Ţara Noastră, august 1935 (Anul 13, nr. 932-955)
1935-08-01 / nr. 932
— Se apropie ziua socotelilor — ! Cuminte până la naivitate, răbdător peste măsură, poporul nostru, de la țară ca și de la orașe, s’a lăsat înșelat în speranțele sale de către toți acei, cari i-au cerut încrederea, mințind că, îndată ce vor veni la putere, vor face rânduială în gospodăria țării, că vor trimite hoții la pușcărie și vor pune capăt suferințelor mulțimii muncitoare, reparând mai cu seamă nedreptățile unui lung trecut, de mari privilegii pentru străini și de neînchipuite umilințe pentru neamul nostru. Nimic, nimic și iar nimic nu S’a ales din tot ce au promis falșii amici ai poporului nostru. Numai ei s’au ales cu situații și averi, stoarse prin dări grele din truda mulțimii nevoiașe, muncitoare. Poporul nostru a privit pasiv, trist și fără putere, la hoțiile săvârșite spre ruina lui și a țării de către cei puși să-l conducă și să-i administreze patrimoniul național. Cu câtă scârbă a urmărit poporul nostru jafurile celor chiemați să înzestreze armata cu mijloacele tehnice pentru apărarea hotarelor! Cu câtă jale a luat cunoștință de felul banditesc, cum operează samsarii străini pentru a pune stăpânire pe averile țării, la adăposturile celor mai importante instituții ale Statului, luând ființă bursa neagră, ca o hidră cu nenumărate capete, căutând lacome și necruțătoare să alimenteze cu aurul țării stomacul veșnic nesătul al monstrului cu prelungiri peste hotare. Destul cu tâlhăriile ! Și răbdarea poporului român are o limită. Ziua socotelilor s’a apropiat. Pe banca acuzaților își fac apariția unul câte unul din tâlharii surprinși la ospățul uriașelor afaceri, la împărțirea prăzilor fantastice, realizate de bandele jefuitoare. „Hoții la pușcărie !" Strigătul acesta atât de cunoscut, sunând fals din gura politicianilor păcătoși, spre a-și acoperi propriile lor tâlhării, acum vine din milioanele de pepturi ale mulțimilor Însetate după dreptate, răsunând amenințător, ca insăș furtuna sufletelor obidite ale nației noastre. Da ! „Hoții la pușcărie !” strigă acum poporul nostru năpăstuit, adus la mizerie din cauza cârmuitorilor, cari au patronat bandele de tâlhari. Nimic n’a rămas fără cruțare, nespeculat și nesupus operațiilor bursei negre, de a cărei sinistră activitate nu puteau fi străini conducătorii partidelor politice, cari s’au perindat la guvern. In fața tribunalului poporului, care cere să se facă lumină deplină în toate afacerile scandaloase de la ordinea zilei, trebuesc aduși nu numai cei surprinși asupra faptelor, tâlharii stând la pândă să sugrume victimele, ci Împreună cu ei trebuesc îmbrânciți pe banca acuzaților și patronii, marii beneficiari din somptuoasele lor palate, cari prezidează traficurile în paguba țării. Trebue să se deslege odată enigma . Pentru ce România țară atât de bogată în terenuri fertile, în zăcăminte miniere, în păduri, pășuni, vânat, pește, vite, fructe, vinuri, etc., care ar putea ușor hrăni de trei ori atâta populație, pentru ce totuși e condamnată să-și vadă poporul trăind în mizerie ? Dacă vinovații încă n’au fost aduși până acum în fața judecății, motivul îl știm și’l știe toată lumea. Tâlharii, constituiți în bande politice, s’au menajat unii pe alții, urmând acelaș sistem de îmbogățire, jaful și hoțiile la adăpostul puterii. Și, dacă ar fi de zece ori mai bogată țara noastră, totuși poporul muncitor, încărcat de dări și îndurând tot felul de lipsuri, n’ar ajunge să sature lăcomia de câștig a tâlharilor, ajunși milionari și miliardari, sfidând populația săracă cu viața lor desfrânată. Ori, ziua socotelilor s’a apropiat. Legea pentru controlul averilor s:a dovedit o amară deziluzie, îmbogățiții pe căi ilegale, prin fraude in averile statului, se bucură astăzi mai mult ca oricând de ocrotire. Niciunii n’au fost supărați în viața lor de risipă și de lux, tâlharii reușind să se sustragă tuturor