Ţara Noastră, august 1935 (Anul 13, nr. 932-955)

1935-08-01 / nr. 932

— Se apropie ziua socotelilor — ! Cuminte până la naivitate, răbdător peste măsură, poporul nostru, de la țară ca și de la ora­șe, s’a lăsat înșelat în speranțe­le sale de către toți acei, cari i-au cerut încrederea, mințind că, îndată ce vor veni la putere, vor face rânduială în gospodă­ria țării, că vor trimite hoții la pușcărie și vor pune capăt sufe­rințelor mulțimii muncitoare, re­parând mai cu seamă nedreptă­țile unui lung trecut, de mari privilegii pentru străini și de neînchipuite umilințe pentru neamul nostru. Nimic, nimic și iar nimic nu S’a ales din tot ce au promis fal­șii amici ai poporului nostru. Nu­mai ei s’au ales cu situații și a­­veri, stoarse prin dări grele din truda mulțimii nevoiașe, munci­toare. Poporul nostru a privit pasiv, trist și fără putere, la ho­țiile săvârșite spre ruina lui și a țării de către cei puși să-l con­ducă și să-i administreze patri­moniul național. Cu câtă scârbă a urmărit poporul nostru jafuri­le celor chiemați să înzestreze armata cu mijloacele tehnice pentru apărarea hotarelor! Cu câtă jale a luat cunoștință de felul banditesc, cum operează samsarii străini pentru a pune stăpânire pe averile țării, la adă­posturile celor mai importante instituții ale Statului, luând fiin­ță bursa neagră, ca o hidră cu nenumărate capete, căutând la­come și necruțătoare să alimen­teze cu aurul țării stomacul veș­nic nesătul al monstrului cu pre­lungiri peste hotare. Destul cu tâlhăriile ! Și răbda­rea poporului român are o limi­tă. Ziua socotelilor s’a apropiat. Pe banca acuzaților își fac apa­riția unul câte unul din tâlharii surprinși la ospățul uriașelor a­­faceri, la împărțirea prăzilor fantastice, realizate de bandele jefuitoare. „Hoții la pușcărie !" Strigătul acesta atât de cunos­cut, sunând fals din gura politi­­cianilor păcătoși, spre a-și aco­peri propriile lor tâlhării, acum vine din milioanele de pepturi ale mulțimilor Însetate după dreptate, răsunând amenințător, ca insăș furtuna sufletelor obi­dite ale nației noastre. Da ! „Hoții la pușcărie !” stri­gă acum poporul nostru năpăs­tuit, adus la mizerie din cauza cârmuitorilor, cari au patronat bandele de tâlhari. Nimic n’a ră­mas fără cruțare, nespeculat și nesupus operațiilor bursei negre, de a cărei sinistră activitate nu puteau fi străini conducătorii partidelor politice, cari s’au pe­rindat la guvern. In fața tribunalului poporului, care cere să se facă lumină de­plină în toate afacerile scanda­loase de la ordinea zilei, trebuesc aduși nu numai cei surprinși a­­supra faptelor, tâlharii stând la pândă să sugrume victimele, ci Împreună cu ei trebuesc îmbrân­ciți pe banca acuzaților și patro­nii, marii beneficiari din somp­tuoasele lor palate, cari prezi­dează traficurile în paguba țării. Trebue să se deslege odată e­­nigma . Pentru ce România țară atât de bogată în terenuri ferti­le, în zăcăminte miniere, în pă­duri, pășuni, vânat, pește, vite, fructe, vinuri, etc., care ar pu­tea ușor hrăni de trei ori atâta populație, pentru ce totuși e con­damnată să-și vadă poporul tră­ind în mizerie ? Dacă vinovații încă n’au fost aduși până acum în fața jude­cății, motivul îl știm și’l știe toa­tă lumea. Tâlharii, constituiți în bande politice, s’au menajat unii pe alții, urmând acelaș sis­tem de îmbogățire, jaful și hoții­le la adăpostul puterii. Și, dacă ar fi de zece ori mai bogată țara noastră, totuși po­porul muncitor, încărcat de dări