească pe d. Ion Mihalache din fascina­ția ideii sale fixe, din vraja celei mai absurde absurdități. El vrea Statul Țărănesc și altceva nimic. Subiectivismul politic, ar putea deveni o calamitate, dacă s’a­r preface într’o contagiune colecti­vă. Din fericire, în primul rând pentru d. Ion Mihalache, lumea vine să-l vadă, să se convingă că Danemarca din capul lui e puțin cam în neregulă și se duce acasă distrată și satisfăcută. Fiindcă, poftim de vă închipuiți — ce s’a­m întâmpla și unde am ajunge dacă fiecare român ar fi gata să se lase impresionat și convins de idei a d-l­ui I. Mihalache. D. I. Mihalache confundă VA­LOAREA unei idei cu FORȚA într’adevăr grozavă a ideilor fixe. Apoi nu vedem pe cineva, care ar avea gustul prost să-i fure i­­deia. Iar guvernul, nici măcar nu-i stânjenește propagarea. D. I. Mihalache activează — cum ve­deți — în con­dițiuni favorabile. Și totuși amenință, amintind de legea talioarului a fiilor lui Israil. „Ochiu pentru ochiu și dinte pen­tru dinte”. Acest fel de a amenința nu este românesc, deși d. Ion Mihalache este român. Nu este, apoi, cava­lerește să ameninți și să nu lo­vești, înseamnă să te dezarmezi, lucru foarte delicat pentru un fost învățător care poartă pe „Mi­hai Viteaz­u” la piept. Iată câte­va din contradicțiile de simțire și de sit­ua­ție, in care ne apare a­­cest purtător al STATULUI ȚĂ­RĂNESC! La noi, în România, Ion Miha­lache este ultimul matador al de­mocrației, ba chiar amenință cu legi și practici talmudice, pe cel care ar râvni să-i fure nefericita ideie a Statului Țărănesc sau să-i pericliteze propagarea. Noi am râs suficient de toate istoriile i,vestea. Și vom mai râde, fără frică de a rămâne cu râsul pe buze, urmărind în opintirea lor triumfală pe d. Ion Mihala­che care, din forța propriei sale îndrăciri răstoarnă guvernul, ca să feriiciască țara și poporul ro­mânesc. ...Că de altceva nu are nevoie țara și poporul în anul lui Dum­nezeu 1935 Ion Bálint Măsuri pentru întărirea securității colective — Lucrările comitetului de 13 de la Geneva - Geneva, 50 (Rador). — Comi­tetul de treisprezece, de sub pre­­șidenția d-lui Damata, ministrul afacerilor străine al Portugaliei, instituit de consiliul Societății Națiunilor în scopul de a elabora măsurile necesare pentru întări­rea securității colective, și-a ter­minat ori lucrările primei sale sesiuni. Comitetul a încredințat unui subcomitet de juriști și unui sub­comitet de economiști grija de a examina programul lucrărilor Subcomitetul de juriști este chemat să stabilească, în cazul în care un stat ar pune pacea în primejdie prin repudierea în mod umilab­il a obligațiunilor sale internaționale, ce măsuri econo­mice și financiare ar putea fi luate în cadrul pactului Societății Națiunilor. Subcomitetul de economiști va avea să definească măsurile proectate. PROPUNERI ENGLEZE Delegația engleză a propus unele exemple, printre care figurează ur­mătoarele: 1) Măsuri care ar urmări scopul de a se împiedeca intrarea într’o țară care s’ar face vinovată de o repudiere unilaterală a obligațiuni­lor sale internaționale, a anumitor produse necesare fabricării armelor. 2) Măsuri care ar fi de natură să împiedice intrarea în această țară a uno­r aprovizionări de alt gen de­cât produsele alimentare necesare populației civile. 3) întreruperea comerțului de ex­port cu această țară. 4) Măsuri de presiune financiară, ca de pildă întreruperea creditului. 