îndatoririlor cătră țară, biciuind Întotdeauna cu obrăznicie munca oamenilor cinstiți. Da! S’apropie ziua socotelilor. Destul a suferit poporul nostru pe urma bandelor spoliatoare. Este glasul desnădejdii, care se aude tot mai deslușit și tot mai puternic din adâncul mulțimilor muncitoare strigând: Hoții la pușcărie ! Hoții la pușcăriei Javrele din Sărindar Politica ochilor deschiși In timpul din urmă, adică deodată cu închegarea partidului Național-Creștin într’o mare forță de guvernământ, adversarii noștri născuți au pus la cale toate instrumentările draconice spre a ne micșora în ochii celor ce-i ascultă. E vorba despre pretinși îndrumători ai opiniei publice, adunați — din cauza toleranței noastre excesive de până acum — în templul de unde se rostesc marile povețe pentru conștiința unui neam, în frământările sale de depășire zilnică. Transformând, încetul cu încetul, amvonul ideilor înoitoare colective, într’o tarabă de cea mai odioasă promiscuitate publică și așezânduse în colțul din strada Sărindar, nu pregetă a stropi cu dalele lor scârboase tot ce li se pune deacurmezișul obiectivelor lor mărturisite sau nemărturisite. Văzând, deci, în noul partid o serioasă piedică pentru acțiunile lor subversive viitoare, au înșirat pe toate fronturile lor săgețile otrăvite, cu tendința vădită de a discredita — dacă le-ar putea reuși — acest organism politic. Astfel, în imaginația lor înfierbântată, inerentă rasei lor, au scornit tot felul de neînțelegeri și rupturi din sânul celor două grupări cari au format noul partid, fără ca în realitate să existe. Menționează persoane pe cale de a părăsi partidul, cărora nici prin gând nu le-a trecut așa ceva. Dorințele lor mârșave se manifestă drept lucruri aievea, brodând în chipul acesta, zi de zi, cele mai fantastice minciuni cu cari hrănesc cititorii lor. Trec sub tăcere, de altă parte, manifestările grandioase pe cari le afirmă la tot pasul frățietatea de acțiune a membrilor acestui partid în diferitele colțuri ale țării. Mai rar s’a văzut în viața politică o sudură sufletească mai prompt realizată și mai ușor înfăptuită pe teren. Nici un dezacord nu s’a semnalat între membrii cari până ieri au acționat pe planuri paralele, ceiace denotă, pentru orice om cinstit, că această fuziune n’a fost izvorâtă din calcule meschine și materialiste, ci din necesități sufletești ,conștiente și libere. Ea s’a realizat ca o urmare firească a unor credințe vii, cari călăuzesc deopotrivă pe toți membrii acestei serioase forțe politice. Nimic din toate aceste mărețe fapte nu veți găsi în coloanele acestor pirați ai scrisului românesc. Veți întâlni, în schimb, pe lângă mutismul impus față de cele mai impunătoare acte, cum rar s’au putut vedea în viața noastră publică, pe lângă discordiile inventate și semănate spre a crea confuzii în lumea naivă, și o mulțime de comentarii cu privire la programul partidului în care ignoranța, perfidia, fariseimul și talmudismul se împletesc în toată plenitudinea lor. Aci își dau mâna, nu numai Blumenfelzii de tot soiul, dar și misiții lor, oameni vânduți pentru un blid de linte, pe cari nici nu merită să-i semnalăm. Aceste coade de topor lipsite de cel mai elementar simț de pudoare, pentru ca să-și dovedească stăpânilor lor întreg devotamentul, cum și întreg servilismul, mai împroașcă și ei cu noroiu în figurile cele mai destoinice, închinate idealurilor de înoire și refacere ale acestei țări. Se pot ușor înțelege, prin urmare, motivele care angajează haiduceasca luptă a acestor intruși, a acestor nemernici, a acestor lavre, față de o cinstită și românească acțiune pe care o desfășoară cu vigoare crescândă partidul Național- Creștin. Intre noi și ei există o deosebire de structură, de ideologie, de sânge și de credință. De structură în sensul că, noi ne mișcăm pe planul evoluției istorice a acestui neam, răsfrângând cele două coloane de granit ale Idealului Național