și îndurând tot felul de lipsuri, n’ar ajunge să sature lăcomia de câștig a tâlharilor, ajunși milio­nari și miliardari, sfidând popu­lația săracă cu viața lor desfrâ­nată. Ori, ziua socotelilor s’a apro­piat. Legea pentru controlul ave­rilor s:a dovedit o amară dezilu­zie, îmbogățiții pe căi ilegale, prin fraude in averile statului, se bucură astăzi mai mult ca oricând de ocrotire. Niciunii n’au fost supărați în viața lor de ri­sipă și de lux, tâlharii reușind să se sustragă tuturor îndatori­rilor cătră țară, biciuind Întot­deauna cu obrăznicie munca oa­menilor cinstiți. Da! S’apropie ziua socoteli­lor. Destul a suferit poporul no­stru pe urma bandelor spolia­toare. Este glasul desnădejdii, care se aude tot mai deslușit și tot mai puternic din adâncul mulțimilor muncitoare strigând: Hoții la pușcărie ! Hoții la pușcăriei Javrele din Sărindar Politica ochilor deschiși In timpul din urmă, adică deodată cu închegarea partidu­lui Național-Creștin într’o mare forță de guvernământ, adver­sarii noștri născuți au pus la cale toate instrumentările dra­conice spre a ne micșora în o­­chii celor ce-i ascultă. E vorba despre pretinși îndrumători ai opiniei publice, ad­unați — din cauza toleranței noastre excesi­ve de până acum — în templul de unde se rostesc marile pove­țe pentru conștiința unui neam, în frământările sale de depăși­re zilnică. Transformând, înce­tul cu încetul, amvonul ideilor înoitoare colective, într’o tara­bă de cea mai odioasă promis­cuitate publică și așezându­se în colțul din strada Sărindar, nu pregetă a stropi cu dalele lor scârboase tot ce li se pune deacurmezișul obiectivelor lor mărturisite sau nemărturisite. Văzând, deci, în noul partid o serioasă piedică pentru acți­unile lor subversive viitoare, au înșirat pe toate fronturile lor săgețile otrăvite, cu tendința vădită de a discredita — dacă le-ar putea reuși — acest orga­nism politic. Astfel, în imagina­ția lor înfierbântată, inerentă rasei lor, au scornit tot felul de neînțelegeri și rupturi din sâ­nul celor două grupări cari au format noul partid, fără ca în realitate să existe. Menționea­ză persoane pe cale de a părăsi partidul, cărora nici prin gând nu le-a trecut așa ceva. Dorin­țele lor mârșave se manifestă drept lucruri aievea, brodând în chipul acesta, zi de zi, cele mai fantastice minciuni cu cari hrănesc cititorii lor. Trec sub tăcere, de altă par­te, manifestările grandioase pe cari le afirmă la tot pasul fră­țietatea de acțiune a membrilor acestui partid în diferitele col­țuri ale țării. Mai rar s’a văzut în viața politică o sudură sufle­tească mai prompt realizată și mai ușor înfăptuită pe teren. Nici un dezacord nu s’a semna­lat între membrii cari până ieri au acționat pe planuri paralele, ceiace denotă, pentru orice om cinstit, că această fuziune n’a fost izvorâtă din calcule meschi­ne și materialiste, ci din nece­sități sufletești ,conștiente și li­bere. Ea s’a realizat ca o urma­re firească a unor credințe vii, cari călăuzesc deopotrivă pe toți membrii acestei serioase forțe politice. Nimic din toate aceste mărețe fapte nu veți găsi în coloanele acestor pirați ai scrisului românesc. Veți întâlni, în schimb, pe lângă mutismul impus față de cele mai impunătoare acte, cum rar s’au putut vedea în via­ța noastră publică, pe lângă dis­cordiile inventate și semănate spre a crea confuzii în lumea naivă, și o mulțime de comenta­rii cu privire la programul par­tidului în care ignoranța, perfi­dia, fariseimul și