5) Mijloace de folosit pentru a face efective măsurile prevăzute mai sus. 6) In ce măsură efectele acestea pot fi obținute prin acorduri regio­nale. Subcomitetul de juriști se va în­truni la 24 iunie, iar subcomitetul de economiști la 1 Iulie. Comitetul plenar se va reuni la 24 Iulie. ATITUDINEA FAVORABILA A ITALIEI D. Francisci, reprezentantul Ita­liei, a făcut o declarație prin care ia atitudine categoric favorabilă măsurilor propuse. Delegatul italian a adăugat: „Da­că conclusile experților ar fi nega­tive, sarcina noastră n’ar fi termi­nată, deoarece socotesc că vom a­­vea atunci datoria de a căuta dacă n­u este posibil să organizăm, potri­vit spiritului Societății Națiunilor, această securitate europeană colec­tivă, care trebuie să fie baza unei păci constructive și rodnice, condi­­țiune indispensabilă pentru renaș­terea civilizației noastre“. INCHIEREA SESIUNII Geneva, 30 (Rador). — Prima sesiune a comitetului de 13, în­sărcinat cu examinarea mijloa­celor de a se evita violările tra­tatelor, s’a încheiat eri. Un nou conflict chino-japonez — Demersul Japoniei pe lângă guvernatorul Chinei de Nord — Tokio, 50 (Rador).­­ Ziarele publică știrea unui demers făcut de atașatul militar al Japoniei la Peking, pe lângă guvernatorul Chinei de Nord. Prim documentul prezentat gu­vernatorului se cere imediata în­cetare a oricăror acțiuni împotri­va Japoniei și Manciuriei în China de Nord, dizolvarea tutu­ror asociaților care îndeamnă la acte de terorism și împiedecarea răspândirii de manifeste ațâță­toare. In cazul când situația nu se va schimba, trupele japoneze vor fi nevoite să înainteze dincolo de zidul chinez. --------X­IJșX-------­ Instabilitatea monetară internațională 9 Roma, 30 (Rador). P­rintr’un discurs pe care l-a ținut la Senat d. Thann di Revel, ministrul de Finanțe, a subliniat pericolele u­­nei instabilități monetare inter­naționale. Zvonuri despre schimbarea guvernului Viața noastra politică d­e câteva zile încoace se desfășoară într’un ritm intens și pasionant. Deși suntem într’o epocă a anului când, de obiceiu, lumea se gândește la vacanță, totuși, contrar acestei o­­bișnuințe, astăzi, se pune stăruitor problema schimbării guvernului. Motivele? Dar câte motive nu vin să îndreptățească un atare zvon. Mai întâi, chia­r în sânul parti­dului de la guvern există o mare tensiune sufletească. Deci o lipsă de coeziune, menită să slujească și mai mult situația unui guvern încărcat de răspunderi. Se adaugă la aceasta, de altă parte, rezultatele mai mult decât nesatisfăcătoare a politicei sale economice. Balanța comercială este tot mai deficitară. Viața s’a scum­pit îngrozitor. Între produsele a­­gricole și cele industriale dispro­porția a devenit înspăimântătoare. Impozitele s-au mărit, fără ca in acelaș timp să se găsească și mij­locul de valorificare a muncii pen­tru marea mulțime nevoiașă. Trusturile și cartelurile diferi­telor întreprinderi sunt lăsate în voia acțiunilor nefaste, înăbușind inițiativele particulare și libera concurență. Plutim, decci, într'o nesiguranță mărită, din cauza in­­certitudinei politice economice a guvernului. Peste aceste serioase deficiențe, de necoeziune sufletească în sânul acestui organism politic și de in­certitudinile de ordin economic, mad­ stărtuie una pe care am pu­tea-o numi de concepție. Aparți­nând unei ideologii oarecare în­vechite, și angajați pentru susți­nerea ei, liberărilor le vine greu, dacă nu imposibil, acestora să se adapteze nouilor cerințe ale vre­mii noastre. Nici din punct de ve­dere ideologic și nici