și Cretin, prin care acest popor și-a afirmat, în decursul vremii, puterea de existență pe aceste meleaguri; ei, se mișcă pe linia unor credințe străine, atât față de firea noastră ,cât și de aspirațiunile acestui neam. Simt, într’un cuvânt, corpuri eterogene, neadaptabile și neasimilabile rosturilor românești. De aici și deosebirea de concepțiuni ,diametrală una alteia. In timp ce noi înțelegem să ducem lupta, fără preget și odihnă, pentru realizarea marilor comandamente etice și naționale, ei străine a milita idei internaționale și utopice. Noi stăm pe planul realităților românești, ei pe planul tuturor acțiunilor subversive. Noi suntem în slujba adevărurilor organice ale neamului, ei în sluba mistificărilor și contrafacerilor imunde. De ce? Fiindcă în vinele lor curge alt sânge decât al strămoșilor noștri, cari au creat această țară prin jertfele lor neprecupețite. Vocea sângelui lor rezultată, dintr’un lung șir de trădări, de samsarlâcuri, de escrocherii, îi îndeamnă la opera nefastă și negativă, în toate domeniile de activitate unde pot pătrunde. Vreți probe? Dar ce probe mai evidente am putea invoca in fuga condeiului, decât revolta unanimă și generală, care a cuprins spiritul public românesc, față de acești venetici, semănători de ură, corupție și dihonie? Sentimentul nostru însă, ne îndeamnă să le amintim una din înțelepciunile populare, care sună: Când șarpelui îi arde de moarte ,iese la drumul mare. Să se păzească, deci, acești otrăvitori de suflete, să nu cadă în postura șarpelui căruia i s’a urât cu viața! Fiindcă, cine seamănă vânt, culege furtună, sună alt precept, smuls din comoara înțelepciunii noastre populare. I. Lancrănjan Țărănime săracă, oameni politici bogați ha Afumați-Ilfov, tf. Virgil Macigearu a ținut, recent, un fel de cuvântare-expozeu, în care a ținut să demonstreze care este actuala situație economică și financiară a țării. Pornind de la o premisă convenabilă, poți ajunge unde dorești. Afirmând, de pildă, că nimeni pare stomac, poți să tragi concluzia că nu există mizerie și focurcte. Ideile, oricât de absurde, se completează între ele. E o logică a nebuniei (pentru că și nebunia are logica ei!) ; îți închipui că ești făcut din sticlă și procedezi, logic, cu toată prudența, în așa fel încât sa nu te spargi. _ ... . O asemenea logica a povenit, ia Afumați, d. Virgil Madgearu. A vobbit, printre altele, de starea de mizerie economică, în care se zbate țărănimea, de foamete, de sifilis de pelagră. D-sa a putut să deducă, așadar: ,,Bugetul de azi e sărac, pentru că economia țărănească e săracă”. Să fie așa ? Chiar atât de simplă situația, pe cât vrea să ne demonstreze d. Virgil Madgearu ? Să vedem. E sărac bugetul ? Desigur. Se află în mizerie țărănimea ? Hotărât! Dar noi știm că, pentru a putea să-ți explici efectele unui fenomen, trebuie să-i cauți sursa generatoare, cauza. Să se datorească unor neștiute frământări cosmice sărăcia in punga statului și mizeria din chimirul săteanului ? Starea bancrutară a țării este ea dela începutul începuturilor așa? D. Virgil Madgearu ar vrea să ne convingă (îi convine, fir ește !) că așa este. Noi știm, însă, mai multe lucruri, menite să-i răstoarne sofisticul d-sale eșafodaj verbal. Știm, astfel, că pământul, pe care-l lucrează țăranul român,, este cât se poate de generos! Că țăranul acesta ar fi trebuit, deci, să ze aibă după război, o situație gospodărească dintre cele mai fericite. Că statul s’a priceput să încaseze totdeauna, până la ultima oara, dările sătenilor! Atunci ? Cum se face că, totuși, omul român dela țară e în sapă de lemn și că bugetul statului e ca un cimpoiu desumflat ? Explicația e una și simplă : cea vinovată de mizerabila stare financiară și economică de azi e numai politica, dusă timp de 17 ani, de politica democrației. 17 ani, partidul d-lui Virgil Madgearu (care constată, azi, că statul și țăranul român sunt în agonie) n’a făcut altceva decât să jecmănească punga statului și țăranului! 