talmudismul se împletesc în toată plenitudi­nea lor. Aci își dau mâna, nu numai Blumenfelzii de tot soiul, dar și misiții lor, oameni vân­duți pentru un blid de linte, pe cari nici nu merită să-i semna­lăm. Aceste coade de topor lipsi­te de cel mai elementar simț de pudoare, pentru ca să-și dove­­dească stăpânilor lor întreg de­votamentul, cum și întreg ser­vilismul, mai împroașcă și ei cu noroiu în figurile cele mai des­toinice, închinate idealurilor de înoire și refacere ale acestei țări. Se pot ușor înțelege, prin ur­mare, motivele care angajează haiduceasca luptă a acestor in­truși, a acestor nemernici, a acestor lavre, față de o cinsti­tă și românească acțiune pe care o desfășoară cu vigoare crescândă partidul Național- Creștin. Intre noi și ei există o deosebire de structură, de ideo­logie, de sânge și de credință. De structură în sensul că, noi ne mișcăm pe planul evoluției istorice a acestui neam, răs­frângând cele două coloane de granit ale Idealului Național și Cret­in, prin care acest popor și-a afirmat, în decursul vremii, puterea de existență pe aceste meleaguri; ei, se mișcă pe linia unor credințe străine, atât fa­ță de firea noastră ,cât și de aspirațiunile acestui neam. Simt, într’un cuvânt, corpuri eterogene, neadaptabile și ne­­asimilabile rosturilor românești. De aici și deosebirea de con­­cepțiuni ,diametrală una alteia. In timp ce noi înțelegem să du­cem lupta, fără preget și odih­nă, pentru realizarea marilor comandamente etice și națio­nale, ei străine a milita idei in­ternaționale și utopice. Noi stăm pe planul realităților ro­mânești, ei pe planul tuturor acțiunilor subversive. Noi sun­tem în slujba adevărurilor or­ganice ale neamului, ei în sluba mistificărilor și contrafacerilor imunde. De ce? Fiindcă în vinele lor curge alt sânge decât al stră­moșilor noștri, cari au creat a­­ceastă țară prin jertfele lor ne­precupețite. Vocea sângelui lor rezultată, dintr’un lung șir de trădări, de samsarlâcuri, de es­crocherii, îi îndeamnă la opera nefastă și negativă, în toate domeniile de activitate unde pot pătrunde. Vreți probe? Dar ce probe mai evidente am putea invoca in fuga condeiului, de­cât revolta unanimă și genera­lă, care a cuprins spiritul pu­blic românesc, față de acești ve­netici, semănători de ură, co­rupție și dihonie? Sentimentul nostru însă, ne îndeamnă să le amintim una din înțelepciunile populare, ca­re sună: Când șarpelui îi arde de moarte ,iese la drumul ma­re. Să se păzească, deci, acești otrăvitori de suflete, să nu cadă în postura șarpelui căruia i s’a urât cu viața! Fiindcă, cine sea­mănă vânt, culege furtună, su­nă alt precept, smuls din co­moara înțelepciunii noastre populare. I. Lancrănjan Țărănime săracă, oameni politici bogați­ ha Afum­ați-Ilfov, tf. Virgil Maci­­gearu a ținut, recent, un fel de cu­­vântare-expozeu, în care a ținut să demonstreze care este actuala si­tuație economică și financiară a țării. Pornind de la o premisă conve­nabilă, poți ajunge unde dorești. Afirmând, de pildă, că nimeni pare stomac, poți să tragi conclu­zia că nu există mizerie și foc­­urcte. Ideile, oricât de absurde, se com­pletează între ele. E o logică a ne­buniei (pentru că și nebunia are lo­gica ei!) ; îți închipui că ești fă­cut din sticlă și procedezi, logic, cu toată prudența, în așa fel încât sa nu te spargi. _ ... . O asemenea logica a povenit, ia­­ Afumați, d. Virgil Madgearu. A vobbit, printre altele, de starea de mizerie economică, în care se zbate