din cel al măsurilor practice nu se pot în­cadra în ritmul trepidant al actu­alității. Prin liberalismul lor, în­curajează mai de­grabă valoarea individualității, decât pe aceea a supremației Statului; facilitează în cea mai bună măsură interesele particulare, eclipsând pe cele ge­nerale; nesocotește grija și nevoi­le generației noui, oare­ce macină în neajunsuri și revolte, pentru ca clientelei politice, recrutată de o­­biceiu din oameni învechiți în ani și rele, să i se îngădue și mai departe opera de îmbogățire pe spinarea țării; iar ideia națională cu ale­cație corolare, i­deea morală și ideea de autoritate, imperios re­clamate de vremurile noastre, sunt superficial înțelese și cu atât mai puțin priceput traduse în opera de guvernământ a cârmuitorilor de azi. Dacă e, prin urmare, să acor­dăm vreo crezare zvonurilor, cari persistă de câteva zile în opinia publică, cu privire la schimbarea guvernului, noi nu putem să ne-o explicăm decât ca urmare a aces­tor profunde rațiuni pe cari le-am semnalat. Nu putem, ba chiar des­­fidem explicațiile simpliste, inte­resate și nesincere pe cari o anumi­tă presă le colportează în acest sens. Obișnuiți să judecăm lucru­rile prin prizma intereselor supe­rioare de Stat, nu putem lua în considerare pronosticurile și com­binațiile, cari de cari mai absurde și mai ridicole, pe cari presa din strada Sărindar le militează în­ otrăvitele ei coloane. Să fim, însă, înțeleși. Dacă pro­nosticurile acestora nu le putem lua în serios, aceasta nu însemnea­ză că nu se poate întâmpla, ba chiar ar fi de dorit să se întâmple o schimbare, nu însă de guvern, ci de regim. Și tocmai nci e punc­tul de deosebire între noi și­ in­trușii menționați. In timp ce, pen­tru aceștia într’o schimbare a domniilor nu văd decât nouă sur­se de afaceri, și ca atare susțin, nu pe cei mai destoinici fii ai ta­rii, ei pe cei ce îi plătesc mai bine, pe noi nu ne interesează acest e­­venimen­t decât în măsura in care ia putea produce o îndreptare pe lii­nia de ascensiune și de ridicare a țării, încrezători în desitisicul acestui popor, în mersul evolutiv al­ lucru­rilor, în înțelepciunea celor ce port pe umeri marea răspundere a țării, așteptăm, încă odată o spunem, nu o simplă schimbare de guvern, ci de regim. Schimbare, care să însemne, în primul rând, o descătușare din ereziile politice de până acum. Ea să însemne, în al doilea rând, o nedesmințită po­sibilitate de a statornici in viața­ politică o nouă mentalitate, o nouă credință și o nouă conduită mo­rală. Cu aceste gânduri, și numai cu acestea, putem acorda atenție svonurilor ventilate în conștiința publică, fiindcă numai întruchi­pâ­nd­u-se aievea aceste gânduri,­, vom putea păși la redresarea in­tegrală a țării. I. Lancrămjan = Linii și puncte... Ridicare Dintr’un recent discurs al d-lui Petre Andrei, fostă semi-excelență național-țărănistă: „Șeful partidului național-țără­­nesc, d. Ion Mihalache, a înscris in programul partidului ridicarea țâ­­ranului“. O ridicare, care de obiceiu se face prin toba perceptorului.... El e apărătorul ! D. Albert Honigmann scrie, trt „Lupta“, un editorial: „Intru apă­­rarea studențimii și a culturii“. In acest caz, studenților nu le mai rămâne, decât să apere Pales­tina și Talmudul!... N­ați­o­n­al ță­ră­niștii și Restaurația Un ziar, semi-oficios al partidu­lui național-țărănist, observă, cu o lipsă de obraz evidentă, că „în ceea ce privește adunarea național-ță­rănistă dela București, care urma să aibă loc