17 ani, bugetul statului a fost făcut pentru a suporta un lanț de afaceri democratice criminale ! 17 ani, bugetul țării și munca țăranului nu au reprezentat, în ochii matadorilor democrației, mai mult decât niște docile izvoare pentru pompatul paralelor! Și atunci? Atunci, iată explicația dezastruoasei situații, pe care d. Virgil Madgearu o constată, îngerește, fără a avea obrazul să o și explice! Bugetul statului și munca țărănimei n’au fost (și nu sunt!) altceva, decât niște neînsemnați afluenți, meniți să se verse în fluviul de murdării al democraților oameni politici! Asta e — și nimic mai mult!... Gr. Diaconi: A. C. Cuza și tineretul Rânduri întârziate, rânduri de prisos!,...Elogiul lui A. C. Cuza? In țara asta, In care caracterele se număr pe degete, A. C. Cuza nu mai are nevoe să fie elogiat. El există, ca un paradox, ca o contradicție, ca o minune. L-am văzut la Iași. Ii li mărturisesc greșala. Nu m’am apropiat niciodată de A. C. Cuza, nu i-am stat niciodată în față. L-am privit cu ochii minții, de la depărtare, l-am înțeles ca pe o religie și am trăit în tămâia scumpă a unui mit fără dezlegare. Multele griji meschine ale unei vieți universitare de câine, m’au ținut departe de frământarea vijelioasă a studențimii. Și apoi, acum câțiva ani de zile în urmă, mișcările studențești slăbiseră. Diar cultul lui A. C. Cuza in lumea universitară l-am cunoscut și în singurătatea și izolarea mea de student, am trăit respirând această apoteoză. A. C. Cuza nu e numai un om, ca mine sau ca dumneata, e o mistică întreagă, un poem de credință, un imn închinat statornicei viziuni a unei alte Românii, a unui alt suflet, înoit prin purgatoriul de ideal al naționalismului. Târziu, după ce alții, cu mai mult meșteșug la scris și cu mai năvalnică pornire, au spus despre A. C. Cuza lucruri de minune, ca o poveste pe care eu sunt neputincios s’o refac, m’am hotărit, în fața hârtiei albe, să aștern în cuvinte de cerneală, cultul meu pentru A. C. Cuza. Nu voi încerca să ridic un monument de admirație profesorului de la Iași, nici să însăilez câteva rânduri de elogiu. Mi s’ar părea că aș săvârși un sacrilegiu, apucăndu-mă să răscolesc un trecut plin de nestimate, bogat ca al nimănui și curat ca o apă de munte care curge repede la vale, ca să-și împlinească destinul. Mai mult decât credința sa limpede, ca o revelație și dreaptă ca o evanghelie, mai tare decât viziunea sa neșovăelnică, de profet al vremurilor viitoare, admir în uriașa personalitate a lui A. C. Cuza, formidabila putere dinamică de însuflețire a generațiilor, tinerețea sa unică și molipsitoare, seducția irezistibilă pe care o exercită, nu numai prin atracția doctrinei, dar mai ales prin magnetismul fără precedent al unei personalități istorice, asupra tineretului. Totdeauna, m’am întrebat ,dar fără să-mi pot da vreodată un răspuns, ce mare taină stăpânește A. C. Cuza, din ce mistere nedeslegate e plăsmuită personalitatea sa transfigurată de apostol, ca să-mi pot explica legătura de nesdruncinat dintre A. C. Cuza și generația tânără. Nenumărate generații au trecut prin mâna de meșteșugar doctrinar a lui A. C. Cuza; nenumărate generații s’au adăpostit sub patrafirul său ideologic și au crescut în mijlocul vâlvătăilor naționale. Neîncetat, an de an, tineretul s’a strâns subt drapelul lui A. C. Cuza și s’a călit pentru lupta câinoasă de astăzi și de mâine, la altarul de sacrificiu unde oficiază de o jumătate de secol, ca un preot fără început și fără de sfârșit, nemuritor în măreția sa olimpică, A. C. Cuza. In tiuda apostoliei sale, A. C. Cuza a dospit, generație după generație, un tineret, fanatizat în bătălia sa nesfârșită încă, neîndoit în fața ispitelor de tot felul. învățăceii lui A. C. Cuza n’au dezertat niciodată, niciunul. Fiecare se găsește pe baricada de la început. Niciunul n’a căzut la învoială, nici