țărănimea, de foamete, de sifilis de pelagră. D-sa a putut să deducă, așa­dar: ,,Bugetul de azi e sărac, pentru că economia țărănească e săracă”. Să fie așa ? Chiar atât de simplă situația, pe cât vrea să ne demonstreze d. Vir­gil Madgearu ? Să vedem. E sărac bugetul ? Desigur. Se află în mizerie țărănimea ? Hotărât! Dar noi știm că, pentru a putea să-ți explici efectele unui fenomen, trebuie să-i cauți sursa generatoa­re, cauza. Să se datorească unor ne­știute frământări cosmice sărăcia in punga statului și mizeria din chimirul săteanului ? Starea bancrutară a țării este ea­­ dela începutul începuturilor așa? D. Virgil Madgearu ar vrea să ne convingă (îi convine, fir ește !) că așa este. Noi știm, însă, mai multe lucruri, menite să-i răstoarne sofi­sticul d-sale eșafodaj verbal. Știm, astfel, că pământul, pe care-l lu­crează țăranul român,, este cât se poate de generos! Că țăranul a­­cesta ar fi trebuit, deci, să ze aibă după război, o situație gospodăreas­că dintre cele mai fericite. Că sta­tul s’a priceput să încaseze tot­deauna, până la ultima oara, dările sătenilor! Atunci ? Cum se face că, totuși, omul român dela țară e în sapă de lemn și că bugetul sta­tului e ca un cimpoiu desumflat ? Explicația e una și simplă : cea vinovată de mizerabila stare finan­ciară și economică de­ azi e numai politica, dusă timp de 17 ani, de politica democrației. 17 ani, partidul d-lui Virgil Mad­gearu (care constată, azi, că sta­tul și țăranul român sunt în ago­nie) n’a făcut altceva decât să jec­mănească punga statului și țăranu­lui! 17 ani, bugetul statului a fost făcut pentru a suporta un lanț de afaceri democratice criminale ! 17 ani, bugetul țării și munca ță­ranului nu au reprezentat, în ochii matadorilor democrației, mai mult decât niște docile izvoare pentru pompatul paralelor! Și atunci? Atunci, iată explica­ția dezastruoasei situații, pe care d. Virgil Madgearu o constată, în­gerește, fără a avea obrazul să o și explice! Bugetul statului și munca țără­­nimei n’au fost (și nu sunt!) alt­ceva, decât niște neînsemnați aflu­enți, meniți să se verse în fluviul de murdării al democraților oameni politici! Asta e — și nimic mai mult!... Gr. Diaconi: A. C. Cuza și tineretul Rânduri întârziate, rânduri de prisos!,...Elogiul lui A. C. Cuza? In țara asta, In care caracterele se nu­măr pe degete, A. C. Cuza nu mai are nevoe să fie elogiat. El există, ca un paradox, ca o contradicție, ca o minune. L-am văzut la Iași. Ii li mărturi­sesc greșala. Nu m’am apropiat nici­odată de A. C. Cuza, nu i-am stat niciodată în față. L-am privit cu ochii minții, de la depărtare, l-am înțeles ca pe o re­ligie și am trăit în tămâia scumpă a unui mit fără dezlegare. Multele griji meschine ale unei vieți uni­versitare de câine, m’au ținut de­parte de frământarea vijelioasă a studențimii. Și­ apoi, acum câțiva ani de zile în urmă, mișcările stu­dențești slăbiseră. Diar cultul lui A. C. Cuza in lu­mea universitară l-am cunoscut și în singurătatea și izolarea mea de student, am trăit respirând această apoteoză. A. C. Cuza nu e numai un om, ca mine sau ca dumneata, e o mistică întreagă, un poem de credință, un imn închinat statorni­cei viziuni a unei alte Românii, a unui alt suflet, înoit prin purgato­riul de ideal al naționalismului. Târziu, după ce alții, cu mai mult meșteșug la scris și cu mai năval­nică pornire, au spus despre A. C. Cuza lucruri de minune, ca o po­veste pe care eu sunt neputincios s’o refac, m’am hotărit, în fața