Duminică 9 Iunie, ea a fost contramandată din condescen­dență față de Coroană și anume pentru că ar fi urmat a­ doua zi după sărbătoarea Restaurației“. Se pune, insă, întrebarea, pen­tru partidul d-lui Ion Mihalache, atât de neînsemnată este Restau­rația încât să fie la început uitată, să se anunțe mai întâiu ținerea congresului și, de-abia după ce s’a observat că el coincide cu ziua Restaurației, să fie contramandat?. Nu este aceasta o culme de deli­catețe?... Adâncime „Sunt două feluri de naționalism (a declarat d. Ion Mihalache): un naționalism de trâmbiță, și un na­ționalism modest, dar mai adânc, care este naționalismul nostru“. Nici nu se poate că naționalis­mul d-lui Ion Mihalache să nu fie mai adânc, de vreme ce sondează cele mai profunde ascunzișuri ale buzunarelor ... Sfeterisire D. Virgil Madgearu a desmințit, cu energie, afirmația d-lui D. R. Ioanițescu că ar fi „sfeterisit“ un amendament al d-lui Alexandru Vaida, în chestia cartelurilor. Intruadevăr, termenul e impro­priu preocupărilor d-lui Virgil Madgearu. E un termen prea delicat. In primul rând că d. Virgil Mad­gearu a luat lucruri ceva mai con­crete decât niște fleacuri de amen­damente și, în al doilea rând, ocu­pațiile de acest fel au un termen ceva mai tare în Codul penal!... Alexandru Philippide — Discurs de recepție la Academia Română rostit de d. prof. I. Petrovici în ziua de 28 Mai 1935 — U­­ ­n Junimea Philippide și-a limpezit directivele metodologi­ce — această societate fiind în primul rând o eminentă școală de metodologie, dar în ce prive­ște formația­­ sa de specialist, pen­tru care nici universitățile noas­tre nu aveau catedrele nece­sare, a trebuit să se desăvâr­șească mai târziu, făcând o lun­gă călătorie de studii în Germa­nia, audiind câteva semestre pe savanții Universității din Halle, vitregindu-și variat și fericit in­strucția sa necomplectă, făcută până atunci mai mult autodi­dact. In 1892, acel om superior, veș­nic preocupat de progresul insti­tuțiilor noastre și de punerea în valoare a oamenilor aleși, e vor­ba de Titu Maiorescu, face să se înfințeze o­ catedră de filologie română la Universitatea din Iași, catedră destinată,­ evident lui Philippide, care o și ocupă îndată, la început ca suplinitor și în curând ca titular. De acum parcă și mai mult de­cât înainte, biografia lui Philippi­de se confundă cu elaborarea lucrărilor și îndeplinirea exem­plară a îndatoririlor lui de pro­fesor. Ar mai fi de semnalat în­că îndepărtarea lui de junimism și chiar trecerea la unele atacuri prin revista ieșană „Viața Ro­mânească“ pe atunci în război cu „Convorbirile Literare“. Inci­dentul acesta, care poate să fi a­­vut la origină și unele determi­nări subiective, are totuș o im­portanță care ne-a decis a-l po­meni, în aceia că dânsul cores­punde cu o prefacere sensibilă in structura sufletească a lui Phi­lippide. Opera istorico-filologică a a­­cestui învățat se afirmă cu două lucrări importante, care precede de aproape cariera sa universi­tară: Introducere in Istoria Hru­bei și a literaturii române și Principii de istoria limbei, și se închee cu opera masivă în două volume: Origina Românilor, apă­rută spre sfârșitul carierii lui profesorale. In tot acest interval de treizeci și cinci de ani, activi­tatea sa publicistică e constitui­tă numai dintr’un lanț de opus­cule și broșuri, polemici, recen­zii, rapoarte universitare și aca­demice, în sfârșit din scrieri mai mărunte, care zugrăvesc, cu re­veniri neîncetate, și într’o