cu viața care se grăbea să-i înfățișeze roadele de miere ale unui compromis de conștiință, nici cu societatea care se pricepe atât de bine să destrame caracterele șî să frângă intransigentele. Taina acestei biruințe? De-abia acum încep să-i văd adâncul și s’o înțeleg. In mijlocul unei lumi, grăbită spre potou, ca să-și împlinească arivismul, A. C. Cuza reprezintă elementul statornic al spiritului de jertfă, eroic în stoicismul său patetic, neîndoit in rigiditatea sa de bronz al caracterului. Tineretul de or, de astăzi și de mâine, de totdeauna, e pornit spre fapte de jertfă și spre disciplina renunțărilor. De aceea A. C. Cuza e mare, de aceea tineretul face zid în jurul său... I. P. Prundeni O țară oricare ar fi ea, trebue să ducă o politică de realitate și nu-și poate permite luxul unei politici numai de sentimente, cari uneori i-ar putea fi fatală. Legătura de sânge și de frățietate, de origină și de rasă trebue întărită întotdeauna prin legături comune, dacă vrem și dorim ca acea politică să fie reală, să fie viabilă. A face declarațiuni de dragoste reciprocă, a privi cu simpatie deoparte și de alta, a face schimb de cultură și declarațiuni nu ajunge pentru că două popoare să poată lupta cu succes împreună pentru promovarea intereselor comune. Războiul mondial ne-a învățat că prietena noastră Franța a putut învinge, nu atât prin succesele din occident cât mai ales prin succesele din orient, din orientul unde sora sa mai mică a adus sacrificiu de nedescris fiind susținută de ajutorul sufletesc și material al acelei Franțe care a putut înțelege în momentul decisiv, rolul nostru adi la porțile orientului. Această înțelegere a lucrurilor, trebuește deci urmată și azi când sentimentele comune și mai ales când interesele identice de menținerea păcei și a hotarelor istorice, animă sufletul și intersul celor două popoare mari. Situația politică, economică și mai ales militară a României, nu poate fi privită cu indiferență de aceiași Franță, care nu va putea în viitor, după cum n’a putut nici în trecut, să lupte decât prin noi pe frontul de răsărit. Adevărații reprezentanți ai Franței naționaliste, nu pot să se dezintereseze de această problemă a existenței lor. Privirea lor trebuește să fie îndreptat necontenit spre noi, iar interesele lor să fie coordonate cu ale noastre. Din aceste motive, nu putem privi decât cu uimire unele rătăciri de azi, cari fac ca Franța să nu urmărească cu toată atenția situația de aici și să nu evite azi greșeli ce au fost făcute înainte de războiul mondial. O primă datorie neglijată, este de ordin economic, care face ca Franță să nu se aprovizioneze cu produsele solului nostru și să prefere în total sau în parte alte produse similare. Dacă această țară în interesul ei s’ar aproviziona din exportul nostru, ea ne-ar întări economicește și atunci înarmarea noastră ar fi mai ușoară, iar importanța și prestigiul nostru în orient, ar crește în chiar interesul francez. Investirea capitalurilor franceze, la noi în țară, pentru valorificarea produselor noastre și a industriei noastre, lasă de dorit și ne arată că încă nu s’a putut înțelege acolo interesul comun. Această lacună, deschide porțile, la noi în țară, altor capitaluri. Franța are azi o datorie față de sine, de a-și îndrepta privirile spre interesele sale din orient și deci de a veni cu investițiuni la noi, de a nu precupeți ajutorul necesar desvoltărei noastre economice și mai ales a desvoltărei noastre de înarmare. Ajutându-ne pe noi, Franța se ajută pe ea, — iată adevărul gol goluț , — adevărul adevărat, — care nu ar trebui să supere pe nimeni. Nu este suficient ca Franța să aibă cu noi relațiuni diplomatice din cele mai cordiale, ea trebuește să fie realistă — și să înnoiască mai ales legăturile economice. Dacă adevărata Franță naționalistă, nu va înțelege care este datoria ei de azi, va trebui să recolteze mai târziu aceleași