hâr­tiei albe, să aștern în cuvinte de cerneală, cultul meu pentru A. C. Cuza. Nu voi încerca să ridic un monument de admirație profesoru­lui de la Iași, nici să însăilez câteva rânduri de elogiu. Mi s’ar părea că aș săvârși un sacrilegiu, apucăn­­du-mă să răscolesc un trecut plin de nestimate, bogat ca al nimănui și curat ca o apă de munte care curge repede la vale, ca să-și împli­nească destinul. Mai mult decât credința sa lim­pede, ca o revelație și dreaptă ca o evanghelie, mai tare decât viziunea sa neșovăelnică, de profet al vre­murilor viitoare, admir în uriașa personalitate a lui A. C. Cuza, for­midabila putere dinamică de însu­flețire a generațiilor, tinerețea sa unică și molipsitoare, seducția ire­­­­zistibilă pe care o exercită, nu nu­mai prin atracția doctrinei, dar mai ales prin magnetismul fără prece­dent al unei personalități istorice, asupra tineretului. Totdeauna, m’am întrebat ,dar fără să-mi pot da vreodată u­n răspuns, ce mare taină stăpânește A. C. Cuza, din ce mis­tere nedeslegate e plăsmuită per­sonalitatea sa transfigurată de a­­postol, ca să-mi pot explica legă­tura de nesdruncinat dintre A. C. Cuza și generația tânără. Nenumă­rate generații au trecut prin mâna de meșteșugar doctrinar a lui A. C. Cuza; nenumărate generații s’au a­­dăpostit sub patrafirul său ideologic și au crescut în mijlocul vâlvătăi­lor naționale. Neîncetat, an de an, tineretul s’a strâns subt drapelul lui A. C. Cuza și s’a călit pentru lupta câinoasă de astăzi și de mâine, la altarul de sa­crificiu unde oficiază de o jumătate de secol, ca un preot fără început și fără de sfârșit, nemuritor în mă­reția sa olimpică, A. C. Cuza. In tiuda apostoliei sale, A. C. Cuza a dospit, generație după generație, un tineret, fanatizat în bătălia sa ne­sfârșită încă, neîndoit în fața ispi­telor de tot felul. învățăceii lui A. C. Cuza n’au dezertat niciodată, niciunul. Fiecare se găsește pe ba­ricada de la început. Niciunul n’a căzut la învoială, nici cu viața care se grăbea să-i înfățișeze roadele de miere ale unui compromis de con­știință, nici cu societatea care se pricepe atât de bine să destrame caracterele șî să frângă intransi­gentele. Taina acestei biruințe? De-abia acum încep să-i văd adâncul și s’o înțeleg. In mijlocul unei lumi, gră­bită spre potou, ca să-și împlinea­scă arivismul, A. C. Cuza reprezintă elementul statornic al spiritului de jertfă, eroic în stoicismul său pate­tic, neîndoit in rigiditatea sa de bronz al caracterului. Tineretul de or­, de astăzi și de mâine, de tot­deauna, e pornit spre fapte de jertfă și spre disciplina renunțărilor. De aceea A. C. Cuza e mare, de aceea tineretul face zid în jurul său... I. P. Prundeni O țară oricare ar fi ea, trebue să ducă o politică de realitate și nu-și poate permite luxul u­­nei politici numai de senti­mente, cari uneori i-ar putea fi fatală. Legătura de sânge și de fră­țietate, de origină și de rasă tre­bue întărită întotdeauna prin le­gături comune, dacă vrem și dorim ca acea politică să fie rea­lă, să fie viabilă. A face declarațiuni de dragos­te reciprocă, a privi cu simpatie deoparte și de alta, a face schimb de cultură și declarațiuni nu a­­junge pentru că două popoare să poată lupta cu succes împreună pentru promovarea intereselor comune. Războiul mondial ne-a învă­țat că prietena noastră Franța a putut învinge, nu atât prin suc­cesele din occident cât mai ales prin succesele din orient, din o­­rientul unde sora sa mai mică a adus sacrificiu