formă pururea impetuoasă, concepția sa despre știință. Intre blocul primelor volume și acel al operii finale, se interpune, un lung și­rag de insule, ca o punte discon­tinuă, ca aceia care leagă țara lui de origină cu pământul con­tinentului vecin. De unde aceas­tă diminuare a activității lui de publicist? Poate că-și rezerva puterile, pregătind pe îndelete opera sa de apoteoză, dar proba­bil și din alte două cauze esenți­ale. Mai întâi Academia Româ­nă — care îl număra de la 1900 printre membrii ei activi — îl în­sărcinase cu întocmirea dicțio­narului limbei române, care l-a absorbit 8 ani de zile, cu adu­narea și clasarea unui material imens, cu mult prea mare pen­tru economia unei lucrări care se cerea terminată mai repede. Pentru elaborarea acestei ope­re la care în cele din urmă a trebuit să se renunțe, Philippide și-a concentrat toată puterea lui de muncă, ducând viață de schimnic, întrerupând în chip radical orice agrement al vieții și orice relație socială. In al doi­lea rând, puterile lui spirituale au mai fost consumate și de cursul său universitar, pe care 1l ținea copios și cu o rară punc­tualitate, neințelegând să-l în­trerupă nici chiar atunci când se întâmpla să cadă în zilele lui de clasă, vre-o sărbătoare reli­gioasă ori națională. S’au păstrat caiete voluminoa­se, cuprinzând cursurile lui sa­vante, care, chiar de nu vor ve­dea lumina tiparului, nu sunt în nici un caz pierdute, întru­cât substanța lor prețioasă s’a inte­grat în substanța spirituală a a­­tâtor elevi zeloși care-i continuă specialitatea și doctrina. L’am cunoscut personal pe Philippide în toamna anului 1906, când am ajuns colegul său la Iași. Am văzut numai­decât enor­mul prestigiu de care se bucura printre profesori și studenți­i care alergau să-l asculte, chiar dacă nu erau obligați — după cum îi păstrez amintirea acelor isbucniri pline de umor și de vervă, care succedau nemijlocit după intervale de tăcere, în ca­re avea aerul absent. L’am a­­propiat în comisii și consilii pro­fesorale, căci nici vorbă nu era să-l fregventezi acasă, pe un om pe care vizitele îl incomodau. Dacă nu mă înșel o singură da­tă am fost la el acasă — după dorința lui exprimată — în du­reroasa primăvară a anului 1918, când țara noastră, trădată și părăsită, încheia pace separată. A urmat în camera lui de lu­cru un lung conciliabul de șoap­te, ca alături de odaia unui mu­ribund. Mă întreba de condițiile dușmanului, iar când i-am spus că — printre altele — Moldova pierde munții, vorba sa atât de năvălitoare, n’a putut să articu­leze, decât un Vai!.. adânc. La durerea românului umilit, se a­­dăuga aceia a Moldovei mutila­te, căci fără nici o tendință se­paratistă, patria sa cea mică a avut în inima acestui om de ști­ință pozitivă, un loc cu totul pri­vilegiat. De la acele zile întunecate, din fericire, repede trecute, Philippi­de a mai profesat încă 15 ani, stingându-se în loșul melanco­liilor permanente, în vara anu­lui 1933, după o boală care îl cer­case în câte­va rânduri, dar pe care o biruise, cu toată impru­dența îndărătniciei de a nu-și pierde nici o lecție, ceia ce-l a­­ducea regulat la Universitate, unde urca cu mari eforturi scă­rile, adesea proptindu-se cu mâ­na de pereți. Icoana acestui devotament e­­roic pentru școală, întregește ca­riera sa închinată datoriei, cu un nimb de frumusețe deosebită. Dacă și din această schiță bio­grafică, a putut să se străvadă pasiunea lui pentru știință, nu (Continua»o in pagina ii-a) £

Next