deziluzii, aceleași lovituri, care le-a recoltat și în trecutul nu prea Îndepărtat. Cei de la Paris trebuesc să se pătrundă de această axiomă , că apărarea Franței se face și se menține, mai ales prin forța României. Cine nu va înțelege aceste adevăruri azi le va simți mâine. Aceste declarațiuni și afirmări vor surprinde desigur anumite cercuri politice deprinse a dormita într’o dulce lingușire reciprocă și vor atrage protestul celor interesați de a ne ascunde adevărul; — dar acest adevăr spus pe față, pentru a evita consecințele nenorocite ale unor greșeli, — valorează pentru bunii patrioți și pentru cei de bună credință, mai mult și mai temeinic, decât orice alte declarațiuni de dragoste fățarnică și amăgitoare. Să sperăm că cel puțin în ceasul al unsprezecelea vom fi înțeleși. . C. E. Gabrielescu = linii și puncte... Romulus Boilă» Sautermeister in legătură cu afirmațiile juste, pe care presa le-a făcut în legătură cu noua situație a d-lui Romulus Boilă, în mersul cercetărilor asupra afacerii „Skoda“, nepotul d-lui Iuliu Maniu a declarat următoarele: „Sunt profund revoltat de lansarea unor asemenea svonuri. Nu există nici o scrisoare a lui Lautermaister către mine sau de a mea către el, nici a altuia in care se vorbește de Seletzki sau „Skoda“. Dacă, totuși, ar exista o asemenea scrisoare, nu poate fi decât falsă“. Cu un cuvânt, problema e dintre cele mai simple: nu există nici o scrisoare compromițătoare pentru d. Romulus Boilă, dar, dacă există, ea nu poate fi decât... falsă! In acest caz, s’ar putea face încă o argumentare generoasă. De pildă: d. Romulus Boilă n’a luat dela „Skoda“ nici un ban, dar, dacă a luat cele 70 de milioane, atunci ele nu pot fi decât false!... Trăznăt Câteva perle dintro recentă cuvântare a d-lui Ion Mihalache: „Va trebui să plece în timpul cel mai scurt acest guvern. Ceasul a sosit. Nu sosise anul trecut. S’ar fi părut că fusese trăznit!“ Fusese trăznit ? Cine fusese trăznit ? Anul ? Ceasul ? Sau guvernul ? Cititorii ar fi înclinați să creadă că d. Ion Mihalache e cel cu trăzneala... Băeți buni Titlul unui articol din „Lupta“ d-lui Albert Honigmann: „Coroiu, băiat bun“. Articolul ar putea avea o continuare justă. S’ar putea întitula: „Albert Honigmann, băiat bun“. Căci și Coroiu și Honigmann s’au „învârtit“... Fiecare în felul lui!... • Evrei „Evreii (scrie „Adevărul“) nu pot fi judecați în totalitatea lor. Sunt evrei și evrei...“. Intr’adevăr... După cum sunt paraziți și paraziți... Dar, până la urmă, tot paraziți rămân. Exproprierea urbană Dacă este adevărat că proprietarii de oame mi trebue spoliați de avutul lor, nu mai puțin adevărat este că aruncarea pe drumuri a chiriașilor cei mai săraci ar fi o faptă neomenească și antisocială. In anul acesta, legea chiriilor se sfârșește. Legiuitorul acordă avantagii materiale pentru proprietar și nici un sprijin în favoarea chiriașului. Toate acestea sunt numai expediente. Un guvern curajos este dator să fie cu un remediu radical. Acesta nu poate fi altul decât exproprierea unora dintre clădirile astăzi în ființă, pentru motiv de utilitate națională, începându-se cu aceea a imobilelor aparținând absenteiștilor sau cari sunt bunuri de mână moartă, inclusiv proprietarii de mai multe clădiri. Căci, după cum săteanul trebue și stăpânea,gălgțuit sau de pământ spre a-i putea cultiva în folosul său și al tuturor celorlalți locuitori dela țară și orașe, tot astfel se cuvine ca fiecare locuitor român dela oraș să aibă adăpostul său asigurat spre a fi pus în măsură să contribue cu munca sa manuală sau intelectuală, pentru țărani ca și pentru orășeni, deci pentru binele obștesc. In toate orașele noastre în cari populația sufere de cea mai acută dintre crizele de locuințe, se află multe clădiri vaste, în cari trăesc retrase unele familii reduse ca număr și cari nu ocupă efectiv decât o mică parte a încăperilor. In timpul acesta poporul muncitor orășenesc și