de nedescris fiind susținută de ajutorul sufletesc și material al acelei Franțe care a putut înțelege în momentul decisiv, rolul nostru adi la por­țile orientului. Această înțelegere a lucruri­lor, trebuește deci urmată și azi când sentimentele comune și mai ales când interesele identi­ce de menținerea păcei și a ho­tarelor istorice, animă sufletul și intersul celor două popoare mari. Situația politică, economică și mai ales militară a României, nu poate fi privită cu indiferență de aceiași Franță, care nu va putea în viitor, după cum n’a putut nici în trecut, să lupte de­cât prin noi pe frontul de răsă­rit. Adevărații reprezentanți ai Franței naționaliste, nu pot să se dezintereseze de această pro­blemă a existenței lor. Privirea lor trebuește să fie îndreptat ne­contenit spre noi, iar interesele lor să fie coordonate cu ale noa­stre. Din aceste motive, nu putem privi de­cât cu uimire unele ră­tăciri de azi, cari fac ca Franța să nu urmărească cu toată a­­tenția situația de aici și să nu evite azi greșeli ce au fost făcute înainte de războiul mondial. O primă datorie neglijată, este de ordin economic, care face ca Franță să nu se aprovizioneze cu produsele solului nostru și să prefere în total sau în parte al­te produse similare. Dacă acea­stă țară în interesul ei s’ar apro­viziona din exportul nostru, ea ne-ar întări economicește și a­­tunci înarmarea noastră ar fi mai ușoară, iar importanța și prestigiul nostru în orient, ar crește în chiar interesul francez. Investirea capitalurilor fran­ceze, la noi în țară, pentru valo­rificarea produselor noastre și a industriei noastre,­­ lasă de do­rit și ne arată că încă nu s’a pu­tut înțelege acolo interesul co­mun. Această lacună, deschide porțile, la noi în țară, altor capi­taluri. Franța are azi o datorie față de sine, de a-și îndrepta privi­rile spre interesele sale din o­­rient și deci de a veni cu inves­­tițiuni la noi, de a nu precupeți ajutorul necesar desvoltărei noa­stre economice și mai ales a des­voltărei noastre de înarmare. A­­jutându-ne pe noi, Franța se a­­jută pe ea, — iată adevărul gol goluț , — adevărul adevărat, — care nu ar trebui să supere pe nimeni. Nu este suficient ca Franța să aibă cu noi relațiuni diplomatice din cele mai cordiale, ea tre­buește să fie realistă — și să în­noiască mai ales legăturile eco­nomice. Dacă adevărata Franță națio­nalistă, nu va înțelege care este datoria ei de azi, va trebui să recolteze mai târziu aceleași de­ziluzii, aceleași lovituri, care le-a recoltat și în trecutul nu prea Îndepărtat. Cei de la Paris trebuesc să se pătrundă de această axiomă , că apărarea Franței se face și se menține, mai ales prin forța Ro­mâniei. Cine nu va înțelege a­­ceste adevăruri azi le va simți mâine. Aceste declarațiuni și afirmări vor surprinde de­sigur anumite cercuri politice deprinse a dor­mita într’o dulce lingușire reci­procă și vor atrage protestul ce­lor interesați de a ne ascunde a­­devărul; — dar acest adevăr spus pe față, pentru a evita con­secințele nenorocite ale unor greșeli, — valorează pentru bu­nii patrioți și pentru cei de bu­nă credință, mai mult și mai te­meinic, de­cât orice alte decla­rațiuni de dragoste fățarnică și amăgitoare. Să sperăm că cel puțin în cea­sul al unsprezecelea vom fi înțe­­leși. . C. E. Gabrielescu = linii și puncte... Romulus Boilă» Sautermeister in legătură cu afirmațiile juste, pe care presa le-a făcut în legă­tură cu noua situație a d-lui Ro­mulus Boilă, în mersul cercetări­lor asupra afacerii „Skoda“, nepo­tul d-lui Iuliu Maniu a declarat următoarele: „Sunt profund revoltat de lan­sarea unor asemenea svonuri. Nu există nici o scrisoare a lui Lauter­­­maister către mine sau de a mea către el, nici a altuia in care se vor­bește de Seletzki sau „Skoda“. Dacă, totuși, ar exista o asemenea scri­soare, nu poate fi decât falsă“. Cu un cuvânt, problema e dintre cele mai simple: nu există nici o scrisoare compromițătoare­­ pentru d. Romulus Boilă, dar, dacă există, ea nu poate fi decât... falsă! In acest caz, s’ar putea face încă o argumentare generoasă. De pildă: d. Romulus Boilă n’a luat dela „Skoda“ nici un ban, dar, dacă a luat cele 70 de milioane, a­­tunci ele nu pot fi decât false!... Trăznăt Câteva perle dintro recentă cu­vântare a d-lui Ion Mihalache: „Va trebui să plece în timpul cel mai scurt acest guvern. Ceasul a sosit. Nu sosise anul trecut. S’ar fi părut că fusese trăznit!“ Fusese trăznit ? Cine fusese trăznit ? Anul ? Cea­sul ? Sau guvernul ? Cititorii ar fi înclinați să creadă că d. Ion Mihalache e cel cu trăz­­neala... Băeți buni Titlul unui articol din „Lupta“ d-lui Albert Honigmann: „Coroiu, băiat bun“. Articolul ar putea avea o con­tinuare justă. S’ar putea întitula: „Albert Ho­nigmann, băiat bun“. Căci și Coroiu și Honigmann s’au „învârtit“... Fiecare în felul lui!... • Evrei „Evreii (scrie „Adevărul“) nu pot fi judecați în totalitatea lor. Sunt evrei și evrei...“. Intr’adevăr­­... După cum sunt paraziți și para­ziți... Dar, până la urmă, tot paraziți rămân. Exproprierea urbană Dacă este adevărat că proprie­tarii de oame mi trebue spoliați de avutul lor, nu mai puțin adevărat este că aruncarea pe drumuri a chiriașilor cei mai săraci ar fi o faptă neomenească și antisocială. In anul acesta, legea chiriilor se sfârșește. Legiuitorul acordă a­­vantagii materiale pentru pro­prietar și nici un sprijin în fa­voarea chiriașului. Toate acestea sunt numai expediente. Un guvern curajos este dator să fie cu un remediu radical. Acesta nu poate fi altul decât exproprierea unora dintre clădi­rile astăzi în ființă, pentru mo­tiv de utilitate națională, înce­­pându-se cu aceea a imobilelor aparținând absenteiștilor sau cari sunt bunuri de mână moartă, in­clusiv proprietarii de mai multe clădiri. Căci, după cum săteanul trebue și stăpân­ea,g­ă­lgțuit sau de pă­mânt spre a-i putea cultiva în folosul său și­ al tuturor celorlalți locuitori dela țară și orașe, tot astfel se cuvine ca fiecare locui­tor român de­la oraș să aibă a­­dăpostul său asigurat spre a fi pus în măsură să contribue cu munca sa manuală sau intelec­tuală, pentru țărani ca și pen­tru orășeni, deci pentru binele obștesc. In toate orașele noastre în cari populația sufere de cea mai acută dintre crizele de locuințe, se află multe clădiri vaste, în cari trăesc retrase unele familii reduse ca număr și cari nu ocupă efectiv decât o mică parte a încăperilor. In timpul acesta poporul munci­tor orășenesc și funcționarul, care trebue să se odihnească pentru a putea munci, sunt siliți să stea în cele mai detestabile condiții igie­nice, bărbați, femei și copii îngră­mădiți în bordee unde nici lu­mina zilei nu poate pătrunde, dar încă razele binefăcătoare ale soa­relui. Progresul fărei î­ns­ă unirii pe toate terenurile este astfel zădăr­nicit, iar apărarea frontierelor în caz de nevoie periclitată. Natural că exproprierea acea­sta nu se va putea atinge de ca­sele locuite în mod normal de că­tre proprietarii