funcționarul, care trebue să se odihnească pentru a putea munci, sunt siliți să stea în cele mai detestabile condiții igienice, bărbați, femei și copii îngrămădiți în bordee unde nici lumina zilei nu poate pătrunde, dar încă razele binefăcătoare ale soarelui. Progresul fărei însă unirii pe toate terenurile este astfel zădărnicit, iar apărarea frontierelor în caz de nevoie periclitată. Natural că exproprierea aceasta nu se va putea atinge de casele locuite în mod normal de către proprietarii lor, adică atunci când numărul membrilor din familie este în proporție cu mărimea clădirei. Nici pe acei cari clădesc singuri spre a putea închiria altora mai puțin favorizați, cu prețuri modeste și cari prin urmare au plasat astfel capitalul lor disponibil. In schimb însă cei dintâi atinși vor fi desigur speculanții de imobile acei cari cumpără case cu duzina spre a provoca o urcare exagerată în prețul locațiunei sau în scopul de a le revinde cu mari câștiguri. In aceeași situație vor fi proprietarii ale căror necesități reduse sunt în izbitoare disproporții cu imensele clădiri, pe cari le ocupă. Exemple eclatante — magnații unguri, cari locuesc pe la moșiile rurale — în castelele lor din Cluj dețin câte o cameră, iar restul de locuințe e zăvorit spre a fi sustras de la folosință marele public și în deosebi spre a nu fi utilizate de valahi. De aceea Herbert Spencer, filozof englez, a scris: ,,Justiția nu admite proprietatea aplicată la pământ, căci dacă o parte din pământ aparține unui singur individ care o deține pentru trebuințele lui personale, ca și un lucru asupra căruia exercită un drept exclusiv și alte părți ale pământului pot fi ocupate sub acelaș titlu, astfel că toată suprafața planetei noastre va cădea în mâinile câtorva indivizi... și în acest caz toți ceilalți nu și-ar putea exercita facultățile și nici să existe decât cu consimțământul proprietarilor. „Proprietatea este dreptul de a se bucura și a dispune de lucruri în modul cel mai absolut, afară numai de a se face o întrebuințare oprită de legi și de regulamente v(Cod. Nap.)., S’ar părea că textul acesta cuprinde o contrazicere. Căci ce fel de drept absolut poate avea cineva asupra unui lucru, când legile și chiar simplele regulamente ar putea stânjeni ? Doctrina franceză, într’adevăr ma înțelege cuvântul absolut în sensul de exclusiv. Aceiași autori ai codului francez conchid : „In fapt proprietatea, în situație individualistă sub ochii noștri, supusă unui regim de restricțiuni cari îi conferă deja, într’o largă măsură, un caracter național”. Credem că acest caracter național al dreptului de proprietate a fost scos mai bine în relief de către legiuitorul care deși a adăugat la definiția proprietăței caracterul de exclusiv la limitele determinate de lege. Discuția dreptului de proprietate după Codul Civil nu are insă astăzi decât o importanță teoretică. Căci Constituția după ce prin art. 17, garantează proprietatea, în aliniatul 13 al aceluiași articol, permite exproprierea R§10tru utilitatea publică. S’ar putea spune : ce fel de garanție dă Constituția dreptului de proprietate, atunci când admite exproprierea ? 1 Garanția este însă în sensul ca cineva nu poate fi deposedat de bunul său pentru ca acel ban să fie dat unei alte persoane. In schimb însă atunci când există o necesitate social-națională imperioasă se vor putea expropria un individ sau doi, în folosul societății, adică a celor mulți, a binelui obștesc (d-1 Gluck în Alba- Iulia are 23 de case, iar 23 de români din A. Iulia, toți la un loc nu au o casă. Astfel și Smiel David în Cluj). Puterea însărcinată cu exproprierea acestei utilități este acea legiuitoare care reprezintă însăși națiunea întreagă. Ori, credem, că am demonstrat de ajuns în prima parte a acestui articol, că după cum necesitatea socială care cere ca fiecare țăran să aibă ogorul său, aceeași necesitate național-socială impune ca «>!^ #