lor, adică atunci când numărul membrilor din fa­milie este în proporție cu mări­mea clădirei. Nici pe acei cari clădesc sin­guri spre a putea închiria altora mai puțin favorizați, cu prețuri modeste și cari prin urmare au p­lasat astfel capitalul lor dis­ponibil. In schimb însă ce­i dintâi a­­tinși vor fi desigur speculanții de imobile acei cari cumpără case cu duzina spre a provoca o urcare exagerată în prețul locațiunei sau în scopul de a le revinde cu mari câștiguri. In aceeași situație vor fi pro­prietarii ale căror necesități re­duse sunt în izbitoare dispropor­ții cu imensele clădiri, pe cari le ocupă. Exemple eclatante — ma­gn­ații unguri, cari locuesc pe la moșiile rurale — în castelele lor din Cluj dețin câte o cameră, iar restul de locuințe e zăvorit spre a fi sustras de la folosință marele public și în deosebi spre a nu fi utilizate de valahi. De aceea Herbert Spencer, filo­zof englez, a scris: ,,Justiția nu admite proprietatea aplicată la pământ, căci dacă o parte din pământ aparține unui singur in­divid care o deține pentru tre­buințele lui personale, ca și un lucru asupra căruia exercită un drept exclusiv și alte părți ale pământului pot fi ocupate sub acelaș titlu, astfel că toată supra­fața planetei noastre va cădea în mâinile câtorva indivizi... și în acest caz toți ceilalți nu și-ar pu­tea exercita facultățile și nici să existe decât cu consimțământul proprietarilor. „Proprietatea este dreptul d­e a se bucura și a dispune de lucruri în modul cel mai absolut, afară numai de a se face o întrebuin­țare oprită de legi și de regula­mente v(Cod. Nap.)., S’ar părea că textul acesta cu­prinde o contrazicere. Căci ce fel de drept absolut poate avea ci­neva asupra unui lucru, când le­gile și chiar simplele regulamente­­ ar putea stânjeni ? Doctrina franceză, într’adevăr ma înțelege cuvântul absolut în sensul de exclusiv. Aceiași autori ai codu­lui fran­cez conchid : „In fapt proprietatea, în situa­ție individualistă sub ochii noș­tri, supusă unui regim de restric­­țiuni cari îi conferă deja, într’o largă măsură, un caracter națio­nal”. Credem că acest caracter na­țional al dreptului de proprietate a fost scos mai bine în relief de către legiuitorul care deși a adău­gat la definiția proprietăței ca­­racte­rul de exclusiv la limitele determinate de lege. Discuția dreptului de proprie­tate după Codul Civil nu are in­să astăzi decât o importanță teo­retică. Căci Constituția după ce prin art. 17, garantează proprie­tatea, în aliniatul 1­3 al aceluiași articol, permite exproprierea R§10­tru utilitatea publică. S’ar putea spune : ce fel de ga­ranție dă Constituția dreptului de proprietate, atunci când admite exproprierea ? 1 Garanția este însă în sensul ca cineva nu poate fi deposedat de bunul său pentru ca acel ban să fie dat unei alte persoane. In schimb însă atunci când există o necesitate social-națională impe­rioasă se vor putea expropria un­ individ sau doi,­­ în folosul so­cietății, adică a celor mulți, a bi­nelui obștesc (d-1 Gluck în Alba- Iulia are 23 de case, iar 23 de ro­mâni din A. Iulia, toți la un loc nu au o casă. Astfel și Smiel David în Cluj). Puterea însărcinată cu expro­prierea acestei utilități este acea legiuitoare care reprezintă însăși națiunea întreagă. Ori, credem, că am demonstrat de ajuns în prima parte a acestui articol, că după cum necesitatea socială care cere ca fiecare țăran să aibă ogorul său, aceeași nece­sitate național-socială impune ca «>!^ #

Next